Se apropie cu precauţie şi se ascunse după nişte cufere. De aici observă că cea mai mare agitaţie se auzea dintr-o anumită parte a navei. Se gândi că acolo o ţineau pe Setsuna. Dar nu putea să străbată lunga distanţă ce-l separa de acest loc, fără a fi descoperit de soldaţi. Deci se îndepărtă şi, ajungând într-o parte mai puţin supravegheată a ţărmului, se aruncă în mare.
Înotă sub apă până ajunse sub impunătoarea corabie portugheză. A fost o încercare cumplită, dar demnă de un samurai, căci apa era de gheaţă. Descoperi o porţiune a punţii mai puţin păzită şi se căţără pe pereţii vasului cu ajutorul sabiei. Vederea îi era din ce în ce mai neclară, iar mâinile îi erau tot mai grele. Hainele ude îi îngheţau pe corp, şi numai concentrarea îl mai ţinea cald, viu. Începu să scuipe sânge.
-Blestemat să fii! şuieră el, pentru sine.
Ajungând în sfârşit sus pe punte, ucise cu mişcări fulgerătoare gărzile şi vru să se îndrepte spre locul în care credea că se afla Setsuna. Dar voci şi paşi se auziră. Se ascunse după nişte butoaie, de unde îi văzu pe cei doi comandanţi ai Shogunului Întunericului: Kayaru şi Hikojiro. Strânse din dinţi şi se prinse cu mâinile de butoiul din spatele lui. Simţi un clipocit şi descoperi petrol. Zâmbi, căci un plan i se înfiripă în minte.
-Veţi plăti pentru trădarea voastră! strigă roninul către cei doi daimyo.
-Cine îndrăzneşte?… tună Kayaru, dar colegul lui o şi pornise înainte.
Când amândoi se apropiară de locul în care se afla Gyuishiro, fură acoperiţi din cap până-n picioare de lichidul negru.
-Transmiteţi-i salutări lui Soshubei, în Infern! spuse tânărul şi dădu foc petrolului, care îi înconjură imediat pe cei doi şi provocă un imens incendiu pe navă.
Toţi soldaţii se îndreptară într-acolo, pentru a stinge flăcările, căci într-adevăr nimeni nu se aşteptase la aşa ceva. Samuraiul aşteptă până ce gărzile eliberară puntea pe care se pare că se afla închisă Setsuna şi apoi fugi într-acolo. Se luptă, ucigându-i, nu fără efort, pe cei ce rămăseseră să o păzească.
Când deschise uşa de lemn, o zări zăcând legată într-un colţ, printre câteva zeci de oameni.
-Gyuishiro! exclamă ea, cu o undă de bucurie în glas.
-Mă bucur să te văd! zise şi el, dezlegând-o.
-Nu credeam că vei spune aşa ceva!
-Cine sunt aceşti oameni? întrebă roninul.
-Sunt ninjia din ordinul Kaghero, ca şi mine. Shogunul ne-a prins pentru că ştiam prea multe despre el şi intenţiona să ne ucidă. Dar nu îmi este frică: voi muri alături de ai mei! spuse ea, solemn.
-Nu spune prostii! Cineva trebuie să supravieţuiască, toţi trebuie să trăiţi, pentru ca întreaga lume să afle cine este şi ce urmărea Shogunul Întunericului. Trebuie să lupţi, să luptaţi cu toţii! Eu vă voi ajuta, spuse el, luând-o de mână.
-Are dreptate, Setsuna. Dar noi nu mai avem puterea să continuăm. Doar tu trebuie să pleci şi să duci mai departe mesajul nostru. O ştii prea bine! spuseră ceilalţi.
-Da. Ştiu, şi totuşi asta nu face mai uşoară despărţirea… Dar nu avem timp. Clipele sunt numărate. Adio! Nu vă voi uita niciodată…
-Pleci atât de repede? întrebă deodată Tokara, mâna dreaptă a Shogunului, apărând în cadrul uşii, înconjurat de gărzi.
-Tokara! Trebuia să-mi închipui că vei sta în calea mea. Dar nu o vei mai face mult timp, strigă ea, înfigându-i adând cuţitul între coaste.
Dar în loc să strige sau să se prăbuşească, acesta începu să râdă grosolan.
-Credeai că un simplu pumnal mă va ucide? Ai uitat oare că eu sunt al doilea ca putere după Shogun? Eu nu pot fi ucis decât de mâna celui mai priceput samurai al Japoniei, şi cu propriile mele arme! şi spunând aceasta, o prinse pe Setsuna de mână şi o ridică în aer.
Ea îşi scoase sabia şi îi tăie mâna. Se rostogoli pe punte, până ajunse la picioarele gărzilor, care o capturară.
-Nuuu! strigă ea, atunci când ele puseră mâna pe dânsa.
Începu să se lupte cu ele, alimentată de răzbunarea pe care le-o datora celor care muriseră din ordinul acestui Shogun întunecat.
Gyuishiro profită de momentul în care Tokara se întoarse pentru a lua parte la lupta Setsunei, şi se rostogoli pe sub el, furându-i sabia din teacă şi ţintuindu-l de peretele navei. Se ridică şi-i zise:
-Spune-le oamenilor tăi să înceteze lupta!
-Crezi că mă sperii? Tu nu ai auzit că eu nu pot fi ucis?.. şi rânji lugubru.
-Am auzit că poţi fi ucis, iar eu sunt cel ce o va face! rosti el, cu o siguranţă de care se mira şi el, dar care părea să reverbereze dincolo de vocea sa.
-Încetaţi! strigă deodată acesta, cuprins de un sentiment ciudat de nelinişte. Cine eşti tu?
-Eu sunt Gyuishiro, ronin rătăcitor care înfruntă armata Shogunului Întunericului. Şi care te va elimina pe tine, pentru început! spunând acestea cu o voce decisă, îi tăie capul cu propria lui spadă.
Setsuna lovi cu sabia în toate părţile, făcându-şi loc până la balustrada corabiei. Se sui pe bordură şi strigă:
-Shogune al Întunericului, tronul ţi se clatină! Să mergem, Gyuishiro, şi se aruncă în valurile înspumate.
Roninul îi urmă exemplul, dar concentrarea lui se risipise. Se agăţase de ea cu ultimele puteri, dar în cele din urmă înţelesese că nu-i mai rămăsese nimic de făcut aici. Setsuna îl striga disperată, dar nu i se răspundea. Îl căuta, dar nu găsea.
-Nuuu! Gyuishirooo, trebuie să trăieşti, să lupţi, să vii la mine…
Răpus de otravă, el se odihnea pe fundul îndepărtat al oceanului.
Dimineaţa, pescarii din Wakayama găsiră pe ţărm o tânără fată cu păr fermecător, îmbrăcată în ninjia, plângând.
Privea ca hipnotizată imensitatea albastră a oceanului, cu perle strălucitoare şiroindu-i pe obrajii de fildeş, cu ochii albaştri pierduţi undeva, în adâncul îndepărtat al mării, unde un curajos samurai se odihnea după nenumărate zile de lupte continue. Părul mătăsos îi era unduit de vălurile străvezii ale vântului, iar un al treilea safir lucea în mijlocul frunţii sale.
-Ah, dar nu e cumva ninjia Setsuna? se auzi din spatele ei o voce mieroasă.
Ea îşi întoarse privirea glacială spre el. Îl privi ca şi cum n-ar fi fost. Deodată, un foc i se aprinse în suflet, violent şi răzbunător, încălzind-o. Ochii ei prinseră culoare, trimiţând fulgere spre intrus. Se simţea stăpânită de o putere străină, care se folosea de ea pentru a duce la bun sfârşit o datorie sacră. Datorie pe care o simţea urcându-i tot mai năvalnic în vine. Datorie pe care ştia că trebuie să o îndeplinească chiar cu preţul vieţii sale.
-Tu! Tu eşti cel care a cauzat toate acestea! Din cauza ta eu şi Gyuishiro ne-am întâlnit, din cauza ta am fost nevoiţi să înfruntăm armata Shogunului Întunericului, din cauza ta el nu mai este! se auzi ea spunând, în timp ce se ridică şi o porni cu paşi fermi spre el.
-Da, admit: eu sunt cel care a va făcut toate acestea! Lupte, sacrificii, datorii… mărturisi el.
-Dar de ce? De ce a trebuit să moară? De ce toate acestea? întrebă ea, cu un strigăt disperat.
-Pentru ca binele să triumfe, pentru ca răul să fie în sfârşit alungat! zise Shikongan.
-Să fie oare preţul atât de mare? Şi pentru ce? Pentru nişte cuvinte abstracte: binele şi răul… Oh nu, pentru ele nu merită să mori!.. Dar drumul odată început, trebuie continuat! Gyuishiro nu a murit în zadar… Mai rămân doar două lucruri de făcut! spuse Setsuna.
-Nu merită să mori. Şi totuşi ai acceptat să fii otrăvită, să mori, în loc să le dai acele informaţii. Atunci ai decis că trebuie să mori pentru bine! îi aminti el.
-Da, dar atunci eram o naivă. Oricum, sfârşitul va veni, şi prefer să-l înfrunt decât să-l aştept resemnată… decise femeia.
-Da. Du-te, du-te acolo unde soarta ţi-a scris să fii! o încurajă bătrânul.
-Voi pleca, dai înainte de aceasta, mai am o datorie de plătit! O datorie pe care dacă nu o voi duce la capăt, mă va urmări şi în mormânt! spuse ea, cu o voce ce-ţi provoca fiori. Tu l-ai ucis pe Gyuishiro, nu-i aşa? continuă luptătoarea.
-De unde ai ştiut?... murmură bătrânul, înainte de a-şi simţi foarte aproape sfârşitul. Acum înţeleg… Eşti legată de el chiar şi în lumea de dincolo. Sunt pregătit să plătesc pentru fapta mea, căci acum ştiu că binele va triumfa. Asta este tot ceea ce îmi doresc! Mult noroc, şi curaj, Setsuna. Şi nu uita că Gyuishiro va fi alături de tine! strigă cu o ultimă suflare omuleţul, înainte de a-şi lungi trupul firav pe nisipul îngheţat al plajei.
Nici vântul hibernal, nici furtuna de nea, nici stratul înalt de puf argintiu nu puteau împiedica o vitează ninjia să fugă pentru a-şi întâlni destinul.
Sufletul ei era pe malul mării, aşteptând încă ca iubitul să i se arate, primind-o cu braţele deschise. Dar spiritul ei războinic gonea cu furia unui ciclon peste câmpiile acoperite cu castele de gheaţă, spunându-i că-şi va întâlni jumătatea după ce-şi va înfrunta şi învinge soarta crudă.
Pe fundalul unui apus de iarnă, sângeriu ca şi dragostea umană, o tânără privea marea din înaltul unei stânci. Îşi desprinse cu mişcări line şnurul ce-i strângea întunecatul păr şi-i împodobea fruntea cu un al treilea safir. Îl strânse la piept şi îl sărută. Apoi îi dădu drumul pe aripile vântului, care-l purtară până pe fundul oceanului, până în palma rămasă pe veci deschisă a unui brav ronin, care se odihnea liniştit: se făcuse ceea ce trebuia făcut!..