<< La prima pagina

Isabela Vasiliu-Scraba

 

"Scãparea prin tangentã"

sau:

MIRCEA VULCÃNESCU prin Constantin Noica

 

            De la d-na Mãriuca Vulcãnescu aflãm cã tatãl ei, dupã o arestare de 10 zile (18 mai-28 mai 1946) a fost pus în libertate, pentru ca dupã 94 de zile sã fie pentru a doua oarã arestat, de data aceasta definitiv. Regimul primei detenþii de la Arsenal aducea, în primãvara anului 1946, cu ceea ce înseamã detenþia în lumea liberã: privare de libertate, fãrã haine vãrgate, fãrã bãtãi, frig ºi înfometare.

            Se pare cã înaintea Tratatului de pace de la Paris(1946), -cînd în România se aflau nu numai  trupele ruseºti -care, cu spusele lui Churchill, "prin forþã ºi înºelãtorie au reuºit sã  instaureze un guvern comunist minoritar"(1)-, ci ºi vagi observatori ai englezilor ºi americanilor, ocupanþii sovietici au simulat un oarecare respect faþã de hotãrîrile juriºtilor români. Dovadã însãºi eliberarea lui Mircea Vulcãnescu dupã 10 zile. Mai apoi însã au trecut fãrã scrupule peste deciziile românilor, instaurînd crunta domnie a ordinelor venite de la Moscova. Procesele luau pe zi ce trece aspectul unor farse de procese, de un tragism cu atît mai cutremurãtor cu cît cei implicaþi continuau sã creadã în domnia legii, aºa cum fuseserã obiºnuiþi de cînd se ºtiau. Cît de puþin au hotãrît românii soarta deþinuþilor politici se vede cu uºurinþã chiar din desfãºurarea evenimentelor survenite dupã arestarea lui Mircea Vulcãnescu, "desfãºurare cronologicã" alcãtuitã de fiica cea micã a filosofului ºi publicatã în volumul Ultimul Cuvînt (Editura Crater, Bucureºti, 2000, p. 9-18) pe care l-a îngrijit.

            În cartea cuprinzînd în principal textele cuvîntãrilor(2) rostite de Mircea Vulcãnescu la douã dintre înfãþiºãrile avute la procesul în care era acuzat cã ar fi provocat dezastrul þãrii, tocmai el care a salvat de la nemþi douã vagoane de aur, luate mai apoi de ruºi(3), d-na Mãriuca Vulcãnescu a inclus cinci scrisori trimise de Mircea Vulcãnescu din închisoarea de la Aiud (p. 243-253) precum ºi textul inedit al jurnalului þinut de filosof în timpul celor 10 zile ale primului arest, sub titlul: "Jurnalul de la Arsenal"(p.21-86).

            La o sãptãmînã de la arestarea sa, filosoful Mircea Vulcãnescu, ºtiindu-se perfect nevinovat, fãcea glume, închipuind programul unei serbãri prin care sã se comemoreze ce-a de-a ºaptea zi de "libertate îngrãditã". Cei închiºi în acelaºi lot cu el aveau rolurile meºteºugit distribuite. Alexandru Marcu, faimos profesor de italianã de la Universitatea din Bucureºti ºi traducãtorul lui Dante era imaginat comentînd acel "Lasciate ogni speranza..."(p.76). Pentru sine, Mircea Vulcãnescu imaginase în glumã o perspectivã "statisticã" asupra "Nedreptãþii condamnãrii lui Socrate"(Ibid.), iar pentru inginerul Stavri Ghiolu: "Scãparea prin tangentã, cu aplicaþii în toate domeniile posibile"(p.79).

             În articolul intitulat "Anul 1983, anul Mircea Vulcãnescu" la un moment dat menþionasem cele mãrturisite de Constantin Noica în "Almanahul Literar 1984" despre "lecþia lui Vulcãnescu" ºi despre "infinita probabilitate" sub care a stat scrierea Rostirii sale româneºti. Aceastã fugitivã consemnare a filosofului de la Pãltiniº ar putea fi consideratã ca o aplicaþie în domeniul filosofiei a "scãpãrii prin tangentã".

            De asemenea observasem iniþierea în 1983 a obiceiului de a-l prezenta pe filosoful Mircea Vulcãnescu, printr-un ciudat consens, exclusiv prin intermediul celor spuse de Constantin Noica, arãtînd în mod special partea pozitivã a acestei practici.

            Sã vedem însã care ar fi ºi partea ei negativã, pentru cã, trebuie sã o spunem de la bun început, aceastã practicã deja încetãþenitã, are ºi ponoase, nu numai folosele arãtate în articolul menþionat anterior. Iar ele ne par a fi o urmare directã a "scãpãrii prin tangentã" practicatã de Constantin Noica, dupã tentativa de reintegrare a filosofului Mircea Vulcãnescu în cultura românã prin acea minune de gînd care este "Dimensiunea româneascã a existenþei".

            Pentru a sesiza mai bine ponoasele, vom începe cu o succintã prezentare a celor avansate de Constantin Noica, asociind-o cu cele susþinute de un critic literar (dl Alexandru George) ºi de doi discipoli, sau, dacã termenul de "discipol" poate pãrea "degradant", sã le spunem doi vizitatori mai perseverenþi ai filosofului de la Pãltiniº: dl Mihai ªora ºi dl Andrei Pleºu. Se va putea astfel evidenþia cum însãºi practica preluãrii anumitor pãreri ale lui Noica indicã o tendinþã de manipulare a opiniei publice prin repetarea unor afirmaþii destul de ºubrede, care însã, odatã cu trecerea timpului, tind a se transforma în solide prejudecãþi.

            În primul rînd a acelei pãreri care a vãzut lumina tiparului în decembrie 1983 în "Almanahul Literar 1984": "Mircea Vulcãnescu nu a lãsat opere. Multã vreme am crezut cã nu era creator ºi direct activ, pentru cã era un spirit reactiv...Avea nevoie de alþii spre a fi el însuºi"(p. 37).

            Acestea le credea Constantin Noica. Sau, în fine, aºa vroia el sã aparã lucrurile în decembrie 1983. Cãci în prima formã a însemnãrilor sale, cea din 1979 (publicatã post-mortem), îºi contrazicea singur atare pãrere cu alurã de sentinþã consemnînd cã Mircea Vulcãnescu "despre Nae Ionescu a scris o întreagã carte, tulburãtoare la culme...".

            Dar nici povestea cu  spiritul "direct activ" deosebit de spiritul "reactiv" nu o pãstreazã pe de-a-ntregul. Probabil nu i-a pãrut la fel de percutantã precum distincþia dintre "creativitate" ºi "voinþa de creaþie". La sfîrºitul amintirilor sale din 1979 va scrie aºadar despre feluri de "creativitate", douã la numãr, una directã ºi alta indirectã, rectificînd "cã nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci voinþa de creaþie"(Ibid.). 

            Sã vedem acum ºi pãrerea d-lui Mihai ªora, publicatã de dl Marin Diaconu în fruntea volumului omagial pe care revista "Manuscriptum" i l-a dedicat lui Mircea Vulcãnescu în 1996: "opera lui, atîta cîtã e (adicã de zeci de ori mai puþin întinsã decît ar fi putut fi...), a fost strict "ocazionalã".... Întotdeauna, nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare"(4).

            Cum bine se observã, opiniile lui Noica ºi ale d-lui ªora se suprapun întocmai. Poate din simplul motiv cã adevãrul era ºi el prin apropiere. Dar lucrurile nu sunt aºa de limpezi ºi de frumoase, cum s-ar putea crede, întrucît ambii omit sã facã vreo referire ºi la acele capodopere de gînd pentru care Mircea Vulcãnescu ºi-a cîºtigat un loc pe deplin meritat în constelaþia filosofilor români de mare valoare, alãturi de un Nae Ionescu, de un Vasile Bãncilã, un D.D. Roºca sau de un Lucian Blaga.           La drept vorbind, capodopera vulcãnescianã intitulatã  Dimensiunea româneascã a existenþei(martie, 1944) nu a apãrut din senin. Cum bine s-a putut observa dupã cãderea comunismului odatã cu tipãrirea scrierilor vulcãnesciene, ea a reprezentat încununarea unei opere pe deplin constituitã din lucrãri originale publicate de-a lungul a douã decenii(5). Surprinzãtor este cã dl Andrei Pleºu, amintindu-ºi cu destulã dificultate de opera filosoficã a lui Mircea Vulcãnescu, se alãturã ºi el de corul celor ce îngînã melodia cîntatã în vremuri tulburi de Constantin Noica.

            Înainte însã de a ne opri la acest discipol al filosofului de la Pãltiniº, vom mai da un extras din articolul maestrului sãu: "..în cazul lui Mircea Vulcãnescu mai era ceva care-i submina aproape orice creaþie: era neodihna gîndului creator...Tot ce spunea el avea permanent un rest...Creativitatea era mai puternicã decît creaþia."(v. C. Noica, O amintire despre Mircea Vulcãnescu, în rev. "Almanahul literar 1984", p. 37).

            Este tocmai fragmentul pe care trebuie sã-l fi avut în vedere reportera (d-na Claudia Tiþa) care-i punea întrebãri d-lui Andrei Pleºu, în acel interviu publicat de dl Marin Diaconu în numãrul omagial al revistei "Manuscriptum"(6). Chiar prima întrebare a sunat cam în felul urmãtor: oare aºezarea în culturã a lui Mircea Vulcãnescu nu va fi riscatã datoritã acelui "rest" de care vorbea Constantin Noica? 

            Cu un atare început se face puternic simþitã prejudecata de a-l prezenta pe Mircea Vulcãnescu din perspectiva lui Constantin Noica. Rãspunsul d-lui Pleºu nu se va depãrta nici el de cadrul astfel impus, cãci ºi discipolul preferã, pe urmele maestrul sãu, sã vorbeascã despre personalitatea de excepþie a lui Vulcãnescu ºi nu de opera acestuia, ajungînd în final la poetice alcãtuiri de genul: "Mircea Vulcãnescu este o întruchipare a culturii româneºti care se absoarbe în luminã ºi se pierde în luminã!"(v. Andrei Pleºu, Pentru o mai bunã aºezare a modelului Mircea Vulcãnescu în cultura românã,  în rev. "Manuscriptum", 1-2/1996, p.111).

            Preocupat cu precãdere de personalitatea filosofului Mircea Vulcãnescu s-a arãtat a fi ºi criticul literar Alexandru George care, în contrast cu pãrerea exprimatã de dl Pleºu, nota cã "Mircea Vulcãnescu rãmîne o figurã mai curînd nelãmuritã în ciuda simpatiei cu care a fost înconjurat"(v. rev. "Manuscriptum", 1-2/1996, p.211).

            ªi tocmai ce-i pare "nelãmurit", ar vrea sã lãmureascã în vremuri post-comuniste dl Alexandru George cu articolul sãu structurat pe ideea de vinovãþie care, graþie ocupantului sovietic, a ajuns sã fie pedepsitã.  Lista celor aºa-zis "culpabili" i-ar cuprinde pe tinerii "criterioniºti": Petru Comarnescu, Mircea Eliade ºi Constantin Noica, alãturi de "moderatul" Vulcãnescu.  În opinia d-lui Alexandru George, "vinovãþia" tineretului intelectual românesc din anii 30 ar fi plãtit-o cu viaþa "moderatul" Mircea Vulcãnescu. Altfel spus, Procesul ce i-a fost intentat lui Mircea Vulcãnescu(ºi nu numai lui!) n-ar fi fost o farsã de proces, cu sentinþa dinainte datã, iar criminala decapitare a spiritualitãþii române prin puºcãrii ar fi reprezentat, vezi Doamne!, ispãºirea unei "culpe". Închipuind în 1996 aceste poveºti asortate de minune cu atmosfera culturalã a României anilor 50, dl Alexandru George(nãscut în 1930) îºi încheie articolul (din rev. <<Manuscriptum>>) cu precizarea cã cei care îºi amintesc cu simpatie de Mircea Vulcãnescu n-ar fi interpretat "regretabilul sfîrºit" al filosofului prin prizma unei vinovãþii care se cerea pedepsitã, aºa cum a interpretat el, adicã, în opinia sa, "aºa cum trebuie" interpretat.

            Între asemenea elucubraþii pe tema aºa-zisei <<dreptãþii>> împlinite prin sacrificarea <<moderatului>> Vulcãnescu ºi lucrurile pline de bun simþ scrise de rafinatul eseist Horia Stamatu se cascã o adevãratã prãpastie: <<Nimeni nu va putea spune vreodatã ce fel de dreptate s-a fãcut poporului prin asasinarea lui Mircea Vulcãnescu, un om drept ºi de o cinste exemplarã, ºi, fãrã discuþie, unul dintre cei mai dãruiþi reprezentanþi ai generaþiei lui>>(v. H. Stamatu, Mircea Vulcãnescu ºi generaþia lui, postfaþã la vol.: Mircea Vulcãnescu, Rãzboiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O, Bucureºti, 1999, p. 147).  

            În comparaþie cu vindicativul discurs al d-lui Alexandru George însãºi mãrturiile foºtilor colegi de Facultate ai lui Mircea Vulcãnescu apar sub o cu totul altã luminã. Este suficient sã-l citãm  pe I. Reichman-ªomuz de la care s-a putut afla cum în decembrie 1922  împreunã cu alþi studenþi de "dreapta" Mircea Vulcãnescu l-a apãrat pe el ºi pe ceilalþi studenþi  evrei, fãcînd zid în jurul lor ºi "strigînd cã nu permit ca cineva sã se atingã de ei"  cînd au nãvãlit în sala de seminar niºte mediciniºti vociferînd "Sã iasã jidanii!"(v. I. Reichman-ªomuz, Înaintea ºi dupã încetarea agitaþiilor studenþeºti din România, în rev. "Toladot", nr. 10, iulie 1975, p. 13-14, apud. M. Diaconu, rev. <<Manuscriptum>>, nr. 1-2/1996, nota de la p. 31).

            În legãturã cu opera lui Mircea Vulcãnescu, dl Alexandru George nu rateazã ocazia de a sprijini cu modestele sale posibilitãþi prejudecãþile nãscute din verdictele date de Constantin Noica, dupã care "Mircea Vulcãnescu nu a lãsat opere" pentru cã la el rãmînea mereu un rest dintr-un presupus dezechilibru între creaþie ºi creativitate(7).  Faptul transpare din urmãtoarele rînduri ale criticului literar:"a fost, negreºit, o mare promisiune prin inteligenþã, culturã ºi curiozitate intelectualã, toate abãtute în prea multe direcþii pentru ca insul lui sã nu-ºi piardã identitatea, deºi el nu a publicat excesiv de mult. Mircea Vulcãnescu a fost mai mult o prezenþã în epocã..."(v. Alexandru George, Un spirit moderat, în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2/1996, p. 211).

            Dupã cãderea comunismului, cînd scrierile filosofului au putut fi reintegrate în cultura românã, tot ce poate aºterne pe hîrtie dl Alexandru George cu privire la opera vulcãnescianã, este nespus de sumar, ºi chiar rãuvoitor, ordonat cum este dinspre "ciornele" de la conferinþele þinute de Mircea Vulcãnescu înspre "notele personale de un interes ce se cere clarificat"(ibid.). Nimic despre capodopera vulcãnescianã, ºi nici despre opera sa filosoficã. Dacã ar fi sã încercãm a le presupune incluse pe undeva în enumerarea fãcutã de dl Alexandru George, le-am "gãsi" sub o încadrare de soiul: "articole tipãrite, în diverse domenii ale culturii"(8). Dar în fapt, capodopera vulcãnescianã este "uitatã" cu totul, cum "uitatã" a fost ea ºi de dl  Andrei Pleºu sau de dl Mihai ªora. 

            În legãturã cu opera filosoficã a lui Mircea Vulcãnescu dl Pleºu preia douã opinii de-ale lui Constantin Noica menite sã-l aranjeze pe însuºi Noica în lumina cea mai favorabilã dacã i-ar fi trecut cuiva prin cap sã-l compare cu predecesorii sãi direcþi: Nae Ionescu ºi Mircea Vulcãnescu.

            Conform primeia, opera filosoficã a lui Nae Ionescu -pe care Mircea Vulcãnescu s-a strãduit atît de mult sã o tipãreascã-, n-ar fi meritat, vezi Doamne, osteneala. Iatã ce nota Constantin Noica prin amintirile scrise în1979: "Meritau oare cursurile -þinute liber, nerevãzute niciodatã ºi editate în general atît de corect de D. C. Amzãr - o atentã filologie de text? Mircea Vulcãnescu nu-ºi punea problema..."(10) .

            Ei bine, pe vremea cînd -împreunã cu Mircea Vulcãnescu ºi Constantin Floru-  se ocupa de pregãtirea pentru tipar a cursurilor lui Nae Ionescu cãruia îi dedicase ºi teza sa de doctorat, Noica nu numai cã era ferm convins de imensa valoare a celor gîndite de Nae Ionescu la cursurile sale. Dar, dupã stilul care-i era încã de pe-atunci atît de propriu, bãtea cu pumni ºi cu picioare în porþi deschise, cãutînd sã-i convingã ºi pe alþii (de mult convinºi!) de valoarea gîndirii filosofice a faimosului profesor de la Universitatea bucureºteanã(11).

            Sã vedem însã care ar fi a doua pãrere mult vehiculatã în legãturã cu opera filosofului Vulcãnescu. Conform acesteia, nici Nae Ionescu, nici Mircea Vulcãnescu, n-ar fi avut o cantitate la fel de mare de opere publicate precum Noica, ceea ce face o nepermisã substituire a criteriului calitãþii prin criteriul cantitãþii. Iatã ºi formularea d-lui Andrei Pleºu: "Ca ºi Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu a putut fi contestat pentru lipsa operei masive".

            Or, în comunism, promovarea imposturii era la ordinea zilei, iar  criteriul calitãþii era ultimul care conta în decizia tipãririi unor manuscrise. De aici ºi munþii de maculaturã (avem în vedere mai ales domeniul filosofiei) prin care s-a urmãrit sã se înlocuiascã autenticele valori interzise. Desigur, în ce priveºte opera lui Noica nu se poate vorbi de absenþa calitãþii. Dar nu pentru asta a fost el tipãrit în comunism, ci pentru capacitatea sa de adaptare. Lui Petre Þuþea nu i s-a publicat nimic în comunism tocmai fiindcã era lipsit de asemenea capacitate. Nu pentru cã ar fi gîndit ºi scris lucruri de calitate inferioarã, fapt imposibil, þinînd cont de sclipitoarea lui inteligenþã.

            Interesant este cã dupã ce s-a bãtut atîta monedã pe afirmaþia dupã care Nae Ionescu nu ºi-a publicat singur opera filosoficã, întrucît i-au lipsit "vanitãþile auctoriale", dl Andrei Pleºu, pe de-o parte, nu uitã sã repete cã atît Nae Ionescu cît ºi Mircea Vulcãnescu au putut fi contestaþi pentru lipsa "operei masive". Pe de altã parte însã, i se pare cel mai firesc lucru sã se ocupe alþii de "grãdinãritul producþiei" lui Andrei Scrima(1930-2000) - care nu a lãsat în urma lui nici o carte(12), neavînd "vanitãþile auctoriale".

            Pãstrînd cuvenitele proporþii, se poate spune aºadar cã "autorul" Andrei Scrima ar putea fi plasat în aceeaºi categorie cu "autorul" Nae Ionescu, filosoful român a cãrui operã publicatã de alþii a avut parte de cea mai susþinutã campanie de contestare. Iar graþie lui Constantin Noica, precum ºi a celor care s-au grãbit sã-i preia fãrã discernãmînt spusele, nici filosoful Mircea Vulcãnescu, în calitatea sa de "autor", nu pare sã se fi bucurat, cel puþin pînã acum, de o apreciere mult diferitã de cea rezervatã strãlucitului sãu profesor...

           

 

NOTE

            1. v. Nicolae Baciu, Agonia României(1944-1948). Dosarele secrete acuzã, Ed. Saeculum I.O.-Vestala, Bucureºti, 1997, p. 168.

            2. Iatã cum caracterizeazã rafinatul scriitor ºi eseist Ion Papuc, (directorul Editurii Crater) cuvîntarea lui Mircea Vulcãnescu de la înfãþiºarea sa la procesul din 15 ianuarie 1948: "...Ultimul Cuvînt, ca tot ce a întreprins în scurta sa viaþã Mircea Vulcãnescu, nu este propriu-zis o scriere personalã, nu în primul rînd o apãrare a persoanei proprii, ci însãºi desfãºurarea actelor tragediei unui neam întreg. ªi este uimitor cum un text de facturã juridicã, în care abundã analizele economice, unele de strictã specialitate finanþistã, se animã brusc, pe alocuri, de un patetism ce conferã cuvintelor o foþã ca aceea din epopeele antice. Iar frazele care demonstreazã cum, într-o situaþie de hemoragie continuã a economiei româneºti, pusã în condiþia de a alimenta necesitãþile rãzboiului, prin eforturile eroului nostru, este dublat tezaurul în aur al bãncii Naþionale, aceste fraze ar trebui incizate cu litere de foc în conºtiinþa nevolnicilor care au vlãguit mereu averea þãrii acestei" (v. cele consemnate pe coperta a IV-a a volumului: Mircea Vulcãnescu, Ultimul cuvînt, Ed. Crater, Bucureºti, 2000).

            3. v. Constantin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcãnescu, în volumul: Mircea Vulcãnescu, Pentru o nouã spiritualitate filosoficã, Ed. Eminescu, 1996, vol. I, p. 5-10.

            4. v. Mihai ªora, Despre Mircea Vulcãnescu, cîteva cuvinte..., în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2(102-103) Anul XXVII. Numãr special "Mircea Vulcãnescu"/1996, p. 6-7.

            5. Iatã doar cîteva titluri din "inexistenta" operã a lui Mircea Vulcãnescu: Individ ºi societate în sociologia contemporanã, tezã de licenþã, 1925; Max Scheler, studiu publicat în "Arhiva pentru ºtiinþa ºi reforma socialã", 1929; Filosofia româneascã contemporanã, 1930; "Gîndirism"ºi Ortodoxie, 1931; Lucrãrile ºcoalei române de sociologie, 1931; Teoria ºi sociologia vieþii economice(Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat), în "Arhiva pentru ºtiinþa ºi reforma socialã", 1932; Logos ºi eros în metafizica creºtinã, 1932; ªi puþinã eticã(/axiologie antropologicã), 1933, cuprins în vol.: Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, Bucureºti, 1997, p.136-147; Spiritualitate, în rev. "Criterion", nr.1, 1934; Generaþie, în rev. "Criterion", nr. 3-4, 1934; În jurul filosofiei lui Blaga, în rev. "Criterion", nr.5, 1934; Gîndirea religioasã contemporanã, 1934; Tendinþele tinerei generaþii, volum scos împreunã cu Mihail Manoilescu, 1934; Filosofia lui Freud,  în rev. "Familia", aprilie-mai, 1935; Ion Creangã vãzut de generaþia actualã, în rev. "Gînd românesc", ian., 1935; Dimitrie Gusti, profesorul, studiu de 189 p. publicat în "Arhiva pentru ºtiinþa ºi reforma socialã", an XIV, 1936;  Homage au Prof. D. Gusti, 1937; (în colab.) D. Gusti ºi ºcoala sociologicã de la Bucureºti, volum colectiv publicat de Institutul Social Român, Bucureºti, 1937; Filosofia moralã englezã în secolele al XVII-lea ºi al XVIII-lea, 1937; Despre "experienþã",  în rev. "Universul literar" din 12 martie 1938 ºi din 19 martie1938;  Publications de l école roumaine de sociologie, în "Annales sociologiques", Série A, Sociologie générale, fasc. 3, Alcan, 1938, p. 49-61 ºi Série C. fasc. 3, 1938, p. 97-101;  Ideea de Dumnezeu în filosofia lui Toma d- Aquino, conferinþã rostitã pe 3 martie1940, publicatã dupã 54 de ani în rev."Viaþa româneascã", nr.9-10, 1994; Creºtinul în lumea modernã, conferinþã rostitã pe 7 aprilie 1940, publicatã în rev. "Prodromos"(Paris) din 12 martie 1967, republicatã în volumul: Logos ºi eros, Ed. Paideia, Bucureºti, 1991; Posibilitãþile filosofiei creºtine, conferinþã rostitã pe 8 decembrie 1940, publicatã dupã 54 de ani în rev. "Viaþa Româneascã", nr. 7-8, 1994 ºi Douã tipuri de filosofie medievalã, cuprinsã  în "Izvoare de filosofie", 1942.

            6. v. Andrei Pleºu în interviul consemnat de Claudia Tiþa ºi intitulat: Pentru o mai bunã aºezare a modelului Mircea Vulcãnescu în cultura românã, în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2(102-103) Anul XXVII. Numãr special "Mircea Vulcãnescu"/1996, p.109-111.

            7. v. Constantin Noica, O amintire despre Mircea Vulcãnescu, în "Almanahul literar 1984", p.37.

            8. v. Alexandru George, Un spirit moderat, în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2(102-103) Anul XXVII. Numãr special "Mircea Vulcãnescu"/1996, p. 211.

            9. Credem cã cititorii pot afla cîte ceva nu numai despre admiraþia cu care a fost înconjurat faimosul profesor de logicã ºi de metafizicã Nae Ionescu, dar ºi despre gîndirea acestuia, din ambele noastre volume apãrute în 2000:

            -Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp (Slobozia), 2000;

            -Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul rãsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii sãi: Petre Þuþea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcãnescu ºi Vasile Bãncilã, Ed. Star Tipp (Slobozia), 2000. Dacã vreun cititor este interesat în mod preponderent de poziþia filosofului Constantin Noica faþã de filosoful Nae Ionescu i-am recomanda în mod special capitolul intitulat: "O aventurã dincolo de care totul e cu putinþã, afarã de repetiþie", din cel de-al doilea volum, p. 57-79.

            Admiraþia lui Mircea Vulcãnescu pentru fostul sãu profesor Nae Ionescu se poate deduce ºi din însemnãrile despre anii de detenþie publicate de cãtre dl Adrian Marino, unde gãsim urmãtoarele rînduri: "am admirat(...)pozele..."nãiste" ale lui Mircea Vulcãnescu" (v. Autobiografie:Ani de închisoare, în rev. "Memoria" nr. 2, p. 85). Totuºi, unii cititori s-ar putea întreba: cum a putut dl Adrian Marino sã-ºi dea seama cã "pozele" lui Mircea Vulcãnescu erau "nãiste"? Fiindcã dl Marino, nãscut în 1921, dupã terminarea Seminarului pedagogic de la Iaºi, a ajuns sã fie student al Facultãþii de litere din Bucureºti abia între 1941-1943, aºadar dupã moartea lui Nae Ionescu(1890-15 martie 1940). Iar dacã drumurile l-au purtat pe la Bucureºti ºi ceva mai înainte, pe Nae Ionescu nu prea avea cum sã-l audieze pe la Facultate, cãci din aprilie 1938 profesorul îºi încetase cursurile la Universitate, fiind închis de Carol al II-lea, drept rãsplatã cã l-a ajutat sã-ºi recapete tronul.

            10. v. Constantin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcãnescu, text publicat fragmentar în volumul: Mircea Vulcãnescu, Ultimul Cuvînt, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1992, p. 170-174 ºi integral în volumul: Mircea Vulcãnescu, Pentru o nouã spiritualitate filosoficã, Ed. Eminescu, 1996, vol. I, p. 5-10 ºi vol. III, p. 259-281,  taduceri în germanã (Thomas Kleininger), francezã (Dan Radu Stãnescu) ºi englezã (Silvia Blendea).

            11. v. Constantin Noica, Nae Ionescu ºi spiritul de ºcoalã, publicat în revista "Convorbiri literare" din mai-iunie 1943 ºi republicat în vol.: Nae Ionescu, Logica (1926-1927), Ed. Eminescu, Bucureºti, 1997.

            12. v. André Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiþia rãsãriteanã. Prefaþã de Andrei Pleºu, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1996. Volumul îngrijit de Anca Manolescu este alcãtuit în principal de textul unor conferinþe înregistrate pe bandã de magnetofon, la care este adãugat un text (de o facturã memorialisticã destul de ceþoasã) despre "Grupul de la Antim" ºi o traducere(aparþinîndu-i tot d-nei Anca Manolescu) a unui articol scris în francezã ºi publicat în Franþa în 1967.

            Cu privire la textul transcris dupã conferinþe ar fi de observat  uriaºa disproporþie dintre cîteva rînduri ale unei scurte scrisori de cãlugãr (adresatã în ruseºte celor care-i ascultaserã -prin mijlocirea unui interpret- spusele) ºi fabulosul arsenal interpretativ pus la bãtaie de eruditul conferenþiar. O traducere a aceleiaºi scrisori se aflã cuprinsã ºi în volumul: Alexandru Mironescu: Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Cu un cuvînt înainte de Virgil Cândea, Ed. Anastasia, Bucureºti, 1998, p.3-5.  Iar traducerile, la o atentã confruntare, vãdesc, în partea finalã a scrisorii pãrintelui Ioan Kulîghin o semnificativã deosebire. În varianta de traducere cuprinsã în cartea lui Alexandru Mironescu(1903-1973) cãlugãrul rus ar fi notat pentru ucenici cã "setea Duhului este necovîrºitã ºi prin nimic nu se poate umple, iar Darul Lui, cu cît se revarsã, cu atît mai mult creºte ºi umple"(Calea inimii, p. 5). Ceea ce duce gîndul cãtre paradoxia metafizicã a Harului care cu cît se revarsã, cu atît mai mult sporeºte, pentru cã, în mod paradoxal, Harul lui Dumnezeu, micºorîndu-se se mãreºte. Andrei Scrima a preferat aici urmãtoarea versiune de traducere: "setea Duhului este fãrã de saþiu ºi nimic nu o poate covîrºi; iar cu cît harul lui se revarsã în fiinþã, cu atît mai mult aceasta creºte ºi se împlineºte."(Timpul rugului aprins, p 24). Comentariile lui Scrima se vor referi mai apoi la "setea Duhului", resimþitã de creaturã, asociind (în mod greºit) setei de Duh, care nu este o "sete torturantã, precum setea trupeascã", paradoxia metafizicã pe care cãlugãrul rus o atribuise, pe bunã dreptate, doar Harului Dumnezeiesc.

            În privinþa disproporþiei dintre pretextul hermeneuticii ºi hermeneutica propriu-zisã, Andrei Scrima îl aminteºte pe Nicolae Steinhardt(1912-1989) cu a sa frumoasã ºi teribil de eruditã hermeneuticã intitulatã: Secretul "Scrisorii pierdute", pornitã ºi, dacã ne gîndim la textul lui Caragiale, bazatã pe mai nimic. Menþionãm cã Steihardt (cãlugãrit în 1980 la Mînãstirea Rohia) a reuºit performanþa de a-ºi publica - în vremea comunismului- acest text în Franþa, în revista "Ethos" (nr. 2, 1975). Desigur folosind un pseudonim. "Ethos", revista scoasã la Paris de Ioan Cuºa(1925-1981) va fi ºi revista care va publica în premierã textul "Ultimului cuvînt" adresat de Mircea Vulcãnescu "þãranului român", ca reprezentant legitim al patriei sale ºi, doar într-o foarte micã mãsurã, marionetelor care urmau sã-l condamne-aºa nevinovat cum era-, dupã ordinele venite de la Moscova. 

 

vulcan3.doc/26-29 martie 2001/publicat în rev. Asachi, august 2001/18.500car

 5 sept/25 905 car.

e-mail Conv. lit.27aprilie(15.000 car)-mai,nu!/iunie,nu!(vorbit pe 7.o6/. vulcan 5 publicat în iulie) ºi vulcan7(Asachi, iulie) 140 ooo.7sept. si 100 pe 13 sept.(nimic in 2000!)

<< La prima pagina