Isabela Vasiliu-Scraba

Anul 1983, anul "Mircea Vulcãnescu"

"Mircea Vulcãnescu a fost pentru mine ºi cei care aveau 20 de ani în vremea aceea, ºansa de a fi întîlnit inteligenþa dãruitoare a maestrului menit sã facã învãþãcei"

Titus Bãrbulescu, 1976.

Pentru mult vitregita culturã românã, anul 1983 a fost un an norocos. S-a reuºit atunci, prin cine ºtie ce mecanisme alambicate, sã se republice - în formã completã într-o revistã bucureºteanã-, acea splendidã lucrare a lui Mircea Vulcãnescu despre Dimensiunea româneascã a existenþei. Se pare cã oficialitãþile comuniste au cedat cu mare greutate, trebuind sã treacã doi ani de cînd începuse, ca sã spunem aºa, o adevãratã ofensivã (1) prin învãluire pentru reintegrarea filosofului Mircea Vulcãnescu în cultura românã.

Fragmente din faimoasa "Dimensiune..." - care în deceniul al patrulea, la apariþiia ei, trezise entuziasmul neþãrmurit al unui Emil Cioran ºi al unui Constantin Noica (2)-, au putut fi citite încã de la începutul anului 1981, în revista "Vatra" (nr.2 din 20 febr. 1981) de la Tîrgu Mureº. Studiul lui Mircea Vulcãnescu a apãrut fragmentar în luna decembrie a aceluiaºi an ºi în revista "Ramuri" de la Craiova.

Dar abia în 1983, în suplimentul revistei "Viaþa Româneascã", supliment purtînd titlul de "Caiete Critice", alãturi de republicarea, pentru prima datã, în întregime a lucrãrii filosofului român au fost incluse ºi cîteva modeste comentarii în marginea ei. Semn de bun augur, indiferent de valoarea comentariilor, cãci în comunism se precupeþea, cu foarte mare grijã, ºi mai ales cu foarte stricte criterii, mediatizarea numelor ce apãreau în presa literarã.

La sfîrºitul cãrþii consacrate lui Mircea Vulcãnescu, intitulatã "Sokrateion. Mãrturie pentru om" (Ed. Humanitas, 1991), ªtefan J. Fay va trece anii de redactare: 1983-1984. E drept însã cã pentru apariþia unei asemenea cãrþi s-a dovedit a fi fost absolut necesarã schimbarea politicã intervenitã dupã decembrie 1989. Nu pentru cã ar conþine dezvãluiri cu tentã politicã. Pur ºi simplu pentru cã înfãþiºeazã cititorilor o personalitate de marcã a culturii româneºti (3).

De pe la începutul anilor optzeci dateazã ºi cele scrise de Zaharia Balinca (publicate abia în 1996 în rev. "Manuscriptum") despre filosoful Mircea Vulcãnescu, care-i fusese profesor alãturi de Nae Ionescu ºi de asistentul acestuia, Mircea Eliade. Balinca a fost primul îngrijitor al manuscriselor rãmase dupã arestarea, în 1946, a lui Mircea Vulcãnescu ºi dupã moartea sa "întru sfinþenie", în 1952, în închisoarea de la Aiud. Întîmplarea a fãcut ca Zaharia Balinca(1914-1988) sã ia legãtura cu Noica spre a putea reciti chiar lucrarea Dimensiunea româneascã a existenþei, publicatã în cel de-al doilea volum al "Izvoarelor de filosofie" din 1943, volum pe care cîndva îl avusese în biblioteca sa personalã.

Trecuserã decenii bune de cînd lucrarea lui Mircea Vulcãnescu, "cea mai substanþialã tîlcuire a întîmplãrilor valahe", cum o considera Emil Cioran (4), strãlucise pentru doar cîþiva ani printre cele mai reuºite creaþii ale spiritualitãþii noastre, fiind apoi exclusã cu forþa din patrimoniul valorilor culturii româneºti alãturi de atîtea ºi atîtea scrieri filosofice de excepþionalã valoare, spre a face cît mai deplin uitatã orice tradiþie de gîndire filosoficã româneascã.

La trei decenii de la publicare, volumul al doilea al "Izvoarelor de filosofie" încã se mai gãsea retras din circuitul de cãrþi accesibile publicului larg al Bibliotecii Academiei, fiind plasat la "Fondul Special". În 1976, nereuºind sã obþinã aprobarea consultãrii "Fondului Special" al Bibliotecii Academiei Române, Zaharia Balinca i-a scris filosofului Constantin Noica ºi, prin mijlocirea acestuia, în seara cutremurului din 4 martie 1977 ºi-a fãcut prima sa vizitã în casa familiei Vulcãnescu(5). Apoi, vreme de ani ºi ani de zile a trudit plin de entuziasm ºi veneraþie asupra arhivei fostului sãu profesor, visîndu-se "editor" (6) ºi transcriind în aproape patruzeci de caiete o parte din manuscrisele aflate.

Anul 1983 credem cã poate fi socotit "anul Mircea Vulcãnescu" fiindcã a fost anul în care reintegrarea lui Mircea Vulcãnescu(1904-1952) în cultura românã s-a petrecut simultan în þarã ºi în exilul românesc. În 1983 se republica la Freiburg in Br.(Germania) "Rãsboiul pentru întregirea neamului", acel studiu magistral scris de Vulcãnescu pentru Enciclopedia României din 1938, studiu la care face referire ºi C-tin Giurãscu (v. Istoria Românilor, 1943, p. 496).

În Franþa, Virgil Ierunca îi dedica lui Mircea Vulcãnescu un numãr special al revistei "Ethos" scoasã la Paris de Ioan Cuºa (7). Aici s-a publicat pentru prima datã "Ultimul cuvînt", reprezentînd apãrãrile din 1946 ºi din 1948 rostite de filosof la procesul nedrept ce-i fusese intentat. În numãrul special al revistei "Ethos"(nr. 4, Paris, 1983) apare ºi articolul lui Ierunca intitulat "Pãrintele risipitor" precum ºi cele scrise de Mircea Eliade (v."Trei trepte pentru Mircea Vulcãnescu"). Un an mai tîrziu, pe data de 12 octombrie 1984, românii din exil - în frunte cu Mircea Eliade, Emil Cioran ºi Eugen Ionescu-, vor organiza un simpozion cu tema Hommage à Mircea Vulcãnescu, sub auspiciile "Centrului Român de Cercetare" de la Paris, parte din comunicãri fiind publicate într-o broºurã-catalog îngrijitã de Cicerone Poghirc.

Dar tot în 1983 s-a mai întîmplat un lucru cît se poate de semnificativ în legãturã cu destinul cultural al întregii opere a acestui remarcabil filosof care, abia prin republicarea într-o revistã bucureºteanã a "Dimensiunii româneºti a existenþei", a început a se face cunoscut majoritãþii covîrºitoare a cititorilor, dependenþi aproape în exclusivitate de sursele oficiale de informare(8).

Ne gîndim la iniþierea în publicistica româneascã a prezentãrii lui Mircea Vulcãnescu prin intermediul lui Constantin Noica, prezentare cu suficiente faþete admirabile, fiindcã prin mãrturiile sale, Noica descrie cît se poate de sugestiv personalitatea de excepþie a prietenului sãu cãruia în aprilie 1946 îi mãrturisea într-o scrisoare: "Cu cît trec anii simt tot mai mult cã ai însemnat statornic pentru mine o stîncã de adãpost"

În plus, pentru cei copleºiþi de importanþa pe care Noica, dupã ieºirea din puºcãrie, reuºise pe bunã dreptate sã o capete în lumea culturalã, însãºi autoritatea filosofului de la Pãltiniº reprezenta o garanþie pentru valoarea gîndirii filosofice a lui Mircea Vulcãnescu.

În noembrie 1983 apãrea inseratã în "Almanahul literar 1984", editat de Asociaþia Scriitorilor din Bucureºti, "O amintire despre Mircea Vulcãnescu" aparþinîndu-i lui Constantin Noica. Observasem cã a fost vorba de un început ce nu a rãmas fãrã urmãri, fiindcã în perioada de dupã Revoluþia anti-comunistã din dec. 1989, cînd au ajuns sã fie publicate la diverse edituri operele lui Mircea Vulcãnescu, tot printr-o prefaþã de Constantin Noica, intitulatã "Amintiri despre Mircea Vulcãnescu" (9), se deschide ºi primul din cele trei volume (10) de scrieri ale lui Mircea Vulcãnescu apãrute la Editura Eminescu în 1996.

La mijloc sunt "amintiri" diferite, scrise la distanþã de cîþiva ani. Textul tradus în francezã, englezã ºi germanã pus în fruntea volumelor apãrute în 1996 se pare cã este acel text redactat în 1979 la insistenþele soþiei lui Vulcãnescu, din care în 1983 a preluat unele idei. Un fragment din cele scrise de Noica în 1979 este prezentat ºi pe coperta a patra a celui de-al treilea volum de scrieri vulcãnesciene publicate de Editura Eminescu.

Textul publicat de Constantin Noica în decembrie 1983 pare sã fi fost scris sub presiunea "divulgãrii" gîndirii lui Mircea Vulcãnescu din "Dimensiunea româneascã a existenþei". Aºadar ca o urmare a republicãrii în 1983 a lucrãrii prietenului sãu.

Iatã cum îºi începe el amintirea despre M. Vulcãnescu, dorind parcã sã vinã în întîmpinarea cititorilor care ar fi observat oarecare asemãnãri între cele pe care le "ºtia" Mircea Vulcãnescu ºi le scrisese în "Dimensiunea româneascã a existenþei" ºi ideile pe care însuºi Noica le dezvoltase într-unele din cãrþile sale:

"Nu este decît firesc sã întîlnim oameni care ºtiu mai multe decît noi. Dar a întîlni oameni care ºtiu mai bine decît noi gîndul nostru mai adînc ºi ceea ce credem cã deþinem în propriu este o experienþã uimitoare ºi aproape înfricoºãtoare a spiritului. Ceva neaºteptat vine sã te dezvãluie ºi învãluie totodatã, dezarticulîndu-þi gîndul ºi prefãcîndu-l în piese detaºate, spre a reînchega, apoi, totul într-o nouã întruchipare de gîndire. A ta încã? A altcuiva?"(11).

Un astfel de început va fi ilustrat de Noica prin invocarea unui text pe care-l gãsise prin lãzile cu manuscrisele lui Mircea Vulcãnescu. Erau succinte întruchipãri de gînd aºternute pe cinci pagini despre "uitatul în oglindã"(12). Exact ce-i trebuia pentru a demonstra o idee, doar parþial adevãratã, pe care s-a strãduit sã o impunã în legãturã cu Mircea Vulcãnescu, anume cã mai vîrsnicul sãu prieten n-ar fi fost un spirit "creativ" ci, mai degrabã, "reactiv", însãºi schiþarea unei "metafizici a oglinzii" înfiripîndu-se cînd Mircea Vulcãnescu fusese stimulat de cele gîndite de Alexandru Dragomir într-un eseu scris pe aceastã temã prin 1945.

Desigur Constantin Noica nu va risca sã ofere pe tavã - unor cititori neavizaþi-, lucruri care ar fi fost în mãsurã sã arunce o luminã nefavorabilã asupra scrierilor sale. Dar nici sã rateze ocazia de a drege niºte lucruri care luaserã o întorsãturã neaºteptatã din cauza absurditãþii vremurilor în care ºi-a publicat, dupã ieºirea din temniþã, cea mai mare parte a operelor sale.

În acest scop, spre sfîrºitul însemnãrilor sale publicate în "Almanahul Literar 1984", Constantin Noica foloseºte sintagma de "infinit probabil"(p.37), ceea ce ar vrea sã însemne "probabilitate atît de mare încît mai cã se suprapune peste deplina certitudine". Cu o spectaculoasã întorsãturã de condei el consemneazã: "E infinit probabil cã nu aº fi putut da, peste cîteva decenii, Rostirea româneascã fãrã lecþia lui Mircea Vulcãnescu", pentru a trece repede mai departe, la o altã presupunere, legatã de "virtualul" unei opere inexistente, spre a abate atenþia de la "concretul" unei opere cît se poate de existente.

Despre "virtualul" operei -pe care o ºi pune în ghilimele-, dl Mihai ªora, pornit pe drumul astfel deschis de Noica, va scrie în perioada post-comunistã: "Toatã "opera" lui, atîta cîtã e (adicã de zeci de ori mai puþin întinsã decît ar fi putut fi..., a fost strict "ocazionalã": rãspuns graþios la diverse solicitãri". În continuare, trecînd ºi el sub tãcere splendida operã vulcãnescianã despre "Dimensiunea româneascã a existenþei", dl Mihai ªora se va restînge sã exemplifice "opera" lui Mircea Vulcãnescu prin numeroasele conferinþe þinute "pentru cã altcineva decît el simþise nevoia unei clarificãri" (13).

În cultura comunistã, în care operele filosofice ale lui Nae Ionescu erau complet interzise, cum interzise pînã în 1983 fuseserã, în totalitatea lor, ºi scrierile filosofice ale lui Mircea Vulcãnescu, devenise cumva de la sine înþeleasã prezentarea izolatã a lui Constantin Noica de ca ºi cum el ar fi fost rupt de orice tradiþie de gîndire filosoficã româneascã. Chiar d-lui Gabriel Liiceanu, Noica i-a apãrut ca un filosof de generaþie spontanee, tocmai "maestrul" sãu care, în fapt, se situa pe cel de-al treilea loc, avîndu-l înaintea sa pe filosoful Mircea Vulcãnescu care, la rîndul sãu, poate fi socotit în imediata apropiere a filosofului Nae Ionescu.

Cãtre mentinerea acestei false pãreri despre o aºa-zisã lipsã a tradiþiei în filosofia româneascã a pledat cu rîvnã dl Gabriel Liiceanu ºi dupã abolirea comunismului. Dovadã cã lecþia pe care trebuiau sã o înveþe -dupã 23 august 1944-, toþi românii a învãþat-o dl Liiceanu ºi pentru alþii, mai puþin sîrguincioºi la astfel de lecþii. Cãci iatã ce enormitãþi a gãsit cu cale sã înºire într-o conferinþã, îndeaproape secondat de dl Horia Roman Patapievici care-a preluat ideile principale ºi le-a dezvoltat într-un articol: "filosofia româneascã nu existã", pentru cã ea nu ar fi "reprezentatã de gînditori originali ºi profunzi". În fine, pînã la ora actualã n-ar exista "tradiþie româneascã în respectivul domeniu"(14).

De prisos a mai adãuga cã autorii (Liiceanu & Patapievici) unor asemenea "originalitãþi" nu s-au produs ei înºiºi cu vreo lucrare filosoficã "originalã", sau mãcar gînditã pe cont propriu, prin care sã-ºi dovedeascã vreo competenþã în domeniul filosofiei. Iar la nivelul încercãrilor "de sistematizare a celor citite" sau, cu vorba lui Constantin Noica, la nivelul cerut de efortul "de a muta cartofii dintr-o ladã în alta"(15) ajung ºi liceenii.

Note ªi consideraÞii marginale

1. Primul text vulcãnescian (parþial) aprobat de cenzurã la o editurã comunistã a fost cel cuprins într-o antologie dedicatã lui Mihail Sebastian (Ed. Eminescu, Bucureºti, 1981). S-a început astfel cu fragmente din cele scrise în 1932 de Mircea Vulcãnescu despre Mihail Sebastian ºi ale sale Fragmente dintr-un carnet gãsit.

2. v. Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul rãsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii sãi: Petre Þuþea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcãnescu ºi Vasile Bãncilã, Ed. Star Tipp (Slobozia), 2000, p. 76 ºi p. 127.

3. Însãºi publicarea volumelor cuprinzînd operele lui Mircea Vulcãnescu a început abia în perioada culturalã post-comunistã.

4. Acesta era pãrerea lui Emil Cioran care a rãmas în cultura europenanã nu atît ca cel mai mare stilist francez (subtilitãþile stilistice interesîndu-i doar pe francezi), ºi nici ca eseist francez de origine românã ("amãnunt" biografic pe care în general se cam grãbesc sã-l uite francezii), cît prin originalitatea sa (uneori excesivã) de gînditor posedînd o solidã culturã filosoficã. Dar în cultura comunistã din România anului 1983 reintegrarea Dimensiunii româneºti... a fost departe de ceea ce s-ar putea numi repunerea în drepturi a unei capodopere.

Ca ºi în cazul reintroducerii în cultura românã dupã jumãtate de secol de interdicþie a scrierilor filosofice ale lui Blaga precedate de prefeþe "pe linie" (a Partidului, se-nþelege!), capodopera vulcãnescianã, la publicarea ei, a fost prezentatã cu ºabloanele de gîndire ale epocii. Tot astfel va apãrea ea prezentatã ºi dupã abolirea comunismului (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcãnescu într-un "sonor" dicþionar, în rev. "Convorbiri literare", iulie, 2001, p. 32-33). Din pãcate nu numai în "sonorul" Dicþionar de opere fundamentale româneºti apãrut la Editura Humanitas (1997) sub coordonarea lui Ion Ianoºi. Ci chiar în numãrul consacrat lui Mircea Vulcãnescu de revista "Manuscriptum" (nr.1-2/1996).

Aici dl. Marin Diaconu menþioneazã capodopera filosofiei vulcãnesciene într-un context destul de ciudat, "amestecînd-o" într-o înºiruire bibliograficã. Lista alcãtuitã de prof. univ. dr. Marin Diaconu, care, prin postul pe care-l ocupã, s-ar fi cuvenit sã scrie el însuºi despre viziunea eticã a lui Mircea Vulcãnescu, este menitã de dînsul sã ajute la alcãtuirea unui "studiu asupra viziunii etice a lui M. Vulcãnescu -pe care sigur îl va întreprinde cîndva, cineva"(v. Marin Diaconu, Preocupãri de eticã, în rev. "Manuscriptum", nr.1-2/1996, p. 112). Spre a-l îndruma cît mai temeinic pe acest cineva interesat cîndva de viziunea eticã a lui Mircea Vulcãnescu, în bibliografia amintitã, Dimensiunea româneascã a existenþei este aºezatã de dl Marin Diaconu la coada unei liste din care nu lipseºte conferinþa din 1943: Ce aºtept de la ºcoalã pentru copiii mei, ºi nici schiþa de rãspuns la un articol polemic scris de I. Brucãr.

Surpriza acestei liste (cãci ea oferã ºi o plãcutã surprizã, nu doar un talmeº-balmeº bibliografic) o constituie menþionarea unei conferinþe þinutã în 1940 la Radio de Mircea Vulcãnescu dupã ciuntirea României, cãreia în perioada cuprinsã între iunie ºi septembrie 1940 îi fuseserã smulse Nordul Bucovinei, Basarabia ºi Cadrilaterul, precum ºi o însemnatã parte din Transilvania. Conferinþa radiofonicã, intitulatã Gînduri pentru durerea ºi nãdejdea ceasului de acum, a fost publicatã în 1941 de Dan Botta în revista "Dacia", fiind trecutã sub tãcere de dl Marin Diaconu în Bibliografia pe care a inclus-o în cel de-al treilea volum de scrieri filosofice vulcãnesciene tipãrit de Editura Eminescu.

Demn de reþinut este ºi faptul cã textul acestei conferinþe a fost "cenzurat" din absolut toate volumele de scrieri vulcãnesciene ce au apãrut în cultura post-comunistã vreme de zece ani, începînd cu decembrie 1991, cînd la Editura Paideia a apãrut primul volum (Logos ºi Eros) avîndu-l drept autor pe filosoful Mircea Vulcãnescu.

5. v. Zaharia Balinca, Mircea Vulcãnescu, în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2/1996, p.8-12, numãr special dedicat lui Mircea Vulcãnescu.

6. Numele editorului Zaharia Balinca apare (post-mortem) pe primele trei volume din scrierile filosofice ale lui Mircea Vulcãnescu scoase dupã 1992 de Editura Eminescu din Bucureºti, dupã ce au zãcut acolo ani ºi ani de zile. La începutul anilor optzeci manuscrisele ce urmau sã vadã lumina tiparului fuseserã astfel selectate încît sã poatã trece de cea mai vigilentã cenzurã comunistã. Cu toatã acceastã grijã, ele nu au fost publicate în comunism, ci abia la cîþiva ani dupã abolirea comunismului, ºi, din nefericire, în aceeaºi grijulie selecþie.

7. Chiar de la primul numãr (1/1973) al revistei pariziene "Ethos", redactorii (Ioan Cuºa ºi Virgil Ierunca) pun numele lui Mircea Vulcãnescu la loc de cinste, tipãrind aici Lettre sur Mircea Vulcãnescu, de Emil Cioran. Este un text din 20 ianuarie 1966 adresat Vioricãi Vulcãnescu, fiica filosofului din prima sa cãsãtorie (v. Mircea Vulcãnescu, Ultimul Cuvînt ºi alte texte. Ediþie îngrijitã de Mãriuca Vulcãnescu, Ed. Crater, Bucureºti, 2000, p. 259-261). La sfîrºitul revistei "Ethos", la interesanta rubricã de "Bibliografie" ei menþioneazã ºi textele lui Mircea Vulcãnescu tipãrite anterior de publicaþiile exilului românesc.

8. Dependenþa în comunism de sursele oficiale de informare ne-a fost dat sã o verificãm într-o carte a lui Mircea Martin publicatã în 1977 (Identificãri). Plãcut impresionat de discursul noician din Rostirea filosoficã româneascã ce s-a publicat în revistele literare ale vremii înainte de tipãrirea în volum, criticul ºi universitarul bucureºtean a þinut sã-i gãseascã autorului Rostirii... model în Getica lui Pârvan ºi în alte scrieri din perioada interbelicã. Numai de modelul pe care l-a constituit pentru Noica vulcãnesciana Dimensiune româneascã a existenþei Mircea Martin nu dã vreun semn sã fi aflat la acea datã (op. cit., p. 206).

9. v. Constantin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcãnescu, text publicat fragmentar în volumul: Mircea Vulcãnescu, Ultimul Cuvînt, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1992, p. 170-174 ºi integral în volumul: Mircea Vulcãnescu, Dimensiunea româneascã a existenþei, Ed. Eminescu, 1996, vol. I, Pentru o nouã spiritualitate filosoficã, p. 5-10 ºi în: Mircea Vulcãnescu, Dimensiunea româneascã a existenþei, vol. III, Cãtre fiinþa spiritualitãþii româneºti, Ed. Eminescu, 1996, p. 259-281, taduceri în germanã (Thomas Kleininger), francezã (Dan Radu Stãnescu) ºi englezã (Silvia Blendea).

10. Toate cele trei volume de scrieri filosofice vulcãnesciene apãrute la Editura Eminescu poartã titlul: Dimensiunea româneascã a existenþei. Pentru cei care nu au deschis aceste volume, lipsa de inspiraþie în care s-a gãsit îngrijitorul volumelor, dl. Marin Diaconu, poate avea cele mai neplãcute urmãri, contribuind la o impresie defavorabilã lui Mircea Vulcãnescu. În sensul acelei afirmaþii dupã care Vulcãnescu ar fi lipsit de operã, afirmaþie repetatã ºi rãs-repetatã încã din vremurile în care cenzura comunistã nu permitea publicarea niciunui volum de scrieri vulcãnesciene. Fiindcã ce altceva poate sã credã un tînãr care a tot auzit astfel de afirmaþii ºi care, vrînd sã-ºi facã o idee despre opera lui Mircea Vulcãnescu, parcurge Bibliografia trecutã la sfîrºitul Dicþionarului de opere filosofice româneºti (coord. I. Ianoºi, Ed. Humanitas, 1997, p. 315) -, ºi vede acest titlu repetîndu-se de nenumãrate ori: o datã indicînd volumul scos la Ed. Fundaþiei Culturale Române în 1991, a doua oarã pentru vol. I. din 1992 de la Ed. Eminescu, a treia oarã pentru vol. II din 1995 de la Ed. Eminescu, a patra, a cincia ºi a ºasea oarã pentru vol. I, II ºi III de la Ed. Eminescu din 1996, a ºaptea oarã pentru un volum scos de Editura Eminescu în 1997...

11. Interesant de semnalat ne pare faptul cã fraza din 1983 prin care Constantin Noica începe evocarea lui Mircea Vulcãnescu ("... a întîlni oameni care ºtiu mai bine decît noi gîndul nostru mai adînc ºi ceea ce credem cã deþinem în propriu este o experienþã uimitoare ºi aproape înfricoºãtoare a spiritului. Ceva neaºteptat vine sã te dezvãluie ºi învãluie totodatã, dezarticulîndu-þi gîndul ºi prefãcîndu-l în piese detaºate, spre a reînchega, apoi, totul într-o nouã întruchipare de gîndire. A ta încã? A altcuiva?") ne pare a se înfãþiºa teribil de înruditã cu un pasaj dintr-o carte memorialisticã apãrutã în 1981.

Iatã pasajul la care ne referim: "Orice tezã odatã formulatã, era vãzutã de Mircea Vulcãnescu în toate presupoziþiile ºi consecinþele sale logice, pînã la cele mai îndepãrtate implicaþii. Expunîndu-i tezele mele /.../ le-a depistat ºi toate "defectele de armurã", cu toate consecinþele lor logice, elaborînd pentru mine un întreg program de subteze care urmau sã fie puse la punct/.../. Uneori, Vulcãnescu punea mîna pe condei ºi scria el în locul meu unele pasaje din lucrarea mea, pasaje pe care le-am pãstrat intacte în propria mea redactare, atît de credincioase erau substituirile lui în felul meu de a gîndi ºi atît de plãcut îmi era sã amestec gîndul lui cu al meu" (Henri H. Stahl, Amintiri ºi gînduri..., Ed. Minerva, Bucureºti, 1981, p. 99-100.).

12. v Mircea Vulcãnescu, Prodrom pentru o metafizicã a oglinzii, din volumul sãu intitulat: Dimensiunea româneascã a existenþei, Ed. Eminescu, Bucureºti, 1996, vol I., Pentru o nouã spiritualitate filosoficã, p. 105-108.

13. v. Mihai ªora, Despre Mircea Vulcãnescu, cîteva cuvinte..., în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2/1996, p.6-7.

14. v. H. R. Patapievici, Despre absenþa dialogului intelectual, articol publicat în revista "22" din 7-13 ianuarie 1997.

15. v. G. Liiceanu, Jurnalul de la Pãltiniº, Ed. Cartea româneascã, Bucureºti, 1983, p. 181.

<< La prima pagina