Umanitatea

de Klara Losonczy

-Cui?

-Forţei Divine!

-Această Forţă Divină are un nume: Buddha. De ce nu-l foloseşti?

Cei şase preoţi care îl încadrau pe Marele Înţelept vorbeau cu rândul ca şi cum ar fi fost un singur om. Doar cel mai bătrân şi mai învăţat părea cufundat total, cu trupul şi cu sufletul, în starea de comuniune cu cosmosul.

Cel chestionat îşi adună tot curajul pe care îl avea şi-şi jucă rolul vieţii lui, alergă să-şi împlinească destinul nesigur.

-De ce trebuie neapărat să-I dăm un nume? Buddha a fost numele omului, nu numele zeului. Iehova, Iisus, Allah, Zoroastru, Zend –toate sunt nume omeneşti. Dar Forţa Divină nu e om! Ea e una singură. Credinţele pământeşti sunt doar felul în care oamenii au înţeles-o cu mintea lor limitată.

Se lăsă tăcerea. El spusese ceea ce avusese de spus. Scena aceasta se sfârşise. Îşi jucase rolul. Putea fi mândru de el. Îşi împlinise destinul…

-Acestea sunt gândurile tale? se auzi pe neaşteptate vocea înceată şi sacadată a celui care nu mai vorbise de atâta timp.

Un sentiment de agitaţie străbătu sufletele celor şase. Conştientizară şi ei că ceva neobişnuit se va petrece. Cu toate acestea, nimeni nu făcu nici cel mai mic gest care să-i fi trădat starea de spirit. Aceeaşi atmosferă calmă plutea în aerul ascetic al încăperii. Doar inima tânărului discipol îşi acceleră bătăile. Urma momentul adevărului.

-Da. Cred în ele.

-Nu. Tu eşti cel care le-a găsit?

Plecă uşor capul. Se lăsă tăcerea. Apoi îl ridică şi spuse cu un glas clar, neutru şi totuşi plin de încredere:

-Nu.

-Atunci de la cine le-ai auzit?

Din nou, preoţii vorbeau preluând ideea unii de la alţii. Dalai Lama tăcea.

-De la o femeie, în timp ce mă rugam în munţi. A apărut şi mi-a spus ceea ce am repetat adineaori.

-Şi ai crezut ceea ce ţi-a spus o femeie oarecare, uitând tot ceea ce ai învăţat aici în ultimii şase ani?

-Nu era o femeie oarecare.

Iar în glasul lui se putea simţi o oarecare undă de nelinişte.

-Atunci ce fel de femeie era? Se auzi din nou vocea Marelui Înţelept.

-Nu era om. Era un… o fiinţă diferită de oameni.

-Ce te-a făcut să crezi asta?

-Vocea, felul în care-mi vorbea fără să deschidă gura, sentimentele, liniştea, respectul pe care le simţeam în jurul ei.

-Vrei să spui că ai făcut această alegere cu sentimentele şi nu cu mintea?

-Nu. Avea dreptate. Ştiu şi cred asta! Argumentele ei au fost puternice, dar nu s-au făcut auzite prin cuvinte, ci prin suflet. Sufletul e cel prin care comunicăm cu Nirvana.

-Vorbeşti mult! Vreau să o văd pe această femeie. Mâine voi vorbi cu ea aici. Caut-o şi adu-o! Va veni, mai spuse marele Dalai Lama, împreunându-şi mâinile şi închizând ochii pe care-i deschisese atunci când auzise vorbindu-se despre o femeie ciudată.

Ceilalţi şase făcură la fel. Discipolul se înclină la fel ca la venire şi se retrase. Actul se terminase. Închise uşa în urma lui şi se închise în chilia lui. Restul zilei îl petrecu meditând. Avea prea multe întrebări la care să afle un răspuns…

Păşind odată cu razele soarelui pe pietrele muntelui, tânărul mă găseşte exact în acelaşi loc, exact în aceeaşi poziţie, dar îmbrăcată –spre mirarea lui- într-o togă portocalie asemănătoare cu cea a marilor săi preoţi. Se opreşte în dreapta mea şi are un moment de ezitare. Aş zâmbi în sinea mea de grijile pe care şi le face într-un astfel de moment, dar împrejurările sunt într-adevăr prea grave.

"Ştiu pentru ce ai venit. Vin cu tine.”, spun eu simplu, deschizându-mi ochii şi coborând. Păstrez aceleaşi mâini împreunate pe tot parcursul drumului abrupt. El nu se gândeşte să mă ajute, eu nu mă gândesc c-aş avea nevoie de ajutor. Îi simt tensiunea, gândurile, trăirile pe care i le provoacă apropierea clipei în care va ieşi cu totul de pe scenă. Atunci voi fi numai eu. Numai eu, faţă în faţă cu propriul destin pe care îl voi urma până în sfârşit. Dar acest sfârşit se pare că va veni atât, atât de târziu! Iar clipa fatală a asumării menirii mele atât de aproape… Pantha rei!

Soarele străluci deasupra mea, peste mine, în mine şi din mine atunci când păşii pe marea poartă a mănăstirii. Era în faţa mea, gata de luptă. Iar eu gata de a primi provocarea.

Simt cum toţi oamenii din jur mă privesc neliniştiţi, miraţi şi aproape îngroziţi. Ei nu pot înţelege. Şi totuşi vor fi fericiţi. Ştiu asta…

În faţa intrării în sala în care se va hotărî viitorul mă opresc. Nu pot să nu-i spun nimic. Deşi îi voi aduce fericirea, şi el mi-a înlesnit calea. Oare el cine fusese atunci, demult, când…? Dar acelea sunt vremuri trecute şi uitate!

-Să fi puternic. Să evoluezi. Să nu laşi nimic să intervină între tine şi soarta ta. Să crezi.

Şi mă întorc, pentru a lăsa odată pentru totdeauna trecutul şi pentru a lua în mâini viitorul.

-Tu să fi fericită! Aud glasul lui străbătut de emoţie, dar e prea târziu. A fost.

Deschid uşa şi intru. Totul e la fel, aşa cum l-am văzut de atâtea ori în viziunile mele. Aceeaşi încăpere semiobscură, aceiaşi şase sfătuitori încă luptându-se cu rămăşiţele materialismului din sufletul lor şi acelaşi bătrân înţelept tronând în mijlocul lor, privindu-mi sufletul cu ochii sufletului. Eu îl privesc pe al lui. Da, el e: destinul! Deşi mi-a fost hotărât, acum va fi pecetluit.

Păşesc lent, plutind, până în faţa lui. Fac o închinăciune respectuoasă. Da, el e mai bun decât mine! Nu e nevoie de cuvinte. Mă aşez în aceeaşi poziţie ca şi el.

Acum este momentul ca sufletele noastre să se contopească. Mă jetfesc, aşa cum m-au jertfit mereu alţii până acum. Nu mă abandonez. Îmi asum menirea.

"Aşadar ai venit!” s-ar putea traduce în cuvinte prima lui reacţie. “Înseamnă că a sosit timpul!”

To the previous page

To the next page

Back to My Stories