Isabela Vasiliu-Scraba
MIRCEA VULCĂNESCU, FILOSOFUL
SCOLII SOCIOLOGICE A LUI DIMITRIE GUSTI
"E greu,
după Vulcănescu, să mai pui la socoteală pe alți monografiști, în ce privește
capacitatea lor de teoretizare"
H. H. Stahl
Pe cînd
era încă student, nu la Filosofie, deoarece pe aceasta a terminat-o odată cu
susținerea tezei de licență în ianuarie 1925, ci la Drept, unde urma să-și dea
licența în vară, Mircea Vulcănescu a participat la prima campanie monografică
organizată de profesorul său de sociologie. Încă din anii universitari
1923-1924 și 1924-1925 Dimitrie Gusti se gîndise să facă împreună cu studenții,
în cadrul Seminarului de sociologie, o aplicație a teoriei sale și să
alcătuiască un plan de cercetare interdisciplinară a unui sat românesc. Deși
fusese cucerit de farmecul profesorului de logică și de metafizică, Nae Ionescu
(1), despre care C. Noica va scrie
prin anii șaptezeci că "avea ca nimeni altul daimon-ul filosofiei în
el", pentru licența în filosofie Mircea Vulcănescu se îndreptase către
profesorul Gusti, alegîndu-și o temă de sociologie, privitoare la raportul
dintre individ și societate în
sociologia contemporană.
Planul
cercetării unui sat românesc fiind gata înainte de Paște, îndată după Duminica
Tomii, profesorul Dimitrie Gusti însoțit de un asistent și de un grup de
studenți au pornit pentru zece zile spre Goicea Mare (2), fără să știe că prin cercetările lor în acel sat din Dolj se
năștea, în primăvara anului 1925, școala sociologică românească.
În
deplinul său contur prins în perioada interbelică (3) Scoala monografică de la București - model de cercetare
interdisciplinară pentru sociologi de renume din America, Franța și din alte
state - a fost atît de apreciată în lumea științifică internațională, încît
sociologii europeni și americani căzuseră de acord ca în 1939 al XIV-lea Congres internațional de sociologie să
fie ținut la București. Ceea ce, din cauza izbucnirii celui de-al doilea
războiul mondial, a rămas la stadiu de proiect zădărnicit. Și totuși, în
România fructificat de profesorul Dimitrie Gusti prin susținerea materială și
încurajarea redactării și publicării unor opere de sinteză monografică lucrate
în echipă, lucrări ce-și așteptaseră cam mult realizarea și care ulterior n-ar
mai fi avut nici o șansă de a fi duse la bun sfîrșit. Ne gîndim mai ales la
monografia sociologică în trei volume apărută în mare parte datorită lui H.H.
Stahl (1901-1991), care a fost nu numai coordonatorul lucrărilor efectuate de o
numeroasă echipă de cercetători, dar și traducătorul celor trei volume în
franceză: Nerej. Un village d une région
archaique (1939).
Pînă în 1925,
excursii de studii împreună cu studenții nu mai făcuse decît faimosul istoric
și arheolog Vasile Pârvan (1882-1927), interesat să cerceteze, cum scrie Mircea
Vulcănescu, "pe pămîntul neprefăcut al vechii Dacii, chipul vieții sociale
și sufletești a strămoșilor noștri"(4).
Începînd cu 1925 echipele de
monografiști ale profesorului Dimitrie Gusti, întorcîndu-se și ele către
"izvoarele vieții românești" vor căuta să reconstituie chipul autentic al românului "după
observații făcute direct asupra așezărilor, portului, credințelor,
obiceiurilor, îndeletnicirilor, nădejdilor și ostenelilor oamenilor de la
țară" (Ibid.).
Constatările
de pe teren erau adunate la început după un plan de cercetare datînd din
1925-1927, iar apoi după proiectul metodologic propus de Mircea Vulcănescu în
campania din satul Fundul Moldovei (1928). Prin descrierea fenomenologică a
faptelor sociale se evidenția
"felul lor de a fi",
semnificația lor. Căci viața socială era considerată de Mircea Vulcănescu și de
profesorul Gusti ca o formă a vieții în genere, integrată în ritmul cosmic.
După
studiul aprofundat al aristotelismului și al neo-tomismului Mircea Vulcănescu a
observat afinitățile dintre concepția voluntaristă a națiunii susținută de
Gusti și "teoriile corespunzătoare ale catolicismului"(v. M.
Vulcănescu, Nevoia de unitate a
spiritului mei mi-a impus sinteza. Între D.
Gusti și Nae Ionescu, în rev. "Viața Românească", nr. 8-9/1993, p.
112-115). Constatarea i-a permis să așeze sistemul lui Gusti "pe baze
aristotelice, suprapunînd deosebirea dintre cadre și manifestări deosebirii
aristotelice dintre posibilitate și actualitate"(Ibid.).
Între
10 iulie și 10 august 1928, imediat după întoarcerea sa de la studiile de
specializare din Franța, Mircea Vulcănescu se alătură grupului de cercetare
sociologică a unui sat bucovinean. Proaspăt întors din mediul francez unde se
familiarizase cu filosofia religiei, nu numai a religiei ortodoxe, ci și a
religiei catolice, Vulcănescu, de la bun început, a fost considerat de colegii
monografiști ca filosoful echipei. El va căuta să înțeleagă devenirea socială,
situînd-o pe bazele unei metafizici clasice. Teoria cadrelor, înțelese ca putințe ale devenirii sociale, îi
permitea să înlăture "ceea ce era caduc într-un evoluționism dialectic, de
o superficialitate logică ispititoare, dar fără a nega prin aceasta orice
putință de explicare a devenirii sociale" și să păstreze "tot ceea ce
era bun din învățătura fenomenologică a lui Nae Ionescu"(Ibid.).
După
Mircea Vulcănescu, "cheia succesiunii formelor /.../ nu sta în aceste
forme ele însele; ci în condițiile lor vii, în cadre, dintre care două erau, firește, naturale; iar socialitatea
celorlalte două nu putea fi tăgăduită"(Ibid.). Filosoful Scolii sociologice de la București subliniază
diferența dintre poziția sa și poziția sociologului Traian Herseni. Lui Mircea
Vulcănescu i s-a părut că ar trăda gîndul profesorului Gusti, dacă nu ar pune
în relief "caracterul de cheie a relațiilor dintre lumea fizică și lumea
spirituală pe care-l are societatea în concepția lui Gusti" Acest fapt îi
"înlesnea înțelegerea bisericii /.../ ca cheie de boltă a acelorași relații"
(Ibid.).
Cu
un an înaintea morții, Dimitrie Gusti, conducătorul și inițiatorul Scolii sociologice de la București îi
mărturisea lui Constantin Noica faptul că ar fi vrut să-l lase în locul său, la
conducerea Catedrei de sociologie, pe Mircea Vulcănescu. Pentru că acest
filosof care-i fusese asistent avusese indiscutabilul merit de a fi limpezit
metodologia de lucru pe teren a monografiștilor. După spusele Profesorului,
"în timpul cercetărilor la sat (Goicea Mare, Fundul Moldovei, etc.), M.
Vulcănescu a reușit să cristalizeze viziunea sa neclară încă, doar intuită ca
direcție"(v. Stefan J. Fay, Sokrateion,
Ed. Humanitas, 1991, p. 15-16.).
Dimitrie
Gusti era atît de fericit că se ajunsese după campania din sartul Fundul
Moldovei la evidențierea dependențelor interdisciplinare revelate de realitatea
terenului într-o formulă definitivă de cercetare încît, la deschiderea anului
universitar "a început prin a spune studenților: Domnilor, în sfîrșit,
avem sistemul în mînă!"(Ibid.).
Cu
vastul său orizont filosofic, sociologul și economistul Mircea Vulcănescu pleda
pentru ințelegerea "esențial predicativă" a faptelor sociale, opusă
explicației cauzale folosită în științele naturii. Fenomenologia prin reducerea
fenomenelor cercetate la esențe, îl ducea către descrierea "felului de a
fi" al manifestărilor, prin
punerea lor în funcțiune de totalitatea condițiilor de viață în care au apărut.
Trăind nemijlocit în mediul pe care îl cercetau, monografiștii puteau pătrunde
înțelesul unor manifestări greu de încadrat. Mircea Vulcănescu oferă drept
exemplu un descîntec cu formula sa de sfîrșit: "Descîntecul meu,/Leacul de
la Dumnezeu...".
În
formula descîntecului românesc supraviețuiesc două mentalități diferite: una
magică, bizuită pe puterea ritualului, alta religioasă, în care ritualul nu
este decît apel către o Ființă ce acționează cu deplină libertate. Am avea aici
o sinteză în care natura totalității este imposibil de precizat pentru cineva
care cercetează din afară, fără o "contopire sufletească" cu obiectul
de cercetat, fără o "trăire în inseși condițiile lui"(5).
Se
pare totuși că nu numai o "contopire sufletească" cu obiectul de
cercetat era în măsură a dezvălui natura acestor lucruri delicate. Mai trebuia
și o rafinată gîndire filosofică. Fiindcă H. H. Stahl, deși participase la multe
cerceări monografice, atunci cînd a vrut să prezinte filosofia populară, a
consemnat că ea ar cuprinde gesturi și ritualuri magice menite "să
acționeze" către silirea la o supunere în fața voinței omenești. La fel,
ceremoniile și acțiunile religioase, în opinia acestui monografist ar avea
-fără nici o deosebire de ritualurile magiice - un scop identic:
"înduplecarea" la voința oamenilor ce urmăresc ca semnele depășind
puterea noastră de înțelegere să devină totuși binevoitoare (v. H. H. Stahl, Amintiri și gînduri..., 1981, p. 243).
Dar
la început de drum, problema cea mai acută a monografiștilor era, desigur,
îmbunătățirea tehnicii de cercetare(6).
Apreciindu-i proiectul metodologic de cercetare realizat cu ocazia campaniei
din satul Fundul Moldovei, profesorul Gusti îi propune tînărului Mircea
Vulcănescu să-i devină asistent onorific și îl însărcinează să se ocupe în
continuare la seminarul de sociologie de probleme de tehnică a cercetării
monografice, de latura metodologică
a cercetărilor. "Seminarul meu, - consemnează Vulcănescu-, a fost cel
dintîi în care s-a studiat planul de lucru...Mai tîrziu, acest seminar a fost
preluat de H. H. Stahl"(v.
Mircea Vulcănescu, Școala sociologică a
lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 83. ).
După
cum își amintește H. H. Stahl în cartea sa publicată în 1981(7), în Bucovina filosoful Mircea
Vulcănescu s-a ocupat în mod special de înnoirea tehnicii monografiei sociale,
analizînd seria de planuri și chestionare folosite în vechea schemă a profesorului.
"E greu, după Vulcănescu, să mai pui la socoteală pe alți monografiști, în
ce privește capacitatea lor de teoretizare", scria H. H.Stahl (Amintiri și gînduri..., 1981, p. 145).
M.
Vulcănescu a sistematizat și a clarificat metoda lui Gusti, ajungînd la o
strategie finală privind tehnica de lucru. După sugestiva formulă sintetică:
C+M=V, se pun în evidență întîi cadrele
(cosmologic, biologic, psihologic și istoric, patru ansambluri mari de factori
care influențează viața socială, fără a o determina cauzal), apoi manifestările ce decurg sub influența
cadrelor și la urmă voința socială (privită
ca o putere de reacție ce generează diferite manifestări). Sistemul gustian reunește astfel două tendințe, cea a sociologiei
"cadrelor" sociale cu sociologia faptelor sociale propriu-zise (a
"manifestărilor"). Datorită acestei înfățișări particulare a
sociologiei gustiene pusă în lumină de Mircea Vulcănescu, la o campanie de
cercetări monografice de teren erau necesari, chiar implicați prin viziunea de
ansamblu a cercetărilor, cel puțin doisprezece cercetători diferiți: un
geograf, un antropolog, dublat de un statistician, un istoric și un
psiholog-etnograf pentru cadre. Iar pentru urmărirea manifestărilor: un
economist, un jurist, un cercetător al vieții politice și administrative și cel
puțin trei cercetători ai vieții spirituale care să se ocupe de următoarele
manifestări: limba, obiceiurile, literatura și arta, relgiia și moralitatea.
Sociologul
Mircea Vulcănescu observase că sociologiile particulare ale fiecărui cadru sunt
unilaterale, pretinzînd o exclusivitate a punctelor de vedere, spre deosebire
de teoria generală a cadrelor care "nu stabilește reporturi univoce între
viața socială și totalitatea împrejurărilor în care ea se desfășoară. Ca
unitate vie, orice unitate socială exercită o anumită forță de reacțiune /.../ o anumită capacitate de a se sustrage
acțiunii directe a anumitor cauze, prin interferarea cu altele. Ceea ce face ca
problema explicației sociologice să fie pusă prin termenul de voință socială"(v. Mircea Vulcănescu, Publications de l Ecole Roumaine de
Sociologie, 1938, traducere de Măriuca Vulcănescu).
Într-un
articol publicat din păcate abia post-mortem și numai după abolirea comunismului,
Traian Herseni (1907-1980) consemnează că în sistemul Scolii sociologice de la București, Mircea Vulcănescu și-a adus un
însemnat aport nu numai în domeniul "manifestărilor sociale", scriind
în 1932 acel "studiu extrem de valoros, pe cît de precis, pe atît de
complet: Teoria și sociologia vieții
economice", dar și în fundamentarea tehnicii de cercetare prin
"cadre" și "manifestări". El subliniază și contrubuția lui
M. Vulcănescu la dezvoltarea sistemului gustian în direcția prognozelor devenirii
sociale, tocmai prin faptul considerării "cadrelor" drept "virtualități
sociale", sau "putințe ale devenirii sociale", ce pot avea
manifestări reduse sau dezvoltate (8).
După o altă prețioasă remarcă a marelui sociolog care a fost Traian Herseni,
aprofundările teoretice ale filosofului Mircea Vulcănescu erau "în
spiritul sistemului de sociologie al lui Dimitrie Gusti, dar cu numeroase
completări și dezvoltări, de evidentă originalitate și creativitate. Uneori
sistemul de sociologie, etică și politică al lui D. Gusti, văzut, interpretat
și înfățișat de Mircea Vulcănescu, primea o strălucire pe care autorul lui
originar, mare organizator și animator, dar scriitor și vorbitor de treaptă
mijlocie, n-a fost în stare să i-o dea niciodată" (9).
În
plin regim comunist, cînd a vrut să critice sistemul Scolii gustiene, căci în acele vremuri tot ce ținea de
performanțele culturale ale perioadei dinainte de 23 august 1944 trebuia
neapărat criticat, Henri H. Stahl (10)
a reproșat sistemului gustian "inventarierea problemelor pe cadre și manifestări". Acest unic sociolog al Școlii gustiene care a fost grabnic recuperat de regimul instaurat
de ocupantul țării și-a axat critica pe faptul că profesorul Gusti ar fi
stabilit astfel "o listă a tuturor sociologiilor particulare existente la
acea dată", ceea ce implică realizarea cercetărilor prin
"reprezentanții profesioniști ai... biologiei, psihologiei,
istoriei..." (Amintiri și gînduri..., p.
105). H.H.Stahl se face astfel a uita că investigațiile
interdisciplinare au avut în România "o prioritate de necontestat"
(v. T. Herseni, Sociologie. Teoria
generală a vieții sociale,1982, p. 32), exact în colectivele de cercetare
pe teren conduse de sociologul de renume mondial care a fost Dimitrie Gusti.
Cum bne se știe, caracterul esențial al monografiilor sociologice era
"cooperarea specialiștilor pentru înțelegerea întregului social" (v.
M.Vulcănescu, Dimitrie Gusti, Profesorul,
în XXV ani de învățămînt universitar. D.
Gusti și Școala sociologică de la București, Institutul Social Român,
București, 1937).
Cînd
H. H. Stahl își amintește de geografii, istoricii, filosofii, biologii,
matematicienii, economiștii, muzicologii, artiștii plastici etc... care au luat
parte, alături de sociologi și de studenți la cercetările de prin sate, găsește
că echipele de monografiști erau cam "hibride". De fapt, nici
atitudinea critică față de împărțirea pe cadre
și manifestări nu reușește să o
păstreaze de-a lungul întregului volum de Amintiri
și gînduri..., ajungînd să se contrazică singur atunci cînd scrie : "Cadrele și manifestările erau /.../un instrument de lucru extrem de util,
astfel că trebuie să mărturisesc că azi încă, atunci cînd judec o problemă
socială, o trec automat "interdisciplinar" prin ciurul tuturor
științelor sociale particulare, iar șirul acestor discipline îl țin minte prin
formula cadrelor și manifestărilor"(op. cit., p. 102).
Mai
este de precizat că în Amintirile
publicate în 1981, H. H. Stahl își afișează cu multă mîndrie lecturile de
tinerețe din clasicii marxismului și constantul său atașament față de
internaționalismul proletar. Nu sunt uitate nici cunoștințele sale printre
liderii comuniști aflați în slujba Kremlinului, ca membrii marcanți ai
Partidului Socialist din România, nici participarea fratelui său vitreg (Șerban
Voinea) la acea lovitură de stat din 13 decembrie 1918 din Piața Teatrului
Național din București, cînd s-a urmărit, imediat după constituirea României
Mari, dezmembrarea țării în beneficiul noului Stat Sovietic de la care
primiseră bani pentru organizarea întregii acțiuni (v. Magda Macici, Grefa
comunistă dinRomânia, în rev. "Memoria", nr. 6/ 1992, p. 127).
Dar
pentru a lămuri cît mai deplin încotro bate de fapt critica "inventarierii
problemelor pe cadre determinante și
pe manifestări", este necesar a
reaminti părerea lui Mircea Vulcănescu după care însăși ideea națiunii, ca să
nu fie așezată într-un pur arbitrar, se întemeiază "pe voința trăirii în
comun, motivată de comunitatea de soartă, impusă de identitatea cadrelor și de asemănarea manifestărilor"(p. 80). Chipul autentic al românului, pe
care Scoala sociologică a lui Gusti a căutat să-l reconstituie, prinde contur
în filosofia vulcănesciană în mod straniu. Pe de-o parte, în singurătate, iar
pe de altă parte integrat în totalitatea existentului prin firea proprie, prin
rostul, și prin soarta sa (v.Existența concretă în metafizica
românească).
NOTE:
1. În acest sens, iată ce consemnează
studentul Mircea Eliade în vara anului 1928: "Singurul curs unde se
încăpățînau să vină studentele și studenții care nu înțelegeau linia
conferințelor, ci numai frînturi disparate era cursul de logică și de
metafizică"(Gaudeamus, Ed.
Garamond, București, p. 37).
2.
v. Mircea Vulcănescu, Cîteva
observațiuni asupra vieții spirituale a sătenilor din Goicea-Mare, cuprins
în vol: Mircea Vulcănescu, Prolegomene
sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, București, 1997, p. 69-78.
3.
Scoala monografică de la București
ajunsese a fi la un moment dat un adevărat centru de concentrare și de iradiere
a spiritualității românești interbelice, reunind verile în cîte un sat
românesc, sau pe la conferințele organizate de profesorul Dimitrie Gusti,
tineri dintre cei mai dotați, alături de personalități deja bine conturate ale
culturii românești: Sextil Pușcariu, Constantin Brăiloiu, Ion Marin -Sadoveanu,
Dragoș Protopopescu, Ion Simionescu, N. Cartojan, P.P. Panaitescu, I. Lupaș,
Ștefan Meteș, Ion Pillat, Ion Petrovici, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian,
Traian Herseni, Octav Onicescu, E. Cioran, Petru Comarnescu, Ion Ionică, Victor
Ion Popa, Al. Tzigara -Samurcaș, Ion Rădulescu-Pogoneanu, Mircea Djuvara, C-tin
Rădulescu-Motru, Petre Andrei, Traian Brăileanu, Vasile Băncilă, Tudor Vianu,
Ernest Bernea, Al. Claudian, D. C. Amzăr, Achim Stoia, Hary Brauner, Victor
Rădulescu-Pogoneanu, N. Bagdasar, Ovidiu Bîrlea, Mac Constantinescu, Margareta
Sterian, Al. Dima, Xenia Costa-Foru, Floria Capsali, Lena Constante, Ștefania
Cristescu, Paula Gusty, Stoian Stanciu, Emanoil Bucuța, Octavian Neamțu, H.H.
Stahl, Marin Popescu-Spineni, A. Golopenția, Ion Zamfirescu, Fr. Rainer, Gh.
Vlădescu-Răcoasa, D. C. Georgescu, Ion Conea, G. Oprescu, G. Vâlsan, Lucia
Apolzan, Mihai Pop, și atîția și atîția alții.
4. v. Mircea
Vulcănescu, Școala sociologică a lui
Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 81.
5. v. Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc,
Ed. Eminescu, București, 1997, p. 169
6. Despre Metoda monografică tratează și Traian Herseni într-o conferință cu
acest titlu, ținută în ianuarie 1931 în cadrul conferințelor organizate de
Institutul Social Român pentru prezentarea rezultatelor obținte în campaniile
monografice. La secțiunea "cadre" Traian Herseni prezintă în
februarie conferința Raportul dintre
natură și cultură, iar la secțiunea "manifestări" Mircea
Vulcănescu prezintă în aprilie conferința Structura
vieții economice a satului (v. Marin Diaconu, Școala sociologică a lui D. Gusti. Documentar
sociologic. 1880-1933, Ed. Eminescu, 2000). În acest Documentar sociologic - botezat, într-o
lacună de inspirație, cu același titlu pe care dl Diaconu l-a pus și celui
de-al doilea volumul de scrieri sociologice ale lui Mircea Vulcănescu, găsim la p. 202 următoarele:
"1929, octombrie - Mircea Vulcănescu și Henri H. Stahl sunt numiți
asistenți de sociologie în cadrul Catedrei conduse de Dimitrie Gusti".
Ceea ce este fals în măsura în care respectiva informație nu se potrivește cu
cele consemnate de Mircea Vulcănescu: "întorși de la Fundul Moldovei,
Profesorul m-a însărcinat să conduc primul meu seminar " (v. Mircea
Vulcănescu, Scoala sociologică a lui
Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, 1998, p. 83). Informația oferită de dl. Marin
Diaconu nu se potrivește nici cu cele pe care le aflăm de la H. H. Stahl, care
scrie că el "nu a fost încadrat oficial, ca asistent, decît în 1943"
(Amintiri..., 1981, p. 184). Așadar
H.H. Stahl îi devine profesorului Gusti asistent încadrat pe schema Catedrei la
16 ani după Mircea Vulcănescu (asistentul preferat al lui Gusti) și la 12 ani
după Traian Herseni (încadrat în 1932, după ce fusese vreo doi ani asistent
onorific).
Poate
dl Diaconu ar fi vrut să treacă în dreptul anului 1929 o informație biografică
din viața generosului filosof Mircea Vulcănescu și pe urmă s-a răzgîndit.
Respectiv faptul că din 1929 Mircea Vulcănescu își împărțea pe din două cu Stahl
leafa pe care numai Vulcănescu, fiind asistent încadrat oficial, o primea.
Într-un articol publicat în 1933 ("Dreapta", 29 ian.), Mircea
Vulcănescu notează: "sunt asistent universitar de etică, cu titlu
provizoriu, la Universitatea din București, de la 1 octombrie 1929, cu leafa pe
jumătate". Avocatul H. H. Stahl, după ce-i fusese stenograf profesorului
Gusti, i-a devenit din 1929 doar asistent onorific, adică fără leafă, avînd
însă obligația de a-și face studiile la Facultatea de Filosofie între timp. Fiindcă
stenografului și avocatului H.H.Stahl, care participase în aceste două calități
la campaniile monografice organizate de profesorul Gusti, la data cînd a
început să țină seminarii ca asistent onorific îi lipsea licența în filosofie,
pe care o obține cîțiva ani mai tîrziu.
7. Redactîndu-și probabil pe la
șaptezeci de ani amintirile publicate cînd ajunsese la optzeci de ani, lui H.H.
Stahl memoria îi joacă uneori feste. Astfel, la vreo treizeci de pagini după ce
notase că abia în 1933 a redactat Tehnica
monografiilor sociologice, care i-a servit "dealtfel și ca teză de
licență" (Amintiri și gînduri,
Ed. Minerva, București, 1981, p.157), scrie că în 1932 i-ar fi oferit postul de
asistent lui Traian Herseni (p. 184).
El
și-l imaginează astfel pe profesorul Dimitrie Gusti, (din 1929 decan al
Facultății de Filosofie și Litere) în situatia foarte puțin plauzibilă de a-l
accepta drept asistent încadrat pe schema Catedrei de Sociologie pe doctorantul
Traian Herseni (de patru ani absolvent al Facultății de Filosofie, avînd și o
temeinică specializare în Germania), numai pentru că un student la Filosofie
(cum era pe atunci asistentul său onorific, H.H. Stahl) i-ar fi cedat
doctorandului Herseni acest post.
8. v. Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, în rev. "Manuscriptum",
nr. 1-2/1996, , număr omagial "Mircea Vulcănescu", îngrijit de
Măriuca Vulcănescu și Marin Diaconu, p. 131.
9. v. Traian Herseni, op. cit., p. 130. Traian Herseni participă din perioada studenției (1927) la
campaniile monografice. În 1928 el își susține teza de licentă cu tema Individ și societate. În "Arhiva
pentru știința și reforma socială", an X, nr. 1-4, 1932, p. 135-158,
publică: Individ și societate în satul
Fundul Moldovei. Traian Herseni a contribuit în mod nemijlocit la
afirmarea Scolii sociologice de la București, fiind asistentul lui Gusti care a
publicat cele mai multe lucrări de sociologie (v. Paula Herseni, Publicațiile Scoalei sociologice de la
București, 1940). După studiile de specializare în Germania devine întîi
asistent onorific, preluînd seminarul de sociologie generală pe care-l ținuse
Mircea Vulcănescu, apoi, din 1932 profesorul Gusti îl încadrează oficial, ca
asistent cuprins în schema catedrei. În 1931 redactează volumul Teoria monografiei sociologice (publicat
în 1934); Teza de doctorat: Realitatea socială. Încercare de ontologie
regională este scrisă în 1933 și tipărită în 1935; în 1938 redactează
partea de Sociologie românească din Istoria filosofiei moderne. vol. V. În 1940 publică: Sociologie românească. Încercare istorică, iar în 1941 Probleme de sociologie pastorală.
10. H. H. Stahl accentuează ades pe
"dizidența" sa în cadrul Scolii
gustiene. Iată însă ce scrie despre colegul său de la Catedra de Sociologie
condusă de prof. Gusti: "Traian Herseni, dimpotrivă, părea a fi totalmente
prins în mrejele sistemului sociologic al profesorului Gusti, căutînd să
lămurească punctele ce i se păreau obscure, investigînd în rîndul
monografiștilor opinii și interpretări, astfel ca pînă la urmă să poată da o
versiune clară, coerent logică, "popularizată" totuși, adică pusă la
îndemîna tuturor celor care ar fi vrut să facă monografie sociologică pe baza
unei concepții teoretice certe"(Amintiri
si gînduri..., Editura Minerva, 1981, p. 140).
La
o diferență de numai cinci ani de la publicarea acestor rînduri, dl. Paul
Stahl, într-o carte pe care a publicat-o în engleză (și care acum va fi tradusă
în românește) și-a luat libertatea de a desemna Scoala sociologică de la București prin titulatura de "Scoala
lui Gusti și a lui H.H. Stahl" Desigur este o exagerare pornită de la
nobile sentimente de admirație față de propriul părinte.
De-a
dreptul ciudată este însă preluarea și vehicularea acestei nepotrivite
titulaturi, fără nici o remarcă asupra netemeiniciei ei, într-o recenzie a
cărții d-lui Paul Stahl tipărită în vara anului 2001 de o revistă cu pretenții
de probitate științifică: "Archaeus"(periodic editat în franceză de Centrul de Istorie a Religiilor;
Facultatea de Istorie a Universității din București). Tome IV (2000). fasc. 3, p. 248.
Respectiva
titulatură este cu atît mai nepotrivită, cu cît - după spusele lui Constantin
Noica pe care le-am amintit mai sus -, profesorul Gusti i-a mărturisit în 1954
"că ar fi voit nu numai să-l aibă pe Mircea ca asistent, ci să-i acorde și
Catedra"(v. Sefan Fay, Sokrateion, Ed. Humanitas,
1991, p. 17).