Roninul observa cu interes lupta, admirând priceperea luptătoarei. Când o văzu doborâtă de oboseală şi durere, se hotărî să intervină. Sări de pe creanga de pe care privise întreaga scenă, şi cu un strigăt de luptă îşi înfipse sabia în capetele a trei ninjia deodată. Femeia întoarse mirată privirea spre el, dar nu putu să se mai ţină pe picioare. Vederea i se înceţoşă şi leşină.
Când se trezi, se afla într-o cameră dărăpănată, fără uşi sau pereţi. Avea doar un acoperiş şi o podea. Din fericire, furtuna încetase, iar soarele lumina palid, înconjurat de câţiva nori. Se ridică în genunchi şi îl văzu pe samuraiul care o ajutase.
-De ce ai făcut asta? îl întrebă, privindu-şi mâna bandajată.
-Pentru că aveai nevoie! răspunse el.
-Mă puteam descurca şi singură. Nu eu ţi-am cerut ajutorul! replică ea.
-De obicei se spune mulţumesc! îi aminti.
-Tu ai vrut să mă salvezi. Puţin îmi păsa dacă mă lăsai acolo şi treceai mai departe!
-Da… zâmbi el. De fapt, puţin îmi pasă şi mie dacă îmi vei mulţumi sau nu. Am făcut ceea ce am crezut că este bine, şi gata!
-Nu te înţeleg! Mi-ai promis că te vei lupta cu mine pentru jignirea pe care ţi-am adus-o, iar acum îmi salvezi viaţa. Nu se întâlnesc prea mulţi care să facă aşa ceva! remarcă ea, sculându-se în picioare şi aşezându-se în spatele lui.
El stătuse în tot acest timp cu spatele la dânsa, lustruindu-şi sabia. Simţind-o mai aproape, îi spuse:
-Ce vei face acum?
-Îmi voi continua căutarea!
-Dacă îl cauţi pe Shikongan, află că el era omuleţul pipernicit de la templu.
-Ştiam, replică femeia.
-Ştiai? Cum?
-Ştiu foarte multe lucruri pe care tu nu le ştii! zise ea, simplu.
-Este şi normal. Cei din ordinul Kaghero ştiu tot! lansă el, cu un zâmbet.
-Ce ştii tu despre ordinul Kaghero? îl repezi ea, sărind în faţa lui.
-Destule… Dar n-am timp de poveşti. Trebuie să ajung la Wakayama în noaptea asta! spuse samuraiul ridicându-se şi punându-şi sabia în teacă.
-Ce treabă ai tu la Wakayama? întrebă femeia-ninjia, suspicioasă.
-Cred că aceeaşi pe care o ai şi tu!
-De unde ştii tu atât de multe despre mine?
-Puţini samurai nu au auzit încă de Setsuna! anunţă roninul.
-Dar… se alarmă dânsa.
-Nu te-a prea ajutat zvonul că ai fi fost ucisă la Shigara, nu? Te asigur că nu sunt multe persoanele care ştiu să se lupte ca tine, aşa că nu a fost deloc greu să te recunosc. Sayonara! spuse Gyuishiro, sărind pe crengile copacilor din jur în acel mod specific samurailor-ninjia.
După ce traversă mica pădure, se întoarse. Constată cu uimire că Setsuna se afla în spatele lui.
-Ce cauţi aici? se încruntă el.
-Mă îndrept spre Wakayama.
-Aha… Şi de ce în compania mea?
-Pentru că îţi sunt datoare! lansă ea, dând din umeri.
-Nu am nevoie de ajutorul tău, se înfurie Gyuishiro.
-Nici nu ţi l-am oferit! Merg cu tine la Wakayama, fie că-ţi place sau nu!
-Cât va mai trebui să te suport? îşi spuse el înciudat, continuându-şi drumul.
-Destul de mult, răspunse ea, urmându-l.
Ajungând la porţile oraşului, găsiră gărzi. Gyuishiro le elimină imediat, dar una dintre ele reuşi să dea alarma.
-Să fugim! strigă Setsuna.
-Un adevărat samurai nu fuge când este vorba de luptă! replică el.
Silueta mătăhăloasă a unui bărbat apăru în întunericul nopţii reci de iarnă.
-Te aşteptam, Gyuishiro! strigă el.
-Soshubei! Trebuia să ne reîntâlnim, deci!
-Văd că ţi-ai adus ajutoare. Ooo, dar nu este cumva ninjia Setsuna?
-Nu este ajutorul meu şi nici nu am nevoie de ea pentru a te înfrânge, zise tânărul.
-Vom vedea!
-Vei plăti, Soshubei, pentru tot răul pe care l-ai făcut! strigă şi el, repezindu-se spre adversar cu sabia în mână.
Acesta îi pară lovitura şi începu să alerge cu viteză de-a lungul zidurilor oraşului. Gyuishiro îl urmă, fugind paralel. Îşi încleştară săbiile din nou, cu un zgomot surd. Soshubei atacă cu furie, dar samuraiul îi respinse lovitura. Sări pe ramura unui copac şi de acolo se aruncă asupra stăpânului de la Shigara, retezându-i braţul în care se afla sabia.
-Blestemat fii! şuieră el printre dinţi.
Dar Soshubei nu se lăsă bătut, ci aruncă asupra adversarului un lanţ, cu care-i prinse sabia. Trăgea cu putere de el, dar în zadar, căci Gyuishiro nu vroia cu nici un chip să se despartă de arma lui.
Setsuna, cu pumnalul în mână, se avântă spre cel care se declarase de partea Shogunului Întunericului, dar roninul strigă:
-Setsuna, nu!
Ea se opri, străfulgerându-l cu privirea ei pătrunzătoare.
-Prostule! Vei muri, zise ea, admirându-i voinţa şi puterea de rezistenţă.
Broboane grele de sudoare i se prelingeau pe frunte, dar nu putea să renunţe. Începuse să obosească, mâna alunecându-i de pe mânerul sabiei. O prinse mai bine şi făcu o nouă sforţare. Dar şi Soshubei era ostenit, căci sângele îi curgea în valuri din braţul tăiat.
Setsuna privea cu un viu interes lupta, căci nu-şi dorea ca acest misterios samurai să moară. Deodată însă, privirea i se înceţoşă şi trebui să se sprijine de zid.
-Nu! murmură ea.
În acel moment de slăbiciune, mâini grele şi murdare o traseră în spate. Îşi pierdu cunoştiinţa.
-Setsunaaa! strigă Gyuishiro cu deznădejde.
Dorinţa de a porni în căutarea ei îi înfrânse chiar şi ultima picătură de oboseală. Cu o forţă supranaturală pentru un om care avea părul plin de sudoare, smulse lanţul din mâna lui Soshubei şi sări pe deasupra lui, retezându-i capul.
Fugi apoi pe urmele celor care o răpiseră pe tânăra ninjia. Întunericul, oboseala, rănile usturătoare nu mai însemnau nimic, pentru că Setsuna era în pericol, iar el trebuia să o salveze. Era colega lui. Era datoria lui să alerge din toate puterile pentru a o salva din mâinile Shogunului Întunericului.
În drum îl întâlni pe Shikongan, care-l opri.
-Nu am timp de fleacuri! Setsuna a fost răpită de Shogun!
-Ţi-ai reconsiderat atitudinea deci? întrebă omuleţul.
-Nu. Piei din calea mea, bătrân smintit! urlă el, lovindu-l pe ‘profet’.
-Dacă banii nu te pot face să-ţi schimbi hotărârea… şi se opri, ca pentru a-i auzi aprobarea, pe care o bănuia.
-Sigur că nu! Eşti nebun, complet nebun! Eu plec.
-Atunci asta o va face! ţipă Shikongan, crestându-l la mână cu un pumnal al cărui vârf fusese înmuiat în otravă.
-Ce faci? strigă Gyuishiro.
-Antidotul numai eu ţi-l pot da! spuse bătrânul cu un zâmbet viclean.
-Stârpitură josnică! Nu am timp de aşa ceva. Setsuna trebuie salvată! Viaţa mea nu contează… strigă dânsul din nou, mirându-se singur de vorbele sale.
Dispăru precum un fulger, lăsându-l pe ‘profet’ cu ochii mari de uimire. Rana provocată de pumnalul otrăvit al nebunului îi dădea dureri îngrozitoare. Veninul i se scurgea în tot corpul. Capul îi era greu, iar picioarele i se înmuiau. Dar ce importanţă aveau aceste amănunte, când avea o misiune de îndeplinit?
Continuă să fugă prin noapte, până ce ajunse la malul mării. Aici văzu o întreagă armată de oameni îmbarcând lăzi şi butoaie la bordul unei nave de dimensiuni uriaşe. Nu se îndoi nici o clipă de ceea ce conţineau ele.