FRIEDRICH NIETZSCHE
(15 OCTOMBRIE 1844 RÖCKEN - 25 AUGUST 1900
WEIMAR)
DINCOLO DE BINE SI DE RAU 1886 e-book
AMURGUL IDOLILOR 1889
1. DESPRE ARBORELE STIINTEI.
- Aproximare, dar nu adevar ; aparenta llibertatii, dar nu libertate ; din cauza
acestor doua fructe, Arborele Stiintei nu risca sa fie confundat cu Arborele
Vietii.
38. REMUSCAREA. -
Remuscarea este ca un caine muscand dintr-o piatra - o prostie.
47. UN FEL DE ODIHNA
SI CONTEMPLARE. - Fii atent ca odihna si contemplarea ta sa nu semene cu cele
ale cainelui de langa tejgheaua macelarului. Frica nu-l lasa sa inainteze,
dorinta il impiedica sa dea inapoi si deschide ochii mari, semanand cu o gura cascata.
51. A STI SA FII MIC.
- Langa flori, ierburi si fluturi trebuiie sa sti sa te cobori la inaltimea unui
copil, a carui statura de-abia le intrece. Dar noi, oamenii in varsta am
crescut deasupra acestor lucruri si trebuie sa ne inclinam pana la ele ; cred
ca ierburile ne urasc atunci cand le marturisim dragostea noastra. Cel care
vrea sa se impartaseasca din toate cele bune trebuie sa poata avea ceasuri cand
este mic (marunt).
55. ABILITATEA DE A
SERVI. - Toti oamenii pe care ii numim practici au abilitatea specifica de a
servi : tocmai acest lucru ii face practici, fie in folosul altora, fie pentru
ei insisi. Robinson avea un servitor mai capabil decat Vineri : pe Crusoe.
59. CE INSEAMNA
"SA FII INCAPATANAT". - Drumul cel mai scurt nu este drumul cel
drept, ci acela pe care briza cea mai favorabila ne umfla panzele : asa ne
invata regulile navigatiei. A nu te supune lor inseamna a fi incapatanat :
fermitatea caracterului este aici stirbita de prostie.
64. CEA MAI NOBILA VIRTUTE.
- In prima faza a umanitatii superioare,, cea mai nobila virtute este considerat
actul de curaj, in a doua - dreptatea, in a treia - cumpatarea, iar in a patra
- intelepciunea. In ce faza traim> ? In ce faza traiesti ?
67. OBISNUINTA
CONTRASTELOR. - Observatia superficiala si inexacta vede in natura contraste
(de ex. Opozitia dintre "cald" si "frig") peste tot acolo
unde acestea nu exista, fiind vorba numai de diferente de grad. Acest prost
obicei ne-a impins sa dorim sa intelegem si sa diferentiem, dupa aceste
contraste, natura interioara, lumea morala si intelectuala. Sensibilitatea
omului s-a incarcat cu nenumarate dureri, impietati, instrainari, rigiditati
din pricina faptului ca vedeam contraste acolo unde nu erau tranzitii de stare.
86. SOCRATE. - Daca
toate merg bine, va veni o vreme cand pentru a inainta pe calea moralei si a
ratiunii in loc de Biblie vom consulta "Vorbele memorabile ale lui
Socrate", iar Montaigne si Horatiu vor fi considerati initiatori si
calauze in inteligenta acestui intelept mediator, cel mai simplu si mai viu
dintre toti, Socrate. In el se intalnesc caile diferitelor reguli filosofice,
care sunt de fapt reguli pentru diferite personalitati (tipuri de…), fixate de
ratiune si obisnuinta, toate culminand in bucuria de a trai si bucuria
resimtita in fata propriului eu ; de unde am vrea sa incheiem ca participarea
lui Socrate la toate temperamentele a fost semnul distinctiv al filosofiei sale
- Socrate este superior fondatorului creestinismului prin seriozitatea sa vesela
si prin acea intelepciune plina de buna dispozitie care este cea mai
frumoasa stare a sufletului omenesc. In plus, si gandirea sa era superioara.
93. A AFISA
INTELIGENTA. - Fiecare din cei care vor sa-si afiseze inteligenta lasa sa se
inteleaga ca ar fi la fel generos de contrariul acesteia. Acest capriciu al
anumitor Francezi spirituali, care consista in a adauga celor mai stralucitoare
idei ale lor o urma de dispret orgolios, isi are originea in dorinta de a parea
mai dotati decat sunt ; vor sa se risipeasca cu nonsalanta, istoviti oarecum de
ofrandele continue, aduse din prea pline hambare.
108. RARE SARBATORI.
- Concizie nezdruncinata, calm si maturiitate - cand vei gasi aceste calitati
reunite la un autor, opreste-te si celebreaza o mare sarbatoare in mijlocul
pustiului : va trece ceva timp pana vei mai simti din nou o bucurie atat de
mare.
119. MIROS DE
CUVINTE. - Fiecare cuvant are mirosul sau : exista o nepotrivire si o armonie a
parfumurilor, deci si a cuvintelor.
121. PROMISIUNE
SOLEMNA. - Nu mai vreau sa citesc un autor la care se observa ca a vrut sa
scrie o carte. Nu voi mai citi decat pe aceia la care ideile au devenit pe
neasteptate o carte.
129. SANATATEA
GUSTULUI. - Cum de sanatatea nu este la fel de contagioasa ca boala, in general
si mai ales in materie de gust ? Sau, exista epidemii de sanatate ?
148. STILUL
GRANDILOCVENT SI CEEA CE-I ESTE SUPERIOR. - Se invata mai usor sa scrii cu
grandilocventa decat sa scrii usor si simplu. Motivele se pierd in domeniul
moral.
180. MAESTRII IN
VREMEA CARTILOR. - Educatia in particular si educatia in grupuri mici se
generalizeaza treptat, aproape ne putem dispensa de educator asa cum exista el
astazi. Prieteni avizi sa stie, care vor impreuna sa dobandeasca o cunoastere,
gasesc in vremea cartilor o voce mai simpla si mai naturala decat
"scoala" si "maestrul".
192. FILOSOFUL
OPULENTEI. - O gradinita, smochine, branza, si pe langa acestea, trei sau patru
buni prieteni - aceasta a fost opulenta lui Epicur.
196. A TRAI SIMPLU. -
Un gen de viata simpla este dificil astazi, este nevoie de mult mai multa
reflectie si spirit inventiv decat cel pe care-l au oameni poate foarte
inteligenti. Cel mai cinstit dintre ei va mai zice poate : "N-am vreme sa
reflectez atat la aceasta chestiune. Genul de viata simplu e pentru mine un
scop prea nobil, vreau sa astept pana ce oameni mai intelepti decat mine il
gasesc".
204. FINALITATE SI
SCOP. - Nu orice finalitate este un scop. Finalul melodiei nu este si scopul
sau, dar, in ciuda acestui lucru, daca melodia nu s-a sfarsit, nu si-a atins
scopul. Un simbol.
206. UITAREA
INTENTIILOR. - Calatorind, uitam in general scopul deplasarii. Asa cum orice
meserie e aleasa si practicata ca mijloc pentru atingerea unui scop, dar
continuata ca si cum si-ar fi siesi scopul suprem. Uitarea intentiilor este cea
mai frecventa prostie din cate exista.
210. EXCES DE
AROGANTA. - Exista oameni atat de aroganti incat nu stiu sa laude un mare om pe
care-l admira altfel decat reprezentandu-l ca o treapta ori un nivel de trecere
care duce la ei insisi.
219. DELOC SEDENTAR.
- Oricare ar fi multumirea de a locui inntr-un orasel, ne simtim impinsi, la
rastimpuri si din cauza ei, sa fugim spre cea mai solitara si ascunsa natura :
asa se intampla atunci cand credem ca ne cunoastem prea bine oraselul. Dar in
acel moment, pentru a ne odihni dupa aceasta natura, sfarsim prin a ne
intoarce in marele oras. E de ajuns sa luam cateva inghitituri pentru a ghici
drojdia care se ascunde pe fundul cupei sale - iar cercul peregrinarilor se
redeschide, incepand cu oraselul. Astfel traiesc oamenii moderni : in toate au
prea multa profunzime pentru a fi sedentari, ca oamenii altor vremuri.
235. OMUL SOCIABIL. -
"Ma pot suferi cu greu" spunea cineva pentru a-si putea explica
atractia spre societate. "Stomacul societatii este mai bun decat al meu,
el ma suporta".
236. A INCHIDE OCHIUL
SPIRITULUI. - Daca suntem exersati si obisnuiti sa reflectam la propriile
actiuni, vom fi, totusi, fortati sa inchidem ochiul interior in timpul actiunii
(scriind o scrisoare, mancand or band). Chiar si in conversatiile cu oamenii
medii trebuie sa poti sa gandesti inchizand ochiul spiritului - este
singura cale de a atinge si a intelege gandirea medie. Aceasta actiune de
reprimare a vazului se poate indeplini in mod sensibil si voluntar.
241. CUM FOLOSESTE
GANDITORUL O CONVERSATIE. - Fara a fi tocmai un bun ascultator, poti auzi multe
daca ai invatat sa vezi bine - prefacandu-te pierdut din vedere pentru un
anumit timp. Dar oamenii nu stiu sa foloseasca o conversatie ; se concentreaza
prea mult la ceea ce vor sa spuna si sa raspunda, in timp ce adevaratul auditor
se multumeste uneori sa raspunda provizoriu si sa spuna cate ceva, ca un
aconto dat politetii, luand dimpotriva in memoria sa plina de ascunzatori ceea
ce celalalt a formulat, plus tonul si atitudinea pe care le-a adus in discurs.
In conversatia obisnuita fiecare crede ca orienteaza discutia ca si cum doua
vase care navigheaza unul langa celalalt si care se ciocnesc din cand in cand
s-ar iluziona ca merg inaintea ori chiar il remorcheaza pe celalalt.
249. POZITIV SI
NEGATIV. - Acest ganditor n-are nevoie de cineva pentru a-l combate : o face
chiar el.
263. CALEA
EGALITATII. - O ora de urcare in munti face din ticalos si din sfant doua
creaturi aproape asemanatoare. Oboseala este calea cea mai scurta spre
egalitate si fraternitate - libertatea se adauga si ea in timpul somnului.
267. NU EXISTA
EDUCATORI. - Ca ganditor n-ar trebui vorbit decat despre educatia de sine.
Educarea tineretii dirijata de altii este, fie o experienta pe ceva necunoscut
si de necunoscut, fie o nivelare din principiu, pentru a crea fiinta noua,
oricare ar fi aceasta, conforma obiceiurilor, uzantelor dominante : in ambele
cazuri exista ceva nedemn de ganditor, este opera parintilor si pedagogilor pe
care cineva loial si indraznet i-a numit inamicii nostri naturali. Cand suntem
de multa vreme educati potrivit parerilor lumii, sfarsim intr-o zi prin a ne
descoperi pe noi insine : atunci incepe sarcina ganditorului, atunci e vremea
sa-i cerem ajutorul - nu ca educator, ci precum cineva care s-a crescut pe sine
si are experienta.
282. PROFESORUL ESTE
UN RAU NECESAR. - Cat mai putine persoane sa stea intre spiritele productive si
spiritele insetate de a primi ! Caci intermediarii falsifica aproape
involuntar hrana pe care o transmit : in plus, cer prea mult pentru ei
in schimbul medierii, interes, admiratie, timp, bani si altele de care sunt
astfel private spiritele originale, productive. - Profesorul trebuie
intotdeauna privit ca un rau necesar, ca si negustorul : un rau care trebuie redus
cat mai mult. Situatia defectuoasa intalnita in Germania de astazi are poate ca
principala cauza faptul ca exista prea multi cei care vor sa traiasca, sa
traiasca bine, din comert (deci care cauta sa scada cat mai mult pretul producatorului
si sa-l creasca pe cel al consumatorului, pentru a obtine profit cat mai mare
din pierderile amandurora). Tot astfel putem cauta cu certitudine unul dintre
motivele mizeriei intelectuale in numarul exagerat de profesori : din cauza lor
se invata atat de putin si prost.
298. PRACTICA
INTELEPTULUI. - Pentru a deveni intelept, trebuie sa vrei ca unele evenimente
sa aiba loc de-a lungul vietii tale, deci sa te arunci in vartejul lor. Este
adevarat ca e foarte periculos : multi "intelepti" au fost devorati
de evenimente.
300. UN SINGUR LUCRU
E NECESAR. - Atunci cand esti inteligent, ceea ce trebuie sa conteze mai mult e
o inima plina de bucurie. - Iata ! adauga cineva, atunci cand esti inteligent,
ce avem de facut mai bine este sa fim intelepti.
301. UN SEMN DE
DRAGOSTE. - Cineva spunea : "Exista doua persoane la care nu m-am gandit
niciodata in mod profund : acesta este un semn de afectiune fata de ele".
305. CEA MAI NECESARA
GIMNASTICA. - Absenta stapanirii de sine in situatii banale, anihileaza treptat
facultatea de stapanire de sine in situatii importante. Daca, cel putin o data
in viata nu ti-ai refuzat ceva banal, fiecare zi este prost folosita si
devine un pericol pentru ziua urmatoare : daca vrei sa-ti pastrezi bucuria de
a-ti fi propriul stapan, aceasta gimnastica este indispensabila.
307. CAND TREBUIE
SA-TI IEI LIBER. - Trebuie sa-ti iei liber, cel putin pentru un timp, daca vrei
sa cunosti si sa masori. Numai dupa ce ai parasit orasul realizezi ca turnurile
se inalta deasupra caselor.
324. A DEVENI
GANDITOR. - Cum ar putea deveni un ganditor cineva ce nu-si poate petrece cel
putin un sfert din zi fara pasiuni, fara oameni si fara carti ?
328. PROFUNZIME SI
PLICTISEALA. - Pentru oamenii profunzi, ca si pentru fantanile adanci, este
nevoie de un anumit timp pentru ca obiectul aruncat sa atinga fundul.
Privitorii care, in general, nu asteapta prea mult timp, isi imagineaza ca
astfel de oameni sunt duri si insensibili - sau, mai mult, ca sunt
plictisitori.
337. EROISMUL. -
Eroismul inseamna a face lucruri mari (sau a nu face ceva intr-un mod maret),
fara a avea, in lupta cu altii, sentimentul ca te gasesti inaintea altora.
Eroul poarta in el, in limitele de netrecut, desertul si Pamanturile Sfinte
spre care trebuie sa se indrepte.
348. CU CE PUTEM
MASURA INTELEPCIUNEA. - Surplusul de intelepciune se masoara cu aceeasi unitate
cu care masuram diminuarea fierii.
1
Pe vremea aceea, cand Zarathustra ajunsese
la varsta de 30 de ani, isi parasi tara si tinuturile natale ducandu-se in
munti. Acolo se inveselea cu gandul si singuratatea, si vreme de 10 ani nu se
simti ostenit cu o astfel de viata. Dar in sfarsit inima i se preschimba si –
intr-o buna dimineata trezindu-se
o data cu zorii zilei – apuca inspre soare-rasare, caruia ii grai astfel :
- O, mare astru ! Ce fericire ai mai
avea tu, de n-am fi noi aceia pe care ne luminezi ?
De 10 ani de cand tot vii spre pestera mea, te-ai fi simtit satul si de
lumina ta si de drumul acesta, de n-as fi fost eu, vulturul si sarpele meu. Dar
noi te asteptam in fiecare dimineata, iti luam prisosul si pentru aceasta te
binecuvantam. Uite ! m-am dezgustat de intelepciunea mea, intocmai ca albina
care a strans prea multa miere. Am nevoie de maini care se intind.
As
vrea sa daruiesc si sa impart pana ce inteleptii din sanul oamenilor vor fi
iarasi veseli in nebunia lor, iar saracii – fericiti in avutia lor. Iata pentru
ce trebuie sa ma pogor in adancuri, cum faci tu seara cand te duci dincolo de
mari, ducand lumina ta de partea cealalta a lumii, o, astru ce reversi avutia
!...
Trebuie sa dispar si eu ca si tine, sa ma culc,
cum spun oamenii catre
care vreau sa ma cobor. Binecuvanteaza-ma, deci, ochi linistit
care poate vedea fara dusmanie, chiar o fericire nemarginita ! Binecuvanteaza pocalul ce vrea sa se reverse,
pentru ca toata apa aurita in curgerea ei, sa duca pretutindeni oglindirea
bucuriei tale !...
Uite ! aceasta cupa vrea sa se goleasca iarasi, iar Zarathustra vrea sa
fie din nou om...
Astfel incepu coborasul lui Zarathustra.
2
Zarathustra cobori singur muntii si nu intalni pe nimeni. Dar cand
ajunse in paduri, deodata se ivi inaintea lui un mosneag care-si parasise
sfanta lui coliba, ca sa caute radacini in padure. Si batranul grai astfel lui
Zarathustra :
-
Nu mi-i necunoscut drumetul acesta ; uite ani si ani de cand trecut-a el pe
aici si se chema Zarathustra, dar s-a schimbat... Pe vremea aceea iti duceai
cenusa in munti : azi vrei sa-ti duci focul in vale ? Nu te temi de pedeapsa
incendiatorilor ? Da, il recunosc pe Zarathustra. Ochiul lui e limpede si pe
buza lui nu se vadeste nici o zbarcitura de dezgust. Nu inainteaza el ca un
dantuitor ?
Zarathustra s-a preschimbat, Zarathustra s-a prefacut in copil,
Zarathustra s-a desteptat : ce vei face tu acum pe langa aceia ce dorm ?
Vietuiai in singuratate ca intr-o mare – si marea te legana. Spre nenorocul tau
vrei sa te cobori pe pamant ?
Spre nefericirea ta vrei sa-ti tarasti iarasi
tu insuti trupul ?
Zarathustra raspunse :
-
Iubesc oamenii.
-
Pentru ce oare, glasui inteleptul, dusu-m-am in codri si singuratate ? Nu oare
pentru ca iubeam prea mult oamenii ? Acum il iubesc pe Domnul – nu mai iubesc
deloc oamenii. Omul e pentru mine un ce prea nedesavarsit. Dragostea omului
m-ar putea ucide.
Zarathustra raspunse :
-
Vorbit-am eu despre iubire !... Vreau sa fac un dar oamenilor.
-
Nu le darui nimic, rosti sfantul. Ci mai bine ia-le ceva si ajuta-le sa ti-l
duca tot ei, nimic nu le va fi mai pe plac in afara de lucrul acesta : sa-ti
faca si tie bine !... Iar de vrei sa le dai, nu le da nimic mai mult decat o
pomana si asteapta ca ei sa ti-o ceara !...
-
Nu, raspunse Zarathustra, eu nu fac pomeni. Nu-s destul de sarac pentru
aceasta.
Sfantul prinse a rade de Zarathustra si grai astfel :
-
Incearca atunci sa-i faci sa-ti primeasca comorile. Ei nu se incred in
singuratici si nu cred ca noi venim sa le dam. In auzul lor pasii singuraticului rasuna prea
straniu de-a lungul strazilor. Neincrezatori ca noaptea, culcati in paturile
lor, auzind pe omul ce umbla cu mult inainte de rasaritul soarelui, ei se
intreaba, poate, unde se furiseaza hotul acesta ? Nu te duce printre oameni,
ramai in codru !... Du-te mai bine printre dobitoace ! De ce nu vrei sa fii ca
mine : urs printre ursi, pasare intre pasari ?
-
Si ce face sfantul in paduri ? intreba Zarathustra, iar sfantul raspunse :
-
Fac cantece si le cant ; iar cand fac cantecele rad, plang si murmur : astfel
preamaresc pe Domnul. Cu cantecele, plansetele, rasetele si soaptele, aduc
multumita Domnului, care este Dumnezeul meu. Totusi, tu ce dar ne aduci ?
Cand auzi Zarathustra cuvintele acestea, saluta pe sfant si-i spuse :
-
Ce as avea sa-ti dau ? Lasa-ma sa plec mai degraba, pentru ca sa nu-ti iau
nimic !
Si
asa se despartira unul de altul, batranul si barbatul, razand cum ar rade doi
baietandri.
Iar
cand Zarathustra ramase singur, isi grai astfel inimii :
-Sa
fie cu putinta ! Acest sfant unchias n-a auzit vorbindu-se inca in padurea lui
ca Dumnezeu a murit !
3
Mai apoi sosi vremea cand Zarathustra poposi in orasul vecin, cel mai
aproape de paduri, unde intalni o mare multime stransa in piata publica : caci
se vestise ca un dantuitor pe franghie se va arata. Si Zarathustra grai
poporului spunandu-i :
- Va propovaduiesc pe supraom. Omul e un ce care trebuie suprainaltat. Ce
ati facut voi, oare, pentru a-l reinalta ? Toate fapturile au faurit pana in
prezent cate ceva mai presus de ele ; voiti oare sa fiti voi reflexul acestul
mare talaz, ba chiar mai mult : sa va reintoarceti la dobitoc, decat sa
suprainaltati omul ? Ce este maimuta pentru om ? O bataie de joc ori o
dureroasa rusine. Si aceasta pare sa fie omul pentru supraom : o bataie de joc
sau o dureroasa rusine. Ati strabatut drumul viermelui pana la om si v-a ramas
mult din rama. Odinioara erati maimuta iar acum omul e mai mult maimuta decat
insasi maimuta. Insa cel mai intelept dintre voi nu e, el insusi, decat un ce
ravasit, subred, faurit dintr-o planta si o naluca. Cu toate acestea spusu-v-am
eu sa fiti naluca ori planta ? Iata, eu va predic pe supraom !
Supraomul e intelesul pamantului. Fie ca vointa voastra sa va spuna ca
Supraomul cauta sa fie rostul pamantului. Va conjur, fratii mei, sa
ramaneti credinciosi pamantului si sa nu credeti in acei ce va graiesc despre sperantele suprapamantesti
! Acestia sunt otravitori - fie c-o
stiu sau nu. Acestia sunt otravitorii vietii, niste muribunzi si niste otraviti
ei insisi din aceia de care pamantul insusi e obosit : duca-se deci !...
Altadata blestemul impotriva lui Dumnezeu era cea mai mare faradelege,
dar Dumnezeu a murit si cu el pierit-au si defaimatorii lui. Ceea ce e mai
grozav acum e a defaima pamantul si a pretui maruntaiele nepatrunsului mai mult
decat rostul pamantului insasi !
Odinioara sufletul privea trupul cu dispret si atunci nimic nu era mai
maret decat dispretul acesta : si-l voia slab, uracios, inflamanzit ! In chipul
acesta se gandea sa-i scape si lui si pamantului !... O ! sufletul acesta era
el insusi slab, uracios si infometat : si pentru dansul cruzimea era o placere
!... Ci voi, fratii mei, spuneti-mi : ce vesteste trupul vostru sufletului ? Nu
este acel suflet al vostru saracia, murdaria si vrednica de mila multumire de
sine ? Adevar graiesc voua ca omul este un fluviu necurat. Trebuie sa devina
ocean pentru ca sa poata sa primeasca, fara sa se murdareasca, un fluviu
necurat.
Iata, eu va predic supraomul : el este oceanul ; in el se poate scufunda
marele vostru dispret. Ce vi se poate intampla mai sublim ? E ceasul marelui
dispret. Ceasul cand fericirea voastra insasi se preface in dezgust, totul ca
si judecata si virtutea voastra.
E
ora cand va spuneti : „Ce-mi pasa de fericirea mea ? Ea e saracie, murdarie si
vrednica de mila multumire de sine.
Ci fericirea mea ar trebui sa indreptateasca
existenta insasi !”
E
ceasul cand va spuneti : „Ce-mi pasa de judecata mea ? Este ea lacoma de
stiinta, ca leul de hrana ? E saracie, murdarie si vrednica de mila multumire
de sine ?”
E
ora cand va spuneti : „Ce-mi pasa de virtutea mea ! Ea nu m-a facut inca sa
aiurez. Cat de obosit sunt de binele si raul meu !... Toate acestea sunt
saracie, murdarie si vrednica de mila multumire de sine”.
E
ceasul cand va spuneti : „Ce-mi pasa de dreptatea mea !... Nu vad c-as fi
carbune arzand ; dar ca dreptul e carbune aprins !”
E
ora cand va ziceti : „Ce-mi pasa de mila mea ! Mila nu-i oare crucea pe care se
tintuieste acelacare iubeste oamenii ? Si mila mea nu e o crucificare”.
Vorbitu-v-am astfel ? Ati ras voi asa ? Vai, de ce nu v-am auzit
strigand astfel ? Nu pacatele voastre – ci multumirea aceea care striga
impotriva cerului, e zgarcenia insasi chiar in pacatele voastre care striga la
ceruri ! Unde-i deci fulgerul ce v-ar linge cu limba lui ? Unde-i nebunia ce-ar
trebui sa v-o inoculeze ?
Iata, eu va propovaduiesc Supraomul : el este fulgerul, el este aceasta
nebunie !...
Cand Zarathustra spuse acestea, un oarecine din multime striga :
-Am
auzit vorbindu-se indeajuns despre dantuitorul pe funie ; arata-ni-l ca sa-l
vedem acum !...
Si
poporul rase de Zarathustra ; dar dantuitorul pe franghie, care credea ca se
vorbise despre dansul, se puse pe lucru.
4
In
timpul acela Zarathustra privea norodul si se mira. Apoi grai :
- Omul e o franghie intinsa intre dobitoc si
supraom, o franghie peste
o prapastie. E primejdios sa treci de partea cealalta, periculos sa ramai in
cale, primejdios sa te uiti indarat – fior si oprire periculoasa. Ceea ce este
mare in om, e ca el este o punte si nu un tel : ceea ce se poate iubi in om e
ca el este o trecatoare si un povarnis.
Imi
plac aceia care nu stiu sa traiasca altcum decat pentru a disparea caci ei trec
dincolo.
Iubesc pe marii defaimatori, pentru ca sunt marii adoratori, sagetile
dorului spre celalalt taram.
Iubesc : pe aceia ce nu cerceteaza dincolo de stele un motiv pentru a
pieri sau ca sa se ofere drept jertfa ; dar acei ce nu se jertfesc pamantului,
pentru ca intr-o zi pamantul sa apartina Supraomului.
Iubesc
pe acela ce vietuieste pentru ca sa cunoasca si care vrea sa cunoasca,
pentru ca intr-o zi sa traiasca Supraomul. Caci astfel isi voieste propriul sau
amurg.
Drag mi-i cel ce-si iubeste virtutea : caci virtutea e o vointa a
povarnisului si o sageata a dorintei.
Iubesc pe cel ce nu-si pastreaza pentru sine decat o particica din
spiritul sau, dar care vrea sa fie in intregime duhul virtutii sale : caci
astfel strabate puntea cu mintea.
Iubesc pe cel ce face din virtute inchinarea si destinul sau : caci
numai asa, din pricina virtutii, va voi sa vietuiasca inca si sa nu traiasca.
Iubesc pe cel ce nu vrea sa aiba prea multe virtuti. Sunt mai multe
virtuti intr-o singura virtute, decat in doua : e un nod de care se agata
destinul.
Iubesc pe acel a carui inima se iroseste, pe cel ce nu vrea sa inapoieze nimic nici sa i se multumeasca : el da pururi si nu vrea sa pastreze ceva.
Iubesc
pe cel ce se rusineaza vazand degetul lasat in jos in favoarea lui si care,
atunci s-ar intreba : „sunt asadar un fals jucator ?” – caci vrea sa piara.
Iubesc pe cel ce samana cuvinte aurite in drumul operelor sale si pe cel
care se tine de cuvant mai mult decat fagaduieste : caci isi vrea amurgul.
Iubesc pe cel care indreptateste pe aceia ce vor veni si pe cel care
mantuie pe cei din trecut, caci el voieste ca cei din prezent sa-l faca sa
piara.
Iubesc pe cel ce iubindu-si idolul, il pedepseste pentru ca mania zeului
sau trebuie sa-l faca sa piara.
Iubesc pe cel cu sufletul profund, chiar in rana, pe acel pe care o mica
intamplare il poate face sa piara : caci asa, fara sovaire, trece-va el puntea.
Iubesc pe cel a carui inima se revarsa pana intr-atat incat se uita pe
sine insusi, si pana acolo ca toate sa fie in el : astfel toate lucrurile vor
ajunge povarnisul
lui.
Iubesc pe cel cu inima si duhul liber ; astfel capul nu-i va sluji de
maruntaiele inimii, iar inima il va tari spre amurg.
Iubesc pe toti cari sunt ca picaturile greoaie ce cad, una cate una,
dintr-un nour ce pluteste asupra oamenilor : ele vestesc fulgerul ce vine si
dispar ca niste visari.
Iata, eu sunt un vestitor al fulgerului, o greoaie picatura din nori :
dar acest fulger se cheama Supraomul.
5
Dupa ce spuse aceste cuvinte Zarathustra privi iarasi norodul si tacu,
apoi isi grai inimii sale :
-
Iata-i pe aceia ce s-au pus pe rasete, ei nu pricep nimic ; nu eu sunt graiul
ce trebuie urechilor lor. Trebuie oare ca mai intai sa le sfasii urechile,
pentru ca sa se deprinda a intelege cu ochii ? Trebuie oare sa fac zgomot ca
tambalagii si propovaduitorii de posturi ? Sau nu au incredere decat in
baiguieli ? Si totusi au ceva de care sunt mandri. Cum numesc ei acest ceva de
care sunt mandri ? Il numesc civilizatie, e ceea ce-i deosebeste de pazitorii
de capre. De aceea nu le place, cand vorbeste cineva despre dansii, sa auda
cuvantul „dispret” : Grai-voi deci mandriei lor. Le voi vorbi despre ceea ce e
mai de dispretuit : vreau sa zic despre ultimul om.
Si
astfel Zarathustra prinse a glasui poporului...
E
vremea ca omul sa-si fixeze siesi telul. E timpul ca omul sa sadeasca samanta
sperantei celei mai de seama. Acum pamantul e inca destul de bogat. Dar solul
acesta va fi sarac intr-o zi si sterp si nici un arbore nu va mai putea creste.
Vai ! Veni-vor vremile cand omul nu va mai arunca sageata dorintei sale, peste
capetele oamenilor ; cand coarda arcului sau nu va mai sti sa vibreze ! Adevar
va spun voua : e nevoie sa mai purtati in sinea voastra haosul, pentru ca sa se
poata naste o stea dantuitoare. Si-n adevar graiesc voua : in voi purtati
haosul. Vai !... E aproape vremea cand omul nu va mai naste stele pe lume. Vai
! S-a apropiat timpul celui mai vrednic de dispret din tot ce e printre oameni,
si care nu mai este in stare sa se dispretuiasca pe sine.
Iata, vi-l arat pe cel din urma om !
Iubire
? Creatiune ? Dorinta ? Stea ? Ce sunt toate astea ? Asa se intreaba omul de
apoi clipind din ochi. Atunci pamantul se va fi micsorat si va tupai pe
suprafata lui cel din urma om, care micsoreaza tot.
Rasa lui e indestructibila ca si a
plosnitelor ; omul de apoi traieste mai mult ca oricare altul.
„Noi am nascocit fericirea” zic oamenii de
apoi si clipesc din ochi. Ei au parasit tinuturile unde le era greu sa
vietuiasca : caci aveau nevoie de caldura. Iubim aproapele si ne lipim de
dansul : caci avem nevoie de caldura. A cadea bolnav si a fi neincrezator,
trece drept un pacat in ochii lor : de aceea inainteaza cu prevedere numai un
nebun se impiedica de pietre si oameni ! Un pic de otrava de aici, de dincolo,
ca sa-si procure niscai visuri placute ; in sfarsit multe otravuri pentru a
muri dupa plac. Mai muncesc pentru ca munca e o distractie ; dar vegheaza ca
distractia sa nu-i slabeasca cumva.
Sa
nu fie nici sarac nici bogat : astea sunt stari de lucruri prea chinuitoare.
Cine ar mai voi sa ocarmuiasca ? ba si mai mult, cine ar vrea sa se supuna ?
Doua stari de lucruri chinuitoare !... Nici un pastor, dar nici o singura turma
! Fiecine vrea acelasi lucru : toti sunt deopotriva : cine are alte simtaminte
merge cu deplina voie buna la balamuc. Odinioara lumea toata era nebuna, spun
cei mai de seama, si clipesc din ochi. Cel prevazator stie tot ce s-a intamplat
in trecut : numai astfel isi poate rade de toate necontenit. Se cearta dar
repede se impaca, pentru ca nu trebuie sa-si strice stomacul. Isi are cate o
mica placere in timpul zilei si una in timpul noptii : dar isi respecta
sanatatea. „Noi am nascocit fericirea” spun oamenii de apoi si clipesc din
ochi.
Aici se termina intaia cuvantare a lui Zarathustra, aceea care se mai
numeste si „Prologul” : caci aci a fost intrerupt de chiotele de
bucurie ale multimii :
- Da-ne pe acest om de apoi,
o ! Zarathustra, strigau ei, fa-ne aidoma cu acesti oameni de apoi ! Ne vom
socoti razbunati in privinta Supraomului ! Si tot poporul se bucura si plescaia
din limba. Totusi Zarathustra se mahni si-si grai inimii sale :
-
Ei nu ma pricep : nu sunt eu acela care poate grai urechilor lor... Am vietuit
– fara indoiala – prea mult in munti, am ascultat prea mult izvoarele si
arborii : si glasuiesc acum ca unor pastori de capre. Nemiscat e sufletul meu
si luminos ca muntele in lumina diminetii, ci ei ma socotesc ca pe o inima rece
si un caraghios al batjocurilor lor.
Si iata-i pe cai cari ma privesc si rad : si
in vreme ce rad, ma si urasc. Gheata este rasul lor.
[...]
PARABOLELE LUI ZARATHUSTRA
2. DESPRE TRONUL VIRTUTILOR
I se
vorbea cu laude lui Zarathustra despre un invatat care propovaduia despre somn
si virtute, si din aceasta pricina incarcat era de cinuri si rasplatiri,
inconjurat de tot tineretul ce se imbulzea in preajma catedrei lui dascalesti.
La el se duse Zarathustra si cu toti tinerii
impreuna asezatu-s-a in fata catedrei si astfel grait-a invatatul.
-
Cinstiti somnul si respectati-l ! E cel mai de seama bun. Feriti-va de toti
acei care dorm rau si se trezesc noaptea. Hotul, el insusi, se rusineaza in
fata somnului. Pasii lui se furiseaza pururea foarte inabusiti in toiul noptii
iar paznicul de noapte e un nerusinat, si cu nerusinare isi poarta fluierul.
Nu-i putin lucru sa stii dormi : trebuie sa stii veghea toata ziua, ca sa poti
dormi bine. De 10 ori pe zi trebuie sa te invingi tu insuti : e dovada unei
osteneli puternice si e macul sufletului. De 10 ori sa te impaci cu tine insuti
; caci daca e amaraciune in a se lupta cu sine, cel ce nu s-a impacat cu sine
doarme rau. Trebuie sa gasesti 10 virtuti in timpul zilei ; altcum canta-vei
adevaruri in timpul noptii si sufletul tau ramanea-va infometat. De 10 ori pe
zi cata sa fii vesel : altcum stomacul tau, acest parinte al supararii, te va
nelinisti in timpul noptii. Putini stiu asta, dar cata sa ai toate virtutile
pentru ca sa dormi bine. Marturisi-voi falsa dovada ? Savarsi-voi o preacurvie
? Pofti-voi la slujnica vecinului meu ? Toate rau imbina-se-vor cu somnul cel
bun. Si chiar de ai avea toate virtutile, cata un lucru sa-l intelegi : trimite
de timpuriu virtutile la culcare. Nu trebuie sa se certe intre ele, dragutele
de femeiusti ! si mai cu seama din pricina ta, nefericitule ! Pace lui Dumnezeu
si vecinului, asa voieste somnul cel bun. Si pace cu vecinul diavolului !
Altcum iti vei zadarnici noaptea de-a surda. Cinste si supunere
atotputerniciei, ba chiar atotputerniciei ce schioapata ! Asa o voieste somnul
cel bun. E a mea vina ca puterii ii place sa umble pe picioare ce schioapata ?
Cel ce duce la pasune oile in pajistea inverzita, pururi fi-va un mai bun pastor
: asa voieste somnul cel bun. Nu vreau nici multe cinstiri, nici comori :
produc multa fiere. Dar fara un bun renume si o comoara cat de mica, dormi rau.
Mai placuta mi-i o societate mica decat una rea : totusi ea trebuie sa vina si
sa plece la timp nimerit ; astfel o voieste somnul cel bun.
Mult mi-s dragi cei saraci cu duhul : ei grabesc somnul. Fericiti sunt
mai cu seama cand dreptate li se da. Astfel se scurge ziua pentru cei virtuosi.
Cand vine noaptea ma pazesc sa chem somnul ! Nu vrea sa fie chemat, el care
stapan al virtutilor este ! Ci cuget la ceea ce am facut si gandit in timpul
zilei. Rumegandu-mi gandurile ma intreb cu rabdarea unei vite si ma intreb :
Asadar cari fost-au ale tale 10 izbanzi asupra ta insuti ? Si cari fost-au cele
10 hohote de ras cu care desfatatu-s-a inima ta ? Si socotind astea, leganat de
40 de ganduri, somnul se agata ca din senin de mine, somnul pe care nu l-am
chemat, stapanul virtutilor. Somnul navaleste asupra ochilor, si ochii mei se
inchid. Somnul imi atinge gura si ea inchisa imi ramane. In adevar, cu pasi
usori se strecoara pana la mine hotul cel mai drag si-mi fura gandurile : raman
acolo in picioare, prostit cu desavarsire, aidoma pupitrului acesta.
Ci multa vreme nu stau in picioare, ci ma si
lungesc.
Cand
il auzi Zarathustra pe invatat graind asa prinse a rade in inima sa, caci o
lumina se inaltase in el – si astfel glasui inimii sale, careia ii spuse :
-
Inteleptul acesta smintit imi pare cu cele 40 de ganduri ale lui, dar mi se
pare ca pricep bine rostul somnului. Fericit cel ce salasluieste langa
inteleptul acesta !... Un atare somn molipsitor este chiar printr-un zid gros.
Chiar de pe catedra lui de dascal o vraja se desprinde, si nu in dar
asezatu-s-au tinerii la picioarele propovaduitorului virtutii. Intelepciunea
lui spune : vegheaza ca sa poti dormi. Si adevar spun voua ca, daca viata n-ar
avea un talc si ar trebui sa aleg un ce de neinteles, mi s-ar parea vrednic de
alegerea mea. Acum pricep lamurit de ce se cauta odinioara mai intai de toate dascalii
virtutii.
Semn bun : se cauta virtuti incununate cu
maci !...
Pentru toti inteleptii de pe catedre, inteleptii astia atat de laudati,
intelepciunea era somnul fara de visuri : un mai bun talc al vietii ei nu
cunosteau. Iar in zilele noastre mai sunt inca multi de aceia cari se aseamana
acestui propovaduitor al virtutii, si nu-s totdeauna atat de cinstiti ca dansul
: dar le-a trecut vremea. Nu vor mai ramane multa vreme in picioare, caci
doborati vor fi.
Fericiti cei ce-au atipit : caci adormi-vor in curand.
Astfel grait-a Zarathustra...
[...]
7. DESPRE A CITI SI A SCRIE
Din
tot ce s-a scris, imi place numai ceea ce se scrie cu propriul sange. Scrie asa
si vei invata sa stii ca sangele este oprit. Nu-i lesne sa pricepi sangele
strain : urasc pe toti trandavii cititori. Acel care cunoaste pe cititor nu mai
face nimic pentru aceasta.
Inca un veac de cititori si duhul insusi va duhni.
Ca oricine are dreptul sa invete sa citeasca,
strica cu vremea nu numai scrisul ci si gandul. Odinioara duhul era Dumnezeu,
apoi prefacutu-s-a in om, acum alcatuieste natul de rand. Acela care a scris
invatamintele cu sangele lui si cu proverbele, nu vrea sa fie citit ci inteles
cu inima. Drumul cel mai scurt in munti duce de la un pisc la altul : dar ca sa
urmezi aceasta cale trebuie sa ai picioare lungi. Pildele trebuie sa fie
piscuri si acei catre cari vorbi-vor, sa fie oameni mari si voinici. Aerul usor
si curat, primejdia apropiata si duhul plin de o veselie rautacioasa : toate
acestea se imbina de minune. In preajma mea vreau sa am spiridusi, caci sunt
indraznet. Cutezanta care izgoneste nalucile isi faureste proprii sai
potrivnici, curajul vrea sa rada. Nu-mi mai leg sufletul cum o faceti voi, norul
acesta ce-l vad deasupra mea, aceasta bezna si povara de care rad, e norul
furtunii voastre. Cand nazuiti sa va inaltati, cautati in inaltime, iar eu
privesc in jos fiindca m-am inaltat. Care din voi poate rade si sa se inalte
totodata ?
Acel ce pluteste deasupra celor mai inalti munti rade de toata tragedia
si jelania vietii.
Indraznet, nepasator si zeflemisitor,
naprasnic – asa ne vrea intelepciunea : ea e femeie si nu poate iubi decat un
razboinic. Imi spuneti : „E greu de indurat viata”. Dar pentru ce ati avea
dimineata mandria iar seara supunerea ? Viata e tare greu de suportat : dar sa
n-aveti chipul asa de gingas. Suntem cu totii magari si magarite de poveri. Ce
avem noi in clin sau in maneca cu bobocul de trandafir care tremura pe creanga
pentru ca-l apasa o picatura de roua !
E drept ca
ni-i draga viata, dar nu pentru ca suntem obisnuiti cu viata, ci cu dragostea.
E pururi o picatura de nebunie in dragoste. Dar intotdeauna e un pic de
judecata in nebunie.
Si
pentru mine, chiar pentru mine cel ales, imi pare ca fluturi si baloane de
sapun si tot ce li se aseamana printre oameni, cunosc mai bine fericirea. Cand
vede zburand aceste mici vietati usoare si nebunatice, incantatoare si
nelinistite, Zarathustra e ispitit sa planga si sa cante. N-as putea crede
decat intr-un Dumnezeu care ar sti sa dantuiasca.
Dar cand mi-am vazut diavolul, l-am gasit
prea serios, tacut, adanc si maret ; era duhul greutatii, prin care toate se
prabusesc. Nu prin manie ci cu rasul poti ucide. Inainte, sa ucidem duhul
poverii !
Eu
m-am deprins sa umblu, de atunci alerg mereu. Am invatat sa zbor, de atunci
incoace nu vreau sa fiu imboldit ca sa-mi schimb locul.
Sunt usor, acum zbor, ma vad mai presus
de mine insumi, acum un Dumnezeu dantuieste in mine.
Asa
grait-a Zarathustra.
8. DESPRE COPACUL DE PE MUNTE
Zarathustra bagase de seama ca un tanar se ferea de el. Si cum intr-o
seara o luase singur inspre muntele ce predomina orasul „Vaca multicolora”,
iata ca gasi in calea lui pe tanarul cu pricina, rezemat de un copac, privind
cu o cautatura ostenita valea. Zarathustra cuprinse cu bratul copacul de care
se rezemase tanarul, caruia astfel ii grai :
-
Daca as voi sa zgudui copacul acesta cu mainile, n-as putea s-o fac. Ci vantul
pe care nu-l vedem, il framanta si-l incovoaie cum ii place. Tot asa si noi
suntem incovoiati si framantati de niste maini nevazute. Atunci tanarul se
scula incremenit si-i spuse : „Aud pe Zarathustra si tocmai la el ma gandeam”.
-
De ce te inspaimanta lucrul asta ? Lucrul asta e in om ca si in copac. Cu cat
mai mult vrei sa te inalti spre inaltimi si seninatate, cu atat mai adanc se
afunda radacinile in pamant, in bezna si prapastie, - in rau.
-
Da, in rau ! exclama tanarul. Cum e cu putinta sa-mi fi patruns sufletul ?
Zarathustra
prinse a zambi si grai : Sunt suflete pe care n-ai sa le ghicesti nicicand,
afara doar de le vei nascoci.
-
Da, in rau ! exclama mereu tanarul. Spuneai adevarul, Zarathustra. Nu ma mai
incred in mine insumi, de cand vreau sa urc in inaltime si nimeni nu se mai
increde in mine, - de unde poate deci izvori lucrul acesta ? Ma schimb prea
iute : prezentul respinge trecutul meu. Ades sar treptele cand urc, ceea ce
treptele nu mi-o iarta. Cand sunt in inaltimi, pururea singur ma aflu. Nimeni
nu-mi graieste, fiorii singuratatii ma fac sa tremur. Ce cat asadar acolo pe
culmi ? Dispretul si dorinta mea cresc laolalta ; cu cat ma ridic cu atat mai
mult dispretuiesc pe cel ce se inalta. Ce vrea el, ce cata in inaltimi ? Ce
rusine mi-e de urcarea mea si de pasii mei falsi ! Cum mai rad de rasuflarea
mea gafaitoare !... Cum urasc pe acel ce-si ia zborul !... Cat de obosit sunt
cand ma vad pe piscuri !... Atunci tanarul tacu, iar Zarathustra privi copacul
langa care sedeau in picioare amandoi, si astfel grai el :
-
Copacul asta singur se inalta pe munte ; a crescut cu mult mai presus decat
oamenii si dobitoacele. Si de-ar voi sa glasuiasca, nimeni nu l-ar putea
pricepe ! intr-atat crescut-a el. Si de atunci asteapta si nu mai conteneste cu
asteapta – ce anume ? Salasluieste prea in apropierea tronului norilor :
asteapta el oare cea dintai lovitura de trasnet ?
Cand Zarathustra spuse acestea, tanarul striga facand miscari violente :
-
Da, Zarathustra, tu adevarul il graiesti. Am dorit caderea mea voind sa ating
culmile, iar tu esti lovitura de fulger pe care-o asteptam ! Priveste-ma, ce
mai sunt de cand ni te-ai aratat noua ? Pizma e ceea ce m-a ucis !... Astfel
grait-a tanarul plangand amar. Totusi Zarathustra ii cuprinse mijlocul cu
bratul si-l lua cu sine. Si cand prinsera a pasi unul langa altul cateva clipe,
Zarathustra incepu sa-i vorbeasca astfel :
-
Mi-i inima sfasiata. Mai bine decat mi-o spun vorbele tale, privirea ta imi
spune toata primejdia spre care alergi. Inca nu esti liber, cauti inca libertatea.
Cercetarile tale te-au prefacut in lunatic si prea-limpede vazator. Vrei sa te
inalti spre culmi si sufletului tau sete ii este de stele. Ci si relelor tale
porniri sete li-i de libertate.
Cainii tai salbatici vor sa fie liberi ; latra de bucurie in temnita lor, cand vad
ca spiritul nazuieste sa le deschida toate temnitele. Pentru mine inca esti un
rob ce nazuieste spre libertate : vai ! sufletul unor astfel de robi ajunge sa
fie cuminte si tot atat de viclean pe cat de rau. Pentru cel ce si-a dezrobit
spiritul tot mai ramane ceva de curatat. Inca mai ramane in el multa
impotrivire si namol : trebuie ca ochiul lui sa se curete. Da, cunosc primejdia
spre care alergi. Dar pentru dragostea si speranta mea te conjur, nu azvarli
departe de tine dragostea si nadejdea ta ! Te simti inca nobil si altii te cred
tot de nobil : acei ce te pizmuiesc si cari te privesc cu ochi rai. Afla ca
toti au cate un nobil in calea lor. Bunii, si ei cu totii, au pe cineva nobil
in calea lor : si cand l-ar numi bun, n-ar fi decat ca sa-l aiba alaturea de
dansii.
Omul nobil vrea sa creeze un lucru nou si o virtute noua. Omul bun
doreste lucrurile vechi iar cele vechi sa fie pastrate.
Ci
primejdia omului nobil nu e ca sa ajunga bun, ci obraznic si distrugator. Vai !
am cunoscut oameni nobili ce-si pierdura cea mai suprema nadejde. Si de atunci
cu totii barfesc cele mai supreme nadejdi. De atunci trait-au cu nerusinare in
dorinte scurte si abia de si-au insemnat o tinta de la zi la zi. „Spiritul e si
o placere” – asa-si spun ei. Atunci duhul lor zdrobitu-si-a aripile : acum nu
fac altceva decat sa se cocoate si sa murdareasca tot ceea ce sfasie el.
Odinioara se gandeau sa ajunga eroi, acum nu mai sunt decat niste cheflii.
Icoana eroului le pricinuieste manie si groaza. Ci pentru dragostea mea si prin
duhul meu, te conjur nu azvarli departe de tine pe eroul ce salasluieste in
sufletul tau ! Sfinteste-ti cea mai inalta speranta a ta !...
Astfel grait-a Zarathustra.
[...]
10. DESPRE RAZBOI SI RAZBOINICI
Nu vrem ca dusmanii nostri cei mai buni sa
ne crute, nici sa fim crutati de aceia pe care ii iubim din adancul inimii.
Lasati-ma deci adevarul sa vi-l spun ! Frati ai mei intru razboi ! Eu va iubesc
din adancul inimii, sunt si am fost semenul vostru. Sunt de asemenea dusmanul
vostru cel mai hotarat. Lasati-ma dar adevarul sa-l glasuiesc ! Ura si pizma
inimii voastre nu mi-s necunoscute. Nu sunteti indestul de mari sa nu
cunoasteti ura si pizma. Fiti asadar indeajuns de mari ca sa nu va rusinati de
asta !... Si de nu puteti fi sfintii constiintei, fiti cel putin
luptatorii ei. Acestia sunt tovarasii si inaintemergatorii unei atari
sfintenii. Vad multi soldati : as putea oare sa vad mai multi luptatori !... Se numeste “uniforma” ceea ce purtati voi : fie ca
ceea ce se ascunde sub ea sa nu fie uniform !…
Trebuie sa fiti dintre aceia al caror ochi cauta
pururi un dusman – vrajmasul vostru. Si la unii intre voi de la prima vedere se
vede ura. Trebuie sa va cautati dusmanul si sa purtati razboiul si numai un
razboi pentru gandurile voastre ! Caci daca cugetarea moare, cel putin
bunacredinta voastra sa proclame izbanda ! Trebuie sa iubiti pacea ca pe un
mijloc al noilor razboiri. Si pacea de scurta durata mai mult decat una de
indelungata dainuire.
Nu va propovaduiesc
munca, ci lupta. Nu va propovaduiesc pacea, ci izbanda. Fie munca voastra o
lupta sa fie, ca pacea voastra sa fie o izbanda !
Nu poti tacea si ramane linistit, decat atunci
cand ai sageti si un arc : altcum flecareala si cearta este. Fie ca pacea voastra
sa fie o izbanda !… Ziceti ca o cauza dreapta e ceea ce sfinteste razboiul
insusi ? Eu va spun : razboiul bun este acela care sfinteste orice cauza.
Razboiul si curajul facut-au ispravi mai mari decat dragostea de aproapele.
Nu mila, ci vitejia
voastra a mantuit pana acum victimele.
Ce este bine ? intrebati voi. Sa fii
viteaz, iata ce-i bine ! Lasati
fetiscanele sa zica : „Bine este ceea ce e totodata si frumos si miscator”. Se
va spune ca sunteti fara de inima : ci inima voastra e adevarata si-mi place
pudoarea cu care va aratati inimosi. Vi-i rusine de talazul vostru iar altora
de rabufnirea lor.
Sunteti urati ? Ei bine, fratii mei ! Invaluiti-va cu sublimul, mantia
uraciunii ! Mareasca-se sufletul vostru ; ajunge navalnic sa fie, si in inaltimea
voastra e rautate. Va cunosc eu !... In rautate, navalnicul se intalneste cu
cel slab. Dar nu se inteleg. Va cunosc eu.
Nu
trebuie sa aveti dusmani decat pentru ca sa-i urati, nu sa-i dispretuiti.
Trebuie sa fiti mandri de dusmanul vostru, atunci izbanzile vrajmasilor vor fi
si ale voastre. Razvratirea e nobletea robului. Nobletea voastra sa fie
supunerea !... Porunca voastra insasi sa fie supunerea !...
Un
bun luptator alege pe „tu trebuie” in loc de „eu vreau”. Si trebuie sa va
porunciti voua insiva tot ce va place. Fie ca dragostea voastra de viata sa fie
iubirea celor mai mari nadejdi ale voastre – si cea mai presus speranta sa va
fie cea mai inalta gandire a vietii.
Cea
mai de seama cugetare, ingaduiti-mi sa v-o poruncesc eu, iat-o : omul e ceva care trebuie sa se ridice peste
sine. Traiti-va astfel
viata de supunere si lupta ! Ce insemnatate are o viata indelungata ?!... Care
razboinic vrea sa fie crutat !...
Eu
nu va crut nicidecum caci va iubesc din adancul inimii, o ! frati intru razboi
!...
Asa
grait-a Zarathustra.
11. DESPRE NOUL IDOL
Mai
sunt pe alocuri noroade si turme, dar nu la noi, fratii mei : la noi sunt numai
state. Stat ? Ce-i asta ?... Ei !... deschideti-va urechile, am sa va graiesc
despre moartea noroadelor.
Statul e cel mai rece din toate dihaniile reci : minte cu raceala si
iata minciuna ce se scorneste din gura lui :
„Eu
statul, eu sunt norodul”.
E
o minciuna !... Fauritorii erau aceia cari faurit-au noroadele si cari
atarnat-au deasupra-le o credinta si o dragoste : astfel slujit-au ei viata.
Distrugatorii sunt aceia care intind piedici marelui numar, poreclind acest
lucru stat :
deasupra-le atarna ei un palos si o suta de pofte. Pretutindenea unde inca mai
este un popor, el nu pricepe statul si-l uraste ca pe o piaza rea si o abatere
de la obiceiuri si legi. Va dau aceasta dovada : fiecare norod isi are graiul
sau despre bine si rau ; vecinul lui nu-l intelege. El a nascocit acest grai
pentru deprinderile si legile sale. Dar statul minte in toate graiurile lui de
bine si de rau, si in tot ce spune – minte, tot ce are, e de furat. Totul e
fals ; musca cu dinti de furat, carpanosul. Fatarnici sunt chiar in maruntaiele
lor. O zapaceala a graiurilor binelui si raului – iata dovada ce v-o dau, ca
semn al fiintei statului. Intr-adevar, e vointa mortii este semnul prin care
cheama predicatorii mortii ! Prea din cale-afara de multi oameni vin pe lume :
Statul a fost nascocit pentru acei cari sunt de prisos !... Vedeti dar ca el ii
atrage pe cei de prisos !... Si cum ii mai inlantuie, cum ii mai macina si
rasmacina. „Nimic mai mare decat mine pe pamant : sunt degetul poruncitor al
Domnului”, astfel urla dihania. Si nu numai cei urecheati si scurti de vedere
dau in genunchi inainte-i !... Vai ! si in voi – suflete mari – murmura
posomoratele-i minciuni !... Ghicesc inimile bogate, carora le place
sa se risipeasca !... Fireste, va
ghicesc si pe voi, invingatori ai Dumnezeului antic. Luptele v-au obosit si
acum osteneala voastra se pune in slujba noului idol !... Noul idol ar vrea sa
aseze in preajma-i eroi si oameni cinstiti. Ii place sa se incalzeasca „dihania
rece”, la soarele unei constiinte curate ! Vrea sa va dea tot daca il slaviti :
asa isi cumpara stralucirea virtutii si mandra privire a ochilor vostri. Trebuie
sa puneti inainte momeala pentru cei de prisos ! Da, e nascocirea unui renghi
dracesc, a unui gonaci al mortii, sclipind in podoaba cinstirilor dumnezeiesti
! Da, e nascocirea unei morti pentru multimea cea mare, o moarte ce se
maguleste ca-i vie, o slugarnicie dupa inima tuturor propovaduitorilor !
Statul e pretutindenea unde toti inghit otravuri, bunii si raii ; statul e unde sinuciderea pe indelete a
tuturora se numeste „viata”.
Uitati-va
numai la oamenii acestia de prisos ! Ei prada operele nascocitorilor si
comorile invatatilor : si totul se preschimba pentru dansii in boala si
lehamite ! Uitati-va deci la oamenii acestia de prisos !... Ei gasesc bogatii
si tot mai saraci sunt. Vor puterea, si mai intai de toate, simbolul puterii : bani
multi – asta vor neputinciosii acestia ! Vedeti-i cocotandu-se, maimute
agere !... Se cocoata unii peste altii si se imping astfel in tina si
prapastie. Cu totii vor sa se apropie de tron : nebunia lor – ca si cum fericirea
ar fi tronul... Ades noroiul sta pe tron si de asemeni prea des, tronul este in
tina. Mie-mi par cu totii niste nebuni, maimute cataratoare si navalnice. Rau
mai put recile dihanii : toti laolalta put, acesti idolatri. Fratilor, voiti sa
va inabusiti in raspandirea gazelor din gatlejurile si poftele lor ?...
Spargeti geamul si sariti afara !... Feriti-va de duhoarea cea rea !
Indepartati-va de idolatria celor de prisos. Feriti-va de duhoarea cea rea !...
Indepartati-va de fumaraia acestor jertfe omenesti ! Acum marile suflete, tot
vor mai gasi inainte-le o viata libera. Mai raman inca multe locuri pentru cei
singuratici sau cei pereche, locuri unde sufla mireasma marilor tacute. O viata
libera ramane deschisa sufletelor mari. Intr-adevar graiesc voua, ca cel ce are mai putin, cu atat mai putin este
stapanit : binecuvantata fie
saracia !... Acolo unde se ispraveste Statul, numai acolo incepe omul care nu-i
de prisos ; acolo incepe cantecul trebuintei, melodia unica, cum nici una la
fel nu e.
Acolo unde se sfarseste Statul, priviti numai, fratii mei !... Nu vedeti
curcubeu si puntea Supraomului ?
Asa
grait-a Zarathustra.
12. DESPRE NEVINOVATIE
Imi
placea padurea. E greu sa vietuiesti in orase : acei care se gasesc pe drumul
acesta sunt prea numerosi.
Oare nu-i mai bine sa cada omul in mainile unui ucigas decat sa fie
prada visurilor unei femei aprinse ? Ci uitati-va numai la barbatii astia :
ochiul lor dovedeste ca nu cunosc nimic mai bun decat sa se culce cu o femeie.
In adancul sufletului lor e noroiul, si
nenorocirea lor, daca noroiul lor mai are si duh !...
[...]
Nu
cand adevarul e necurat, ci cand e josnic – nu place celui ce cauta cunoasterea
sau vrea sa se coboare in undele ei. Adevar graiesc voua, ca sunt si de aceia care
sunt nevinovati pana in adancul inimii lor : au cele mai blande
inimi, le place sa rada si rad mai mult ca voi. Ei rad si din nevinovatie intrebandu-se :
„Ce-i nevinovatia asta ?” Nu cumva o desertaciune ? Desertaciunea aceasta n-a
venit oare ea la noi, nu noi la dansa ?... Am dat strainului acesta
ospitalitatea inimii noastre, acum el salasluieste in noi, ramane aci atat cat
va voi...
Asa
grait-a Zarathustra.
13. DESPRE PRIETEN
„Unul singur e pururi prea aproape de mine”, asa cugeta singuraticul.
„Pururi cate unul de fiece data – ceea ce face intr-un sfarsit doi !” Eu si cu
mine stam pururea si necontenit la sfat : cum as suferi asta, de n-ar fi un
prieten ? Pentru singuratic prietenul e pururea cel de al treilea : al treilea
e pluta ce impiedica prabusirea sfatului celor doi in adancuri. Vai !... sunt
prea multe adancuri pentru toti singuraticii. De aceea nazuiesc ei catre un
prieten si la inaltimea unui amic. Credinta noastra in altii descopera
obiectul credintei noastre in noi insine. Dorinta de un prieten invedereaza gandirea
noastra. Ades dragostea nu slujeste decat de petrecere pizmei. Ataci ades si-ti
pricinuiesti dusmanii pentru ca sa tainuiesti faptul ca si tu poti fi atacat.
„Fii cel putin vrajmasul meu !” astfel glasuieste adevaratul respect, acela ce
nu cuteaza sa cerseasca prietenia. Daca vrea cineva sa aiba un prieten, trebuie
sa se si razboiasca pentru dansul : si pentru razboi, trebuie sa poti fi
dusman. In prieten trebuie sa cinstesti pe vrajmas. Te poti oare apropia de
prieten, fara sa treci pe tarmul lui ? In prieten cata sa vezi cel mai adevarat
vrajmas. Cand te lupti impotriva-i, trebuie sa fii cel mai apropiat de inima
lui. Nu vrei sa fii fatarnic in fata prietenului tau ? Vrei sa faci cinste
prietenului aratandu-te asa cum esti ? Dar de aceea te trimite dracului !...
Daca nu stii sa-ti ascunzi razvratirea – trebuie sa te temi mai mult de
goliciune ! Numai, daca ati fi niste zei, v-ar putea fi rusine de vesmintele
voastre ! Nu stii poate sa te imbraci destul de bine pentru prietenul tau :
caci trebuie sa fii o sageata si o dorinta de Supraom. Ti-ai vazut prietenul
dormind, ca sa te deprinzi a-i cunoaste infatisarea ? Care-i asadar chipul lui
? E chipul tau insuti vazut printr-o oglinda grosolana si nedesavarsita. Ti-ai
vazut prietenul dormind ? Nu te-ai infricosat de infatisarea lui ? O !...
dragul meu prieten, omul e ceva care trebuie sa fie peste sinele sau.
Prietenul trebuie sa fie mester in
ghicitorie si tacere :
nu trebuie sa vrei sa vezi totul. Visul trebuie sa te faca sa ghicesti ce face
prietenul, cand s-a desteptat. Trebuie ca mila ta sa fie dorul de a ghici :
pentru ca sa stii mai intai daca vrea prietenul tau mila. Poate ca-i place din
tine infatisarea mandra si privirea vesniciei.
Trebuie ca suferinta laolalta cu prietenul sa se ascunda sub un invelis
aspru, si in invelisul acesta sa-ti rupi un dinte.
Altcum compatimirea ta va fi plina de
fineturi si dulcegarii.
Esti tu oare aer curat si singuratate, painea si doctoria prietenului
tau ? Sunt de aceia ce nu se pot libera din propriul lor lant, si totusi, sunt
pentru prietenii lor niste mantuitori.
Esti un rob ? atunci nu poti fi prieten. Esti un tiran ? Atunci nu poti
avea prieteni. Vreme indelungata un rob si un tiran erau tainuiti in femeie :
de aceea femeia inca nu-i in stare sa cunoasca prietenia : ea nu cunoaste decat
dragostea.
In
iubirea femeii este nedreptate si orbire in privire, fata de tot ce nu iubeste.
Si chiar in iubirea constienta a femeii e
pururea, alaturea de lumina, umilirea fulgerului si noptii.
Femeia inca nu-i capabila de prietenie. Pisici, iata ce sunt pururea
femeile, pisici si pasari. Sau, in cel mai bun caz, vaci. Femeia inca nu-i in
stare sa simta prietenia. Ci, spuneti-mi, voi barbatii, care dintre voi e
asadar capabil de prietenie ? Blestem saraciei si zgarceniei sufletului, o
barbati !... Atat cat daruiti prietenilor vostri, vreau sa harazesc vrajmasilor
mei, fara ca prin aceasta sa fiu mai sarac. Este tovarasia : sa fie si
prietenia !...
Asa
grait-a Zarathustra.
14. DESPRE MUSTELE DIN PIATA PUBLICA
Fugi prietene, in sihastria ta !... Te vad ametit de zgomotul oamenilor
mari si zdrobit de ghiontelile mititeilor. Cu vrednicie, padurea si stanca stiu
sa taca in tovarasia ta. Aseamana-te iarasi copacului ce-l iubesti, copacului
cu crengile puternice, el asculta tacut, atarnand deasupra marii. Unde
inceteaza singuratatea, incepe viata publica, si unde incepe viata publica,
incepe zgomotul marilor comedianti si bazaitul mustelor veninoase.
In
lume cele mai bune lucruri nu pretuiesc nimic fara un oarecine, care sa le
infatiseze : norodul le zice acestor reprezentanti, oameni mari.
[...]
Dar
clipa ii zoreste : de aceea te zoresc si ei. Vor din
parte-ti un „da” sau un „nu”. Nenorocire tie, daca ai voi sa-ti asezi scaunul
intre un pentru si un contra !
Nu
pizmui spiritele nerabdatoare si absolute. O ! indragostit al adevarului.
Niciodata pana acum adevarul nu s-a spanzurat de bratul celor intransigenti.
[...]
Ci
tu care esti profund, suferi prea adanc chiar in ranile mici ; si mai inainte
de a fi tamaduit, viermele lor veninos va fi trecut pe mana ta. Imi pari prea
mandru pentru ca sa ucizi acesti flamanzi. Ci ia aminte sa nu fi menit sa porti
toata veninoasa lor nedreptate !
Ei
bazaie in preajma ta, chiar cu laudele lor ; suparari, iata laudele lor. Vor sa
fie aproape de pielea si sangele tau.
Te
magulesc cum se maguleste un Dumnezeu sau un diavol ; se sclifosesc inaintea ta
ca un zeu ori un diavol. Ce are a face ?
Sunt niste lingusitori si bocitori, nimic mai
mult. Astfel fac adesea binevoitorii cu tine. Ci astfel lucreaza intotdeauna
viclenia lasilor.
Da, fricosii sunt vicleni !
Sunt lingusitori si bocitori, nimic mai mult. Astfel fac adesea
binefacatorii cu tine. Astfel lucreaza intotdeauna viclenia lasilor.
Da, fricosii sunt vicleni !
Cugeta mult la tine cu sufletul lor
ingust – le esti pururea banuit. Te pedepsesc pentru toate virtutile tale. Nu-ti iarta din toata inima
decat greselile tale. Pentru ca esti binevoitor si drept, tu zici : „Sunt
nevinovati de nemernicia existentei lor”.
Dar sufletul lor ingust cugeta : „Orice
existenta mare e vinovata”.
Cand esti binevoitor cu
dansii, ei se simt dispretuiti de tine si-ti inapoiaza binele facut, prin rau
tainuit. Mandria ta – fara cuvintele lor – e pururea potrivnica, ei jubileaza
cand ti se intampla sa fii indestul de modest, ca sa fii vanitos.
Tot ce se poate pricepe la om nu face altceva
decat sa-i inflacareze. Pazeste-te, deci, de cei mici !
In
fata ta se simt mici iar josnicia lor se aprinde impotriva ta, prefacandu-se
intr-o razbunare nevazuta.
Nu ti-ai dat seama ca ei tac, de indata
ce te apropii de dansii,
si ca puterea lor ii paraseste, cum se iroseste fumul unui foc ce se stinge ?
Da, prietene, tu esti constiinta cea rea a aproapelui tau : caci ei
nu-s vrednici de tine. De
aceea te urasc ei si ar vrea sa-ti suga sangele. Aproapele tau va fi pururea
musca veninoasa : ceea ce este maret in tine – ii va face mai veninosi si
pururea hrapareti precum mustele.
Fugi, prietene, fugi in singuratate, acolo unde sufla un vant aspru si
puternic. Menirea ta nu-i sa fii un alunga muste.
Asa grait-a Zarathustra.
[...]
18. DESPRE FEMEIA BATRANA SI CEA TANARA
[...]
Femeia il intelege mai bine pe copil decat barbatul, dar acesta e mult
mai copil decat femeia. In orice barbat aievea se ascunde un copil : un copil
ce vrea sa se joace. Haide, femei !... aratati-mi copilul din barbat. Femeia sa
fie o jucarie curata si ingrijita, aidoma diamantului plin de stralucirea unor
virtuti ale unor lumi inca in nefiinta ! Straluceasca licarirea unei stele in
dragostea voastra ! Speranta sa zica : „O ! de-as aduce pe lume Supraomul !...”
Fie in dragostea voastra luare aminte ! Inarmate cu dragoste sa pasiti inaintea
celui ce insufla teama. Puneti in iubire cinstea voastra. Femeia stie de altfel prea putine despre
cinste. Dar spre cinstea voastra fie, sa iubiti pururea mai mult decat sunteti iubite si sa nu ajungeti nicicand pe planul al
doilea.
Barbatul sa se teama de femeie cand iubeste : atunci ea face orice
jertfe si orice altceva i se pare fara de pret.
Barbatul sa se teama de femeie cand uraste – caci in adancul inimii
barbatului nu e decat rautaciosul, dar in adancul inimii femeii e rautatea. Pe
cine uraste femeia mai mult ? Asa grait-a fierul catre magnet : Te urasc mai
mult pentru ca atragi si pentru ca nu esti indeajuns de puternic sa alipesti.
Fericirea barbatului e : vreau ; a femeii este : el vrea.
Lumea trebuie sa fie desavarsita ! Asa cugeta
orice femeie care se supune dragostei sale. Si trebuie ca femeia sa se supuna
si sa gaseasca o adancime la suprafata ei. Sufletul femeii e suprafata, un
strat de apa agitata peste mocirla. Dar sufletul barbatului e profund, valul
sau mugeste in pesterile subterane : femeia zoreste puterea barbatului, dar n-o
pricepe.
Atunci batrana raspunsu-mi-a :
-
Zarathustra a spus multe lucruri placute, mai ales pentru acelea cari sunt
indeajuns de tinere, pentru a-l pricepe. Ciudat !... Zarathustra cunoaste foarte
putin femeile, totusi spune adevarul cand vorbeste de dansele !... Sa fie oare
pentru ca nimic nu-i e cu neputinta femeii ? Si acum primeste ca rasplata un
mic adevar ! Eu sunt indestul de batrana, ca sa ti-l pot spune !... Inveleste-l
bine si inchide-i pliscul : altcum ar tipa nevoie mare adevarul acesta !...
-Da-mi, femeie, micul tau adevar !... i-am spus eu. Si iata ce mi-a
raspuns batrana :
-Te
duci la femei ? Nu uita biciul !...
Asa
grait-a Zarathustra.
[...]
20. DESPRE COPIL SI CASATORIE
Am o mare intrebare pentru tine si numai
pentru tine, o frate al meu !... O adancesc in sufletul tau ca pe o sonda,
pentru a-i cunoaste adancurile... Esti tanar si doresti femeie si copil. Dar,
te intreb : esti tu oare omul care sa aiba dreptul sa doreasca un copil ? Esti tu oare invingatorul – invingator
asupra ta insuti – suveran al simturilor, stapanul virtutilor tale ? E ceea ce
te intreb. Sau vointa ta e strigatul dobitocului si saraciei ? Sau e teama de
singuratate, sau e ura de tine insuti ? Vreau ca izbanda si libertatea ta sa
nazuiasca a se invesnici prin copil. Tu trebuie sa cladesti monumente vietuinde
izbanzii si eliberarii tale. Trebuie sa construiesti mai presus de tine insuti.
Dar mai intai trebuie ca tu insuti sa fii cladit pe baze temeinice din cap
pana-n picioare. Nu trebuie numai sa-ti propasesti rasa mai departe, ci cat mai
presus. La asta sa-ti slujeasca gradina casatoriei. Tu trebuie sa fauresti un
trup de o speta superioara, o prima miscare, o roata ce se invarte in jurul ei
insisi – trebuie sa fauresti un creator.
Casatorie : asa numesc eu vointa a 2 de a fauri pe unicul, care e mai
mult decat aceia ce l-au savarsit. Respect dintr-o parte si alta, iata casatoria ; respect celor ce nazuiesc o atare vointa !
Acesta sa fie intelesul si adevaratul rost al casatoriei tale. Dar celei ce-o
numesc casatorie cei de prisos, multimea de netrebnici, cum i-as putea zice
?... Vai !... aceasta saracie a sufletului in 2 !... Vai ! aceasta necuratie a
sufletului in 2 !... Vai !... aceasta nenorocita multumire in 2 !... Casatorie,
asa au poreclit ei toate astea ; si mai spun ca unirile lor au fost pecetluite
in ceruri. Ei bine, nu-mi trebuie cerul acesta al celor de prisos ! Nu, nu
vreau dobitoacele astea incalcite in plasa cereasca !... Departe de mine si
Dumnezeul ce vine schiopatand sa binecuvanteze ceea ce n-a unit el !...
[...]
* *
* * * * *
Cand va inaltati mai presus de lauda si barfeli si cand vointa voastra –
vointa omului care vorbeste – vrea sa porunceasca tuturor lucrurilor : izvorul
virtutii voastre este.
Cand dispretuiti ceea ce e placut,
culcusul moale, si cand nu te poti odihni indestul de departe de moliciune,
atunci e obarsia virtutii noastre.
* *
* * * * *
Fratilor, ramaneti credinciosi pamantului, cu toata puterea virtutii
voastre ! Va rog si va conjur ca, dragostea ce daruieste si constiinta voastra
sa slujeasca rostului pamantului.
* *
* * * * *
Sunt mii de poteci ce n-au fost nicicand strabatute, mii de sanatati si
mii de pamanturi ascunse vietii. Omul si pamantul oamenilor inca n-au fost
descoperiti si sleiti. Vegheati si ascultati singuraticilor. Rasuflari din
adancuri tainice pornesc in viitor ; un trimis incantator cauta urechi
delicate. Singuratici de azi, voi aceia cari vietuiti despartiti, veti fi un
norod intr-o zi oarecare. Voi, cari sunteti insisi alesii, veti alcatui intr-o
zi un popor ales si din norodul acesta se va naste Supraomul. Adevar graiesc
voua, pamantul va ajunge sa fie intr-o zi locas de tamaduire ! Si iata ca o mireasma
noua il invaluie, o mireasma mantuitoare – si o nadejde noua !...
* *
* * * * *
Toti Zeii au murit : voim acum sa vietuiasca Supraomul !
[...]
PARTEA A DOUA
* *
* * * * *
Poarta-ma destinul pururea pe drumul celor, care, ca si voi, nu sufera :
ci pururi mi s-a parut ca este mai bine cand invat sa ma bucur mai bine. De
cand sunt oamenii, prea putin s-a bucurat omul. Numai faptul acesta, fratilor,
e pacatul nostru stramosesc.
Si cand invatam sa ne bucuram mai bine,
numai atunci ne dezvatam mai bine de a face rau altora si a scorni dureri. De aceea imi spal mainile, cand ele au ajutat
celui ce sufera. Iata pentru ce-mi sterg si sufletul.
Caci mi-a
fost rusine de rusinea lui, de ceea ce am vazut ca suferea cel suferind ; si cand i-am venit in ajutor, strasnic i-am
ranit mandria. Obligatiile mari nu ne fac recunoscatori, ci razbunatori, si
daca nu se uita mica facere de bine, sfarseste prin a ajunge un vierme rozator.
„Nu primiti decat cu luare-aminte ! Deosebiti-va luand !” Acest sfat il dau
celor care n-au nimic de dat. Ci eu sunt unul dintre aceia care dau ; imi place
sa dau, ca prieten, prietenilor.
* *
* * * * *
E
greu sa traiesti cu oamenii laolalta, pentru ca e atat de anevoios sa taci. Si
nu din pricina celui ce ne este cat mai potrivnic, ci din a celui de care nu ne
sinchisim intru nimic. Cu toate acestea, daca ai un prieten ce sufera, fii un refugiu pentru suferinta lui – dar
fii intrucatva si pat aspru, nu pat de lupta : numai asa vei fi lui cel mai
folositor.
Si
daca un prieten iti pricinuieste rau, spune-i asa : „Iti iert ceea ce mi-ai facut – dar de ti-ai
facut-o tie insuti – cum as putea ierta lucrul acesta ?” Asa glasuieste orice dragoste mare :
preamareste iertarea si mila. Trebuie sa-ti stapanesti inima : caci daca o lasi
sa plece vai ! ce repede iti pierzi capul ! Vai ! unde s-au savarsit pe pamant
mai multe nebunii decat printre cei milostivi, si cine faptuia mai mult rau pe
pamant decat nebunia milostivilor !... Nenorocire tuturor acelora ce iubesc,
fara sa aiba o inaltime, care sa fie mai presus de mila lor !...
Astfel graitu-mi-a intr-o zi diavolul : „Si Dumnezeu
isi are iadul sau : e dragostea lui de oameni.”
Si
in urma auzitu-l-am spunand aceste vorbe : „Dumnezeu e mort ; numai mila lui de
oameni l-a ucis.”
Feriti-va deci de mila : ea va gramadi asupra
omului un nor greoi !... Intr-adevar cunosc semnele vremii. Tineti minte si
vorba asta ! orice dragoste puternica e mai presus de mila sa, caci ea vrea sa
faureasca. „Ma ofer pe mine insumi dragostei mele, si pe aproapele ca si pe mine”, asa graiesc toti creatorii. Si totusi
creatorii sunt aspri.
* *
* * * * *
Adevar graiesc voua, izbavitorilor : ci
astfel n-ati stiut sa iubiti Dumnezeul vostru decat prin aceea ca – omeneste –
spanzuratu-l-ati pe cruce ! Vai ! nici o iesire a libertatii nu aveti ! Adevar
graiesc voua, ca nu pe covoarele constiintei pasiti voi !
* *
* * * * *
Si
mai sunt altii, care aidoma ceasornicelor de perete, pe care le intorci la
vreme, isi bat tic-tacul si vor ca acest tic-tac sa fie numit virtute ! Adevar
graiesc voua, ca astia ma fac sa rad de dansii : pretutindeni
unde intalnesc atari pendule, le voi intoarce masinaria cu ironia mea, si vor
trebui neaparat sa inceapa a bazai.
* *
* * * * *
9. CANTECUL NOPTII
Se innopteaza : iata se inalta mai presus
glasul fantanilor tasnitoare. Ci sufletul meu, e si el o fantana tasnitoare. Se
innopteaza : iata ca se trezesc toate cantecele indragostitilor. Si sufletul
meu – el insusi – e un cantec de indragostiti. E in mine ceva nepotolit si de
nepotolit care vrea sa-si inalte glasul. In mine e o dorinta de dragoste ce
graieste : e insusi graiul dragostei.
Eu
sunt lumina : Ah ! daca as fi noapte ! Ci aceasta e singuratatea mea : sa fiu
invaluit in lumina. Vai ! de ce nu sunt umbra si bezna !... Cum mi-as potoli
setea la tatele luminii !... Si pe voi insiva, v-as binecuvanta, stelute
scanteietoare, viermi lucitori ai cerului ! si m-as bucura de lumina ce mi-ati
da-o. Ci vietuiesc din propria mea lumina, inghit in mine insumi flacarile ce
tasnesc din launtrul meu.
Nu
cunosc bucuria celor ce iau ; si ades visat-am ca a fura e placere mult mai
mare decat a lua.
Saracia mea e, pentru ca mana mea nu-si mai gaseste ragaz niciodata sa
tot daruiasca ; invidia mea sa vada ochi plini de adastare si nopti luminate de
dorinta. O nemernicie a tuturor celor ce daruiesc ! Intunecime a soarelui meu
!... Dorinta a dorintelor ! Foame sfasietoare a satului !... Ei au ce le dau :
dar mai sunt eu oare inca in atingere cu sufletele lor ? E o prapastie intre a
da si a lua ; si cea mai mica prapastie e cea mai cu anevoie de umplut. O foame
se naste din frumusetea mea : as vrea sa fac rau celor pe care-i luminez ; as
vrea sa despoi pe cei pe care ii umplu de daruri – atat de foame mi-e de
rautate.
Retragand mana cand o alta spre dansa se
intinde ; sovaind ca o cascada care in caderea ei tot mai sovaieste : astfel
mi-e sete de-a mea rautate. Indestularea mea astfel de razbunari cugeta ; atari
rautati se nasc din sihastria mea.
Fericirea mea de a darui a murit tot daruind mereu, virtutea mea s-a
istovit si ea din pricina indestularii sale ! Cel ce daruieste, paseste pururi
catre primejdia de a-si pierde rusinea ; cel ce imparte mereu sfarseste impartind
intr-una, prin a face bataturi la mana si la inima. Ochii mei nu iubesc mai
mult, inlacrimati de rusinea celor ce cer ; mana mi-a devenit mai aspra pentru
ca sa simta tremurul mainilor pline. Ce s-au facut lacrimile ochilor si puful
inimii mele ?
O sihastrie a tuturor celor ce daruiesc ! O
tacere a tuturor celor ce lucesc !
[...]
* *
* * * * *
E o
mare in mine, fundul ei este linistit : cine ar ghici dar ca el tainuieste
mortii placuti !... De nepatruns e adancimea mea, dar ea straluceste de
ghicitori si hohote de ras.
[...]
Si-mi spuneti, prieteni, ca „nu se cade sa discuti gusturile ?” Ci toata
viata e o lupta pentru gusturi si culori ! Gustul e totodata greutatea, cumpana
si cantaritorul ; si nenorocire oricarui insufletit, care ar vrea sa vietuiasca
fara lupta, din pricina piedicilor, cumpenelor si cantaritorilor !...
[...]
Te cred capabil de toate rautatile, de
aceea vreau de la tine binele. Adevar graiesc voua ca, am ras ades de
neputinciosii ce se cred buni pentru ca li-i laba cotonogita !
14. DESPRE TARA CIVILIZATIEI
Am
zburat prea departe in viitor : un fior de groaza m-a strabatut. Si cand m-am
uitat in preajma mea, iata, vazut-am ca timpul imi era singurul contemporan. Atunci
m-am inapoiat, fugind indarat – si tot mai repede mergeam : si asa venit-am
langa voi, voi oamenii de azi, am venit in Tara civilizatiei. Pentru intaia oara, privitu-v-am cu ochiul ce
trebuia si cu doruri bune : adevar graiesc voua ca cu inima tanjitoare
venit-am. Si ce mi s-a intamplat ? Cu toata frica ce am avut-o a trebuit sa
prind a rade !
Ochiul meu
nicicand n-a zarit ceva mai inzorzonat !...
[...[
Sterpi sunteti ! si de aceea va
lipseste credinta. Ci acela ce trebuia sa faureasca, isi avea pururi visele si
stelele lui – si avea incredere in credinta sa !
[...]
* *
* * * * *
Crede-ma , diavol al izbucnirilor zgomotoase si dracesti, cele mai mari
intamplari – nu-s ceasurile noastre cele mai stralucite, ci cele mai tacute. Nu
in preajma nascocitorilor de zgomote noi, ci in jurul nascocitorilor noilor
valori se invarte in tacere lumea.
* *
* * * * *
Vad si vazut-am lucruri mai rele, si atat
de inspaimantatoare, incat n-as vrea sa-i graiesc fiecaruia si nici sa tac multora : am vazut oameni ce nu se lipsesc de nimic,
- numai daca nu cumva prea mult – oamenii care nu-s nimic alta decat un ochi
mare, sau o gura nemasurata, ori un pantece urias, - indiferent ce-i mare – pe
astia ii numesc eu neputinciosi ciudati.
* *
* * * * *
„Greu este sa vietuiesti printre oameni, pentru ca e greu sa taci. Mai
cu seama cand esti un flecar.”
[...]
PARTEA A TREIA
[...]
Iti
urmezi calea maririi : aci nimeni nu se va furisa pe urmele tale ! Indaratul
tau, chiar si urma pasilor ti s-a sters din cale, iar deasupra drumului tau
scris este : cu
neputinta. Si daca de aici
inainte toate scarile iti vor lipsi, trebuie sa stii sa te cocoti chiar pe
propriul tau crestet : cum ai vrea sa faci altcum, ca sa te inalti mai sus ? Pe
propriul tau crestet si mai sus, mai presus de inima ta chiar ! Acum lucrul cel
mai placut, cel mai aspru va sa-ti fie.
* *
* * * * *
Si
asa venit-ai la mine, frumos si invaluit in frumusetea ta, ca sa-mi graiesti
fara cuvinte, destainuindu-te prin intelepciune : O, de ce n-am ghicit toate
pudorile sufletului tau, cand ai venit catre mine inaintea soarelui, catre mine care sunt cel mai
singuratic.
Prieteni suntem de cand lumea : comune ne sunt durerea sufleteasca,
groaza si temeiul – chiar si soarele comun ne este. – Nu ne vorbim unul altuia,
pentru ca prea stim multe : tacem si unul si altul, radem insa din stiinta
noastra ! Nu esti oare lumina valvataii mele ? Sufletul tau nu-i oare frate cu
priceperea mea ? Laolalta invatat-am noi toate ; laolalta
deprinsu-ne-am sa ne urcam mai presus de noi insine si sa radem cu seninatate
si voie buna. Fara nori, zambind
cu lumina in ochii limpezi, de-a curmezisul indepartarilor nemarginite, cand
deasupra-ne clocotesc ploaia, sila si telul si greseala.
Si
cand umblam singur, de ce-i era sufletului meu foame in noptile si pe potecile
greselii ? Si cand urcam muntii pe cine-l cautam pe culmi,
daca nu pe tine ?
* *
* * * * *
Si
mai sunt unii ce merg inainte, in vreme ce privesc indarat cu gatul intins,
bucuros m-as indeparta de atari trupuri.
Picioarele si ochii nu trebuie nici sa minta
nici sa dezminta ; dar printre oameni misuna minciuna. Unii din ei „vor” ; dar
cea mai mare parte nu-s decat „voiti”. Unii sunt sinceri, dar cea mai mare
parte sunt comedianti prosti.
Sunt printre ei prefacuti, fara s-o stie, si prefacuti fara sa vrea,
acei care sunt sinceri, sunt intotdeauna rari – mai ales comediantii sinceri.
Calitatile omului sunt rare aici : de aceea femeile se prefac in barbati.
Caci acel care este indestul barbat, va fi in
stare sa izbaveasca in femeie, pe femeie.
* *
* * * * *
Vai
! de ce nu-mi intelegeti vorba : „sa savarsiti pururea ceea ce vreti – dar sa
fiti dintru-ntai dintre aceia care pot sa voiasca !”
Iubiti intotdeauna pe aproapele vostru ca pe voi insiva ; si fiti mai intai cei
ce se iubesc pe sine
insusi. –
* *
* * * * *
E
mai bine sa-ti clantaneasca dintii, decat sa slavesti idolii ! asa e firea mea.
Si pica port mai ales tuturor idolilor focului, care sunt arzatori,
clocotitorii morocanosi. Cand iubesc pe careva, mai bine il iubesc iarna decat
vara ; imi bat joc mai bine de vrajmasii mei, si-mi bat joc cu mai mult curaj,
de indata ce a poposit iarna in casa la mine.
[...]
Un pat simplu ma incalzeste mai bine decat
unul luxos, caci imi pizmuiesc eu insumi saracia. Si in iarna, saracia mi-i mai
credincioasa. Incep fiecare zi cu o rautate, imi bat joc de
iarna facand o baie rece :
ceea ce-l face pe asprul meu prieten sa mormaie. Imi place sa-l mangai cu o
lumanarica : pentru ca sa iasa din amurgul cenusiu. Caci, mai cu seama
dimineata sunt rautacios : in ceasul cel dintai, cand canturile scartaie la
fantana si necheaza caii pe ulitele fumurii. Astept atunci cu nerabdare sa se
lumineze cerul iernii cu barba carunta, mosneagul cu capul alb, cerul de iarna,
tacut, care cateodata lasa si soarele in tacere.
De
la dansul sa fi invatat eu oare indelungile taceri iluminate ? Ori le-a invatat
el de la mine ?
Sau nascocitu-le-a fiecare dintre noi ? Toate
cele bune au o obarsie multipla – toate cele bune si nebunatice tresar de
placere in existenta : cum n-ar face ele lucrul acesta odata macar ? Tacerea
indelungata, si ea, e un bun nebunatic.
Si aidoma cerului de vara e limpede chipul
meu, si liniste in ochii mei.
-
Ca cerul iernii imi tainuiesc soarele si neincovoiata mea vointa de soare :
intr-adevar bine am deprins mestesugul acesta, de la aceasta
rautate a iernii !
Este oare mestesugul meu cea mai scumpa rautate a mea, incat sa-mi fi
deprins tacerea sa nu se dea de gol prin tacere ?
[...]
Oare nu trebuie sa ma ascund, ca un oarecare ce inghitit-a
aur, pentru ca sa nu-mi deschida cineva sufletul ?
Nu
trebuie oare sa urc pe picioroange, pentru ca ei,
toti invidiosii astia tristi, din preajma mea, sa nu-mi vada lungile mele picioare ?
* *
* * * * *
„Pentru ce sa traiesti ? Totul e in zadar ! A
trai e a treiera paie : a trai, inseamna a te arde si a nu te incalzi.”
Aceste trancaneli trec inca drept „intelepciune” ; sunt invechite, miros
a mucegai, de
aceea sunt inca onorate.
Coptura innobileaza si ea. Copiii pot grai astfel : ei se tem de foc pentru ca focul i-a ars ! E multa
copilarie in vechile carti ale intelepciunii. Iar cel ce treiera paie, cum n-ar
avea dreptul sa-si bata joc cand treiera graul ? Ar trebui sa li se puna caluse
unor atari nebuni !
Astia se pun la masa si nu aduc nimic, nici chiar o foame deplina ; - si
acum ei blestema : „totul e zadarnic !” Ci a manca si a bea bine, fratilor, nu
e un mestesug zadarnic ! Zdrobiti, zdrobiti-mi tablele vesnicilor nemultumiti !
„Pentru cei curati, totul e curat”, asa graieste norodul. Ci eu va spun
: pentru porci, totul
este porc !
[...]
„Lasati deci lumea sa fie lume ! Nu clintiti nici chiar degetul cel mic
impotriva-i !”
„Lasati pe oameni sa fie gatuiti de cei ce vor, lasati-i sa se gatuie,
sa bata, sa impileze si sa se jupoaie : nu miscati nici degetul cel mic ca sa
va impotriviti. Asta ii va deprinde sa se lepede de lume”.
„Iar propria ta judecata ar trebui s-o depreciezi si s-o gatui – caci judecata
asta, lumii acesteia apartine :
astfel te vei invata sa renunti la lume”.
[...]
Iubesc vitejii : dar nu ajunge sa fii numai un bun manuitor de sabie, ci
cata sa stii si pe cine il lovesti ! Caci ades e mai multa vitejie in
a te stapani si sa treci : pentru ca sa te pastrezi pentru un vrajmas mai
vrednic !
[...]
Daca acestia ar avea paine degeaba, nenorocire lor ! Dupa
ce ar mai tipa ei ? De ce s-ar mai ocupa ei daca nu de
intretinerea lor ? Si trebuie ca viata sa le fie aspra !
[...]
Astfel vreau pe barbat si pe femeie : unul in stare de a se razboi, pe
cealalta capabila sa insamanteze, dar amandoi in stare sa dantuiasca pe capete si
picioare. – Si ca fiecare zi, cand nu dantuiesc cel putin o data, pierduta sa
fie pentru noi ! Si ca orice adevar, care nu aduce cel putin un raset,
sa ni se para fals !
[...]
Am gasit
pururi ca cei care erau rau alesi, razbunarea cea mai uracioasa ii ticalosea :
se razbunau asupra lumii intregi, pentru ca nu pot sa mai umble despartiti. De
aceea vreau ca cei ce sunt de buna credinta, sa spuna : „Ne iubim : veghem sa ne pastram dragostea ! Ori fagaduiala
noastra e un dispret !”
-
„Dati-mi un termen, o scurta unire ca sa vedem, de suntem in stare sa duram o
indelunga unire !... E lucru mare sa fii pururea in tovarasie !”
[...]
„De
ce atat de aspru ? spuse intr-o zi diamantul carbunelui de bucatarie ; oare nu
suntem atat de puternic inruditi ?”
„Pentru ce atat de molai ? fratilor, va intreb eu : nu sunteti oare
fratii mei ?
De
ce asa moi, asa de plecati, asa de molesitori ? De ce atata tagaduire, atata
uitare de sine in inima voastra ? asa de putina menire in privirea voastra ?
Si
daca nu vreti sa fiti meniri neinduplecate : cum ati putea cu mine impreuna sa invingeti intr-o zi oarecare ?
[...]
O,
dobitoacele mele, sunteti asadar si voi haine ? Ati vrut sa admirati marea mea
durere, cum fac oamenii ?
Caci omul e cea mai cruda faptura dintre toate dobitoacele.
[...]
N-am fost rastignit pe aceasta cruce,
care este stiinta ca omul este rautacios, ci am strigat cum n-a strigat inca
nimeni :
„Vai ! de ce cea mai rea rautate e asa de mica ?
Vai
! de ce cea mai buna bunatate a atat de mica !”
* *
* * * * *
O !
cum sa nu fiu aprins de dorul vesniciei, inflacarat de dorinta inelului de
nunta, cel mai dorit dintre toate inelele, inel al viitorului si trecerii ?
Nicicand nu mi-am gasit femeia de la care as vrea prunci sa am, daca nu-i
aceasta femeia pe care o iubesc ; caci te iubesc o vesnicie !
Caci te iubesc vesnicie !
[...]
PARTEA A PATRA
[...]
6. AFARA DIN SERVICIU
Eu
sunt Zarathustra, necredinciosul, grai el : cine-i cel mai necredincios dintre
noi amandoi, ca sa ma inveselesc cu invatatura lui ?”
Asa grait-a Zarathustra, strabatand cu
privirea gandurile si gandirile ascunse ale batranului papa.
Intr-un sfarsit acesta incepu din nou.
- „Acela
care-l iubea si-l avea mai mult, e cel care l-a pierdut si mai mult : Uite,
cred ca dintre noi amandoi, eu sunt cel mai necredincios ! Dar cine s-ar bucura
de lucrul asta ?
-
„Slujitu-l-ai pana la sfarsit ? intreba Zarathustra ganditor, dupa o tacere
adanca si indelungata, stii tu cum a murit el ? Drept e ceea ce se povesteste,
ca mila l-a doborat ? – mila, sa vada omul spanzurat pe cruce, fara sa poata indura, ca
iubirea de oameni sa ajunga iadul lui si in sfarsit moartea sa ?”
Fostul papa nu raspunse totusi ci-l privi la randu-i cu un aer de
salbaticie si dureroasa infatisare, cu posomorare in obraz.
„Lasa-l sa se duca, reincepu Zarathustra dupa o indelunga chibzuire,
privind mereu pe mosneag pana in albul ochilor. Lasa-l sa se duca, pierdut
este. Si cu toate ca intru cinstirea ta este sa nu spui decat bine despre
mortul acesta, stii tot asa de bine ca si mine, cine era el : si ca umbla pe cai ciudate.”
„Ca
sa vorbim intre 3 ochi, grai batranul reinseninat (caci era orb de un ochi)
intru cele dumnezeiesti sunt mult mai luminat decat insusi Zarathustra, si am
dreptul sa fiu asa. Dragostea mea slujit-a pe Dumnezeu vreme de ani
indelungati, vointa mea ii urma pretutindeni vointa sa. Ci un bun slujitor stie
totul chiar si anumite lucruri pe care stapanul le tainuieste si de sine
insusi. Era un Dumnezeu tainic, plin de mistere. Intr-adevar, pe Fiul sau il
capatase pe cai laturalnice. La usa credintei sale este preacurvia. Acela ce-l
lauda ca pe Dumnezeul dragostei, nu-si face o parere destul de inalta despre
dragostea insasi. Dumnezeul acesta nu voia sa fie si judecator ? Dar acela ce
iubeste, iubeste mai departe de pedeapsa si rasplata. Cand era tanar, acest
Dumnezeu oriental era aspru si falsificat de razbunare, si-a faurit un iad
pentru a-si amuza favoritii. Dar sfarsi prin a imbatrani si a ajunge moale si
duios, si compatimitor, asemanandu-se mai mult cu un bunic decat unui tata, si
asemanandu-se totodata si cu o bunica batrana si sovaitoare. Cu fata incretita,
sta la vatra, pricinuindu-si tot soiul de griji din pricina slabiciunii
picioarelor sale, scarbit de lume, ostenit de atata vointa, asa ca sfarsi
intr-o zi prin a se inabusi din prea mare mila sa”.
-
„Batrane Papa, intrerupse atunci Zarathustra, vazut-ai asta cu ochii tai ? Se prea poate ca se va fi si
petrecut asa : asa si altmintrelea. Cand mor zeii, ei mor
pururea de mai multe feluri de morti. Ei bine ! in felul acesta ori altul, asa
sau pe dincolo, fapt e ca nu mai este ! imi e sila ochilor si urechilor, nimic
alta mai rau n-as vrea sa-i imput. Imi place tot ce are cautatura senina si
vorbeste sincer. Dar el – o stii bine, batrane preot, – el avea ceva din
felusagul tau, din felul tau preotesc : era echivoc.
Avea de asemeni judecata confuza. Cat nu ne-a dusmanit, suparaciosul asta,
pentru ca l-am priceput rau ! Ci, de ce nu glasuia el lamurit ? Si daca de vina
erau urechile noastre, de ce ne daruise niste urechi ce-l auzeau rau ? De era
mocirla in urechile noastre, ei bine ! cine o pusese acolo ? Erau multe ce nu
izbutisera, pentru olarul ce nu-si ispravise ucenicia. Dar sa se razbune asupra
oalelor si fapturilor lui, pentru ca le nimerise rau a fost un pacat impotriva bunului gust. E de asemenea un bun gust in mila : gustul asta bunul a sfarsit prin a spune : „Luati-ne un atare Dumnezeu. Caci mai bine fara nici unul, mai
bine sa se alcatuiasca destinele dupa capul lui, mai bine sa fii nebun, mai
bine sa fii insusi Dumnezeu !”
-
„Ce aud ! grai la auzul acestor spuse batranul Papa ciulind urechea ;
tu Zarathustra, esti mai credincios decat
crezi tu chiar, cu o atare neincredere. Trebuie c-a fost un Dumnezeu oarecare
ce te-a convertit la necredinta ta. Oare nu credinta ta insasi te-a impiedicat
sa crezi intr-un Dumnezeu ? Si prea marea ta sinceritate sfarsi-va prin a te
calauzi dincolo de bine si de rau ! Vezi dar ce ti-a fost harazit tie ?
Ai ochi, o mana si o gura, care menite au
fost sa binecuvanteze toata vesnicia. Nu se binecuvanteaza numai cu mana.
* *
* * * * *
Mi
se spune ca omul se iubeste pe sine : vai, cat de mare trebuie sa fie aceasta
dragoste de sine ! Cat dispret n-a trebuit sa invinga !... Si acela ce se
iubeste, dispretuindu-se, e pentru mine un mare indragostit si un mare
dispretuitor.
* * * * *
* *
„Ce
mi s-a intamplat oare ? se intreba el, un ce cald si plin de viata ma
reintareste – trebuie ca lucrul acesta e in vecinatatea mea. Ma si simt mai
putin singur ; presimt tovarasi, frati necunoscuti ce tarcolesc in jurul meu,
rasuflarea lor calda imi tulbura sufletul.”
* *
* * * * *
O,
fericire ! fericire ! De ce nu canti tu, suflete al meu ? Te-ai culcat in
iarba. Ci iata ora tainica si sarbatoreasca, cand nici un pastor nu canta din
fluier. Ia seama ! caldura amiezii se revarsa peste livezi. Nu canta !
Nu-ntrerupe tacerea ! Lumea si-a implinit chemarea. Nu canta, pasare a
livezilor, o suflete al meu ! Nici nu murmura ! Ci priveste numai – tacere !
Batrana amiaza doarme, misca gura : nu bea ea
oare in clipa asta o picatura de fericire ?
- O
picatura de demult, innegrita de fericire, daurita de vin chihlimbariu ?
razatoarea-i fericire se strecoara pe furis spre dansul. Asa rade un Zeu.
Tacere !
-
„Cat de putine lucruri trebuie fericirii !”
Asa
spuneam odinioara, crezandu-ma intelept. Dar asta era defaimare ; iata ce am
aflat acum : nebunii intelepciunii vorbesc mai bine. Ceea ce este mai mic, mai
tacut, mai usor, zgomotul unei soparle in iarba, un sst ! o clipita de ochi, e catimea cea mica ce faureste calitatea celei mai bune fericiri. Tacere !
* *
* * * * *
Dezobisnuiti-va deci de mahnirea si
toate tristetile norodului ! O, cat de triste mi se par astazi paiatele
norodului !
Aceasta zi
dupa zi plevustii apartine.
[...]
Cate nu sunt inca cu putinta ! Invatati deci
sa radeti pe deasupra capetelor voastre ! Inaltati-va inimile, buni dantuitori,
sus, mai sus ! Si nu uitati nici rasul sanatos !
Aceasta cununa a celui ce
rade, aceasta cununa de trandafiri, voua fratilor, va arunc aceasta cununa ! Am
sfintit rasul, oameni superiori, deprindeti-va de aici inainte
sa radeti !
* *
* * * * *
Prietenii mei, voi toti cei adunati
laolalta aci, spuse cel mai urat dintre oameni, cum vi se pare ? Din pricina
acestei zile – e pentru intaia oara in viata mea – cand sunt multumit,
de cand vietuiesc eu. Si nu mi-i de ajuns sa fi marturisit lucrul acesta. Face
sa vietuiesti pe pamant : o zi, o sarbatoare in tovarasia lui Zarathustra a fost de ajuns sa ma invete
sa iubesc pamantul.
“Sa fie oare – viata acolo !” ci atunci as
spune mortii, “Ei bine ! inca o data !”
Prieteni, cum vi se pare ? Au n-ati vrea sa
spuneti ca si mine mortii : “Au sa fie oare acolo viata, ei bine, pentru
dragostea de Zarathustra, inca o data !”
Astfel grai cel mai urat dintre oameni, dar
nu era mult pana la miezul noptii. Si ce credeti ca se intampla atunci ? De
indata ce oamenii superiori auzira intrebarea lui, avura pe loc constiinta
transformarii si vindecarii lor, si intelesera cine era acela ce le-o procurase
: atunci inaintara catre Zarathustra, plini de recunostinta, de respect si de
iubire, sarutandu-i mana,
dupa deprinderea fiecaruia, asa ca unii radeau si altii plangeau.
[...]
Invatat-ati acum cantecul meu ? Ghicit-ati ce vrea el sa spuna ? Ei bine
! Haide ! oameni superiori, cantati-mi cantarea, cantati-o in hora !... Cantati
acum voi insisi cantecul al carui nume este <inca o data>, al carui
inteles este <in intreaga vesnicie> ! – cantati, o ! oameni superiori,
cantati in hora cantecul lui Zarathustra :
„O, omule ! ia
Seama !
Ce spune profunda
miaza-noapte ?
Am dormit, am
dormit, -
Dintr-un somn adanc
m-am trezit : -
Lumea profunda e,
Si mai adanc decat
n-o cugeta ziua
Profunda e durerea
sa. –
Bucuria si mai
adanca decat suferinta.
Durerea zice : Treci si sfarseste !
Dar orice bucurie
vrea vesnicie,
- Vrea profunda
vesnicie !”
20. SEMNUL
Totusi dimineata, a doua zi dupa aceasta noapte, Zarathustra sari din
culcusul lui, isi incinse coapsele si iesi din pestera, dogoritor si puternic
ca Soarele diminetii care rasare din negurile muntilor.
„Mare astru, spuse el asa cum vorbise si odinioara, profund ochi de
fericire, care ti-ar fi fericirea ta, de nu i-ai avea pe aceia pe care-i luminezi : Si daca ei ramaneau in odaile
lor, pe cand tu te-ai si trezit si vii sa dai si sa raspandesti : au cum ar
putea sa se supere pudoarea ta !...
Ei
bine ! dorm inca, oamenii superiori, in timp ce eu m-am desteptat : nu acolo sunt adevaratii mei tovarasi ! Nu pe ei ii
astept eu in muntii mei.
[...]
“Mila ! mila pentru omul superior ! exclama el si fata lui deveni de bronz. Ei
bine : Asta, avutu-si-a vremea ei !
Mila si compatimirea mea –, ce-mi pasa de ele ? Au caut eu fericirea ? Eu imi caut opera !
Ei
bine ! venit-a leul, copiii mei sunt pe aproape, Zarathustra s-a copt, mi-a
sosit ceasul :
-
Iata-mi aurora matinala, ziua mea incepe, scoala-te deci, scoala-te, o, mare amiaza !”
Asa
grait-a Zarathustra si parasi pestera sa, inflacarat si puternic ca Soarele
diminetii, care tasneste din negurile muntilor.
- sfarsit -
A te abtine reciproc de la practicarea ofensei,
a violentei, a jafului, a recunoaste vointa semenului ca fiind egala cu a ta :
acestea pot deveni intr-un sens general reguli de buna-cuviinta intre indivizi,
in caz ca exista conditiile necesare pentru aceasta (si anume, o reala
asemanare a puterilor si criteriilor indivizilor, precum si apartenenta lor
comuna la unul si acelasi corp social), insa din momentul in care s-ar incerca
extinderea acestui principiu, mergandu-se pana la considerarea ei ca principiu
fundamental al societatii, ea s-ar arata pe data in adevarata ei lumina: aceea
de vointa de negare a vietii, de principiu al descompunerii si decaderii. In
acest domeniu trebuie sa patrundem temeinic pana in strafunduri si sa ne
stavilim toate slabiciunile sentimentale : viata insasi este in esenta
sustragere, ranire, biruinta asupra celui strain si asupra celui mai slab,
oprimare, duritate, impunere cu forta a formelor proprii, asimilare sau, cel
putin si in cel mai bland caz, exploatare[…].
„Exploatarea” apartine nu numai societatii
corupte sau imperfecte si primitive ; ea apartine esentei vietii ; ca functiune
organica fundamentala, ea este o consecinta a vointei de putere propriu-zisa,
cea care este insasi vointa de a trai.
Asa-numitul
„liber arbitru” este de fapt sentimentul de superioritate asupra celui care
trebuie sa se supuna : „eu sunt liber, el trebuie sa se supuna” – iata lucrul
ce se ascunde in toate vrerile, laolalta cu acea incordare a atentiei, acea
privire dreapta fixata exclusiv asupra unui singur lucru, acea apreciere
absoluta : „In momentul de fata acesta e lucrul necesar, si nici un altul”.
[...] In cazul tuturor vrerilor este vorba
pur si simplu de porunca si supunere.
[...] „Vointa incatusata” este un mit : in
realitate, se poate vorbi despre vointe puternice si slabe.
– Cand un ganditor simte ca a descoperit
deodata in intreaga „inlantuire cauzala” si in intreaga „necesitate
psihologica” ceva ce seamana a constrangere, a necesitate, a succesiune obligatorie,
a presiune, a incatusare – aceasta este mai intotdeauna semnul ca in cazul lui
ceva nu este in regula.
[...] Trebuie sa ne dovedim noua insine ca
suntem haraziti la independenta si la poruncire...
s a u
CUM SE FILOSOFEAZA CU
CIOCANUL
Azi nu mai avem nici o mila pentru conceptul
de „liber arbitru” : stim prea bine ce este el de fapt – cel mai ticalos dintre
toate artificiile teologilor, menit sa faca omenirea „raspunzatoare” in sensul
lor, adica dependenta de ei.
Aici eu nu fac altceva decat sa furnizez
psihologia oricarei actiuni de a „face raspunzator”.
Oriunde se cauta responsabilitati, ceea ce actioneaza este de obicei
instinctul de a vrea sa judeci si sa pedepsesti [...] ; doctrina liberului
arbitru a fost inventata in esenta pentru scopul de a pedepsi, adica pentru ca
se dorea imputarea vinovatiei.
Intreaga psihologie veche, psihologia
vointei, era conditionata de faptul ca initiatorii ei, preotii si conducatorii
vechilor comunitati, voiau sa-si creeze dreptul de a pedepsi – sau voiau sa
creeze acest drept pentru Dumnezeu.
Oamenii erau considerati „liberi” astfel
incat sa poata fi judecati si pedepsiti - , astfel incat sa poata deveni
vinovati ; ca urmare, fiecare act trebuia considerat drept intentionat, iar
originea fiecarui act trebuia considerata drept legata de constiinta [...]
* *
* * * * *
RAIDURILE UNUI
INTEMPESTIV
Nietzsche ne
dovedeste aici ca stie sa danseze si sa se joace cu cuvintele – pentru a rade !
Dupa ce a luat in
deradere cultura germana a timpului sau, el ii enumera pe cei pe care nu-i
tolereaza (in sens medical) intre celebritati-idoli.
Nu este o
intamplare, in acest sens, ca el se opreste asupra a 4 ganditori recunoscuti ca
morali (Seneca, Rousseau, Schiller, Kant) si asupra autorilor contemporani cu
el, pe care ii socoteste idealisti.
In felul acesta,
Nietzsche isi asigura o distanta fata de admiratiile idealistilor si fata de
moda timpului.
A fi intempestiv
inseamna „a invata sa vezi”, nu urmand moda, ci luandu-ti „campii”, parasind
actualitatea o data cu respingerea traditiei morale. Nietzsche va dezvolta cele
mai multe dintre aceste notatii in paragrafele urmatoare.
Toate formulele
sale sunt aluzii si jocuri de cuvinte, de unde necesitatea de a le explicita.
Nietzsche declara razboi prin ras incetinelii mintii si idealismului.
Aici, rasul vrea
sa aduca la realitatea prozaica, pe pamant (si chiar mai jos !), zburatorii
spiritualisti si idealistii de toate felurile.
Intolerantele mele :
Seneca : sau toreadorul virtutii. (nascut in Spania
[toreador], filosof stoic latin, prezentat aici ca avand capacitatea [virtutea]
de a infrunta cu indrazneala destinul si de a-si domina pasiunile [taurul :
simbolul violentei si al fortei sexuale].)
Rousseau : sau intoarcerea la natura in impuris
naturalibus (in starea naturii impure). (Nietzsche il evoca ca partizan al
intoarcerii la natura, idee pe cat de raspandita, pe atat de eronata. In
puris naturalibus vrea sa spuna : in cea mai simpla infatisare, cu totul
nud. Transformand expresia, Nietzsche sugereaza ca natura imaginata de Rousseau
este mai curand atinsade o impuritate morbida, idealista, moralizatoare, care
ar evoca aici starea de natura a unui nudism dezgustator !)
Schiller : sau trambitasul moral din Sackungen.
(„Trambita din Sackingen” se afla in Suabia [Germania de Sud]. Or, Nietzsche,
care e din nordul Germaniei, se foloseste de traditia care ia peste picior
peste suabi, cunoscuti pentru prostia lor. Schiller era originar din Suabia, si
s-a consacrat mai intai vietii militare [trambita]. Ca dramaturg, el este un
mare clasic, simbolizand apararea idealurilor de libertate politica si
generozitate morala [ este autorul „Odei bucuriei”, pusa pe muzica de
Beethoven]. Nietzsche crede spiritual si subversiv sa opuna pe Schiller, naiv
si generos, realismului – ar trebui sa spunem cinismului politic si snobismului
aristocratic al lui Goethe.)
Dante : sau hiena care cauta versuri in morminte.
(autorul Divinei Comedii, care descrie un itinerar spiritual prin alegoria
unei calatorii in lumea de dincolo – mai intai, in Infern sau in tara mortilor.
De unde asocierea cu hiena, animal necrofag.)
Kant : sau cant ca un caracter inteligibil.
(caracterul inteligibil este libertatea eului inaccesibil cunoasterii prin
experienta si principiu al legii morale. Kant e un cuvant englez, care
desemneaza moralismul auster si predicator.)
Victor Hugo (1802-1885): sau farul pe Oceanul Absurdului.
(Nietzsche parodiaza stilul vizionar al lui Hugo, gandindu-se poate la Oceano
Nox sau la Travailleurs de la mer. Lui nu-i plac nici grandilocventa
lui Hugo, nici ideile sale politice de libertate, socotindu-le a fi ale unui
idealist. Din cauza stilului sau pompos, Nietzsche l-a numit pe Wagner, Hugo
germanul...)
Liszt (1811-1886): sau scoala velocitatii – pentru
a alerga dupa femei. (Velocitate : viteza si agilitate ale degetelor, de care e
nevoie pentru a canta la un instrument muzical – aluzie la celebra virtuozitate
a pianistului Liszt, elev al lui Czerny, autorul „Artei velocitatii”. Dar, in
limba germana, acelasi cuvant inseamna a alerga, aluzie la cuceririle intre
femei ale lui Liszt, care a avut, de la Marie d’Agoult, o fiica, pe Cosima,
viitoarea sotie a lui Wagner, aici vizata indirect. Nietzsche i-a iubit si urat
cu pasiune pe Wagner si pe Cosima.)
George Sand (1804-1876): sau lactea ubertas (abundenta
laptoasa), traducerea germana : vaca laptoasa cu „stil”. (lui Nietzsche nu-i
placea idealul sau umanitar, pretinzand ca el e ostil mai ales feminismului. Se
stie ca romanele lui Sand au ca loc de actiune mediul rural de unde vaca cu
lapte, evident o aluzie licentioasa la formele feminine. Aceasta gluma se vrea
cu atat mai mult haz, cu cat G. Sand trecea adesea sau vroia sa treaca drept
barbat, datorita si fizicului sau, atitudinilor sale, ca si numelui sau de
scriitoare.)
Carlyle (1795-1881): sau pesimismul mesei de pranz
care ramane in stomac. (Nietzsche l-a citit mult si ii va dezvolta criticile
dupa acest capitol. Admirator al marilor oameni [in special germani], Carlyle a
insistat asupra stilului geniilor in istoria umanitatii. Ca bun geneaologist,
Nietzsche gaseste radacina pesimismului sau in proasta functionare a
stomacului, idee obisnuita pentru el, dar care contrasteaza cu aura glorioasa a
geniului.)
John Stuart Mill (1806-1873): sau lumina care supara ochii.
(logician si teoretician empirist al cunoasterii [clare], atras de socialism si
utilitarist in morala. Nietzsche ii reproseaza de a fi facut din fericire
scopul actelor noastre.)
Fratii de Goncourt (Fratii Goncourt) (Edmond : 1822-1896 ; Jules : 1830-1870): sau
cei 2 Ajax care rivalizeaza cu Homer. Muzica de Offenbach. (Nietzsche a citit
extrase din celebrul lor Jurnal, care contine remarci mondene
nefavorabile lui Homer. Cei 2 Ajax nu erau frati – se distinge cel mic de cel
mare ! – dar amandoi sunt renumiti prin vitejia si pentru insolenta lor : unul
in infrunta pe Hector, celalalt o violeaza pe Cassandra [Homer : Iliada].
Offenbach, contemporan cu fratii Goncourt, este, in primul rand, autorul Frumoasei
Elena : la el, ca la Nietzsche, aici exista in mod aparent un burlesc de
opereta, intre nobil si vulgar.)
Zola (1840-1902): sau „bucuria de a duhni”.
(asemenea conservatorilor din vremea sa, Nietzsche detesta naturalismul lui
Zola, pe care-l asimila cu neglijenta, dar si cu bunavointa pentru scenele
respingatoare :”bucuria de a duhni” parodiaza titlul romanului lui Zola, aparut
in 1885 – La joie de vivre [Bucuria de a trai], ca si cum, pentru Zola,
viata reala duhnea. Nietzsche nu aprecia mai ales preocuparea pentru social si
opiniile socialiste ale lui Zola : bucuria de a duhni inseamna, pentru
Nietzsche, etalarea mizeriei, a murdariei. Un alt joc de cuvinte, in care
Nietzsche asociaza ideea de respingator cu cea de om care duhneste ar putea
explicita notatia lui Nietzsche : „Gorgon-Zola”, Gorgona [monstru hidos,
infricosator al mitologiei grecesti] + Zola = o branza cu „parfum” mai mult
decat puternic.)
Unii se nasc dupa
moarte.
O preferinta a
celor puternici pentru chestiunile care astazi nimeni nu mai are curajul sa le lamureasca
:
curajul fructului
oprit ; predestinarea labirintului.
O incercare a celor
7 singuratati.
Noile urechi pentru
o muzica noua.
Ochi noi pentru
cele mai indepartate lucruri.
O constiinta noua
pentru adevarurile ramase mute pana aici.
Si vointa economiei
marelui stil : adunarea puterii sale, a entuziasmului sau... Respectul de sine
insusi...
Ei bine ! Acestia
sunt singurii mei cititori, cititorii mei preursiti... Ce-mi pasa de rest ?
– Restul nu-i decat
omenirea.
Trebuie sa fii
faptura superioara omenirii in tarie, in inaltime de suflet,
- in dispret...
FRIEDRICH
NIETZSCHE
†