PETRU CRETIA    (21 IANUARIE 1927 - 14 APRILIE 1997)

 

ESEURI MORALE

 

CUPRINS :

Despre cartea aceasta

Dezamagirea

Pentru cei fara nume

Suferinta zadarnica

Demnitatea

Vaicareala

Ticalosii

Curajul

Tiranii marunti

Speranta

Cinstea

Tristetea

Vrednicia

Bucuria

Cuviinta

Sarbatoarea

Prostia

Placerea

Mediocritatea

Superficialitatea

Prejudecatile

Nepasarea

Dreptatea

Homo valachicus

Adevarul

Falsa constiinta

Calomnia

Vorba fara de rost

Intoleranta

Cuvantul dat

Blandetea

Despre credinta

Rabdarea

Doua ganduri despre binele si raul din lume

Increderea

 

 

 

Despre cartea aceasta

 

   Cineva care timp de doua decenii (161-180) a fost stapanul absolut al unui imperiu care cuprindea marile intinderi dintre Scotia si intaile nisipuri ale Saharei, dintre Oceanul Atlantic si Mesopotamia, imparatul Marcus Aurelius, scrie in a saptea carte a Gandurilor sale : "Sapa inauntrul sinelui tau ; acolo se afla izvorul binelui, mereu gata sa tasneasca, daca sapi mereu". Acest om, a carui grija era neincetat chemata spre largul plin de dezastre al lumii, a inteles ca trebuie sa ne intoarcem asupra realitatii noastre launtrice, si, cum rezulta din alte insemnari ale sale, a inteles ca in noi nu se afla doar izvorul binelui, ca omul este o fiinta complexa si ca sufletul lui cel mai adanc este un amestec de lumini si de umbre, de puteri si de nevolnicii, de avanturi si de stagnari. Cartea aceasta nu vrea sa fie altceva decat o calauza catre adevarul despre noi insine, pe un drum la fel de greu de deslusit ca acela din Zona lui Tarkovski. Dar nu de negasit. Omul este o fiinta complicata si ambigua, dar nu indescifrabila. Destul de chinuita si de vulnerabila, dar nu damnata. Iar sufletul sau este in stare sa compenseze urateniile si josniciile naturii sale cu neverosimile biruinte si elevatii. Fireste, nu va fi de gasit aici tot ce se poate spune despre om si nici intr-o forma cat de cat sistematica. Aceasta carte nu este un tratat de morala.

   Nu este decat o insiruire de ganduri despre cateva dintre componentele fundamentale ale omenescului, analizate ceva mai indeaproape decat ne ingaduie indeobste greul si graba vietii si frecventa orbire de sine pe care o da absenta exercitiului introspectiv. Atentia noastra este prea mult chemata in afara, catre zarva inversunata a vietii. Prea multi cauta, tot timpul, sa ne vanda ceva : o idee sau doar o marfa, un idol sau, prea adesea, o iluzie. Cum sa-ti mai gasesti reperele in noianul acesta de informatii si de ispite care par a spune totul despre noi si a ne da toate solutiile, cand de fapt nu izbutim sa aflam despre noi insine ceea ce ar face ca relatia noastra cu lumea sa devina, daca nu mai usoara, cel putin mai limpede. Asemenea informatii vrea sa dea, pe scurt dar in adanc, cartea aceasta prin eseurile morale pe care le contine. Ea nu are alta pretentie decat ca analizele propuse sa fie corecte si, pe cat posibil, complete. E bine sa se stie dintru bun inceput ca aceste analize nu vin de la cineva care se situeaza undeva mai presus decat cititorii sai, ca o instanta morala si intelectuala supraordonata. Orice om intreg la minte si intreg la suflet ar putea sa scrie o carte asemanatoare, daca a trait si a patimit destul, daca a invatat ceva din ceea ce a trait si a patimit, din ceea ce a facut sau nu i-a fost dat sa faca. Si, cu un anume efort de a iesi din starea de nemijlocire care este a vietii ca simpla viata traita, ar putea depasi starea confuza a cugetului, aproximatiile, intuitiile vagi si, foarte adesea, false si amagitoare. Stiu prea bine ca nu toti oamenii simt nevoia sa inteleaga ce se petrece cu ei, ce pasiuni ii determina, ii exalta sau ii orbesc. Si nimeni nu poate fi blamat daca nu vrea sa stie din ce e facuta durerea si bucuria de a trai, sau vrednicia de a fi om. Cu atat mai mult cu cat in zbuciumul vremii noastre, de fapt al oricarei vremi, unii dintre noi am putea socoti zadarnice consideratiile care urmeaza, fara vreo legatura cu ceea ce se petrece in cercul de nevoi si de nazuinte al clipei.

   Cei care au gandul indreptat doar spre ceea ce se petrece in afara lor, cei extrem de vulnerabili la raul care le vine din exterior asteapta mereu, de la altii, de la istorie, de la noroc, intregul bine pe care si l-ar dori. Ei nu pot fi condamnati ; asa au fost crescuti si invatati de imprejurari, atata putere interioara au, iar a incepe sa-i indemni sau sa-i sfatuiesti, sa-i mustri sau sa-i ingradesti este lipsit de caritate si de delicatete morala.

   Asadar cartea de fata se adreseaza celor care ar vrea sa stie mai limpede ce este cu ei, ce este cu noi, cum tot ce se intampla in afara prinde fiinta in structurile de adancime ale sufletului nostru, cele care ne definesc ca specie si dureaza peste intamplari si realitati efemere. Tot ce se intampla, cronica zilelor si anilor, este un amestec de curaj si de sfruntare, de rabdare si de deznadejde, de prostie si de buna cumpana a cugetului, de concurentialitati si de conlucrari rodnice, de avant si de trandavie, de cuviinta si de ticalosie, de intelegere si de intoleranta, de meschinarie si de generozitate, de teama si de speranta.

   Toate acestea, chiar daca nimeni nu le poate schimba, pot fi si trebuie sa fie intelese mai in adancul lor, daca admitem ca rangul unei fiinte in ierarhia realitatii depinde de gradul ei de constiinta de sine. Fara aceasta multe din vietile noastre ar fi numai un amestec cetos de lacrimi si de vise, de salbaticie si de tristete.

 

Pentru cei fara nume

 

   Pentru cei nestiuti si uitati si pierduti in lutul orb si risipiti prin veacuri, dar care au fost sarea pamantului si care au purtat pe umerii lor binele lumii sunt scrise randurile acestea. Cred ca nu e nimeni dintre noi care sa nu fi cunoscut asemenea oameni. Sa-i inmultim cu numarul incalculabil al generatiilor, cu intinderea continentelor si cu puzderia insulelor si, adunandu-le, in gandul nostru, umbrele fara nume si chip, sa-i celebram o clipa, aici si acum, in zarva plina de nume a istoriei. In ei se intrupeaza acea parte din bine a speciei gratie careia omenirea are totusi chip omenesc si a dainuit in ciuda crancenelor ei cusururi. Am putea sa-i numim buni prin natura sau, daca vreti, buni pentru ca asa i-a lasat Dumnezeu printre noi. Ei nu trebuie neaparat ganditi in functie de anumite crezuri, coduri morale sau legi, ci in spontaneitatea din adanc a bunatatii lor, care poate fi chiar bunatate, sau cinste sau rabdare sau dreptate, smerenie, indurare sau curaj, daruire, necrutare de sine, chezasia cuvantului dat, devotament, fidelitate si onoare, darzenie sau, printre nu multe altele, puterea de a raspandi in jurul lor incredere si bucurie, iubire si har. Sunt cei inzestrati cu un fel de exemplaritate inefabila, ca reprezentanti ai unui bine necontingent, martori ai acelei parti a omenescului pe care, printre atatea rele si printre atatia rai, suntem inclinati prea adesea s-o uitam. Exista un mit hasidic potrivit caruia se afla mereu si mereu, imprastiati pe pamant, treizeci si sase de intelepti, oameni de obicei nevoiasi, umili si umiliti, oameni fara nume pe care se sprijina lumea ca sa nu cada in pierzanie, oameni drepti in strambatate si indaratnici sub bici, in intunericul vremilor. Dar treizeci si sase este doar expresia simbolica a unei prezente mult mai cuprinzatoare in dainuirea ei. A tuturor celor care traiesc si faptuiesc tinand dreapta cumpana istoriei cu o mana nevazuta, iar apoi se duc in uitare. Daca cineva vrea pilde, sa reciteasca parabola samariteanului, caruia, spre deosebire de preot si de levit, i s-a facut mila de cel cazut in drum si i-a legat ranile si a turnat peste ele untdelemn si vin ; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han si a ingrijit de el. A doua zi, cand a pornit la drum, a scos doi dinari, i-a dat hangiului si i-a zis : "Ai grija de el si, orice vei mai cheltui iti voi da inapoi la intoarcere". Sau sa reciteasca Insula lui Artur a Elsei Morante. Conditia noastra este inaltata si izbavita prin neincetata aflare in lume a celor buni si drepti si curati. Si nu trebuie sa ne gandim la ei decat cu veneratie, cu recunostinta si cu dragoste, fara vreo incrancenare pentru soarta lor : prezenta lor in omenire este, spre binele ei, adanca, cum adanc e si raul, dar este si usoara, ca un zambet ascuns in lumina, mereu. Cineva, prin Renastere, pare-mi-se ca in Olanda, a scris in latineste cateva tomuri de Vieti ale oamenilor obscuri. N-am citit cartea, dar iata ce s-ar mai cuveni spus : la sfarsitul sfarsiturilor, cand toate vor inceta si vor fi judecate, ultimul poet al lumii sa citeasca la sir, in tacerea aceea si in acel alt timp si alta lumina, numele tuturor celor fara de nume, de la un capat la altul al vremii. Numele celor nevaditi si uitati si de nici o seama, care au purtat lumea, sarea pamantului, samanta si roada ascunsa a lui. Numele celor care, din sinele lor si de-a lungul neincetatei patimiri, au pastrat sensul august al umanului.

 

Demnitatea

 

   In acest discurs despre demnitate va fi avuta in vedere numai demnitatea individului uman definit ca entitate autonoma, deci fata de care orice tribalism este heteronom. Esenta lui este numai libertatea, si demnitatea lui consta in pastrarea libertatii. Pentru cine poate conferi tuturor termenilor enuntati mai sus deplinatatea sensului lor, discursul despre demnitate s-ar putea incheia aici. Totusi, in asemenea domeniu, explicitarea poate sa nu fie de prisos. Ce inseamna autonomia individului ? Inseamna nu ca traieste dupa bunul sau plac, ci ca el alege legea dupa care sa existe. Oricat de inguste ar fi hotarele libertatii, nimeni nu poate contesta ca, intre aceste hotare, noi, ca fiinte libere, hotaram suveran, in virtutea unei alegeri, ce anume lege sa fie legea vietii noastre. Acest lucru nu-l poate hotari in mod legitim nimeni in afara de noi si acceptarea oricarei ingerinte sub acest raport antreneaza o diminuare a demnitatii. Din ce directie putem fi constransi sa procedam altfel decat in termenii legii alese de noi ? Raspunsul, limpede si hotarat, este acela ca din nici o directie, sub nici un imperativ. Cine alege servitutea este, alegand-o, tot atat de liber ca acela care alege nesupunerea. Diferenta de demnitate intre indivizi este aceea a calitatii sau a valorii alegerilor lor. Facultatea care ne face sa alegem potrivit demnitatii se numeste discernamant, iar reactia emotiva in fata alegerilor degradante se numeste indignare. Ce ne poate determina sa alegem impotriva demnitatii, care ar putea fi acum numita rezistenta individului la orice forma de degradare a libertatii sale ? Evident, numai lacomia si frica, deci dinauntrul nostru. Si nu lacomia ca apetit excesiv sau ca nevoie instinctiva de a-ti crea rezerve, ci erijarea scopului ei in scop ideal. Si nu teama ca reactie naturala in fata primejdiei, ci lasitatea, caci ce altceva inseamna lasitatea decat sa consimti la propria ta frica, alegand-o in locul rezistentei si a curajului si a neinfricarii, ca reactii ideale ale autonomiei si demnitatii. Desigur, nimeni nu stie, a priori, cum s-ar comporta sub tortura, care este suprema incercare a demnitatii umane. Mi s-a spus ca trebuie sa te gandesti intens "sa nu-ti pierzi sufletul, sa nu-ti pierzi sufletul", dar poate nu ajunge. Tortura este o taina, ca si botezul sau impartasania, si macar atunci trebuie sa iti reafirmi ca "resortul ultim al demnitatii fapturii este chipul sadit in noi de Dumnezeu la Facere" (Patapievici, Cerul vazut prin lentila, Ed. Nemira, p. 208).

   Care este drumul care duce la servitute ? Sunt mai multe, dar unul, important, nu tine de frica : consimtirea la valorile gregare, inchinarea necugetata la idolii tribului si la duhul tribului, cufundarea in obscura traire colectiva, renuntarea la principiul de individuare si la prerogativele suverane ale individualitatii, care este, printre altele, si insurgenta impotriva entropiei de masa si a misticii maselor. Dupa cum este rezistenta si, pana la urma, razvratirea impotriva oricarei incercari de fortare a alegerii tale. Caci daca, in numele legii liber alese de noi, acceptam autoritatea cuiva, a lasa pe altul sa hotarasca cum vrea in locul tau este inacceptabil. In limitele existentei noastre de aici si de acum si din perspectiva demnitatii, aceasta este damnarea. Tot asa cum

garantia ultima a demnitatii este disponibilitatea individului pe deplin autonom ca, intre indignitate si moarte, sa aleaga moartea. Nu trebuie sa fim prea lacomi de viata, nici sa ne temem pentru ea mai mult decat valoarea ei reala sub speciae dignitatis. Valoare de altfel nu mica, daca ne gandim ca tot ceea ce este vrednic de om si specific lui s-a implinit prin individul eliberat si omni modo determinatum, nu prin lucrarea tiparelor intunecate ale colectivitatii.* Ce intrebari se mai pun in catehismul demnitatii ? Ce alte determinari mai are individul vazut ca entitate autonoma investita cu demnitate ?

* Cititorul de la noi este staruitor rugat, pentru a vedea ce se putea gandi despre individualitate in Anglia anilor cincizeci ai secolului trecut, sa (re)citeasca, in Despre libertate a lui John Stuart Mill, capitolul III, Despre individualitate, ca unul dintre elementele buneistari (la p. 73-96 ale excelentei traduceri a lui Adrian-Paul Iliescu, Editura Humanitas, 1994). Citez, pentru a se vedea cum scanteiaza gandul in vesmintele unei alte vremi: "Nu reducand la uniformitate tot ceea ce este individualitate [...], ci cultivand si stimuland aceasta individualitate [...] vor deveni fiintele umane un nobil si frumos obiect de contemplare ; si, cum operele impartasesc caracterul celor ce le fac, prin acelasi proces viata omeneasca va deveni si ea bogata, diversa si animata, furnizand mai multa hrana gandurilor inalte si simtamintelor elevate, intarind legatura fiecarui individ cu specia sa, prin aceea ca face specia infinit mai demna ca individul sa-i apartina. Pe masura dezvoltarii individualitatii sale, fiecare devine mai valoros pentru sine insusi si prin aceasta poate fi mai valoros si pentru ceilalti. Exista o mai mare plenitudine in viata proprie, si acolo unde se afla mai multa viata in elementele componente exista mai multa viata si in masa pe care ele o formeaza [...] : orice forta care striveste individualitatea este o forma de despotism, indiferent cum s-ar numi, fie si "despotismul Obiceiului"".

Rationalitatea, care nu este facultatea superficiala gandita de iluminism, ci implica o buna cunoastere si o recunoastere a tuturor resorturilor de irationalitate montate in noi. Rationalitatea implica detasarea, prin critica si analiza si prin integrare istorica, de orice partinire inspirata de irational. De aici faptul ca individul pe deplin rational si "detasat" poate fi capabil de cea mai de neclintit darzenie, dar nu de fanatism, care este o boala a staruintei intr-un crez si care implica, explicit sau nu, exilarea din spatiul omenescului a tuturor celor care nu-l impartasesc. Orice fanatism este, latent, criminal, si nu am fost chemati in lume ca sa hotaram arbitrar de viata (de sufletul) altora. Pe de alta parte, prin raportare la judecata, fanatismul opereaza intotdeauna in istorie ca miscat de o pre-judecata, deci de ceva care, neasteptand verificare sau nefiind sensibil la ea, este de inspiratie irationala si are miros de tenebre. De aici frecventa si violenta fanatismului (minor) si printre cei grevati de (fie si minore) prejudecati. Dreapta judecata de sine. Rationalitatea (care nu este doar judecata corecta sau "sanatoasa", ci insasi sanatatea profunda a spiritului, cu toate puterile lui) se verifica cel mai bine in judecata de sine a individului. Dreapta judecata de sine este, prin definitie, incompatibila cu manifestarea, fie si partiala sau intermitenta, a falsei constiinte (despre care, mai pe larg, in capitolul respectiv). Ea poate avea diferite forme, care sunt variante ale neimpacarii cu sine : trufia, care este o elefantiaza a sinelui si este cu totul altceva decat mandria aproape impersonala si abstracta de a fi ceea ce esti : este dorinta de a fi mai mult decat esti, mintindu-te inainte de toate pe tine insuti. Si mai exista smerenia bolnava, martora a unei constiinte impure, o varianta a careia este aceea care, more russico, se bate cu pumnii in piept strigand : "Vai mie, pacatosului" pentru excesele sau nevredniciile sale de ieri si o face doar ca sa-si usureze constiinta printr-un simulacru retoric de penitenta si pentru a putea, mai usuratic si mai voios, sa recidiveze. Dar sa nu uitam mila de sine, care este, si ea, un sentiment intemeiat pe o autoevaluare gresita. Omul care i se lasa prada se socoteste o victima, un persecutat de soarta si de oameni, un nedreptatit, prin raportare la calitatile sau la intentiile sale. Cu alte cuvinte, se demite de la responsabilitatea actelor sale si de la asumarea, cu seninatate si demnitate, a fiintei sale. Si foarte adesea acest om induiosat de sine este un resentimentar, iar in vaicareala lui este aproape intotdeauna o unda de venin. Toate acestea sunt unele dintre formele cele mai respingatoare ale indignitatii. Forma pe care o ia, din perspectiva demnitatii, dreapta judecata de sine este respectul de sine, care este sentimentul corect si nonemfatic al valorii personale, ca om generic si ca ins, si, implicit, al utilitatii acestei valori, convingerea neclintita a individului autonom ca lucrurile in care crede si la care aspira sunt legitime si merita sa fie duse la bunul lor capat. Si ca ceva din el ramane inalterabil in timp, ajutandu-l sa fie mereu deasupra inerentelor sovaieli si indoieli. Dreapta judecata de sine este, prin definitie, incompatibila cu manifestarea, fie si partiala sau intermitenta, a falsei constiinte pe de o parte, a neimpacarii cu sine pe de alta. Si, implicit, a trufiei, care este altceva decat mandria, aproape abstracta, de a fi ceea ce esti : un individ autonom ; sau a smereniei bolnave, care sta martora unei constiinte grav alterate. Iar cine este in stare de o dreapta judecata de sine este in stare si de a-si judeca cu dreptate dusmanul. Nu de a-l considera cu detasare ca pe o componenta necesara a realului (aceasta e sarcina istoricului), ci de a-l judeca, fie si cu dreapta manie, dar nu cu ura viscerala si oarba, drept tocmai ceea ce este in lumina rationalitatii si dincolo de interesele care dezbina. Pana si pe arhidusman, care este dusmanul demnitatii tale, trebuie sa-l judeci cu acea ecvanimitate care iti intareste, nu iti slabeste puterea de a lupta impotriva-i. Decenta, gandita nu ca un conformism la norma general acceptata, ci ca respect de altii si de sine, in calitate de oameni prezumtiv inzestrati cu demnitate. Se poate dovedi atat deductiv cat si empiric ca fara respect de sine (vezi mai sus) nu exista adevarat respect de altii, ci numai o timorare obedienta si instabila si ca respectul de sine (care nu are nimic dea face cu admiratia de sine sau cu autoindulgenta) genereaza nemijlocit respectul de altii. Iar fara temeiul respectului mutual nu exista deplinatate a demnitat ii individuale. Iar decenta, ca respect al demnitatii umane, se manifesta prin politete, adica prin tot ceea ce instituie o distanta convenabila in relatiile dintre oameni si evita atat "punerea sufletului pe masa" cat si familiaritatea labartata. Prescriptiile codului de politete acceptat de o comunitate sunt conventii care permit cea mai mare bunavointa si cordialitate, fara exhibitionism si fara ingerinta abuziva. Politetea, conceputa ca dreapta masura intre excesul de intimitate, care degenereaza de obicei in grosolanie, si excesul de distantare sau de rezerva, care poate jigni mai rau decat o grosolanie. Demnitatea umana este in primejdie ori de cate ori se transgreseaza ceea ce englezii numesc privacy, zona inatacabila care apara individualitatea de ingerinte inoportune, indecente si promiscue si ii ingaduie sa respire aerul intaritor al singuratatii. De altfel, in treacat fie zis, capacitatea de izolare si chiar de insingurare este un semn al autonomiei individului si o garantie a invulnerabilitatii si a demnitatii sale. La ce are de rezistat individul ca sa-si pastreze intacta demnitatea ? La mistificare, dar discernamantul ne face greu de amagit. La ispitirea cu bunuri, a caror acceptare reprezinta vanzarea de sine, cu demnitate cu tot. In sfarsit, la amenintari, dar, daca este ceva aproape sinonim cu demnitatea, acel lucru este neinfricarea, adica aptitudinea de a suferi (fie si numai prin privatiune) si de a muri in nomine dignitatis. Cine, macar o data in viata, nu a rezistat unei perfide tentative de mistificare sau unei tentatii sau unei spaime nu si-a luat inca masura demnitatii sale. De aceea putem intreba care sunt cele mai notabile virtuti pragmatice ale individului autonom. Una este rabdarea, sub care trebuie sa intelegem, corelandu-le, atat lipsa de precipitare, buna asezare fata de timp, sentimentul adanc al clipei potrivite, al prilejului favorabil, cat si capacitatea de a suferi fara a te grabi sa deznadajduiesti sau sa te dai batut. Deci, capacitatea de a dura si cea de a indura. Cealalta virtute poarta, in planul judecatii, numele de intransigenta (cata vreme este vorba de esential) ; este vorba de vointa si putinta de a nu face compromisuri, de a nu te lasa abatut din drum, de a nu-ti face libertatea si demnitatea negociabile. Virtutea aceasta mai poate fi vazuta si din unghiul indisponibilitatii la domesticire si la dresaj, la faptul de a fi de neimblanzit si indaratnic in numele legii careia, pentru ca ai ales-o liber, i te supui. In numele primejdiei de a nu izbuti sa fim asa exclama Emil Cioran, in Demiurgul cel rau : "De-am putea sa ne facem de neumilit !" In sfarsit : Care este cea mai teribila aporie a demnitatii, momentul ei de cumpana si indoiala ? Sa ai de ales intre demnitatea ta si sufletul unui copil. Dar poate aceasta este o falsa problema sau una care nu are, pana la urma, pana in adanc, nici o legatura cu demnitatea, dar de la meditarea careia nici o gandire despre demnitate nu se poate sustrage.

Dostoievski spune cateva lucruri grave despre aceasta in legatura cu raul din lume. Dar voi cita o alta instanta : "El [Isus] voia sa spuna... ca adultii, parintii, cei batrani in pacat si in stare de pacat, trebuie sa fie gata si sa vrea - de fapt chiar sa fie dornici de asta - sa sufere in orice moment pentru ca anume copiii mici sa vina la El fara spaime, fara frica, fara pata" si "insusi lucrul acela pentru care Nancy are sa moara maine dimineata ca sa-l postuleze : ca toti copiii mici, atata vreme cat sunt copii mici, vor trebui sa fie intacti, nebantuiti de spaime, nesfasiati, neatinsi de teroare" (Faulkner, Recviem...)

 

Ticalosii

 

   In orice comunitate umana si in orice moment al istoriei sale exista un anumit procent de oameni ticalosi. Uneori sunt mai multi, alteori mai putini, au o influenta mai mare sau mai mica asupra corpului social, sunt, ramanand mereu ticalosi, de un fel sau de altul. As putea sa-mi gasesc exemplele oriunde, iar tipologia ar fi cam aceeasi. Derogand insa de la metoda de pana acum, ma voi referi la stari de lucruri locale, exprimabile in termeni locali. Dar cititorul va simti, in icoana acestor contingente, sansa ei de eternitate. Acum, la noi, ticalosi sunt multi si feluriti, pana la speciile cele mai abjecte. Aceasta situatie are o componenta naturala, care tine, dincolo de coordonatele noastre de loc si de timp, de caracteristicile speciei. Dar ea a fost considerabil agravata de dezastrul social si moral a doua perioade din istoria noastra : secolul fanariot (1711-1821) si jumatatea de secol comunist (1946-1989). Dominatia comunista, impusa din afara dar altoita apoi pe bogata mostenire lasata de vremile fanariote - pe care Eminescu le numea "veacul de tina" - a dat, in ceea ce priveste nivelul moral al natiunii, rezultate dezastruoase si adanc coruptive. Ne aflam curpinsi cu totii, cu buni, cu rai, intr-o societate grav deteriorata, ticalosita, ramasa, din propria ei alegere, pe mainile oamenilor vechii puteri, ai vechilor randuieli si ai vechilor mentalitati. Numai buni pentru un veac de scarna. Printre oamenii care dau culoare vremii se disting, prin numarul si prin valoarea lor, ticalosii. Unii sunt persoane bine stiute, care pangaresc amarnic tara prin tot ceea ce fac. Ar putea fi lesne numiti aici, dar e mai bine ca cititorul sa o faca singur, la alegere. De ce sa-i ingradim libertatea ? Altii, cei mai multi, nu au notorietate nationala, ii stiu doar cei care patimesc de pe urma lor in cercuri mai restranse. Dar, asa mai putin sau deloc cunoscuti, se afla pretutindeni, intinsi ca o pecingine. Cum nu se poate tagadui importanta prezentei lor printre noi, ei merita sa scriem despre ei, sa le cunoastem mai bine insusirile, sa le aducem omagiul atentiei noastre. Nu ca istorici, nu ca sociologi, nu ca moralisti, ci intr-un chip deosebit : ca filologi. Cu alte cuvinte, vom lasa sa vorbeasca in locul nostru limba romaneasca insasi, a carei istorie lexicala s-a desfasurat paralel cu istoria ticalosiei romanesti. Am ales cuvantul ticalos, dar mai sunt cateva langa el, cu sensul acesta mai general : nemernic, netrebnic, misel si canalie. Dar poti sa numesti asa pe un om cand el si-a perfectionat, si-a indeplinit destinul si a izbandit. Insa limba stie sa faca si portretul ticalosului la tinerete, oricum la inceputul carierei sale. Atunci cand, om de nimica fiind, vrea sa devina cineva ; cand este doar o mica secatura, o hahalera si o farfara, se da pe langa altii mai ajunsi si este inca slugarnic, lingusitor, periuta, un trepadus, un fripturist, un tutar si un tucalar. Cu ceilalti insa, pentru ca e razbatator si ajungaret, este infigaret sau bagaret, obraznic, smecher, sforar, pisicher, fatarnic si prefacut, telpiz si parsiv. In ordinea economica nu este inca un mare spoliator si un talhar, nu este inca fur si lotru, el este doar o javra, o mica jigodie care umbla cu tertipuri si cu siretlicuri. Te trage pe sfoara, croieste minciuni, te smechereste asa cum se afla a fi : un cotcar, un pezevenghi, un gainar, un pungas, un borfas, un potlogar si un panglicar, un om care umbla dupa ciupeala, dupa chilipir si dupa pleasca. Adica dupa castig nemuncit, scos de la oameni carora le da pe bani chiar dreptul lor legiuit, practica pe care o va folosi pana la sfarsitul, de obicei fericit, al vietii sale. Terminologia romaneasca in acest domeniu este pe cat de veche pe atat de bogata, astazi acoperind cu vorbe o scara ce urca de la niste sute, acolo, pana la sume fabuloase, pe care le numim bacsis sau ciubuc sau "o mica atentie"; dar spunem si mita, spaga, "plic" sau cateodata dar sau plocon. Insa din adancul istoriei noastre se aud vorbe pretioase si uitate care ar merita sa fie puse din nou in circulatie, pentru mai multa nuantare. Daca mai stim ce inseamna pesches - la origine darul suplimentar pe care domnitorii nostri il trimiteau Portii impreuna cu haraciul, adica tributul - am uitat ce este rusfetul, mita data pentru a obtine o slujba, ghelirul, locmaua si sabasul, castiguri dobandite in fel si chip, fara munca. Dar aceasta lepadatura si aceasta pramatie are ganduri mai mari : in el dospeste, nemasurata, lacomia de bunuri si puteri. Si ticalosul de trei parale, daca are stofa, trece de la furtisag la jaf si se pune pe capatuiala. Pehlivanul, soitarul si mascariciul vrea sa se imbuibe si sa se lafaie, sa haladuiasca si sa traiasca in huzur. Si reuseste adesea, dar pe drum se transforma. Din lichea devine ticalos in toata legea, si toata legea lui este sa fure, sa minta si sa stapaneasca in afara oricarei legi, si de aceea ii spunem acestui samavolnic : om fara de lege sau neleguit. Prinzand osanza, el incepe sa-si faca mendrele : sa jupoaie si sa jecmaneasca, sa ia cu japca ; jefuieste ca-n codru, ia sapte piei de pe om, il aduce la sapa de lemn. Pentru ca este lacom, apucator, pradalnic, hraparet, nesatios si hulpav. Si, pe masura ce ii cresc belsugul si puterea, devine trufas si fudul, ingamfat, isi da aere, are ifose, e tantos si batos, coltos, tifnos si artagos, cusurgiu si carcotas, se rasteste la tine si se otaraste, te injura si te terfeleste, te face de ocara si te porcaieste. Ii place sa taie si sa spanzure, sa te tina la cheremul lui, sa te prinda la stramtoare, sa-ti bage frica in oase. Daca nu ar opera de veacuri printre noi, de unde am avea aceste opt crancene verbe : a asupri, a impila, a oropsi, a urgisi, a obijdui, a napastui, a prigoni si a vitregi ? Iar ticalosii care savarsesc asemenea lucruri ce altceva sunt ei decat oameni ai dracului, nemilosi, neinduratori, necrutatori, neomenosi, fapturi fara inima sau negre la inima, cainoase si haine ; insi cruzi, hapsani si crunti. Neindurand binele altcui, fiind pizmasi, sunt marsavi si sunt fameni, avani si zacasi. Toate cuvinte care trimit la perfidie si la calomnie, la defaimare si hula, la masluire si la razbunare. Ticalosul nu cunoaste rusinea, orice ar face si orice s-ar vadi ca a facut. Este asadar nerusinat si fara obraz sau gros de obraz. Si nu arareori ticalosul este si grosolan, mitocan, marlan, mojic, badaran, toparlan, nesimtit si neam prost. Nu pentru ca ar fi neaparat lipsit de educatie, ci prin esenta sa scarnava, care ne face uneori sa-l numim porc si ratan. Si sa simtim pentru el, dincolo de orice drepta ura, mai ales, scarba, greata, sila si o nesfarsita lehamite. Se afla printre noi, misuna si faptuiesc, sunt in fruntea bucatelor, ne otravesc viata si ne corup sau ne batjocoresc copiii. Pe ascuns sau pe fata, vor sa ne stapaneasca, reducandu-ne la conditia de simple instrumente ale lor. De cele mai multe ori nu avem ce sa le facem, pentru ca stiu sa cumpere sau sa sperie dreptatea, pentru ca stiu sa lucreze in cardasie, sa se inhaiteze, sa se acopere unii pe altii si, impreuna, sa se revendice de la idealuri, ei, care nu au nimic sfant, sa joace teatrul virtutii. Mai ales stiu sa minta si sa masluiasca adevarul. Sunt cei cu care se incheie Scrisoarea a III-a. Am spus ca a folosi resursele limbii pentru a-i zugravi este un fel mai putin grav de a vorbi despre ei. Scriind, m-a parasit insa orice usuratate. Nu stiu cat si cum si cand se va putea aceasta, dar trebuie starpiti fara crutare. Orice crutare si ingaduinta fata de ei contine, in adanc, o forma de complicitate, oricat de greu perceptibila ar fi. Iar cea mai marunta complicitate cu ticalosii este o ticalosie si ea, si, punand tara la cheremul lor, ii ajuta sa o duca de rapa si sa o lase de haram. Si inca ceva : ticalosul nostru de seculara traditie si proaspata inflorire este cu atat mai primejdios cu cat s-a infipt mai sus. Sa luam mai ales aminte la carmuitori si dregatori. Macar acestia ar putea fi cumva inlaturati, cu prasila lor cu tot.

 

Tiranii marunti

 

   Multe dintre relele pe care le traim astazi isi au obarsia si explicatia in trecut, si nu cred ca e zadarnic sa ne intoarcem cu gandul la vremea care le-a zamislit si care isi mai arunca greaua umbra peste noi. Si e bine sa ia aminte cei care, lezati si dezamagiti de multe din cate patimesc si neintelegand cat de grea e primenirea unei lumi, evoca cu regret si chiar cu nostalgie infernul vechilor randuieli ca pe un paradis pierdut. Am fost zeci de ani supusi relei voi a unei puteri autoinstituite si, totodata, mintiti si manipulati de ea, am fost otraviti. Iar drojdia acestei otravi mai opereaza si azi. Doar ca un scenariu istoric in care de o parte se afla, nemiloasa, staruitoare si coruptiva, puterea care asupreste, iar de cealalta neputinta multimii asuprite este un scenariu fals. De fapt, intr-o lume stapanita prin forta si guvernata de legi strambe, nerespectate nici macar acelea, masa celor astfel stapaniti se constituie ea insasi, pe trepte scazatoare, intr-o ierarhie de asupritori. Fiecare ins care are un rol cat de mic in sistem exercita, la nivelul sau, o putere arbitrara si abuziva. Dupa ce se ispraveste marea tagma a imputernicitilor nemijlociti ai statului totalitar, bine asezati si stipendiati de putere, incepe imperiul celor care se erijeaza - tolerati si chiar incurajati de mai marii lor - in despoti tot mai marunti, dar de nocivitate proportional constanta. Pana la ultimul functionar de ghiseu, pana la ultimul tejghetar. Rar sa se afle manipulant al unui vehicul public sau al unui fisier de clinica, secretar, controlor, arhivar, vanzator sau paznic de ceva care sa nu se poarte ca o fiinta atotputernica pe peticul ei de putere. Si nu numai ca sa traga, cum des se intampla, foloase, ci si din pura placere de a-si exercita, in deplina imunitate, samavolnicia. Betia puterii nu-i imbata doar pe satrapi. Pana si vanzatoarea care stropeste trotuarul din fata unei pravalii se simte investita cu o autoritate institutionala si te trateaza ca atare. Toti se socotesc, prin raportare la tine, care nu esti nimic, institutii, nimeni nu are datorii, ci numai drepturi, si in primul rand dreptul de a abuza. Si, prin urmare, isi considera serviciile nu ca pe niste obligatii, ci ca pe niste favoruri acordate, dupa interes sau dupa toane, omului de rand. Intr-un fel se razbuna asa pe faptul ca, la un esalon mai sus, sunt si ei tratati deopotriva. Dar, in relatia cu tine, om neinstitutional, se comporta ca si cand s-ar situa in insasi obarsia puterii, simtindu-se spontan incomensurabili cu nimicnicia ta. Sluga de stapan rau este la fel de rea ca si stapanul, oricat de mici iar fi prerogativele. Si il simte de la o posta pe cel care, macar in clipa acea, este lipsit de orice putere si se afla la cheremul lui : petitionarul si postulantul, clientul, pasagerul, locatarul, pietonul, pacientul, cetateanul si, in genere, locuitorul. Lipsit de orice prestigiu si de orice capacitate de a apela la vreo instanta care sa-i faca dreptate, el poate fi tratat oricum. Iar daca se incumeta sa-si ceara dreptatea, se trezeste el insusi vinovat de ceva, eventual pedepsit pentru ca a avut nesabuinta sa conteste sacralitatea unui marunt delegat al puterii, care se crede, si ii este ingaduit sa se creada, un sacerdot al ei. Este oare om care sa nu fi simtit cat de amara e aceasta umilinta ?

 

Cinstea

 

   Orice comunitate omeneasca este echilibrata, sanatoasa si prospera atunci cand se afla in ea o anume majoritate de oameni cinstiti. Tocmai de aceea e bine sa ne amintim ce este cinstea. Cinstea este, printre virtuti, una dintre cele mai complexe, pentru ca in ea se aduna si se sintetizeaza, subordonandu-i-se, multe alte virtuti. Si pentru ca ea cuprinde o arie larga a sufletului, dand un sens intregului sau, iar omului cinstit un loc inalt in ierarhia morala a omenirii, unul pe masura celui pe care, in alte scari de valori, il ocupa talentul, frumusetea sau curajul. De indata ce incerci sa adancesti conceptul de cinste, iti dai seama ca toate determinarile lui se afla intr-o relatie de esenta cu adevarul si cu dreptatea. Cinstea nu vizeaza ceea ce este profitabil ci, de fiecare data, ceea ce corespunde esentei sale, indiferent de urmari. Astfel, omul cinstit nu minte, el nu introduce in realitate o fictiune - spunand ca a facut ceea ce n-a facut - si nici nu tainuieste despre sine o realitate care, stiuta, l-ar putea vatama. Iar cand e vorba de altii, nu le spune ca sunt mai buni decat sunt, ca sa-i maguleasca, nici nu ascunde frauda sau abuzul : omul cinstit nu este complicele nimanui, indiferent ce pret ar avea de platit pentru asta. El nu minte nici de frica, nici ca sa traga foloase, nici macar ca sa fie interesant. Totodata, el nu spune despre nimeni ceva rau ca sa-l defaimeze, nici nu raspandeste informatii necontrolate. Pe de alta parte, cinstea ne cere sa nu ne aratam drept ceea ce nu suntem, adica sa nu fim fatarnici sau duplicitari, unul in taina si altul fatis, unul acasa si altul in public, unul fata de cei puternici si altul fata de cei slabi, deci sa nu infatisam despre noi o imagine falsa. E drept ca lucrul acesta cere multa cunoastere de sine, iar lumea e plina de impostori inconstienti de impostura lor, prada unei convenabile ignorante de sine, oameni care, fara sa-si dea seama, duc o existenta imaginara, pentru ca, tot inconstient, le este mai bine asa. Iar daca le spui adevarul, indignarea lor n-are margini. Omul cinstit nu minte nici despre viitor, cu alte cuvinte nu spune ca va face un anume lucru, pentru ca apoi sa nu-l faca. Isi tine intotdeauna cuvantul. Dar multi, Doamne, cat de multi, nu si-l tin, si nu neaparat dintr-un calcul rece, ci din usuratate, din euforia de o clipa de a se arata saritori si generosi. Ca sa uite apoi. O specie grava a nerespectarii cuvantului dat este tradarea, care tot necinste este, pentru ca afirma solemn o fidelitate care, dupa aceea, in functie de vreun folos mai mare, este brutal dezmintita. Omul cinstit nu insala pe nimeni, nu umbla cu tertipuri si cu viclesuguri, nu masluieste si nu rastalmaceste. Si nici nu fura, in nici unul dintre nenumaratele feluri in care se fura in lume, de la cantar pana la codru. El nu vrea sa aiba decat ce este al lui si a dobandit pe drept. Si de aceea nu incalca drepturile nimanui, da fiecaruia ce este al sau, isi onoreaza pana si dusmanii, pentru ce este de onorat la ei. Si, cum fiecare are dreptul la o zona inviolabila, omul cinstit nu citeste scrisorile care nu-i sunt adresate, nu asculta pe la usi si nu iscodeste. In sfarsit, el isi face intotdeauna datoria, cu grija si pana la capat. Si si-o face nu numai pentru a nu insela, respectandu-si o obligatie si o fagaduinta, o face cu daruire si cu bucurie, ca pentru sine. Omul cinstit este intotdeauna un mestesugar cinstit, de la dulgher pana la cercetatorul adevarului. Din punct de vedere pragmatic, cinstea are neajunsurile ei : multe pierzi datorita ei si destul de putine castigi. De aici, nobletea ei esentiala, in care intra, hotarator, meritul de a nu-ti face un merit din cinstea ta, de a nu te bate cu pumnii in piept, de a nu cauta cinstire pentru ca esti cinstit si nici vreo alta rasplata decat impacarea cu tine insuti si pilda cea buna. Plicticos ca o predica, nu ? In schimb, iata, dac-am insira tot ce nu face si nu este omul cinstit, am cadea peste portretul mincinosului, al masluitorului, al iscoadei, al defaimatorului, al fariseului, al talharului si al vanzatorului de frate. Si le-am gasi vrednice de interes si pline de culoare.

Asa suntem facuti, Dumnezeu sa ne ierte.

 

Vrednicia

 

   Mai bine zis despre asezarea omului vrednic la locul unde vrednicia lui slujeste bunului mers al intregii comunitati. Voi porni de la doua postulate : unul, acela ca, intr-o lume bine randuita, fiecare loc este ocupat de cel mai vrednic sa-l ocupe, adica de cel mai potrivit asezarii sale acolo dintre toti candidatii posibili ; al doilea, ca o comunitate umana nu poate fi socotita ca "bine randuita" decat atunci cand dezideratul din primul postulat este satisfacut. E adevarat insa ca numai cineva lipsit de simtul realitatii si ignorand istoria ar putea afirma ca o asemenea comunitate a existat vreodata. Dar diferentele dintre mai buna sau mai reaua functionare a unui corp social dat depind de gradul in care el se apropie de forma ideala a selectiei si a distribuirii competentelor.

Competenta, stim cu totii, este calitatea unui om de a se pricepe bine la ceea ce face. Deci de a avea inzestrarile, cunostintele si experienta necesare si suficiente unei exercitari a unei functii date. Competenta trebuie sa fie criteriul fundamental si conditia sine qua non a oricarei selectii si promovari. Se cade insa degraba adaugat ca sfera vredniciei este mai cuprinzatoare decat aceea a competentei. Cineva competent pentru o functie este cu adevarat vrednic de ea numai daca este si destoinic, daca are, in plus, hotararea de a-si exercita competenta. Altfel competenta lui e zadarnica. Pentru a spune ca omul sfinteste locul pura competenta nu ajunge, este nevoie de deplinatatea vredniciei. Dar, pentru ca omul potrivit sa ajunga la locul potrivit si sa ramana acolo dupa vrednicia sa, mai trebuie inca ceva, hotarator : organizarea si functionarea societatii in vederea promovarii prioritare a omului vrednic. Exista insa multe societati in care lucrurile se petrec altfel, daca nu chiar pe dos. Prevalent a criteriului politic, "relatiile", veresia, cumetriile si nepotismul, interventiile unde trebuie, pilele, mita, mai scurtul sau mai lungul lant al slabiciunilor, care slabesc si macina puterea unei societati de a fi ceea ce se cuvine sa fie si ar putea sa fie. Toate acestea duc nu doar la un sistem de selectie si de promovare defectuos, ci la ceea ce se numeste antiselectie : alegerea, cu grija, a omului celui mai nepotrivit. Iar acolo unde functioneaza antiselectia opereaza automat si principiul de a mentine pe cei mai multi la nivelul de incompetenta la care au fost promovati, de a nu-i ajuta sa invete, sa se specializeze, de a nu-i lasa nici macar sa castige experienta, mutati de ici colo. Pe de alta parte adevaratele competente, de care nici o societate nu duce lipsa, sunt tinute jos sau deoparte sau unde nu le e locul. Lasate prada crancenei conspiratii a incompetentilor gata instalati. Dar, acolo unde aceste racile sunt inradacinate, cine sa schimbe toate acestea ? De unde sa apara instantele competente si incoruptibile care sa puna, mereu si pretutindeni, pe omul potrivit la locul potrivit ? Cine sa starpeasca aceasta forma fundamentala si dezastruoasa de coruptie care greveaza pe durata lunga viitorul ? Cand isi va dobandi vrednicia locul de care este vrednica ?

 

Cuviinta

 

   Fara exceptie, in toate marile civilizatii a functionat, secole de-a randul, un cod de politete, un ritual al relatiilor dintre oameni. Exista limbi, ca japoneza, in care normele de politete patrund chiar in structura gramaticala. Variabil dupa locuri si vremi, dupa istorii si rase, esenta imperativului de politete este aceeasi : sa nu te porti cu ceilalti asa cum iti vine, ci asa cum se cuvine, dupa cuviinta. Cu alte cuvinte, sa-ti pui pornirile naturale si spontane sub controlul unor norme de comportare, aceleasi pentru toti in imprejurari similare. Spre folosul tuturor, libertatea individului se afla astfel ingradita de niste legi nescrise, consacrate de timp, consolidate intr-o traditie. Legi care nu sunt de natura juridica si nici, in prima instanta, de natura morala. Ele au forta unei institutii nevazute si atotprezente si in ele se exprima trecerea de la barbarie la civilizatie. Prin natura lor, se extind asupra tuturor comportamentelor din sfera relatiilor dintre indivizi : formule si gesturi de adresare sau de salut, felul de a manca si de a te imbraca, controlul manifestarilor fiziologice sau pasionale, participarea la ceremonii, relatiile ierarhice, ospitalitatea, maniera de a cere, de a accepta si de a refuza, prezentarile si separarile, pana la felul de a merge sau de a gesticula. Dar care le e rostul ? Este destul de simplu : asigurarea respectului fata de fiinta umana, in calitatea ei de fiinta umana. Invers, orice comportament contrar unui cod de politete exprima lipsa de consideratie pentru semenii tai, ca semeni, fiinte de aceeasi esenta ca tine. Dar, se va spune, nu toti semenii nostri sunt vrednici de respect. Si e adevarat. Numai ca si ei sunt oameni si, ca atare, chiar fata de ei trebuie sa existe un comportament politicos, care sa-i aseze la locul lor, fara sa violeze demnitatea inerenta fiecarui om ca om. Mai trebuie sa intelegem si in ce consta respectul care se vadeste prin politete. Daca te porti cum iti vine, daca te lasi antrenat de un impuls de iritatie ori de violenta, daca nu saluti pe cine si cum trebuie, daca umbli in lume neras sau in vesminte nepotrivite, daca te scobesti in nas sau te scarpini in vazul tuturor (si, in genere, daca esti nesimtit), daca mananci ca un salbatic si emiti sunete nesociale, daca ti se pare de prisos sa multumesti sau sa-ti ceri scuze, daca fluieri in biserica si razi la inmormantari, daca esti excesiv de familiar cu cine nu trebuie sau trantesti usa in nas ori telefonul in ureche, daca te rastesti sau tai vorba sau vociferezi sau intorci spatele dupa cum ti se nazare, si cate altele, te porti ca si cand celalalt sau ceilalti n-ar exista sau ar exista fara ca tie sa-ti pese de ei, ca niste entitati neglijabile. Se crede, de catre multi, ca politetea trebuie practicata doar fata de cei cu care te afli in relatii mai indepartate sau care au un ascendent asupra ta, si ca fata de ai tai iti este ingaduit sa te porti oricum. Cine crede sau se poarta asa nu poate fi de fapt politicos cu nimeni, este grosolan si necioplit in insasi fibra lui. Si este de obicei, cand iese in lume, prefacut si slugarnic, incapabil de adevarata urbanitate, curtoazie si delicatete. Si mai sunt unii care socotesc ca politetea insasi este ipocrizie si minciuna, un fel fatarnic de a-ti ascunde pornirile tale adevarate. Acestia afiseaza o sinceritate desantata si ofensatoare (pe care n-o tolereaza din partea altora), o lipsa de jena si de retinere pe care le considera naturalete si autenticitate, si chiar un protest ostentativ si sfidator impotriva unor randuieli detestate. Inseamna ca n-au inteles nimic din natura profunda a politetii si ca transfera in mod arbitrar prescriptiile ei in sfera, totusi distincta, a moralitatii. In sfarsit, trebuie facuta o deosebire intre practicarea pur formala si rece a politetii, care oricum este mai buna decat grosolania, si politetea insotita de caldura si de zambet, de cordialitate si de solicitudine. Acest lucru se intampla acolo si atunci cand se atinge hotarul dincolo de care respectul subiacent politetii tinde sa devina dragoste de ceilalti, nu de unul sau de altul anume, ci de toti, ca oameni cu aceleasi dureri si cu aceeasi moarte.

 

Prostia

 

   Prostia, ca slabiciune a mintii, nu este vreo vina, vreun viciu sau vreun pacat, este un dat genetic ; cineva este prost asa cum are ochii albastri sau muschii puternici. Fapt este ca prostul, prost fiind, nu poate patrunde in miezul lucrurilor, nu are discernamant, percepe faptele in sine, desprinse din contextul lor, e incapabil sa asocieze sau sa disocieze, nu poate nici analiza o stare de lucruri cat de cat complexa, nici sintetiza elemente in aparenta disparate. Cum lumea ii este greu de inteles, o potriveste el cumva putinei sale intelegeri, punand de bine, de rau la un loc notiuni false ori confuze, de obicei preluate anapoda din lunga si bogata traditie a prostiei omenesti. Lucru firesc, pentru ca, neputand abstractiza, prostul trebuie sa se foloseasca de generalizari gata facute de altii, la fel de prosti ca si el, daca nu mai rau. Intr-adevar, dintre doua sau mai multe posibilitati, prostul o alege fara gres pe cea mai stupida si apoi se odihneste asupra ei. Ar fi de scris o morfologie a prostiei, in care diversele ei manifestari sa fie elaborate si sistematizate ca paradigme, si o sintaxa a ei, adica o teorie a felului in care se desfasoara prostia, a dezacordurilor, a pleonasmelor si a elipselor ei, care nu sunt o economie de expresie, ci simple lacune prin care se strecoara incoerenta. Prostul nu are o clara constiinta de sine, nu invata din experienta si ca atare nu este autocorectiv. Prostia se hraneste din putinul ei si se regenereaza din propria ei substanta, ramanand mereu egala cu sine. Intr-o insemnare intitulata Caracter de prost, Eminescu vorbeste de "Luarea metaforelor ad litteram" si de "Staruinta intr-o neghiobie". Intr-adevar, si e o observatie subtila, cum ar putea suplini prostul cel de-al treilea termen al comparatiei, a carui absenta este definitorie pentru metafora, cand el nu e in stare nici de o comparatie desfasurata, lipsindu-i capacitatea de a observa similitudini ? Daca ii vorbesti de noaptea nefiintei, el crede ca se lasa intunericul si aprinde lampa. Cat despre "staruinta intr-o neghiobie", ea este una din principalele caracteristici, si dintre cele mai de temut ale omului prost, care, pe cat de usor concepe o idee neroada, pe atat de greu se desparte de ea. Mobilitatea si readecvarea sunt prerogative ale inteligentei. In traditia romaneasca avem, cat priveste prostia, o scurta capodopera, Povestea lui Creanga, unde o femeie neroada isi prohodeste pruncul la gandul unei primejdii ipotetice si lesne de inlaturat ; un om, ca sa aiba lumina in casa, cara soarele cu banita, un altul da sa-si darame casa ca sa scoata carul injghebat in ea, un altul cauta sa zvarle nucile in pod cu furca, altul, in sfarsit, se cazneste sa suie vaca cu funia in sura, gata s-o sugrume. Prostul nu se descurca in plan pragmatic pentru ca incurca pana la catastrofa relatia dintre mijloace si scopuri. In sangele lui curge, ca o esenta tare, o chintesenta a ceea ce in germana s-ar putea numi Urdummheit, prostia originara, cea de la obarsia vremilor. Numai ca aceasta infirmitate si deficienta a intelectului nu este intotdeauna inocenta, si atunci incep necazurile. Intr-adevar, prostul e si el om si trebuie sa o scoata cumva la capat pe lumea asta, si cat mai bine daca se poate. Prostia produce aproape intotdeauna manifestari aberante si nocive in ordinea moralitatii. Nestiind ce statut are si ce loc i se cuvine, prostul se amesteca unde nu-i fierbe oala, incurca itele, crezand ca le descurca, se face purtatorul celor mai imbecile prejudecati, debiteaza, cu autoritate, cele mai uzate locuri comune, este banuitor si susceptibil, nestiind de gluma, imagineaza conspiratii mondiale si vorbeste ca un profet, mai si gasind pe cine sa-l creada ; neavand indoieli, devine dogmatic si tinde sa faca din maxima actiunii sale o lege universala. Si, nestiindu-si lungul nasului, e adesea peste masura de obraznic si mai intotdeauna trufas, pentru ca prostul, daca nu-i fudul, parca nu e prost destul. Iar cand se intampla sa fie si harnic, simtind in chip obscur ca trebuie sa-i substituie calitatii cantitatea umple si incurca domenii intregi de activitate cu produsele sale inepte sau de-a dreptul delirante si e adesea rasplatit pentru asta cu distinctii si ranguri. Dar cel mai rau este ca prostul, ajuns intr-o situatie critica din propria lui prostie, devine feroce si poate fi bestial. Multi oameni au pierit zdrobiti de prostia biruitoare. Putinatatea spiritului naste monstri. Dar adevarata primejdie a prostiei sta in multimea prostilor : ne place, nu ne place, lumea e plina de prosti. Tot Creanga zice ca, daca prostia ar durea, ulitele ar vui de zbieretele prostilor. Iar lumea lui Caragiale, cand mai explicit, cand mai putin, contine o cantitate exploziva de prosti de toata seama. Prin multimea lor devin periculosi. Mai ales ca ticalosii inteligenti stiu sa se foloseasca de cei prosti pe scara istorica, exploatand ticalosia oarba si tampa care dospeste in prostia omeneasca. Ii investesc cu putere, tinandu-i insa la cheremul lor, si apoi ii asmut impotriva noastra ca pe o haita. Ii mai tineti minte pe activistii obtuzi, trufasi si brutali care umpleau ierarhia chinuitei noastre vremi de pana mai ieri ? Si nu-i simtiti cum misuna inca printre noi, travestiti, multiplicandu-se zgomotos ca legiuitori si autoritar ca guvernanti, trezind ecouri de prostie de-a lungul si dea latul tarii, rascolindu-i intunericul si ura pe care o emana intunericul ? Ba simtim, prea bine simtim, si poate tot mai este ceva de facut. Iarasi Eminescu, vorbind de moftangii, spune intr-un loc : "Toti suspina pentru patrie cu fizionomia cea mai plangatoare de pe lume si toti nu vor binele, ci numai posturile patriei". Bine ar fi sa nu mai aiba parte de ele, pentru ca mare primejdie este pentru obste inaltarea prostilor in ranguri si dregatorii. Pacat de-o biata tara, i-ar fi de ajuns ticalosii.

 

Mediocritatea

 

   La originea lui, cuvantul mediocritate exprima calitatea a ceva care se afla "la mijloc intre poalele unui munte si pisc", asadar nici jos, nici sus. Nici alb, nici negru : cenusiu ; nici rece nici cald : caldicel. De fapt, daca dam cuvintelor bun si rau sensul lor cel mai general si mai abstract, mediocru inseamna nici bun nici rau, ceva care se afla la mijloc, intre ele, si se afla acolo prin statutul sau definitoriu. Fireste, in lume nu toate pot sa fie numai in vale sau numai pe culmi, exista pretutindeni ceva intre ele, o realitate mediana tot atat de reala si de legitima ca si extremele ei. Si atunci e cazul sa ne intrebam de ce calificativul mediocru a ajuns sa aiba un sens peiorativ : daca spui despre cineva ca are o inteligenta mediocra sau, mai rau, ca este un om mediocru, il jignesti. In fond ce este atat de rau in a nu fi nici stupid, nici genial, nici ticalos, nici sfant ? Nu suntem oare asa cei mai multi dintre noi ? Nu e de gasit alta explicatie decat aceea ca omul mediocru se crede intotdeauna mai mult decat este si vrea sa fie tratat ca atare, sa uzurpe locul excelentei, sa se afle sus, in varf. Asa putem intelege cum sensul depreciativ al cuvantului s-a nascut din reactia noastra la ifosul mediocritatii si la dorinta ei de a se afla mereu in frunte, in locul celor cu adevarat buni. Mediocru se spune intotdeauna de sus in jos : ar fi greu sa auzi pe un om prost sau netrebnic denuntandu-l pe altul ca este mediocru. Dar, alaturi de mediocritatea veleitara, adesea agresiva, se afla printre noi si un alt tip de mediocritate, aceea multumita cu ea insasi, incapabila sa vada sau sa inteleaga ceva mai presus de firea sa, inchisa in sine si inspaimantata de orice risc. Omul mediocru e lipsit de nobletea vreunei daruiri sau generozitati, el isi traieste viata intr-un chip meschin, neinsufletit de nici un avant. Meschine sunt si visele lui. Nu este in stare sa fie macar cu adevarat avar sau cu adevarat las. Nu e nici macar foarte prost si nu e niciodata un ticalos in toata legea. Si, pe de alta parte, se uita uimit sau chiar scandalizat la cei care nu sunt ca el si ii judeca in numele unor principii inguste, cel mai adesea niste triste prejudecati, socotite de el, cu o indaratnicie obtuza, drept infailibile. Vede necumpatare, nechibzuinta, necugetare in orice act care trece de stramtele hotare ale vietii si ale mintii sale, iar marile pasiuni si marile pierzanii ii inspaimanta cu niste furtuni. In fata marilor idei, la care de fapt nu are acces, sta uneori perplex, dar cel mai adesea incredul si mefient, daca nu chiar indignat. Iar cand ceva din excelenta lumii ii trezeste totusi interesul sau curiozitatea, omul mediocru vrea sa participe si el cumva, dar fara efort si fara risc, de la locul lui caldicel. De acolo poate sa riste prin procura, asistand la performantele vedetelor, ale atletilor, ale golgheterilor si ale eroilor in general. Cu grija sa nu-l traga vreun curent, sa nu-si provoace vreo indigestie, sa nu-si depaseasca bugetul bine socotit, sa nu cumva sa-i intre in casa si in viata insolitul si nelinistitorul. Daca ar bate Dumnezeu la usa lui, s-ar teme sa-i deschida. Omul mediocru este o crisalida din care niciodata nu se vor naste aripile unui zbor. De aceea mediocritatea, in toate formele ei, este atat de nociva. In chip inerent foarte raspandita, ea se insinueaza pretutindeni ca o pecingine, prezenta ei e masiva, multiforma, adesori coplesitoare, cauta sa se impuna, ocupa posturi, isi ia aere de onorabilitate, isi aroga drepturi. Este de cele mai multe ori imposibil de dislocat, mai ales cand e insistenta si harnica, si, pe de alta parte, cand cei de o seama, pleava mediocrilor, se asociaza si se solidarizeaza, cum se intampla de cele mai multe ori, nu atat intre ci si impotriva a tot ceea ce simt ca ii depaseste. Apoi, prevalandu-se de niste forme prea generale, se statorniceste, sinistra mediocritate prinde radacini si porneste sa niveleze lumea dupa chipul si asemanarea ei, macinand marunt tot ce este mai presus de ea, vanturand prin veacuri un neant cenusiu.

 

Prejudecatile

 

   Ne-am obisnuit sa tot dam vina pe altii de starea in care ne gasim. Si este negresit adevarat ca forte pe care nu le mai putem controla si de a caror lucrare in istorie nu eram responsabili ne-au vatamat si ne-au alterat cat poate inca nu stim sau, oricum, nu stim inca la nivelul constiintei active a intregii natiuni. E vremea sa ne cunoastem, sa stim cu adevarat ce am fost, ce am devenit, ce sta in puterea noastra sa schimbam si ce sta in firea noastra sa ramanem mereu. Ar trebui sa incercam sa ne privim, ca popor, cu detasare si cu seninatate si, pentru ca este nevoie, cu asprime. Sa avem curajul dreptei judecati de sine. Menirea oamenilor luminati ai acestui neam s-ar cuveni sa fie si aceasta, si o parte din energia lor ar trebui investita intr-o mai adanca intelegere a lucrurilor, in analiza critica a fiintei si a istoriei noastre nationale, si nu cheltuita in vrajbe contingente si, pana la urma, sterile. Ne place ca, impartiti in tabere incompatibile, sa dam mereu vina unii pe altii sau, cu totii la un loc, pe cei straini de noi. Suntem o singura comunitate, la al carui bine si rau contribuie, intr-o masura mai mare sau mai mica, toti cati am fost si suntem si o sa mai fim. Iar un fericit echilibru de forte nu poate fi instituit in favoarea binelui fara un adanc si cinstit examen de constiinta colectiva.

Numai ca intre noi si adevarul despre noi stau (printre alte lucruri, de cercetat la locul lor) prejudecatile. Active, tenace, atotprezente ca un rau endemic. Insumate, ne fac opaci la adevar si nedornici sa-l aflam, chiar ostili oricarui demers de revizuire.

Fireste, nu este societate umana in care sa nu opereze prejudecatile. Grava la noi este insa persistenta lor indaratnica, uneori seculara, caracterul lor preponderent si prioritar in detrimentul judecatii. Incremenirea in prejudecati. Ferocitatea impotriva celor care incearca sa le exorcizeze. Judecatile se intemeiaza pe fapte certe, pe evaluarea lor corecta si nepartinitoare, pe corelarea concluziilor intr-un ansamblu coerent. Prejudecatile, la randul lor, se hranesc si prolifereaza din informatii deficitare sau masluite, din crampeie razlete, din evaluari pripite, toate turnate in tiparele preexistente ale vointei de a crede asa si nu altfel. Adesea din simple inchipuiri. Prejudecatile sunt, in multe feluri, mai nocive decat minciunile, decat falsul pragmatic deliberat. Acela, falsificandu-l, pleaca totusi de la un adevar stiut. Prejudecatile implica asumarea neverificata a falsului ramas fara referent in lumea adevarului. Cine are prejudecati crede in ele ca in litera Evangheliei, staruie in ele cu incapatanare si se complace in ele. Ca si cand ar fi adevaruri dovedite si irecuzabile. De fapt, prejudecatile sunt doar simulacre de judecati, sunt travestirea in vesmintele adevarului a unor pasiuni preexistente oricarei elaborari conceptuale. Spaime obscure, pofte si jinduri, complexe, dusmanii irationale, aspiratii gaunoase, vanitati si orgolii, sperante desarte, frustrari si invidii, salbatice gelozii, vinovatii ascunse, toate, ca intr-un funest bal mascat, se costumeaza in adevaruri si, mult mai grav, se cred adevaruri si vorbesc limba lor. O data instalate, prejudecatile tind, profitand de un teren sau de o conjunctura prielnica, sa se inmulteasca. Si se inmultesc din ele insele, invadeaza intregul cuprins al mintii si mereu mai multe minti. Iar pe un set de prejudecati gata existent se cladesc altele si altele, tot mai aberante. Unele, cele mai pernicioase, se incing si iau foc, transformandu-se in fanatisme agresive. Nu scapa nimic de ele, de la prescriptiile de sanatate pana la rasism, trecand prin cresterea copiilor, influenta zodiilor, latura oculta a personalitatilor publice, rolul hotarator al conspiratiilor mondiale, pericolul galben, sfarsitul lumii, firea femeilor, respectiv a barbatilor, valoarea nutritiva a alimentelor si cea curativa a leacurilor, caracteristicile, mai ales negative, ale altor neamuri, Eminescu martir si luceafar, romanul verde, marile virtuti stramosesti, Superstitiile sunt si ele prejudecati si ne sporesc spaimele si precautiile legitime cu atatea altele, pur imaginare. Superstitiile, ideile, gata facute si devenite fixe, crezurile stupide si contagioase, ura cu care ne alimenteazaatatea ideologii : sisteme de minciuni asimilate ca adevaruri si devenite prejudecati. Ura dintre oameni si oameni pentru ca nu cred in aceleasi nerozii, pentru ca prefera, fie si numai din lene, sa nu gandeasca, punandu-se astfel intr-o relatie falsa cu ei insisi si cu ceilalti. False si nocive, adesea primejdioase, cum primejdios poate fi doar raul care, incuibat in noi si ratacindu-ne mintea, ne refuza adevarului.

 

Dreptatea

 

   In ierarhia valorilor care fac posibila convietuirea umana, dreptatea, ca realitate si ca notiune, este fundamentala. Libertatea insasi nu se poate institui intr-o lume fara dreptate, adica fara un principiu coercitiv in raport cu disfunctiile si cu excesele libertatii, care aduc daune corpului social si indivizilor care il compun. Iar egalitatea, cand este sa aiba un sens, este egalitatea in fata legii.

Dar, ca principiu coercitiv, ca o constrangere egalitara impusa ansamblului social, dreptatea are un statut singular : ea este consimtita si chiar reclamata de oameni ca sa poata trai impreuna in buna randuiala, este un antidot impotriva a tot ce inseamna act arbitrar, impus prin forta, este tocmai ingradirea arbitratului prin arbitraj legiferat si institutionalizat. Istoria civilizatiei incepe cu aparitia in comunitatile umane a legii, fie ea datina sau legiferare scrisa, si a instantelor care s-o aplice si s-o impuna. Primii carmuitori erau investiti cu functia judiciara. Din indepartatul trecut mai strabate pana la noi amintirea Codului lui Hammurabi, rege al Babilonului din al XVIII-lea veac, de dinaintea erei noastre ; gravata pe o coloana de bazalt, o mai putem vedea si azi la Luvru. In memoria omenirii, Solomon, fiul lui David, a ramas nu doar pentru ca a inaltat Templul din Ierusalim, astazi spulberat, ci mai ales pentru felul in care stia sa imparta dreptatea. Printre cei mai ilustri oameni ai lumii grecesti se numara Licurg, legislatorul Spartei, si Solon, care a dat legi Atenei intr-un ceas de cumpana al vremii, iar temeiul oricarui drept in istoria legislatiei europene a fost dreptul roman, incununat in secolul al VI-lea d. Cr. de marele corpus de legi al lui Iustinian. Intr-adevar, pentru ca o comunitate sa se poata bucura de dreptate este nevoie, intai, de instituirea unor legi acceptate de cei mai multi si, apoi, de instantele care impart dreptatea, cu drepturile si cu indatoririle care decurg din ea, si care au capacitatea de a o impune, executandu-si sentintele. Orice om nedreptatit trebuie sa gaseasca dreptate, orice om care incalca legea trebuie pedepsit, oricine ar fi el. Dintre cele trei puteri ale unui stat democratic, doua se afla in sfera dreptului : puterea legislativa si cea judecatoreasca.

Lucrul acesta masoara insemnatatea dreptatii intr-o societate bine randuita. Mai mult, ele trebuie sa fie radical independente de puterea executiva, care ea insasi este supusa legii. Pentru ca dreptatea sa domneasca intre noi se cade ca tot ce tine de puterea legislativa si de cea judecatoreasca sa fie sustras oricarei influente sau presiuni care s-o abata de la menirea ei. Omul legii trebuie sa fie nepartinitor si incoruptibil - si pentru asta trebuie bine ales si bine rasplatit - si inamovibil, adica sa nu poata fi mutat sau destituit dupa bunul plac al nimanui, nici macar al ministrului de resort sau al sefului statului. Procedura judiciara trebuie sa aiba in vedere numai statornicirea scrupuloasa a adevarului, cantarirea faptelor si a circumstantelor si neabatuta aplicare a legii.

Nimic nu vadeste mai limpede si mai brutal reaua functionare a unei societati decat fie instituirea unor legi nedrepte, fie nerespectarea legilor bune sau atat de bune cat pot fi intr-un moment dat al istoriei. Deci, pe de o parte, interese de grup politic sau economic pot duce la promulgarea unor norme daunatoare corpului social in ansamblul lui. Pe de alta, puterea poate influenta justitia in vederea lasarii nepedepsite a unor abuzuri de tot felul, acte de coruptie, acte veroase, delapidari de anvergura, exproprieri ilegale. Protejati de sus sau intre ei, autorii unor asemenea fapte prospera, imbolnavind organismul social si asa bolnav. Pana cand domniei bunului plac ii ia locul domnia dreptatii. Oricat ar dura acest proces, el merita rabdarea noastra istorica.

*

Aproape ca nu exista subiect mai indelung dezbatut de mintea umana decat acela al dreptatii. Nu e insa locul aici pentru un istoric cat de sumar al problemei, dar mi se pare vrednic de pomenire faptul ca in anii saptezeci ai acestui secol au aparut cateva carti fundamentale, care sintetizeaza intreaga traditie, tin seama de greaua experienta a secolului si propun solutii noi, cu o mare gravitate si elevatie intelectuala. Voi mentiona cateva dintre aceste carti, in nadejdea ca, intr-un fel sau altul, vor patrunde si in cultura teoretica de la noi. Nestiute sunt caile Domnului si lucrarea in timp a mintilor omenesti. Iata : John Rawls, A Theory of Justice (Oxford, 1972), Robert Nozik, Anarchy, State and Utopia (New York, 1974), Michael Oakeshott, On Human Conduct (Oxford, 1975) si F. A. Hayek, Law Legislation and Liberty (1973-1979, publicata intr-un singur volum la Londra in 1982). Din cea dintai imi voi lua ingaduinta unui scurt citat : "Dreptatea este cea dintai virtute a institutiilor sociale, asa cum adevarul este al sistemelor de gandire. O teorie, oricat de eleganta si de economica, trebuie respinsa sau revizuita daca este neadevarata. De asemenea, niste legi sau niste institutii, oricat de eficiente si de bine oranduite, trebuie reformate sau abolite daca sunt nedrepte.

Fiecare persoana poseda o inviolabilitate intemeiata pe dreptate, iar aceasta nu poate fi nesocotita nici macar in numele buneistari a unei societati in ansamblul ei. Din acest motiv nedreptatea tagaduieste ideea ca pierderea libertatii pentru unii este legitimata printr-un mai mare bine al celorlalti. Dreptatea nu admite ca sacrificiile impuse catorva cantaresc mai putin decat suma mai mare de avantaje de care se bucura multi. Prin urmare, intr-o societate dreapta egalitatea drepturilor cetatenesti este considerata garantata ; drepturile stabilite de justitie nu sunt supuse vreunei negocieri politice sau calculului intereselor sociale [...] Fiind virtuti primare ale activitatilor umane, adevarul si dreptatea nu admit compromisuri" (John Rawls, A Theory of Justice, p. 3-4).

 

Adevarul

 

   Adevarul este unul singur. El nu se schimba. El cuprinde toate lucrurile care ating inima - onoarea si mandria si mila si dreptatea si curajul si iubirea [...] si dragostea de dreptate si de libertate. Ele, toate acestea, ating inima si lucrurile de care se leaga inima, devin adevar, atat cat putem cunoaste noi adevarul.Intelegi acum ?   -    Faulkner, Ursul

   Dintre toate relele care ni s-au facut, si atat de evident ni se mai fac inca, minciuna este cel mai mare. Cel mai vatamator si cel mai blestemat, pentru ca din el deriva toate celelalte. Ar merita sa facem candva o genealogie a negativului, aratand cum minciuna se afla la obarsia fiecarui rau omenesc luat in parte. Pana si cele sapte pacate capitale din doctrina crestina, trufia, zgarcenia, desfanarea, pisma, lacomia, mania si lenea, sunt reductibile la o forma sau alta a neadevarului fata de altii si fata de sine. Iar valoarea morala fundamentala este adevarul. Si nu vom intreba, ca procuratorul Pilat, "Ce este adevarul ?", pentru ca de fapt stim prea bine cu totii, si stiu si aceia care, de-a lungul istoriei sau inauntrul vietilor, si-au dat si isi dau atata osteneala sa-l ascunda sau sa-l masluiasca si, mai mult, care s-au straduit mereu sa dea minciuna lor drept adevar. Este mult inteles in vorba lui La Rochefoucauld potrivit careia ipocrizia este un omagiu pe care viciul il aduce virtutii. Nu este mai putin adevarat ca, oricat am sti ce este adevarul, se cere un oarecare efort analitic pentru a-i deslusi determinarile. Nu voi zabovi asupra adevarului stiintific sau filozofic, si in genere teoretic. Totusi se cuvine sa ne amintim cata suferinta s-a indurat si chiar cat sange s-a varsat pentru afirmarea lui in lume si cum biruinta unor idei respinse si detestate de ordinea constituita a schimbat forme dupa forme de viata. Voi retine aici, din natura acestui proces, doar un concept, acela al vointei de adevar. Sau, intr-o formulare mai completa, vointa de a trai intru adevar. De a trai aratandu-te drept ceea ce esti cu adevarat, nici mai mare, nici mai mic, nici mai bun, nici mai rau. De a nu propune in locul tau o aparenta si o amagire. Falsul existential otraveste fiinta umana. Iar cinstea este modul de manifestare a adevarului in sfera actiunii. Asa cum minciuna sta la temelia oricarei forme de ipocrizie, inselaciune, abuz de incredere, cabotinism, tradare, duplicitate, impaunare, slugarnicie si a atator altora. Printre care nu putine se datoreaza nu atat unei atitudini fata de altii cat unei rele raportari la sine : minciuna de sine si ascunzisul de sine, fuga de adevarul despre sine, tot ceea ce constituie cumplitul rau omenesc care este constiinta falsa. La temeiul bunei raportari la adevar sta vointa de a spune adevarul, coincidenta dintre declaratie si fapta sau gand. Cine are de crescut copii stie cat de greu e sa le aduci pe calea aceasta pe aceste mici fiinte amorale si adesea mitomane. Iar cand cresc intra in campul falsului social indeobste si nu in cea mai mica masura in acela al minciunii institutionalizate. Trebuie deci invatati din vreme ca ocultarea adevarului este indreptatita exclusiv in cateva cazuri si ca, in rest, in tot marele rest, rostirea adevarului este o datorie absoluta. Cei pe care ii crestem trebuie facuti sa inteleaga si, mai mult, sa-si asimileze si sa traiasca adevarul ca in rostirea adevarului rezida valoarea lor ca oameni, in vointa si in puterea lor de a spune adevarul si de a sta martori pentru el, cu orice pret. Altfel, orice altceva ar izbuti sa faca in lume, pana la mariri, vor avea rangul cel mai de jos in ierarhia morala a omenirii. Si nu-i va mai crede nimeni nici cand vor spune adevarul, cuvantul lor nemaiavand trecere, ca o moneda calpa. Si mai trebuie sa stie ca fiecare fals comis genereaza, in cercuri tot mai largi, uratenia neincrederii si a suspiciunii intre oameni, pana la raul istoric al falsului instituit ca norma de viata.

 

Calomnia

 

   Toti simtim ca avem de trait o vreme cand, din nu putine pricini, calomnia se gaseste in largul ei, infloreste cu sporita vigoare, prinde in mrejele ei tot mai multi oameni, tot mai multe realitati si nazuinte, pangareste si intineaza tot mai generos. Mi s-a parut ca o incercare de a intelege mai bine telurile, metodele si rezultatele ei ar putea aduce oarecare folos. Nu pentru ca intelegerea ar duce la vreo indreptare sau vreo vindecare (acestea trebuie sa vina din alta parte), ci pentru ca, intelegand mai limpede si mai adanc structura unei manifestari a ticalosiei, ne asezam undeva deasupra ei, depasind stadiul nemijlocit al indignarii si al maniei. Si poate, prin obiectivare, chiar si pe acela al deznadejdii. A calomnia inseamna a spune despre cineva un neadevar, stiind bine ca e un neadevar, din dorinta si cu scopul de a-l discredita. Facand aceasta, calomniatorul se situeaza in ierarhia morala mai jos decat denuntatorul, pentru ca acesta macar spune despre tine ceva adevarat si care, privit cu alt ochi decat acela al instantei represive, poate fi chiar nobil. Calomniatorul este cel care te denunta pentru ceea ce n-ai facut si nici nu te-ai gandit sa faci. Turnatorul descopera, calomniatorul inventeaza. Dar, ca sa-si faca inventia credibila, are nevoie de cateva mijloace. Intai, de un simulacru de dovezi, pe care le nascoceste, producand documente false, construind un dosar fictiv si masluit (sporit, de cate ori se poate, cu calomnii mai vechi, date drept dovezi documentare). Apoi aceasta subspecie de ticalos are nevoie de un spatiu de rezonanta. Uneori il gaseste deja existand, dat fiind ca, dintr-un motiv ori altul, esti impopular, rau vazut de cei multi sau de cei putini, potrivnic unei mentalitati sau unui curent de opinie, eligibil pentru rolul de tap ispasitor. Cand acest spatiu lipseste, are grija sa-l creeze el, raspandind discret zvonuri, facand insinuari prealabile, rastalmacind faptele sau scopurile, atribuind intentii oculte, lasand sa se inteleaga ca ai afilieri suspecte, ca ti-ai falsificat trecutul etc. Profitand de orice : de conjunctura, de o eroare sau o ambiguitate de expresie, de cine stie ce situatie in care ai avut nenorocul sa cazi. Fireste, totul cat mai tendentios cu putinta si cat mai veninos. Intoxicarea opiniei este, nu o data, stadiul care precede o executie capitala. Apoi calomniatorul are nevoie de o pozitie de prestigiu si de oarecare sprijin de sus (cand nu este de-a dreptul incurajat), de garantarea imunitatii, de complicitatea mediilor de informare. In sfarsit, pentru a-si face cat mai credibila defaimarea, el trebuie sa se infatiseze ca un om cel putin onorabil, daca nu chiar ca un mantuitor al tarii, in al carei serviciu se pune in chipul cel mai curajos si mai dezinteresat si sub inspiratia celor mai inalte idealuri. Calomniatorul trebuie sa se arate nu drept ceea ce este el cu adevarat, ci drept un sacerdot al virtutilor civice. Asadar, ca sa reuseasca, nu ajunge sa enunte un neadevar care ii dezonoreaza victima, este obligat si sa se prezinte intr-o lumina falsa, cu semn schimbat. Inchizand astfel cercul minciunii. Dar nu numai o persoana poate fi compromisa prin calomnie, ci si o idee, un proiect social, un ideal. Iata de pilda ce se intampla cu ideea de democratie si cu instituirea ei incipienta in fazele de trecere de la un regim autoritar-represiv la unul liberalizat : toate elementele conservatoare concura in compromiterea noii stari de lucruri, azvarlind pe piata sarja dupa sarja de calomnii bine calculate. Si totodata profita de stramtorarile inerente tranzitiei, adica se adreseaza unui corp social aflat in suferinta reala, inculcandu-i o explicatie falsa a situatiei. Receptivitatea la acest tip de discreditare provine din faptul ca relele trecute sunt uitate, iar relele prezente nu sunt comparate cu ele, ci traite si gandite in sine, izolate de binele de azi si rupte de orice perspectiva de mai bine. Calomnia opereaza intr-o anume atmosfera prielnica ei si exploateaza suferintele si nevoile, credulitatea si setea de senzational, incultura politica si economica, intetind teama si izgonind speranta. Pe de alta parte, revenind la calomnie in general, ea se poate folosi chiar de un adevar : scos din context, interpretat tendentios, supus unui proces de intentie, un act real al tau, oricat de inocent sau de pozitiv, poate fi infatisat ca o culpa. Mai grav : cel care te vorbeste de rau este uneori chiar de buna-credinta. Intr-un fel. Prejudecati inradacinate, lenea de a revizui pareri de mult facute, incompetenta pretentioasa, putina ostilitate, provocata de nu importa ce fapta a ta, ajung ca cineva sa te denigreze fara sa aiba deloc sentimentul ca greseste, poate nici pe acela ca se razbuna. I-ai refuzat ceva ilegitim sau peste puterile tale, i-ai trantit copilul la un examen, nu l-ai invitat la cununie, ai trecut pe langa el pe strada si, neobservandu-l, nu l-ai salutat, gata, poti sa fii tu Arhanghelul Mihail si tot se gaseste unul care sa spuna ca ti-ai vandut sabia de foc la mezat si o mie care sa-l creada. Si apoi omul este inclinat sa-si aline plictisul cu orice, dar mai ales cu vorbitul de rau. Calomnia prospera pe veselul taram al barfei dulci si-al clevetirii. Cine colporteaza lucruri bune despre tine n-are haz, cum n-a mai avut haz nici povestea cu nevasta sefului de gara, cand s-a aflat ca presupusul ei insotitor galant ii este frate. Iar daca iti ia cineva apararea i se spune: "las'ca stiu eu". Stie perfect ca nu dintr-o farmacie ieseai, ci de la o amanta, ca te-ai imbogatit din specula, ca nu esti chiar asa cum te arati, usa de altar, ca esti bastard, vandut stapanirii, ca propovaduiesti idei periculoase, ca te duci la biserica doar asa, de ochii lumii, ca oi fi tu specialist, dar ultima ta carte e plina de greseli (zice un ignorant), ca-ti bati nevasta. Ca esti tot ce nu esti. Calomnia se intemeiaza pe doua postulate. Unuia i s-a dat expresie in secolul al XVIII-lea francez : Calomniati, calomniati, tot ramane ceva, celalalt e aproape universal : Nu iese fum fara foc. Ce decurge de aici este cumplit. Nu exista nici macar o profilaxie impotriva calomniei, oricat ti-ar fi de curata viata si oricat de bun ai fi. Calomnia este una dintre armele cele mai perverse si mai periculoase nascocite de oameni, una dintre cele mai puternice toxine ale corpului social. Disproportia dintre facilitatea propagarii si acreditarii calomniei si capacitatea ta de a te apara este enorma : aproape nimeni nu ancheteaza veracitatea defaimarii, iar daca protestezi, nu exista nici o instanta decisiva, nici macar in justitie, tot ramane ceva. E ca un foc pe care il stingi aici si rabufneste in alta parte. Si te pune intr-o situatie imposibila. Intai, pentru ca, dupa ce ai fost injosit prin calomnie, te afli si mai injosit daca ripostezi. Sau chiar te umpli de ridicol. Al doilea, pentru ca tot nu te crede nimeni pe deplin : nu iese fum fara foc. Al treilea pentru ca orice dezmintire risca sa risipeasca un neadevar picant, in favoarea unui adevar plicticos. Si iata-te victima hulei biruitoare, compromis, cu onoarea patata, cu reputatia terfelita, poate pe veci, neputand spera nici macar intr-o reabilitare postuma. De ce te zbati, de ce nisipul ucigas al calomniei te inghite mai adanc. Astazi, la noi : Codrul Vlasiei, nu doar al jafului, ci si al defaimarii. Ai zice ca, prin abuz, aceasta arma blestemata se toceste. Insa e mai mult pe dos si, pana la urma, toata lumea se trezeste in noroi, compromiterea devine unanima, intr-o devalmasie de oameni cinstiti si de ticalosi. Intr-adevar, daca, in iuresul acesta, sunt dati in vileag si ticalosi adevarati, netrebnici sadea, oameni care chiar au savarsit ce se spune ca au savarsit, o data cu ei se scufunda, prihanita, si cinstea. Iar cei rai isi vad de drumul lor, fara sa fi pierdut o onoare pe care n-o aveau. Si ai mai zice ca exista un mijloc lesnicios de a-i identifica pe calomniatori : defaimatorii de azi sunt laudatorii de ieri, autorii de omagii si de proslaviri, apologetii, turiferarii. Cum mint acum de rau, minteau atunci de bine despre cel atotputernic, lingusindu-l cu vorbe mestesugite si frumoase, ca sa le fie bine lor.

Insa duhul obstii nu-si face socoteala asta. Si, in sfarsit, te-ai intreba : cum de-i rabda pamantul. Insa pamantul, saracul, rabda orice. Iar cand sa te odihnesti in el, pe mormantul tau huzureste palamida calomniei.

 

Intoleranta

 

   Intreaga realitate cosmica este guvernata de un principiu de diferentiere si de diversificare. Dintr-un numar fundamental de elemente constante universul nazuieste mereu sa produca combinatii din ce in ce mai distincte in complexitatea lor, din ce in ce mai specifice, pana la unicitatea irepetabila a individului. Iar fiecare entitate tinde sa-si mentina specificitatea si sa se afirme pe sine ca atare. Ceea ce, in chip inerent, duce la tensiuni si conflicte, benefice pana la un punct si chiar principiu dinamic al oricarei realitati. Numai ca in cazul realitatii omenesti exista primejdia unei patologii a diversitatii. Iar numele ei este intoleranta.

Fiecare entitate distincta, tinzand, cum am spus, sa dainuie ca atare, poate fi inclinata ca, in loc sa coexiste cu altele, ramanand ea insasi sau chiar imbogatindu-se din celelalte, sa urmareasca tagaduirea dreptului la existenta al Celuilalt, resimtit nu doar ca strain, ci chiar ca dusman, numai pentru ca este altfel. Si atunci, in locul sanatoasei concurente in directia aceluiasi tel si in locul unei firesti coexistente si conlucrari se instituie multimilenarul razboi al tuturor impotriva tuturor, bellum omnium contra omnes, care, potrivit Leviathanului lui Hobbes, este starea caracteristica a omenirii in stadiul ei primitiv. Stadiu primitiv despre care putem lua cunostinta consultand istoria omenirii din stravechime pana la ultima stire din ziarul de azi. Sa ne gandim la ura ucigasa dintre rase si ginti, dintre clase si crezuri, la tot ce ne-a insangerat trecutul si ne insangereaza prezentul, la razboaiele "sfinte" si la persecutiile religioase, cu fundamentalisme, cu macelurile si cu rugurile lor, la atatea uri de rasa care au dezonorat omenescul cu urgia pogromurilor si cu infernul camerelor de gazare, la prigoanele de clasa, cu gulagurile lor si cu exterminarile in masa, la atatea si atatea genociduri care mai bantuie planeta si astazi. Iar cele mai sinistre dintre ele sunt mai recente decat tot ce au scris despre toleranta Montaigne, Locke, Spinoza, Voltaire, Kant si destui altii, pana la Declaratia drepturilor omului, urmata nemijlocit de ororile ghilotinei. Pentru aceia dintre noi care considera ca toleranta este o inalta valoare morala e bine sa spunem raspicat ca toleranta nu inseamna nepasare condescendenta fata de parerea sau de fapta altora, rabdate asa intr-o doara, ca fiind lipsite de importanta. Si nu inseamna, pe de alta parte, iresponsabilitatea de a-i ierta pe cei vinovati in fata dreptatii si a legii. Ea inseamna, in lumina adevarului evident, ca nimeni nu isi poate aroga proprietatea intregului adevar si a intregului bine. Ea inseamna intelegere, ingaduinta si respect fata de cel care se deosebeste de tine, fata de credintele, de traditiile si de limba lui, fata de drepturile si de indreptatirile lui. Inseamna nu dorinta de a exclude, ci de a insuma, nu de a stirbi ceva din intregul lumii, ci de a lasa sa sporeasca umanul dupa legea cosmica a diversitatii. Si mai este bine sa amintim ca, intru afirmarea crezului, se cade sa folosesti mijloace de convingere intemeiate pe fapte verificate si pe argumente rationale, nu pe constrangere, calomnie sau violenta. Spune Caragiale greu tolerat de unii, sub cuvant ca ne-ar fi hulit neamul : "Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rau, nici unul nu-i mai inteligent sau mai prost. Unul e mai asa, altul mai altminterea, dar, la urma urmelor, toti sunt la fel. Zi-le oameni si da-le pace". Pentru ca, dincolo de toate diversitatile, suntem cuprinsi intr-o singura umanitate si, ca oameni, avem aceleasi drepturi, indiferent de cadrul institutional in care rase, neamuri si clase distincte au fost aduse de istorie sa locuiasca laolalta, si putem trai impreuna fara vrajbe zadarnice, facand lumea mai bogata si mai frumoasa prin insasi frumusetea si bogatia diversitatii. Iar cand se ivesc interese potrivnice, hotarasca legile drepte si cu dreptate puse in fapta.

 

Blandetea

 

   Politetea sau cuviinta tine de respectul a priori acordat semenilor nostri si omului in general, ca fiinta ipotetic respectabila, si este compatibil cu o raceala a sentimentelor sau mai exact cu o neutralitate a lor. In orice comunitate politetea se statorniceste in virtutea unui cod nescris, a carui nerespectare duce, intr-o lume cu vechi traditii de politete, la excluderea din anumite spatii sociale. Dar codul nu ramane doar exterior, ceva de respectat de teama unei marginalizari. El se interiorizeaza cu vremea si devine comportament firesc, liber de orice constrangere, spontan si fara alternativa.

Blandetea este altceva : ea tine de puterea noastra de iubire (in sensul de agápe sau caritas) si este una din manifestarile ei, cum spune deslusit Sfantul Pavel. Am putea crede ca este o insusire innascuta si desigur sunt oameni inzestrati de fire cu mai multa blandete decat altii. Dar blandetea se poate si cultiva, exista inspre ea cai pe care daca vrei, le poti strabate sau poti fi ajutat sa le strabati. Trebuie insa din capul locului sa ne ferim de o gresita intelegere : blandetea nu are nimic de-a face cu slabiciunea, cu lipsa de fermitate, cu toleranta vinovata sau cu nepasarea. Numai ca rigoarea morala e departe de a fi totuna cu rigorismul moral sau cu incruntarea justitiara. De fapt, blandetea este inclinarea, fireasca la unii, dobandita la altii, de a evita violenta. Atat cat este posibil si legitim. Dar nu ajunge atat : e nevoie de o unda de caldura, de un anume fel de a privi si de a zambi, de cunoasterea acelui limbaj care este doar al blandetii, acela care iti permite si sa dojenesti cu blandete. Si mai este nevoie de ceva esential, care tine de buna intelegere a lucrurilor omenesti: nu toti suntem la fel si exista o categorie de particularitati ale fiecarui individ care nu au a cadea sub incidenta nici unei cenzuri sau interdictii, cu atat mai putin sub aceea a unui alt ins, care traieste cu amagirea ca numai particularitatile lui sunt licite si tolerabile, ba chiar ca ele fac legea unei convietuiri. Omul bland este deci tolerant cu tot ceea ce nu poate fi obiect de intoleranta decat pentru oamenii inchisi in sinele lor, exclusivisti si autoritari. Pentru omul bland chiar unele mici scaderi sau manii sau obsesii mai mult sau mai putin copilaresti, unele deprinderi pot destepta nu violenta reprobativa si represiva, ci o indulgenta si o intelegere asociate cu duiosie si cu umor, cu sentimentul slabiciunilor noastre, ale tuturor, privite cu blandete de ochii divini. In Evanghelia dupa Matei (5,5), a treia fericire suna astfel : "Fericiti cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul", nu spre folosul lor, ca stapanitori, ci ca trimisi ai Domnului, ca legislatori ai pacii si ai indurarii, asa cum spune scrisoarea lui Iacob, (3,17-18) : "Rodul dreptatii este semanat in pace pentru cei ce aduc pace in lume", imediat dupa ce arata ca "Intelepciunea care vine din inalt este intai de toate curata, apoi iubitoare de pace, blanda, lesne de induplecat, plina de mila si de roade bune, fara partinire si fara fatarnicie". Da, blandetea adevarata nu e un simulacru, nu este mierosenie si zambet calp si autorul Primei scrisori a lui Petru (3,4) stia bine aceasta : "Podoaba voastra sa nu fie cea din afara, ci aceea ascunsa in adancul inimii omului, in incoruptibilitatea blandetii si linistii duhului sau". Sa nu se creada ca duhul zavistiei lipsea din comunitatile crestine primitive. Altfel de ce ar scrie Sfantul Pavel celor din Efes (4, 1-2), sau, mai degraba tuturor bisericilor din Asia Mica, ca un fel de enciclica, redactata in timp ce era intemnitat la Roma, prin 61-63 : "Va sfatuiesc... sa va purtati... cu toata smerenia si blandetea, cu indelunga rabdare ; ingaduiti-va unii pe altii cu dragoste... sa nu apuna soarele peste mania voastra". Probabil ca era vorba de o concordie precara, instabila, ca multe altele. Ca multe dintre cele pe care le traim noi, fiecare in cercul nostru stramt, unde ne petrecem vietile. Iar oamenii, cand se asociaza, tin seama de doua-trei criterii, cel mult, dar arareori prevad cata buna intelegere va dainui intre ei. Apar cu vremea (si nu ma gandesc numai la familii) diferente de temperament, de abitudini, de idei, de stil. Diferente care devin diferende, daca nu mai rau. Unele sunt ireconciliabile si urmeaza despartirea. Unele, tot ireconciliabile, nu sunt urmate de nici o despartire, dar nici de vointa de a depasi cumva chiar ceea ce pare iremediabil, de dragul pacii, de dragul a ceea ce mai ramane intre noi, oricat de vulnerabil. O buna analiza rationala a starilor de lucruri, un sever examen de constiinta, o incercare de a intelege pe dinauntru pe celalalt sau pe ceilalti, resemnarea la ceea ce suntem cu totii, nici unul desavarsit, un dram de ingaduinta si de iertare, multa delicatete, putere de a alege din toate imprejurarile si din toti oamenii partea cea buna, care intotdeauna exista, respectarea si incurajarea oricarei dorinte de indreptare, desistarea de la tendinta de a face din bunul tau plac legea tuturor si, de ce nu, compromisul inteligent si generos, toate acestea pot face minuni. Dar pentru asta este nevoie de predispozitia de a nu recurge la violenta : este nevoie de blandete. Este deci nevoie de o anumita calitate a sufletului, mai degraba innascuta, cum spuneam, dar putand fi si cultivata, dobandita ca disciplina interioara, sub puterea meditatiei la cele omenesti, a lecturilor, a exemplelor bune sau rele. Astfel ca se cunosc cazuri de oameni care au devenit blanzi din neblanzi ce erau. Ceva a coborat asupra lor ca un har. Iar harul cel mai mantuitor care a coborat asupra lor este blandetea fata de cei slabi si neaparati si nestiutori. Nu e vorba numai de mila, ci de indurare delicata si tandra. A fi rau cu copiii nestiutori si care vin spre tine cu incredere, a fi grosolan cu batranii napaditi de neputinte, cu cei slabi de minte, cu cei speriati, cu umilii si umilitii pamantului rataciti in Babilon, a raspunde vorbei gentile si zambetului cu incruntare si intrebarii sfioase cu sudalma, a inghionti pe cel istovit sa mearga mai departe, a lovi cu cizma pe cel cazut, toate acestea si altele ca acestea cate se petrec la antipodul blandetii ne invata mai bine decat orice ce este blandetea. Si daca o echivalam cu dragostea de care vorbeste Sfantul Pavel trebuie sa repetam dupa el : "iar acum raman credinta, speranta, dragostea, acestea trei : dar, dintre toate, cea mai mare e dragostea" (I Corinteni, 13,13). Contrariul ei l-am vazut operand in lume - si mirosea a infern. Infernul nu ca looc de pedeapsa : infernul ca virtualitate perpetua a naturii omenesti. Din pacate cazurile cele mai frecvente de relatii intre oameni, fie in sfera privata fie in cea publica, se desfasoara sub semnul irascibilitatii si violentei. Nu ma refer la conflicte grave si nimicitoare, la extreme brutalitati, la bellum omnium contra omnes. Ma refer la violenta marunta si cronica, la cate vorbe grele sau muscatoare schimbam intre noi, insulte, injurii, calomnii, imprecatii, blesteme. Pentru pricini marunte, si care in cele mai multe cazuri revin in fiecare zi, umpland cu zgomotul lor zadarnic si strident anii si vietile noastre. Dumnezeule mare, cat de mult si cat de prosteste ne putem certa si tot certa, si pentru ce ? Iar unii dintre noi chiar ne iubim, si tot ne certam, pentru te miri ce, sau pentru nazariri sau din simpla obtuza incapatanare. Dar nu vreau sa merg prea departe cu astfel de ganduri : sunt la indemana oricui. Si, fireste, degeaba.

M-as intoarce cu mai multa placere, chiar cu bucurie, la o pilda de blandete, aceea a imparatului Marcus Aurelius (161-180), care a avut parte de vremuri grele, care a petrecut multi ani ai vietii sale pe front, in conditii aspre. Voi insira cateva dintre gandurile lui, dar nu inainte de a-l asigura pe cititor ca Marcus, fiind timp de douazeci de ani autocrator al lumii, nu s-a purtat niciodata altfel decat gandea ca e bine si spunea ca e bine. Credea, gresind, ca blandetea este irezistibila, dar cu acest prilej ne aminteste in ce masura adevarata blandete izvoraste din adanc, nu este niciodata o poza, o masca, un zambet mieros si fals. Vorbele ei sunt delicate, fara ostentatie de indulgenta, fara grosolane aluzii personale, fara ironii ascunse, sunt rostite cu tandrete si nu cu amaraciune, cu tact si fara a vorbi de sus, cu un ton magistral (XI,18). Imparatul diserteaza aici despre un caz extrem de blandete, acela cand cineva a gresit sau ne-a gresit cu ceva si fata de care reactia obisnuita este mania si efectele ei. Iar in aceasta privinta merge destul de departe : data fiind existenta necesara in univers a tuturor claselor de oameni ticalosi. "Este posibil ca in univers sa nu existe oameni nerusinati ? Nu, nu este cu putinta", (IX, 42), trage concluzia ca acest lucru trebuie sa-ti inspire, ca un antidot, blandete fata de un nerusinat sau altul cu care se intampla sa ai de a face. Dar si in asemenea cazuri e prudent, isi face scrupule.

"Daca a gresit, acolo e raul ; dar poate n-a gresit" (IX,38). Pare o predicatie abstracta, dar textul are nuante si subtilitati care dovedesc o rafinata constiinta morala : "Daca se afla in greseala, arata-i cu blandete intrucat a gresit ; iar daca nu reuseste socoteste-te pe tine vinovat ; sau nici macar pe tine" (X, 4). Stia insa bine ca blandetea nu este o ingaduinta vinovata si nici o forma de slabiciune : i-a asociat intotdeauna seriozitatea, fermitatea, spiritul de adevar si de dreptate (III,12 ; VI 47). Dimpotriva, socotea ca slabiciunea rezida tocmai in a deroga de la blandete, in a te lasa cuprins de manie sau chiar a te da, din teama, batut (XI, 9). Am insistat, poate excesiv, asupra cazului lui Marcus tocmai pentru ca la el se vede, din toate marturiile, ca la bunatatea si blandetea lui innascute se adauga o autodisciplina intemeiata pe principii si pe exemple. Dar trebuie sa ne ferim de o lectura naiva a Meditatiilor sale sau, cum le-am mai putea spune, Ganduri catre sine insusi : imparatului nu i-a fost intotdeauna usor. Un cititor atent, mai ales al originalului grec, cu toate nuantele sale, simte asta nu arareori. Altfel de ce ar fi scris Marcus sfasietorul text din IX, 3: "Daca este ceva care sa te traga inapoi si sa te retina in viata aceasta, ar fi sa poti trai cu cei care au aceleasi credinte cu tine. Dar vezi si tu ca lucrurile nu stau asa, ce grea si lunga povara este reaua imbinare a vietilor. Si iti vine sa spui : "Vino mai repede, moarte, ca nu cumva pana si eu sa uit de mine"". Si moartea a venit la timp, nu ca sa-l impiedice de a mai fi el insusi, ci ca sa-l elibereze. Daca un singur om, intr-o singura imprejurare a vietii, ar gasi in el, in amintirea imparatului Marcus, resurse de adevarata si adanca blandete, cele scrise mai sus nu vor fi fost cu totul zadarnice.

 

Rabdarea

 

   Exista virtuti mai stralucite decat rabdarea si totusi voi sustine aici ca ea trebuie numarata printre cele mai inalte. Si stiu si de ce n-a dobandit rang de noblete : pentru ca ea nu incununeaza fruntile marilor protagonisti ai istoriei, ale capeteniilor si ale eroilor, de ea au avut nevoie cei ce-au trebuit sa rabde, sa indure istoria, asupritii si obiditii ei. Rabdarea este o virtute pasiva, ea este de fapt forma pasiva a curajului, rezistenta in timp la raul din lume. Dar, asa cum este, rabdarea poate fi temeiul unei biruinte. Pentru ca "a rabda" nu inseamna simplul fapt de a tolera ceva neprielnic sau dusmanos fiintei tale, a te supune fara sa cracnesti unei vointe din afara ta. Inseamna sa ai taria de a indura, darzenia de a ramane intreg, stapan pe tine, nealterat si neinfrant. Sa rabzi si sa taci cum tace si rabda pamantul, dar nu la nesfarsit. Rabdarea implica un termen final si totodata speranta ca vei ajunge acolo : gandul ca trebuie sa astepti doar pana vine ceasul cel bun, ceasul cand raul va trece de la sine, istovit sau indepartat de alte puteri ale lumii, de alte imprejurari ale ei. Sau cand tu insuti iti vei fi strans destule puteri, si destula obida, pentru a izbuti sa scapi de ceea ce destul ai rabdat. Ziua cand poti sa spui : "Am rabdat indeajuns". Este ceasul cand vei fi biruit si greaua incercare a rabdarii si raul pe care l-ai avut de indurat. Rabdand, trebuie sa stii cat sa rabzi : o rabdare infinita e sinonima cu negarea de sine *.

* Exista totusi si tipul de erou etic care rabda din greu pana la capat, si rabda fara nadejde si fara sa se tanguiasca, uneori neverosimil de senin. Cu o resemnare pe care o deduce lucid din natura faptelor si care nu e difetism, ci, dimpotriva, singura biruinta pe care soarta i-o mai poate concede.

Dar mai exista un fel de rabdare. Asa cum pentru fiecare fapta exista un moment prielnic, un bun prilej pentru izbanda (ceea ce grecii numeau kairós), tot asa procesele care se desfasoara in lume au nevoie de un timp anume, de durata fireasca a implinirii lor. Si nu e vorba numai de procesele naturale, de coacerea holdelor si de parguirea poamelor, de inaltarea padurilor, de cele pe care rabdarea taraneasca le stie si le adasta. E vorba si de rastimpul necesar ducerii la bun sfarsit a proiectelor si a infaptuirilor noastre, cresterea copiilor, inaltarea lacaselor, dobandirea invataturii, urcarea in ranguri, surparea celor rai, strabaterea vechilor mari. Sunt acestea si altele ca ele lucruri care cer timp indelungat si in care uneori progresul nu e mai vadit decat miscarea acelor unui ceasornic. Rabdarea de a le face bine si pana la capat cere de la noi o buna cunoastere a proceselor in cauza, capacitatea de a calcula pe termen lung incredere in indepartata izbanda, discernamantul de a nu confunda incetineala cu starea pe loc, mersul cu pas linistit si ferm catre un soroc nici timpuriu si nici zabavnic. Rabdare are cine stie sa astepte. Insa nu doar asa, in pustiu, ci stiind ce anume si in ce fel si cand. Altfel rabdarea ramane o simpla insotire a trecerii timpului vid. Este rabdarea zadarnica si i se mai spune rabdare prosteasca. Nimic nu pune mai bine in lumina virtutea rabdarii decat o privire asupra contrariului ei : nerabdarea. Cand nerabdarea impinge la fapta ea devine pagubitoare : precipita si forteaza lucrurile, le face in pripa si de mantuiala, intr-un ritm nepotrivit naturii lor sau inainte de vreme, se cheltuieste febril in clipa. Omul rabdator are un suflet adanc si puternic, cel lipsit de rabdare este superficial si fara forta interioara. Cand n-are incotro si e silit sa astepte sa vina ceasul, sa-i vina randul, sa-i vina stirea, este cuprins de o nervozitate sterila, de o trepidatie interioara care il macina, ii lungeste timpul psihologic si il epuizeaza in zadar. Dar sunt si imprejurari in care el devine o pacoste pentru altii. Conversatia si in genere comunicarea cu asemenea oameni e aproape imposibila, nu suporta sa astepte sa-ti ispravesti vorba, ti-o taie, te intrerup tot timpul, abia ascultandu-te, ei intreaba, ei raspund. Dar nu numai cu spusa ta nu au rabdare, ci si cu tot ce faci, cu tot ce face altul decat ei. Totul li se pare prea incet, nu dintr-o graba legitima, ci din pura impacienta. Oamenii acestia par a trai mereu in iminenta unei catastrofe. Si se consuma inutil, chinuindu-i si pe altii. Rabdarea se dobandeste in timp. In timpul trecerii veacurilor si a generatiilor, cu ritmul lor netulburat, cum o dobandesc taranii, care sunt in stare sa astepte oricat, pentru ca au asteptat mereu, din tata-n fiu. Sau in timpul unei vieti, invatand sa astepti vremea. Dovada, extrema nerabdare a copiilor, care vor sa obtina pe loc tot ce doresc, ca intr-un basm. La ei e lucru firesc, dar la omul zilelor noastre, la omul modern cum se zice, nerabdarea a luat proportii aproape patologice, de parca ar fi un copil intarziat. Mult bine ne-ar face sa ne dezmeticim din nerabdare. De ce atata graba ? Exista o miscare in lume pentru protejarea mediului natural. Ar trebui sa ne gandim si la una care sa protejeze timpul de funesta noastra pripa si precipitare. Timpul viu are legile lui, cine le incalca strica buna randuiala a lumii si se instraineaza pe sine de ea.

 

Increderea

 

   O vreme a stapanit printre oameni doar forta, iar legea era bunul plac al celui mai tare. Apoi au aparut, in cele mai felurite forme, instanta de arbitraj intre partile aflate in litigiu, cineva care sa imparta dreptatea si o seama de reguli ale dreptatii care au devenit, in trecerea vremii, legi. Al treilea regn ar fi sa fie acela al iubirii. Dar daca acesta nu va veni niciodata, putem spera macar ca in intregul comunitatii umane, intre oameni si intre neamuri, va domni candva increderea. Iar pana la mai larga si ipotetica ei raspandire ar fi de dorit ca increderea sa-si puna pecetea pe relatiile dintre grupuri fie cat de mici de oameni.

Intr-adevar, dincolo de criteriile de numar si de cantitate, binele din lume se hraneste dintr-un soi de exemplaritate inefabila si intrinseca a actelor benefice, prielnice unei inaltari pe scara demnitatii umane si totodata inlesnirii purificarii legaturilor pragmatice dintre noi. Cum sa o definim ? Pare sa fie o predispozitie a cuiva de a crede in buna-vointa si buna-credinta a semenului sau si de a nu se indoi de manifestarea lor constanta. In aceasta formulare foarte generala intra tot felul de lucruri, de la a te increde in punctualitatea cuiva pana la aceea de a-i incredinta avutul sau pe copiii tai, de a-i da o misiune importanta si dificila, de a-l face depozitarul unui secret important. Iar cel investit cu incredere este propriul sau garant, prin simpla angajare verbala sau nici macar atat. Sunt oameni al caror trecut este in intregimea lui o garantie si al caror devotament, adesea dovedit sau dovedit doar intr-o imprejurare exceptionala, este mai presus de orice indoiala. Sunt oamenii pe care englezii ii numesc reliable, adica vrednici de incredere, facand mare caz de aceasta calitate. Pe de alta parte exista oameni pe care ii castiga insasi increderea pe care le-o arati. De unde, invers, reflectia lui La Rochefoucauld: "Neincrederea noastra indreptateste inselatoria celuilalt".

Tradarea increderii cuiva in noi este o vina foarte grava, atat in sine cat si pentru ca cel inselat in increderea lui isi poate pierde in general, increderea in oameni, ferindu-se chiar de cei cu adevarat vrednici de incredere. Este un fel de a-l mutila moralmente, de a-l determina sa faca parte din tipul neincrezatorului, al banuitorului, al suspiciosului, care este asa de felul sau, adesea pentru ca se stie pe sine insusi capabil de tradarea oricarei increderi, uneori pentru un interes disproportionat de marunt. Neincrederea, innascuta sau dobandita, este o infirmitate a sufletului care ne priveaza nu numai de foloasele increderii, ci si de bucuria increderii si de nobletea ei. De aici gandul radical al aceluiasi La Rochefoucauld ca "Este mai rusinos sa n-ai incredere in prietenii tai decat sa fii inselat de ei". Si nu numai in prietenii tai. Omul inzestrat cu nobletea inimii isi acorda increderea a priori, pana la proba contrara. Este la fel de meschin sa fii zgarcit cu increderea ta, ca si cu banii tai. Dupa cum meschin este si omul care nu e in stare sa primeasca cu incredere binele pe care vrei sa i-l faci, cel care nu crede in bunele intentii si in buna-credinta a nimanui si se intreaba, in fata unui act generos si dezinteresat: "Oare ce-o fi urmarind, oare ce-o vrea de la mine". Toata lumea il inseala, toata lumea il minte, toti sunt niste prefacuti. Evident, increderea contine, in principiu, o doza de risc, riscul de a-ti plasa gresit increderea cata vreme exista fatarnicia, care este o momeala, o simulare a virtutii in vederea unui folos pe care nu l-ai dobandi altfel. Pentru a-l mai cita inca o data pe La Rochefoucauld, care stia atat de multe despre partea nevazuta, si neagra, a albelor noastre virtuti, ne vom aminti cu ajutorul sau ca nu la putini oameni "sinceritatea nu este decat o fina disimulare, menita sa atraga increderea celorlalti". Poate sa para ciudat, dar acest fel deliberat de a castiga, prin inselaciune, increderea altora mi se pare mai salubru decat cazul celor care inspira pe drept cuvant incredere si sunt hotarati sa n-o tradeze, dar care apoi, din slabiciune sau lacomie, cad prada unei ispite si, tradand pe cei care au avut incredere in ei, se tradeaza pe ei insisi. Pe ei si principiul moral.

Si apoi nu e vorba aici numai de moralitate si de principiul ei. Inselarea increderii noastre raneste in noi ceva in acelasi timp foarte adanc si foarte delicat. Ea doare de fiecare data ca o iubire tradata si adeseori ne pasa mai putin de neajunsurile decurgand din nerespectarea increderii pe care am acordat-o cuiva decat de pierderea unui om in care aveam incredere pentru ca ne era drag si nu invers. Daca lucrurile ar sta altfel, atunci ar trebui sa iubim bancile elvetiene. Nici macar pe un slujitor al nostru de incredere nu il avem la inima doar pentru cinstea sau devotamentul lui fata de noi, ci pentru ca, in intregul lui, chiar cu eventualele lui metehne, este omul care este. Intr-o lume in care ar domni increderea, majoritatea institutiilor actuale, devenite inutile, ar disparea.

Iar regnul iubirii ar fi cu mult mai aproape. Dar acestea sunt himere. Mai sigur sunt de faptul ca, daca as mai avea de trait inca o data viata pe care am trait-o deja, as acorda unui prieten increderea mea absoluta si, pastrandu-i-o mereu, l-as lasa sa mi-o tradeze de atatea ori pana cand m-ar iubi. Si, impreuna cu mine, pe sine, iertandu-se in numele meu.

 

Dezamagirea

 

   E curios cat de putina atentie s-a dat, in instanta teoretica, acestei stari a sufletului. Si totusi dezamagirile sunt ceva aproape curent, sunt pline de dezamagiri vietile noastre. Dezamagirea este inselarea increderii sau sperantei. In contextul dezamagirii increderea si speranta pe care am investit-o in cineva sau in ceva se dovedesc amagiri, iluzii, pareri si asteptari desarte. Iar in locul lor ramane nu doar regretul ca ceva nu s-a implinit, ci si ca ne-am putut amagi sau lasa amagiti. Nu toate dezamagirile sunt de acelasi fel. Sunt unele legitime : in momentul cand ne-am investit increderea si speranta, toate aparentele erau in favoarea noastra, intre asteptare si viitoarea ei implinire nu parea sa existe nici o disproportie, eram cu totul indreptatiti la un grad mare de certitudine. Ca sa survina dezamagirea nu sunt de conceput decat trei cauze : 1. mistificarea : datele oferite sperantei noastre erau false, dar ni se prezentau, convingator, ca adevarate ; 2. realitatea in care ne-am investit speranta, pozitiva la data aceea, s-a alterat pe parcurs ; 3. ceva din ansamblul realitatii s-a schimbat radical, s-a petrecut ceva imprevizibil, o rasturnare de situatii, o trauma, o catastrofa. In nici una dintre aceste trei situatii posibile nu se poate reprosa nimic investitiei noastre de incredere trecute pe care viitorul a dezmintit-o. Nici macar in prima, pentru ca exista in lume mistificari perfecte, aparente cuceritoare. Taria Sfantului Antoniu nu este aceea de a fi rezistat celor mai ispititoare aparente, ci celor mai verosimile dintre ele.

Dar de unele dintre dezamagirile noastre nu suntem vinovati decat noi insine. In unele cazuri, pentru ca am suprainvestit speranta, am supraapreciat abuziv o realitate, am supralicitat-o, orbiti de intensitatea propriei noastre dorinte. De fapt nu orbiti, ci prada unui miraj, ca acela suscitat de setea extrema. Astfel, sunt cuprinsi de dezamagire toti cei care judeca dupa un singur criteriu sau dupa aparente, fara sa tina seama de complexitatea realitatii. O buna parte din dezamagirea din lume provine din nechibzuinta, pripa sau superficialitate. Tot asa patesc constructorii de himere, toti cei care aspira la ceva ticluit din materia propriilor lor dorinte si visari. Si la care vor sa ajunga fara efort, ca intr-un vis fericit. Intr-adevar, adesea dam numele de dezamagire propriei noastre neputinte de a ne stradui si implini ceva. De aici vine raul si de aici, in asemenea cazuri, o dezamagire nejustificata. Si nu vine din prea des invocata disproportie inerenta dintre orice aspiratii si orice realizare. Omul sanatos la suflet stie sa se bucure de orice implinire a sa, nu o masoara, deceptionat, cu nemasura viselor sale. Una dintre cele mai dureroase dezamagiri, dezamagirea de sine, este totodata si cea mai ilegitima. Un om este dator, inainte de a se avanta in proiecte si aspiratii, sa-si cunoasca bine inzestrarile si aptitudinile, sa stie la ce e bun, cat il tin puterile, in ce exacta masura poate fi acceptat de ceilalti : sa invete rapid din primele esecuri si sa nu se lase amagit de primele sale succese. Sa nu fie inchipuit, adica sa nu-si inchipuie ca este ceea ce nici nu este, nici nu poate fi candva. Si sa se accepte cu seninatate si cu detasare, asa cum l-a lasat Dumnezeu, dar nu resemnandu-se, pasiv, ci facand ce ii sta in putinta sa scoata cat mai mult din ceea ce este cu adevarat. Sa fie om la locul sau, o calitate putin glorioasa si putin admirata, dar in realitate vrednica de tot respectul. Oamenii nu se deosebesc numai dupa cum ajung sa fie dezamagiti, ci si dupa cum reactioneaza la dezamagire. De obicei cel mai rau reactioneaza cei a caror dezamagire nu este indreptatita sau li se poate imputa. Cei mai multi veleitari ai sperantei se grabesc sa devina dezabuzati, oameni care si-au generalizat, cronicizat si conceptualizat, fara mare efort de analiza, primele deceptii si care se complac, nevolnici, in aceasta ieftina filozofie.

In schimb, omul deplin, cel inzestrat cu darzenie morala si judecata cumpanita si cu putere de viata, nu se lasa amagit de dezamagire, si nu lasa ca dezamagirea lui pentru un lucru sau altul sa se transforme in deznadejde. Dezamagirea nu are cum sa nu-i starneasca regrete, cu atat mai vii cu cat dezamagirea a fost mai mare ; regrete, mahnire si, cand a fost cu deliberare mistificat, indignare si chiar dreapta manie. Dar dezamagirea, oricare ar fi cauzele ei, trebuie depasita. Eventual, asimilandu-i invatatura, se cade sa trecem mai departe, chiar cu riscul de a ne mai intalni cu ea, in alte imprejurari si cu alte determinari. Pastrand credinta ca, atunci cand ai invatat sa judeci, sa risti si sa lupti, viata poate fi un loc in care nu tot ceea ce atarna de vointa noastra duce la dezdamagire.

 

Suferinta zadarnica

 

   O parte din cate aveam de indurat ne vine de la puterile neomenesti : cataclisme, boli, insasi moartea. Cat le-am zagazui, ne coplesesc si ne bantuie. Puterile acestea din afara noastra si mai tari decat noi sunt totodata fatale si inocente. Ele apar ca rele numai inauntrul suferintei omenesti si nu avem a ne plange de ele in fata nici unei instante. Trebuie sa le rabdam si sa le depasim, trecand mai departe, dincolo de suferinta si de moarte. Insa alte suferinte, unele salbatice, ni le aducem unii altora. O mare parte a istoriei este aceea a unor rafuieli pradalnice si sangeroase si a unor crancene prigoane si impliniri, care au adus mai multa suferinta decat poate gandul sa cuprinda. Am fost o clipa tentat sa fac un catalog al crimelor istorice, insa repede mi-am dat seama ca a le califica drept zadarnice inseamna a opera cu o alta realitate si cu o alta definitie a omenescului. Asa cum suntem, o parte constitutiva din natura noastra este rea, si fara partea aceasta am fi o alta specie, utopica. Desigur, nu suntem doar rai, suntem fiinte amestecate si ambigue, cu o cumpana ciudata in noi intre bine si rau, intre cruzime si indurare, intre ce suntem si ce am putea fi. Astfel ca ma voi margini sa vorbesc despre acele suferinte pe care singuri ni le facem, de care ne-am putea lipsi si care, privite in adancul lor, par cu adevarat zadarnice. Se nasc din idei gresite sau din simpla ignoranta, din nazuinte desarte, din spaime iluzorii, adesea dintr-o pragmatica defectuoasa. Iata, patrunde in noi, din slaba noastra judecata, cate o idee care ne stapaneste, cenzurandu-ne pornirile cele mai firesti. Ne supunem de bunavoie si adesea obsesional unor precepte zanatice, zamislite din cine stie ce interese mercantile ale altora sau rataciri ale propriei noastre minti, iar zilele noastre se umplu de oprelisti si de remuscari. Pot fi retete igienice sau dietetice, medicale sau menajere, dar pot fi, la alt nivel, anumite credinte, maniacalitatile chinuitoare ale superstitiilor sau imperativele unei religiozitati rau gandite sau rau asimilate, cu care singuri ne asuprim si ne inneguram. Este un pacat fata de Domnul sa ni-l inchipuim ca pe un Dumnezeu tiranic, incruntat si carcotas, cerandu-ne sa ne supunem neclintit unor forme fara noima si unor prohibitii nefiresti. Unde sa-i fie iubirea, blandetea si indurarea ? Pe de alta parte, cata suferinta in noi si in altii cand ne lasam sufletul napadit de buruienisul unor pasiuni inferioare si pernicioase. Cate vieti nu-si mai gasesc odihna prada unor gelozii mistuitoare si fara temei, unor josnice invidii, unor susceptibilitati neverosimile. Cui slujeste sa ai un suflet vesnic neincrezator, sa alegi doar raul din orice, sa traiesti in zavistie si in ura ? Si cati oameni nu si-au irosit puterile lor adevarate de dragul unor ambitii pentru care nu erau facuti ? Si apoi cat chin in jurul celor care cred ca vointa lor este lege si ca dreptate pot avea numai ei si care, in numele acestei amagiri ii asupresc, ii umilesc si ii tin vinovati pe toti ceilalti. Sau in jurul cate unei indaratnicii obtuze care se da drept darzenie si consecventa. Si ce sa mai spunem de mizeriile pe care, in numele chibzuintei, le produce meschinaria, zgarcenia sordida care ne face mai saraci decat suntem, si mult mai urati. Si mai exista o meteahna dezastruoasa, care tine de proasta randuiala a vietii, de neatentie, de neglijenta si de delasare si duce la neajunsuri atat de usor evitabile. Pentru a nu mai vorbi de naturile structural anxioase, de obicei nereflexive si incapabile sa invete din experienta, si a caror viata este un lung supliciu, pentru ei si pentru cei din jur. Ei sunt adevaratii protagonisti si martiri ai suferintei zadarnice.

Nu e pacat de toate acestea si, in lipsa lor, oare n-am fi cu mult mai fericiti ? Triste zadarnicii, care ne macina vietile si ne rapesc bucuria de a trai. Nu numai mintea ci si sufletul se poate cultiva, cand ai inclinare catre cultura sufletului, si mai ales cand te gandesti, macar din cand in cand, ca poate gresesti, ca poate se afla sub cer lucruri la care filozofia ta nu viseaza, ca poate ar fi bine sa te schimbi, sa iesi din inertia si din cercul orb al sinelui. Prea multe sunt suferintele care nu depind de noi ca sa nu merite sa incercam sa le alungam pe cele, atat de zadarnice, care isi au obarsia in gresita asezare a sufletului nostru.

 

Vaicareala

 

   Teofrast, discipolul lui Aristotel si succesorul lui la conducerea scolii (secolul IV), isi incepea fiecare dintre cele treizeci de Caractere (Prefacutul, Pisalogul, Trufasul, Clevetitorul etc.) cu cate o definitie concisa. Ca sa procedez la fel, voi spune ca vaicareala este inclinarea unor oameni de a se plange mai mult si mai des decat ar fi cazul de ceea ce li se intampla. Sau, mai pe scurt : vaicareala este expresia unei disproportii intre suferinta si protest. Ea nu trebuie confundata cu propensiunea de a vedea raul in toate, si numai raul, care este o hipertrofie a spiritului critic. Cartitorul sau cusurgiul se instituie in instanta de judecare a realului, isi da aere de competenta si de obiectivitate, da sentinte si imparte pedepse in numele criteriilor sale, pe care le socoteste

infailibile. El isi aroga o misiune, deci un rol activ. In schimb, vaicaretul nu este decat o biata fiinta oropsita care patimeste si se vaita, si se tot vaita, de ce si cate are de indurat. Fireste, nimeni nu spune ca trebuie sa traiesti rabdand si tacand. Si nici ca, atunci cand e vorba de suferinte reale, a te plange de ele n-ar fi o usurare necesara. Uneori e tare bine sa-ti spui naduful si sa te mai racoresti. Doar ca trebuie sa existe o proportie rezonabila si un adresant adecvat, de preferinta insusi autorul raului incriminat sau cineva care poate sa-l indrepte. Vaicaretul se tanguie insa fara istov la cine sta sa-l asculte sau n-are incotro. Si, daca n-are auditor, se jeluieste singur si umbla prin casa suspinand din greu. Dar care sa fie, de fapt, obiectul recriminarilor sale ? Daca te uiti mai atent, constati ca este ceva foarte cuprinzator, viata, soarta ; iar faptele invocate sunt doar exemplificari mereu la indemana ale unui martiriu permanent. Vaicaretului ii este intotdeauna prea cald sau prea frig, si, in genere, nimic nu vine spre el in cuvenita masura, doar in carenta sau in exces. Mai mult, simpla indeplinire a indatoririlor care ii revin in chip normal este resimtita de el ca o corvoada si ca un sulpiciu. Si, fiind pasiv, asteapta mereu ca altii sa se osteneasca in locul lui, ba chiar, daca aceia nu se grabesc sa o faca, le cauta vina si se simte nedreptatit. Astfel ca scanceste sau bombane mereu, cand nu tipa ca din gura de sarpe, caindu-se si afurisindu-si zilele. Totul ii este prea greu sau prea a sila nu neaparat pentru ca ar fi slab de puteri sau lenes, ci pentru ca nu stie sa-si accepte viata. Si ca atare nici nu se poate bucura de ea, cu atat mai mult cu cat acest fel de om nu are destula imaginatie ca sa-si reprezinte ce inseamna adevarata suferinta si nici destul spirit de observatie, sau interes pentru altii, ca sa-si compare soarta cu a lor. Si nici destula constiinta de sine ca sa-si dea seama ca multe din cate le are cu adevarat de patimit nu vin din altceva decat din nepriceperea lui de a trai. Vaicaretul este un foarte trist "caracter": viata i se pare o cazna, iar pe cei din preajma lui ii dispera cu jelania lui neincetata. Se va zice ca e vorba de cazuri razlete si de oameni nu tocmai normali. Dar nu e asa. E plina lumea de vaicareti si de tanguirile lor. Iar cei care, avand sentimentul proportiilor, disciplina interioara si cuvenita decenta, depasesc tacand sau chiar zambind inconveniente si disconforturi minore, trec neobservati, sau par bizari, niste rataciti in lumea marilor clamori pentru nimicuri erijate in suplicii.

 

Curajul

 

   Curajul pare ceva foarte simplu : neinfricarea in fata primejdiei, puterea si darzenia de a o infrunta, indiferent de urmari.

Este asumarea deliberata a unui risc si este, dintre toate virtutile omenesti, cea mai instrainata de adanc inradacinatul nostru instinct de conservare. Ea dovedeste asadar ca, in fondul ultim al naturii noastre, exista o motivatie mai puternica decat aceea de a ne multumi sa subsistam oricum. In ultima analiza, omul curajos este cel pentru care o forma anume de viata asumata fara risc, si chiar viata insasi, au mai putin pret decat hotararea irevocabila de a o depasi cu riscul infrangerii, al pierzaniei sau al mortii. Fara curaj ne-am multumi sa fim, in obida, multul putinul care suntem. Neinfricarea este o forta care functioneaza impotriva impacarii inertiale cu datul, care tinde sa rupa ingradirile hotarate de cei carora le e de folos sa ne supuna, zeii, natura, retinerii infricarii noastre. Suntem datori sa spunem ca virtutea curajului nu este in mod obligatoriu asociata cu un principiu moral.

Curajos poate fi si talharul sau asasinul, si cel setos de putere si cel care isi pune avutul la cheremul norocului; mercenarul fara ideal, aventurierul fara scrupule, cuceritorul feroce si lacom, trisorul, speculantul, teroristul, slujitorii celor mai funeste cauze.

Curajul este o forma a energiei psihice care se poate umple cu orice continut. Oricare i-ar fi mobilurile, tot curaj se cheama, si nici o instanta juridica sau morala nu condamna pe cineva pentru curajul cu care a incalcat legea, ci doar pentru ca a incalcat-o. Fie zise acestea pentru a clarifica notiunea. Dar si mai de folos este sa ne gandim aici la curajul care face mai frumoasa lumea. El, in esenta sa, nu este doar un act de constiinta care asaza anumite valori mai presus decat orice profit injositor si decat viata insasi, ci totodata un act absolut de vointa care instituie acele valori in realitate si ilustreaza demnitatea omenescului.

Sunt insa anumite distinctii de facut. Cea mai importanta pentru noi toti este aceea dintre curajul care se manifesta in cumpana si in slava unei clipe si cel care da continut si noblete duratei unei vieti. Cel dintai, cand nu este un simplu acces de pasionalitate oarba (cu cele mai diferite motivatii) este expresia, intr-o imprejurare hotaratoare, a unei nazuinte ideale mai imperioase decat orice calcul de prudenta sau de izbanda. In asemenea clipe savarsesti, cu orice pret, ceea ce, nesavarsind, ai trada tot ce te defineste si da vietii tale un sens: dragostea pentru o comunitate sau pentru un om, onoarea, demnitatea, crezul tau, credinta altora in tine, principiul de coerenta si de statornicie al vietii tale, adica, de fapt, exemplaritatea ta morala, asumata ca o datorie fata de cei pentru care insemni ceva. Giordano Bruno, refuzand sa-si renege filozofia si infruntand moartea pe rug, a contribuit la crearea unor forme de civilizatie mai inalte: nu a fost doar un martir, ci si un martor pilduitor, flacara unei exigente a spiritului in universal.

Cenusa lui si a altora ca el s-a risipit in istoria lumii ca un polen care a dat roada unui sir lung de generatii. Curajul are aceasta putere fara seaman: ca poate infrange ceea ce altfel ar fi de neinfrant si totodata ca, fie si biruit, sporeste zestrea conditiei noastre cu ceva care nu-i mai poate fi luat niciodata. Din vechime pana in tarziul vremii, sute de cetateni au ales sa moara pana la ultimul om, cu copii cu tot, ca sa pastreze intreaga mandria obarsiei lor, a datinilor si a credintei in care au trait veacuri de-a randul.

Si au intrat in nefiinta afirmandu-si astfel, inalterata, identitatea. Curajul este si aceasta : sa fii tu insuti, pana la capat. El este deci o specie superioara (si numai omeneasca) a instinctului de conservare : nu a vietii, ci a sensului ei, nu a identitatii empirice, ci a celei ideale. Dar mai exista si cealalta forma, mai putin spectaculoasa, a curajului. Cea care, ceas de ceas, zi cu zi, prin vicisitudini si ani, ne face sa invingem descurajarea, nelinistea, uitarea, plictisul rutinei, satiul, ingustimea, nedreptatile si ingratitudinile de rand, lenta erodare a energiilor si a rabdarii noastre. Nu este putin lucru si nu are rasplata vreunei glorii. Cateodata e crancena : sa-ti cresti, in durere, copii rau nascuti, sa ingrijasti ani si ani parinti neputinciosi, sa trudesti caineste pentru putin si sa pierzi si ce ai, sa rabzi fara murmur chinurile trupului, sa fii obscurul erou al unei dainuiri.

Cat ar parea de ciudat, exista o relatie intre darzenia de a rezista fara sa te dai batut la focul scazut al canonului zilnic si o forma extrema a curajului : rezistenta la tortura. Putini putem sa ne imaginam ce inseamna asemenea lucru si ce rol are el in istoria demnitatii omenesti. Dar cum sa scrii despre curaj fara sa te inchini la memoria celor care, indurand iadul pe pamant, din partea unor tortionari care nu erau demoni, ci oameni, n-au tradat pe nimeni si nimic. Fata de acest fel de curaj, curajul altor luptatori neinfricati sta poate cu un rang mai jos in ierarhia vredniciei de a fi om. Cei care au rezistat neintinati la schingiurile de care a prisosit acest veac sunt cei ce ne-au izbavit, in fata Domnului, de rusinea de a-l fi trait. Sunt sfintii acestei inspaimantatoare vremi, iar trupurile lor sfasiate si batjocorite au a sta intinse pe lespezile neuitarii. Impreuna cu aceia, multi de nimeni stiuti, care s-au dus catre moarte cu seninatate, unii dintre ei zambind. Un osandit a spus, intr-un alt veac, si in ajunul executiei: "Maine o sa fie o zi cam grea". Si altii si altii : cei ce au primit sau au cerut sa moara ca sa nu moara altii, cei care au murit pentru dreptate, stiind bine ca multa vreme strambatatea va fi preaslavita si biruitoare, cei care le-au spus de la obraz asupritorilor cine sunt si cat le este pretul, in timp ce acestia radeau si le zdrobeau mainile si fruntea, cei care au pierdut ce le era mai drag si au mai indurat sa traiasca, asteptand, rabdatori, sa vina ceasul cuvenitei pedepse. Si inca o specie, de care rar se pomeneste: cei care si-au pus curajul vietii lor acolo unde nu se cuvenea si au stiut sa simuleze, in ceasul ispasirii, o abjecta lasitate, ca sa-si dezminta trecutul si sa nu ramana pilda de curaj daunator. Dar frica, dar spaima, fara de care curajul nu ar fi decat salbaticie leonina sau incumetare fara minte ? Cum sa dai pret curajului fara a-i sti pretul, fara a incerca sa simti cum se ridica el peste oarba noastra sete de viata si fara a intelege, cu indurare, ca unii dintre noi pot ajunge la capatul curajului lor ? Sau cum sa uiti ca oameni care s-au aratat adeseori bicisnici si lasi, iar mai apoi, manati de puterile ascunse sau pastrate in ei, s-au izbavit, riscand imposibilul, biruind sau pierind ? Sau cum am putea uita, noi toti cei mantuiti prin el, ca Isus, pe cruce, a strigat, ca om pieritor si chinuit,

"Tata, de ce m-ai parasit ?"

Ajunga atat, oricate ar mai fi de spus. Mai puna cititorul de la el si din el. Insa nu doar acum, cand citeste, ci traind si patimind, temandu-se cum ne temem cu totii si infrangandu-si teama de cate ori poate, adaugandu-i lumii curajul sau.

 

Speranta

 

   Speranta este una dintre marile puteri ale sufletului, iar cu cat sunt mai silnice imprejurarile, cu atat avem nevoie de mai multa tarie ca sa le induram, sa le infruntam si sa le depasim. Definitia sperantei este simpla : ea este credinta, cand mai neclintita si cand mai sovaielnica (dupa oameni si imprejurari), ca ceasul incercarii si al raului va trece si ca va veni vremea binelui si a inseninarii. Taramul sperantei este viitorul, care, cum bine stim, este mai intotdeauna incert. Speranta ne ajuta sa credem ca, in ciuda a orice, candva binele ne va despovara de rau. Fireste, a gandi asa cere oarecare chibzuinta, un grad anume de intemeiere pe premisele obiective ale realitatii. Un calcul de probabilitati, aprecierea rationala a raportului dintre datele existente si fortele, manifeste sau latente, care tind sa le modifice in sensul sperat. Dar nu aceasta este natura esentiala a sperantei, care, daca nu este mai presus de orice calcul, ramane un simplu si rece efort de prognoza. Ca sa fie o putere a sufletului, speranta trebuie sa aiba in miezul ei ceva irational, chiar absurd, o incredere aproape necugetata in biruinta binelui, care sa fie mai puternica decat orice deznadejde. Este o alegere, dintre toate cate sunt cu putinta pe pamant, a posibilului bun. Nu este vorba aici de banalul optimism, adesea superficial si adesea lesne de spulberat, ci de o darzenie launtrica, de o lumina perpetua in bezna lumii. Ii spune Iov Domnului : " Mi-ai smuls nadejdea ca pe un copac". Iar Sfantul Pavel, vorbind despre Avraam, zice: "Nadajduind impotriva oricarei nadejdi, el a crezut, si astfel a ajuns tata al multor neamuri" si, altunde, vorbind despre Sara : "Credinta este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad". Poti spera sa nu pierzi ceea ce ai sau sa dobandesti ceea ce iti lipseste, temeiul nadejdii tale acelasi este : ca se afla cumva o cale prin Valea Plangerii si a Mortii pe unde, totusi, se strabate dincolo. Fara alta calauza decat Speranta. Ea poate fi numai o amagire. Multi au pierit sau au pierdut nadajduind. Dar cei mai multi dintre biruitori au biruit sub semnul ei. Si apoi, mai sunt toti cei impilati si obiditi care, in deznadejdea lor, au sperat mereu intr-o scapare sau macar intr-un ragaz, cat sa-si traga sufletul si sa-si numere mortii. Atatia dintre ei au umplut insa cu lesurile lor chinuite gropile comune ale istoriei. Dar peste ele au trecut cei pe care i-a izbavit, dandu-le puteri mai presus de fire, acest miraj de esenta divina. Si apoi, sunt cei mai buni dintre noi, care n-au sperat, sau n-au mai sperat nimic pentru ei, ci pentru ai lor si pentru urmasii lor, sau pentru cei pe care i-au socotit, mai mult decat pe ei, predestinati biruintei. Infranti ei insisi de marile brutalitati si samavolnicii ale istoriei, ei n-au trait zadarnic si n-au murit zadarnic, pentru ca speranta investeste realitatea cu ceva care o transcende sau o scoate din fagasul ei.

Fericiti cei care nadajduiesc, caci a lor va fi imparatia binelui nevazut.

Multi deznadajduim, dar nu intru totul. Iar speranta este si aceasta : ceva care, cotropit fiind de deznadejde, nadajduieste inca. Trecuti dintr-o vitregie in alta, tulburati in loc sa fim limpeziti, raniti in loc sa fim vindecati, prada lacomiilor si prada minciunii, sa mai zicem o data, cu niste vorbe scrise candva, demult : " Dar, iata, tot mai zgariem pe stancile prea tari, posaci si indaratnici, efigia fara de seaman, alba, a sperantei".

 

Tristetea*

 

* De (re)citit din Cioran, in Pe culmile disperarii, capitolele Melancolia (p. 44-52) si Asupra tristetii (p. 62-65), precum si (p. 157-158); cf. Cartea amagirilor ; p. 26 si (148-150). De asemenea, indispensabil este capitolul Despre melancolie din Andrei Plesu, Pitoresc si melancolie, si bibliografia citata de autor.

   Cineva care ar vrea sa intemeieze un Muzeu al Tristetii ar trebui sa adune acolo toate imaginile, toate textele si toate muzicile din secole si din continente care sunt tezaurul milenar al tristetii, documentele ei de vechime si de noblete. Arhitectura insasi a acestui muzeu ar trebui sa fie cumva trista, daca asa ceva ar fi cu putinta. Doar lungul timp, amintirea si uitarea pot cufunda in tristete structurile ei. Sau trecerea intr-un alt regim al luminii, cum ar fi acela de a fi vesnic sub razele soarelui negru al Melancoliei. Ar trebui sa se afle acolo si un Dictionar al tristetii, din care sa nu lipseasca nici cel mai obscur cuvant rostit in limba cea mai uitata si care sa fi exprimat candva vreo nuanta cat de fugara a tristetii. Cat despre ce s-a scris, in vers sau in proza, o simpla antologie a tristetii n-ar fi de ajuns, este nevoie de un Corpus Magnum Tristitiae, in care sa se afle tot, chiar tot, de la inceputuri pana ieri, de la tristetea cea mai efemera (scrisa sa fi fost) pana la tristetea cea mai impalpabila si diafana. Iar istoria lumii sa fie altfel periodizata, dupa saracia sau belsugul de tristete care insoteste timpul si da vremilor o anume lumina a lor.

In perspectiva himerica a acestui muzeu voi incerca aici, ca act preliminar, sa inteleg mai in adanc ce e tristetea.

La temelie stau, fireste, doua senzatii polare, placerea si durerea, pornind de la care s-a construit tot sufletul nostru de sentimente, emotii si pasiuni, distinctia polara originara pastrandu-se in seriile placere (ca sentiment) - bucurie fericire si durere (ca sentiment) - tristete - nefericire. Se va observa ca tristetea, care corespunde bucuriei, ocupa, in propria sa serie, un loc median. Pe de alta parte, ea nu face parte dintre sentimentele primare, ca iubirea si ura. Acestea doua sunt legate, prin radacinile lor, de viata si de moarte, in schimb tristetea pare a fi intre regnuri, ca o bucurie cazuta sub umbra durerii, ca viata sau iubirea simtite in perspectiva mortii. Dar nu e asa. Tristetea nu e un sentiment primar si elementar, dar nu este nici un sentiment mixt, ci unul pe cat de simplu pe atat de greu de surprins in esenta lui. Tristetea este opusul bucuriei, sau, intr-o terminologie mai populara si mai frusta, al veseliei. Trecand de la bucurie (veselie) la tristete, sufletul nu trece de la lumina zilei la intunericul noptii, ci intra intr-o lumina de asfintit, intr-un fel de penumbra sau de clar-obscur. In acest sens, tristetea este o innegurare a orizontului bucuriei sub imperiul unei dureri. In acest sens, exista tot atatea feluri de tristete cate feluri de durere. Dar intre durere si tristete sunt cel putin doua deosebiri fundamentale : tristetea, spre deosebire de durere, nu poate fi niciodata subita, violenta si brutala. Am putea zice chiar ca tristetea este ceea ce ramane dupa violenta durerii, o stare reziduala, difuza si (iar aceasta este a doua deosebire) care niciodata nu poate fi punctuala sau momentana : tristetea e o durere atenuata care se instaleaza in timp. Si totodata in intreg cuprinsul sufletului. Durerea, desi, pentru un timp determinat, eclipseaza cu umbra ei toate celelalte zone ale sufletului, le ilumineaza sau le paralizeaza pe toate cu fulgerul ei, nu le implica substantial in durata sa. Tristetea, care nu e concentrata si virulenta ca durerea, ci difuza si calma, este ca o culoare care, dizolvandu-se, confera nuanta ei intregului cuprins. O alta distinctie de facut trebuie sa recurga la terminologia din muzica. Spre deosebire de durere, tristetea e intotdeauna in minor ca tonalitate si, ca ritm, este intotdeauna andante si largo. O tristete in major sau desfasurandu-se allergo, vivace sau nu, este o contradictie in termeni. Iar tristetii ii este dat sa suspine, chiar sa zambeasca, poate cu ochii innourati sau doar mahniti, dar in sfera ei diafana nu se aude niciodata hohot sau strigat. Un bun discurs despre tristete trebuie insa, de la bun inceput, sa faca o distinctie fundamentala : aceea dintre tristetea existentiala pe care o simtim noi insine, ca patimire personala, si este legata fie de evenimentele traite de noi, fie de relatia noastra globala cu lumea, fie de o schimbare mai adanca a felului nostru de a reactiona la ele; si tristetea contemplativa, pe care o simtim privind lumea, intamplarile si rostul ei, care e in functie de forma sensibilitatii noastre istorice sau cosmice.

Ce poate aduce tristete vietii noastre irepetabile, singura noua data ? Toate tristetile, de la cele usoare la cele grele si sfasietoare, par sa tina de una sau alta dintre aceste doua patimiri: tristetea pentru ce am iubit, am avut si acum am pierdut; tristetea pentru ceva dorit si nedobandit sau de nedobandit niciodata. Marea tristete care ne poate cuprinde atunci cand, dupa o indelungata stradanie, ne-am atins pe deplin telul, tristete facuta din extenuare, dintr-o imperceptibila dezamagire si dintr-o senzatie insidioasa de vid, intra in sfera nostalgiei care insoteste orice sfarsit: cu orice biruinta ceva din viata noastra se incheie, ceva care ne-a insufletit indelung inceteaza in noi. Se stie ca Edward Gibbon, cel care a scris Declinul si caderea Imperiului Roman (1776-1788), la sfarsitul celor treizeci de ani de munca asidua a simtit, incheindu-si lucrarea, o mare tristete. Si chiar cu orice placere consumata pana la paroxismul ei si dupa care ramana tristetea ca satietate sau ca gol : viata, in noi, a pierdut ceva din ea insasi. Dar acesta este un caz mai special si mai subtil : toate pierderile si toate despartirile, oricare le-ar fi fost nemijlocita durere, lasa dupa ele o mai scurta sau mai lunga dara de tristete, mai molcoma decat durerea, dar umpland sufletul, pana in cele mai ascunse unghere ale lui, cu un fel de ceata de lacrimi. Iata durerea mortii cuiva mult iubit, un caz extrem, care din durere devine tristete, apoi, incet, prin ani, aproape uitare, apoi diafana tristete a insasi uitarii. Sau tristetea amintirii dupa ce uitarea parea sa-si fi facut lucrarea ei inceata si cand auzirea unui cantec vechi sau a unui glas asemanator, revederea unui loc fac din nou trecator sfasietoare o tristete aproape irosita, facand sa reverbereze iarasi in noi marile, pierdutele ecouri ale iubirilor moarte.

N-as sti sa spun, si nu este suflet omenesc care sa stie sa spuna pe deplin ce a fost in sufletul lui Isus in noaptea aceea din gradina Ghetsemani. Dupa Cina ii lasa pe ceilalti apostoli acolo, luand cu el doar pe Petru si pe cei doi fii ai lui Zebedeu, Iacob si Ioan. Iar acestora le spune :

"Sufletul meu este cuprins de o intristare de moarte" ( Matei, 26, 38 si Marcu,14,34).

Dupa aceea se roaga tatalui sau in doua randuri, implorandu-l sa indeparteze de la el paharul acela al suferintei si al mortii. Iar celor trei ucenici le spune intr-un rand, in zbuciumul acelei nopti : "Duhul este plin de ravna, dar carnea e slaba". Daca adaugam la acestea tristetea infinita a strigatului de pe cruce : "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit !" (Matei, 27, 47 si Marcu, 15, 34, cf. Psalmi, 21,1) putem sti ca a existat in lume o asemenea tristete, a unei fiinte omenesc-divine, si, ca tristete omeneasca, o putem intelege si vesnic impartasi. Dar poate fi tristetea lui Iisus o tristete numai si numai omeneasca ?

Celalalt fel de tristete, cea care innegureaza sufletul pentru ce n-am avut si nu ne va fi dat sa avem, este si ea reductibila cumva la cea dintai. Nu pentru ca am putea pierde ceea ce n-a fost niciodata al nostru, ci pentru ca, dupa ani de viata a sinelui si deprimenire a lui la vechiul loc al iubirii "in suflet toarce mutul Regret infasurat in vant". Dar sa ne gandim si la tristetea aspiratiei zadarnice, care pare a avea doua vremi, dintre care prima ar fi aceea a tanjirii, a nerabdarii, a neputintei de a avea imediat si deplin ceea ce atat de aprig dorim : oameni sau stari de lucruri, obiecte ale iubirii, ale ambitiei ori ale vanitatii noastre. Numai ca toate acestea sunt mai aspre sau mai clemente dureri. Ele nu sunt tristete. Tristete poate sa fie numai in anumite forme mai difuze, mai calme si mai elegiace ale dorului, cand el este adiere si boare, nu naprasnic vant, uneori umpland de o lina tristete tot ce ne-a ramas de trait. Si nu arareori transformandu-se pentru totdeauna intr-una dintre cele mai adanci si mai cuprinzatoare : tristetea sinelui de sine, facuta din cenusa multor arderi si din malul amar al unor vise aproape uitate si incununata de singuratate, de marea singuratate a sinelui cu sine. Daca toate acestea sunt oarecum limpezi, atunci putem proceda, fie si sumar, la o analiza a tristetii dupa varstele sufletului. Tristetea copiilor care au pierdut ceva esential sau sunt mereu privati de bucuria lor, teribila tristete a adolescentilor grei de dorinte, slabi de puteri, visatori patimasi si perplecsi ai unor vise obscure sau confuze, dulce otraviti de un prea devreme care li se pare, deja cerniti, un prea tarziu. Dar locul imparatesc al tristetii, al tristetilor de orice fel, este varsta tarzie, cea din urma, bantuita de amintiri, de nostalgii, de regrete, cu orizontul sperantei inchis. Dar ati vazut cat de frumosi sunt batranii care-si ascund cu nobila discretie tristetea, dar pe care nu pot s-o ascunda de tot, li se stravede in cate o privire, in cate o expresie, in cate un gest ? Dar fiintei pieritoare nu i-a fost dat sa simta doar tristetea ei, ca ins patimitor si iubitor. Exista in noi puterea de a depasi cercul ingust al sinelui si de a trai tristetea altora, care poate nici nu-si dau seama cat ar putea fi de tristi. Si nu este in joc aici o miscare generoasa a inimii plina de mila, ci o aptitudine si mai inalt spirituala : aceea de a simti tristetea inerenta conditiei noastre, a tuturor cati ne nastem si ne pierdem sub cer. Putem simti compatimire pentru un om sau altul sau pentru copii vitregiti, batrani din aziluri, triburi care se sting, oameni dezradacinati, pribegi sau infranti, in genere pentru cei care au pierdut ceva, s-au pierdut pe sine, cei pe care ii mai insufletesc doar putine sperante sau numai triste amagiri. Dar tristete se naste si din contemplarea istoriei : zadarnicia zbuciumului uman, perindarea de forme efemere, neistovita vestejire a tuturor gloriilor, continua scufundare in tarana a atator timpuri, destramarea si spulberarea imperiilor, amutirea atator glasuri si a atator vuiete, macinarea si prabusirea in pulbere a trufaselor maretii de marmura si piatra, cetatile moarte, marile cimitire ale veacurilor cu numele mereu mai sterse, galopul hoardelor crude si avide peste stralucirea civilizatiilor, amurgul credintelor, multimilenara, muta patimire peste care trec maree de uitare. Tristetea gloriilor si a patimilor moarte. Locurile candva pline de viata, apoi parasite, sterpe, mute, pustii, sunt tot atat de triste cat de adanc si de bogat este trecutul lor pierdut. O tristete care nu trebuie cufundata cu aceea a locurilor dintotdeauna sau pentru totdeauna pustii, goale de intamplari, a deserturilor uriase de nisip, de zapada sau de valuri, cerul insusi cu stelele lui, inaccesibilul. Tristetea pe care o desteapta este aceea a pierderii noastre in singuratati mai mari decat puterea de a le da un sens comensurabil cu existentele noastre. Caci nu ne este dat, asteptand trecerea eonilor si sfarsitul timpului, decat sa ascultam fosnetul uscat al vantului in zapada unei culmi pustii, sau, si mai in adanc, un freamat de inimi nevazute, pierdute, care bat in spumele marii, umbre care trec mereu peste chipul orb al uitarii, dar mai ales, mai in adanc, nedeslusita curgere prin timp si in singuratatea lor a tuturor lucrurilor. Se face uneori o diferenta oarecum prea transanta intre tristete si melancolie, vazand in aceasta din urma o stare fara motiv determinat, difuza si vaga, cu predominanta reflexiva, incarcata de reverie si de o anume subtila voluptate. Insa cine a acceptat termenii analizei de mai sus va observa usor ca distinctia aceasta se intemeiaza pe o confuzie intre tristetea individual-existentiala si tristetea contemplativa.

Alteori se face alta confuzie, de data aceasta intre tristete si durere. Cioran atribuie tristetii "interiorizare dureroasa" si ii confera proprietati mai sumbre, plutoniene, capacitatea de a "reflecta ceva din aceasta agonie", din indelunga agonie care este viata : "o fenomenologie a tristetii ajunge la ireparabil, pe cand una a melancoliei la vis si la gratie": "Oare exista alte intristari decat intristarile de moarte ?": "Daca ar exista un zeu al tristetii, lui nu i-ar putea creste decat aripi negre si grele, pentru a zbura nu inspre ceruri, ci in infern". Fireste nu vom raspunde acestor afirmatii apodictice, facute de Emil Cioran la 22-23 de ani, cramponandu-ne, pedant si scolastic, de propriile noastre distinctii. In acest domeniu orice clasificare prea brutala este o nedelicatete teoretica. Important este, pana la urma, cum isi traieste fiecare propria sa tristete si, in cazul unora, mai cuprinzatoarea si inanalizabila tristete de a fi in lume. Sau cum poate concepe si simti cineva tristetea ca esenta a lumii sau ca substanta a ei, ca materia din care este facuta. Cum apare tristetea in partea mai tarzie a liricii lui Eminescu. El ii spunea adesea "durere", dar tristete era, cum multe mai adanci si mai pure n-au fost.

*

Exista si atitudini radicale care ii atribuie tristetii o prezenta pancosmica. Asa am simtit si eu candva. Ma resemnez, cerand iertare, sa reproduc aici un text al meu mai vechi, din Norii, p. 114-115 :

 "Toate coboara si urca in tristete. Ea este statornica instrainare si intoarcere in sine a fiintei, tacerea din adancul oricarei muzici, inserarea ce creste cu zorii laolalta, aura de excludere care imprejmuieste orice definitie, esenta si ceata, prohod neauzit, vis latent al treazului suflet al lumii, posibil nicicand implinit. Statornica, nu-i place decat arareori, luand mereu forma sufletelor trecatoare, sa vorbeasca limba lor trecatoare, nefiind numai si numai o stare, ci si un raport inteligibil, adesea intre distante foarte mari sau uitari absolute, carora le este ascunsa lege comuna. Tristetea nu se tanguie: buzele o simt amara si o pastreaza. A simtit-o pana si Dumnezeu facandu-se om, Fiul care o intoarce lumii ca dragoste mahnita si eterna. Este in alb si in rosu, in negru si in aramiu, in stanca si in cenusa, in dreapta si in cerc. Anotimpurile, viata si moartea sunt chipurile tristetii siesi egale. Fierbinte in foc, e puternica in lumina, lina in umbra, salcie in vant, se clatina in lacuri cu privelistile a caror soapta intoarsa este fapta ei. E albastra in cer si searbada in aer. Si stelele sunt triste, si zapezile si toate fapturile, nestiind. Bucuria ii este doar cununa si zambet, funingine ura, timpul imagine miscatoare, clipele ninsoare de aripi care umplu trecutul. Se afla in ochii biruitorilor si ai biruitilor, ai fecioarelor si ai statuilor. E limpede in ape si muta in pamant, grea in soare. Cu amintirea se cufunda si se iroseste lent ca un fum in spatiul fals al unei oglinzi. Merge cu lanurile manate de vant, curge cu raurile catre mari si se face valuri cu valurile lor, dand spumei uscatul ei freamat. In intuneric e intunecata si verde in frunzisuri, verde in ierburi, galbena in nisipul pustiilor. Sta intre stele si cade stearpa cu ele, inchinand pulberii lumina. Si tot ce trece trece cu tristete, pe langa ceea ce ramane cu tristete, sub niste ochi fara zambet si orbi."

 

Bucuria

 

   Da, in ciuda a tot, despre bucurie. Ma voi incumeta sa vorbesc despre bucurie si sa arat cate temeiuri are ea in vietile noastre, in orice vreme si aproape orice-ar fi.

Bucuria nu depinde nemijlocit si supus de imprejurari, ea este o putere vie a sufletului si isi trage forta din propria ei esenta.

Ea stie sa aleaga chiar si putinul bine cat se afla intr-o stare de lucruri si sa-l aseze mai presus de tristete, facandu-si din floare gradina. O vorba buna, o inseninare a cerului, un ras de copil, un gest de prietenie, un act de indemanare sau de istetime, o delicatete a cuiva, mirosul zapezii, o amintire fugara ii ajung. Sufletul capabil de bucurie este bogat, cuprinzator si cald, deschis catre ale lumii si catre semeni. Omul care stie sa aleaga bucuria nu cauta raul cu lumanarea, nu se vaicareste cat e ziua de lunga, nu cauta la fleacuri, priveste lucrurile cu ingaduinta si cu zambet, nu face din tantar armasar. Si nu este niciodata mohorat sau posac, pentru ca viata lui este partasa la lumina, nu la umbra. Cine-ar citi Paradisul lui Dante ar vedea ca e alcatuit numai din vesnica bucurie si ca toata bucuria aceea e pura lumina. Mai tare decat orice bezna.

Cei apti pentru bucurie, si totodata vrednici de ea, stiu sa se bucure si de ceea ce, bun fiind, dar firesc, trece nebagat in seama, cum ar fi sa fii sanatos sau liber sau la casa ta. Sau de faptul ca necazurile iti ingaduie si un mic ragaz, ca ai constiinta impacata si curata sau, de ce nu, ca nu este chiar atat de rau cat ar putea sa fie. Am auzit in privinta aceasta sfada unora, ca adica a spune "bine ca nu-i mai rau" este o slabiciune, ca face jocul stapanirii, care ne vrea multumiti cu putinul pe care ni-l da, ca este o demitere de la datoria de a-ti reclama drepturile tale legitime. Numai ca acestia incurca doua planuri distincte : poti foarte bine sa ai darzenia si curajul de a lupta pentru indreptarea lucrurilor si in acelasi timp sa te bucuri de ceea ce ai, gandindu-te ca barem nu te afli la vreme de razboi sau de molima, ca nu ai a te teme de zbiri, ca nu esti supus la cazne, ca ii poti, cat de cat, ocroti pe ai tai, ca traiesti in iubire si in buna pace, ca ti-s copiii zdraveni si voiosi, poate chiar destepti si poate chiar frumosi sau amandoua la un loc. Si mai este o bucurie, proprie oricarui suflet bine alcatuit : aceea a priceperii si a puterii de a face bine si cu drag ceea ce faci, bucuria lucrului bine facut ,de la un scaun pana la un poem. Ba chiar, un mare ganditor din prima jumatate a acestui veac, Bergson, spune ca bucuria este mai ales aceasta : semnul de la fire al unei izbanzi si al unei impliniri, al unui spor adus lumii prin faptuirea ta. Dar pentru asta trebuie sa traiesti pe masura puterilor tale, sa-ti gasesti locul tau adevarat, sa te multumesti cu a fi ceea ce ai fost menit sa fii. Multi se instraineaza de bucurie tocmai pentru ca se instraineaza de ei insisi.

Si, dincolo de orice bucurie anume, mai este simpla bucurie de a fi, de a te afla in lume si nu in nefiinta, de a trai, faptuind si indurand, de a simti cum se perinda, schimbatoare, anotimpurile si anii, de a fi partas la vremea ta si a vedea ce se mai intampla, cand mai bine, cand mai rau, de a trai in asa fel, incat moartea ta sa fie ca desprinderea si caderea la soroc a unui fruct copt si plin de buna samanta in viata lumii. Bucuria nu este asadar o oarecare disponibilitate contingenta, ci o virtute care, cum am spus, deriva dintr-un principiu interior, activ si dinamic, putand functiona independent de ce ti-a fost dat. Fara aceasta virtute orice si oricat ai avea, oricine ai fi, chiar si Cressus, te mananca tristetea, pustiul si uratul.

Iar oamenii care stiu si au puterea sa se bucure fac lumea mai frumoasa, raspandind in jurul lor, ca un har, bucuria.

 

Sarbatoarea

 

   Ne traim sarbatorile fara sa stim prea bine ce inseamna sarbatoarea in cuprinsul si in adancul sufletului omenesc.

Totusi, fara ea vietile noastre ar fi mult mai sarace, iar zilele noastre ar curge mereu la fel. Fireste nu tot timpul : sunt in vietile noastre, ca insi si ca umanitate, zile cand au loc evenimente care ies din masura comuna, cand se produce ceva deosebit sau hotarator. Dar acestea nu pot fi inca numite sarbatori, ele vor deveni astfel doar cu timpul si cu puterea amintirii, ca periodice celebrari a ce s-a intamplat candva si ne-a adus innoire sau bucurie : biruinta, nasterea, intalniri minunate, uniri si reuniri, mantuiri, ceasuri de rascruce, in care un om sau omenirea a pornit pe un drum nou.

Singura imprejurare in care sarbatoarea coincide cu evenimentul insusi este Anul Nou, cand nu celebram nimic din trecut, cand sarbatoarea nu se asociaza cu o comemorare, ci cu inceputul unui nou ciclu al vietii, ai carui zori ii investim cu forta neistovita a sperantei, de care ne bucuram nu pentru ce ni s-a daruit candva, ci pentru ceea ce ne poate fagadui inca netraitul, viitorul.

Dar sarbatoarea tinde sa se autonomizeze de trecut si absoarbe in ea alte determinari, din viul prezent. Pentru cei osteniti ea este o zi de odihna, un ragaz al neincetatei trude. Chiar Dumnezeu, dupa ce a facut lumea, s-a odihnit in ziua a saptea, a binecuvantat-o si a sfintit-o. Pentru cei pe care ii apasa uratul zilelor mereu la fel, sarbatoarea este o altfel de zi, o schimbare, o scurta iesire din tiparele stereotipe ale vietii. Si cauta sa o umple cu cat mai multa bucurie, facand-o cat mai altfel. Si astfel sarbatoarea se desprinde de originea ei si inceteaza sa mai fie o comemorare, ramanandu-i doar bucuria de a exista, in sine.

Sarbatoarea tinde sa se resoarba in prezent, hranindu-se din trecut, doar cu propria ei amintire. Craciunul nu este numai sarbatorirea unei Nasteri, ci si o zi in care urca in noi din trecut, ca un parfum, amintirea primelor noastre intalniri cu Craciunul. Sunt, prin urmare, sarbatori in care sarbatorim sarbatoarea insasi si istoria ei in vietile noastre. Se vede si dupa cum le asteptam, cum ne pregatim pentru ele, cum ne ilumineaza timpul asteptarii. Dar sarbatoarea nu exista cu adevarat decat pentru cine este in stare s-o traiasca cu un suflet sarbatoresc, pentru cine are destule resurse interioare ca sarbatoarea sa-i umple sufletul cu o bucurie intensa si inefabila. O bucurie care ne face sa simtim, pentru o clipa care se reinnoieste mereu, an de an, ca e alta lumina

in lume, ca mult mai vii sunt culorile si mai limpezi contururile ei, ca pana si aerul miroase altfel, ca altfel rasuna ecourile si ca iubim mai mult ce avem de iubit.

Din pacate, in multi dintre noi sarbatorile se uzeaza si isi pierd stralucirea. Asa cum restul zilelor este la fel, la fel cu sine ne apare sarbatoarea prin ani, mereu mai aceeasi, nu ne mai surprinde si nu ne mai exalta. Si exista oameni care nu numai ca nu se mai pot bucura de sarbatori, dar le resimt ca pe ceva mai mult suparator, chiar plicticos. Nu neaparat pentru ca au un suflet sarac. Poate sunt pur si simplu prea tristi, prea de tot obositi de viata, prea obsedati de ceva care ii instraineaza de lume. Sunt de plans.

In schimb, uitati-va la copii si la sarbatorile lor : cum le asteapta, cum le traiesc, cum si le aduc aminte. Priviti la ochii lor cand stau in fata minunii, cand li se dezvaluie darul, cand asculta cantecul sarbatorii. Pentru cei mai multi dintre noi singurele sarbatori adevarate sunt, mereu mai mult, acelea pe care ni le dau copiii si sarbatoarea eterna din ei.

 

Placerea

 

   Se poate sustine ca toti oamenii urmaresc placerea pentru ca toti doresc viata...

Placerea... desavarseste viata, iar viata este un lucru de dorit. Insa intrebarea daca dorim viata de dragul placerii sau placerea de dragul vietii poate fi deocamdata lasata fara raspuns. Tot ce putem spune este ca apar prea legate intre ele pentru a putea fi separate. Aristotel, Etica nicomahica, X, 5. Nu putem nega ca majoritatea marilor culturi au recurs la distinctia falacioasa dintre suflet si trup, deosebindu-le net in esenta lor, opunandu-le chiar si dand "sufletului" o pretuire pe care trupului i-o refuza cu dispret. Si bine stim cu totii ca multe idealuri morale sunt asociate cu mortificarea trupului, cu asceza, cu renuntarea la placeri, in numele virtutilor purificatoare ale suferintei trupesti prin privatiune sau chiar prin tortura (autoflagelarea, ciliciul, numeroase forme ale penitentei). Voi afirma, fara demonstratie (nu si-ar avea rostul aici), deci voi postula ca trupul si sufletul sunt doua fete ale aceleiasi realitati, ca nu pot fi separate decat pentru comoditatea discursului si pentru a pune accentul pe o functie sau alta a aceluiasi sine, care este trup-suflet, asa cum spatiul si timpul sunt spatiotimp.

Nu vi s-a parut niciodata curios ca Dante confera sufletelor mortilor un fel de trup care nu e doar aparenta si simulacru, de vreme ce poate simti durerea si implicit placerea ? Si ca acelasi Dante se simte obligat sa explice pe larg de ce, potrivit credintei crestine, ne vom infatisa la Judecata de apoi cu trupul nostru cu tot ? Si totusi crestinismul se numara printre credintele care au dus cel mai departe distinctia dintre trup si suflet, privilegiind sufletul. Si oare de ce, dupa cele mai intemeiate si mai probe marturii, unele stari provocate de niste substante halucinogene seamana pana la identitate cu starile de extaz ?

Dar, pana la extaz, noua, muritorilor facuti din suflet-trup, ni s-a dat placerea, toata scara placerilor. Si sa nu se spuna ca placerea este a trupului, ca este un ce trupesc. Este la fel de imateriala si de nevazuta ca tot ce, traditional, tine de suflet, ca sufletul insusi.

Iar cine isi numeste trupul "fratele porc", distingandu-l de sine si dispretuindu-l cu oarecare tandra si indulgenta condescendenta uita ce abisuri de abjectie poate contine, sufletul uman". Trupul, desi nu este pura natura, este inocent ca orice realitate naturala. O realitate naturala fara care inca nu s-a vazut in lume suflet, nici spirit, cu toate elevatiile lor. Si vorbind de natura ea a sadit in noi placerea, si totodata suferinta privarii de ea, placerea de a manca pentru a subzista, placerea de a iubi pentru a ne perpetua cumva si dincolo de moarte. De altfel, se stie ca, in istoria vietii, iubirea si moartea sunt inventii relativ tarzii, pline de fericite consecinte. Iar omul a facut din inmultire si sex o feerie nesfarsita, care ii umple istoria. Si chiar din alimentatie, pe alocuri, a faurit o arta subtila. Si fie poemnita aici si joaca tuturor copiilor din lume, care, indiferent care i-ar fi rolul biologic, este insotita de una dintre cele mai intense placeri care se pot trai in viata, cum se poate vedea numai privindu-le chipul, privirea, cand se joaca, uneori pana la extenuare. Iar noua, crescuti din bucuria acestei placeri vechi, avand a trece prin zile si ani, oare noua nu ne este data placerea de a auzi cum se starneste vantul printre arbori, racoarea umbrelor adanci ale verii, mirosul zapezii, privelistea marii neincetata ? Dar, chiar independent de consideratii asupra gradului de elaborare a unei placeri date, vom spune ca, la un nivel oricat de frust, placerea, asa cum sta la radacinile vietii, este indispensabila vietii si ca, pe deasupra oricarei placeri determinate, gustul vietii este dat de placerea in sine de a fi, care este mai mult decat suma placerilor date noua, este manifestarea vitalitatii, a belsugului de viata care curge in vinele noastre si ne leaga de viata lumii. Si chiar in sfera actiunii: orice actiune care izvoraste din libertatea noastra de a alege este insotita si stimulata de placerea de a o exercita. Iar placerea, o anumita forma intensa si decantata de senzualitate, este implicita in cea mai pura contemplatie. Chiar Platon, in Banchetul, cand vorbeste de contemplarea Frumusetii ca Forma sau Idee, presupune ca nu ajungem pana la ea decat trecand printr-o zona tot mai larga si mai inalta de placeri, corespunzand unor frumuseti tot mai abstracte. Dar noi, refuzandu-l pe Platon, vom pretui placerea care nu duce mai departe decat frumusetea data noua aici si acum. Iar frumusetea la randul ei, oricum am analiza-o, nu poate fi despartita de placere. Nici chiar frumusetea cea mai abstracta, cea mai aparent departata de simturi si de dorinte. Fara capacitatea mereu reinnoita de indiferent ce orgasm lumea ar fi de nelocuit si de neacceptat. Ne-ar roade plictisul, ne-ar manca uratul, ne-am pierde intr-o entropie letala. Pana si asceza este gandita ca un drum catre extaz. Iar elanul de viata care strabate viata (si poate lumea in intregul ei) este ori voluptuos ori nul. De aici, in chip paradoxal, si faptul ca placerea se poate intoarce, in anumite conditii, impotriva vietii. Omul, nefiind pura natura, poate cadea in placere ca intr-un abis si sa se piarda acolo. Rupte din contextul lor, care este al intregii vieti si al placerii globale de a fi, anumite placeri pot deveni, cum stim, ucigase. Nu le cultiva decat acela care si-a pierdut masura, deplinatatea omeneasca, cel a carui vitalitate este cumva avariata, cel care nu mai e in stare sa traiasca muzica atat de complexa a placerilor terestre si isi vinde sufletul pentru un singur sunet care, tot mai intens, devine strigat si apoi moarte. Si, daca ne gandim mai bine, chiar viciile, ca sa folosim o terminologie desueta, sau macar o parte dintre ele, nu sunt altceva decat decontextualizarea unei placeri si trecerea ei in exces, lipsa de cooperare cu intregul placerilor care, bine practicate, pot deveni, sub ochii scandalizati ai ascetilor, nobile virtuti. Sau, oricum, nobile, deloc injositoare insusiri ale omului deplin si viu pe deplin.

 

Superficialitatea

 

   E plina lumea de oameni superficiali. Superficiali in ce fac, in ce gandesc si in ce simt. Cu alte cuvinte, lipsiti de capacitatea de a desavarsi un lucru, de a-l face ca lumea si totodata neinstare de vreo adancime a gandurilor si a sentimentelor. In plus, incapabili de a-si da seama ca sunt ceea ce sunt. Sentimentele lor sunt focuri de paie, sau daca sunt mai intense, nu aduc mult bine celor din preajma ; gandurile lor, chiar cand e vorba de oameni inteligenti, sunt aproximative, volatile, chiar zanatice, oricum fara temei adanc. Asta nu inseamna neaparat ca sunt inactivi si apatici. Asa cum exista prosti harnici, exista oameni superficiali care isi fac treburile cu sarg (chiar cand avanturile le sunt scurte), dar, Dumnezeu stie cum, ce fac ei iese anapoda, mai mult strica decat dreg, aduc mai multa paguba decat spor. Ii mananca un fel de neliniste, care ii face vesnic nerabdatori si pripiti, ii pune mereu intr-o agitatie desarta, ii determina sa sara iute de la una la alta, cheltuind o energie care se aprinde si se stinge din propria ei putina substanta, fara a fi in stare sa se aplice cu staruinta si cu coerenta unui obiect. Unii sunt simpatici, pot chiar inspira un fel de tandra compasiune, insa, priviti fara superficialitate, oamenii acestia, in inconstienta lor, sunt daunatori celor din jur si, indeobste, tuturor. Macar pentru ca nu te poti bizui pe ei, oricate ar fagadui in usuraticele lor elanuri.

Mai exista si o alta specie de oameni superficiali, dar nu prin firea lor, ci printr-o atitudine mai mult sau mai putin deliberata. Acestia lucreaza de mantuiala (adica doar sa se mantuie de o treaba, sa ispraveasca cu ea), nu pentru ca n-ar putea si altfel, ci pentru ca nu simt indemnul interior de a lucra cum se cuvine. Le prieste lenea, chiulul si delasarea, nu-i stimuleaza nimic.

Aceasta stare de spirit, raspandindu-se, devine un flagel social si apare mai ales in oranduirile nedrepte. Rezultatul unei actiuni efectuate cu superficialitate este defectuos si deficitar. Lucrul rau facut nu corespunde standardului minimal de calitate si nu rezista probelor functionale. Fie ca produsul nu-si atinge menirea : ce trebuie sa taie nu taie, ce trebuie sa fie gustos n-are gust, ce trebuie sa creasca ramane pipernicit, ce trebuie sa mearga sta, usa nu se potriveste cu tocul, nici cheia cu broasca.

Fie ca, mai rau, chiar la o solicitare normala, se produc accidente si catastrofe : podurile se surpa, cazanele explodeaza, cladirile si avioanele se prabusesc, trenurile o iau razna si instalatiile iau foc. Acestea sunt efecte. Cauza lor este un rau social la a carui radacina se afla un rau moral. Cine lucreaza prost, indiferent de motive, se preface ca lucreaza bine. Astfel ca aceasta specie de superficialitate opereaza un transfer de la realitate la aparenta. Ceea ce este vorba mincinoasa in sfera adevarului este fapta mincinoasa in sfera actiunii. Nici o societate omeneasca nu poate rezista indefinita atunci cand se intemeiaza pe minciuna, pe dubla minciuna a vorbei si a faptei. Simulacrele nu dureaza.

Intr-adevar, intre omul care lucreaza temeinic si cel care nu face asa exista o deosebire esentiala. Cel dintai sapa brazda adanca, face lucruri trainice, slujeste unei durate. Fapta celui de-al doilea se degradeaza grabnic, se ponoseste si se destrama, cade in paragina. Prost facute, soselele se desfunda si canalele se infunda, vagoanele devin niste ruine calatoare, orasele cad prada pulberii si buruienii, statuile coclesc si se lasa intr-o rana. Si pagubiti suntem cu totii, buni si rai. Pagubiti si pe deasupra decazuti de la una dintre cele mai mari demnitati ale omului : aceea a lucrului bine facut.

Am dat exemple din sfera tehnica si materiala pentru ca sunt mai graitoare intuitiei imediate. Dar tot atata rau fac in partea spiritului cei care lucreaza dupa ureche. Asta inseamna sa-ti incropesti avutul mintii pe apucate si din auzite, din ceea ce circula, neverificat, prin aerul vremii, din locuri comune, din prejudecati neroade, din informatii la a doua mana, din cultura de almanah sau din lecturi rau mistuite. Cei carora le place sa traiasca asa au totusi cumva sentimentul unei carente fundamentale si atunci cauta o compensatie in falsa profunzime, in folosirea, fara o lunga stradanie a cugetului, a catorva vorbe care suna adanc, a catorva idei, pline de gand la origine, si apoi golite, deteriorate si tocite de folosirea lor de catre asemenea tristi veleitari.

 

Nepasarea

 

   Nepasarea este buna cand nu-ti pasa de zadarnicii : de gura lumii, care multe spune si putine stie cu adevarat, de preacinstirea celor necinstiti, de pisicile negre care iti taie drumul, de faptul ca ploua, de cat sunt oamenii de rai, tu socotindu-te intotdeauna altfel, de necuviinta slujbasilor, de palavrageala dregatorilor, de prea multe muste, de imbulzeala pe care, totusi, o sporesti si tu, de conspiratiile mondiale, de fustele prea scurte sau prea lungi, de cine s-a avut bine cu cine, de cainii vagabonzi. De cate si mai cate, inclusiv de soarta, cand de fapt soarta ta esti tocmai tu, care foarte putin te cunosti si, din aceasta nestiinta, tot dai vina pe un concept nebulos. Fireste, sunt multe lucruri mari de care trebuie, sau ar trebui sa-ti pese. Nu despre ele va fi vorba acum.

Aici ne vom margini la lucruri mai marunte, care ne strica viata, dar care, insumate, se constituie intr-o civilizatie a raului plac. Despre nepasarea pagubitoare se cade sa vorbim. La temeiul ei stau cateva principii.

Unul, fundamental, este enuntat adesea : Lasa, ca merge si asa.

Celelalte sunt mai mult latente : De ce sa ma omor cu firea, ce-mi pasa mie, cui ce-i pasa, de ce atata zor, maine nu e zi ? sau Treaba lor pe mine nu ma priveste. Si poate chiar au dreptate cei care gandesc astfel, dar una stramba. O vasta conceptie endemica in care se amesteca lenea, delasarea, miopia pragmatica, lungul nasului ca masura a lumii, nesimtirea, aiureala, prostia, lipsa unei aprecieri corecte a oportunitatii si a urgentelor, impacarea nevolnica cu mersul lucrurilor asa cum este. In timp ce ele, incet, incet, se dezagrega, o iau razna, se pustiesc, se darapaneaza. Dar mai ales lipsa sentimentului ca exista datorii nescrise, obligatii ale omului vrednic si chibzuit ca atare. In ansamblu, ideea zanatica si nefasta ca o lume, cat s-ar deteriora ea in amanunt, rezista chiar asa oricat: cu franele uzate, cu robinete care nu se mai inchid, cu ferestre sparte, cu copii crescand in voia lor, cu catastife tinute la intamplare, cu numele scrise pocit, cu drumurile desfundate, cu vehiculele publice zdranganindu-si fiarele vechi, cu tigara vesel aruncata intr-o claie de fan.

In nepasarea aceasta tembela si adesea voioasa, de lucruri in general, se mai afla una care poate da seama de toate : nepasarea de altul, de ceilalti, in cercuri tot mai largi de indiferenta, de la ai tai pana la tara. Nu dusmanie, nu vointa rea - sentimente energice si orientate - ci doar nepasare. Neputinta de a ne identifica cu altii, in comunele noastre nevoi si in comuna noastra umanitate. Incapacitatea de a aprecia consecintele actelor noastre asupra celui de langa noi sau care vine dupa noi si se va speria de ce-am lasat in urma. Nu iti infestezi vecinii cu zgomote asurzitoare sau cu mirosuri agresive pentru ca ii detesti, ci pur si simplu pentru ca nu iti pasa de ei : tu sa-ti faci voia, ca si cand ai fi singur pe lume. De ce sa lasi curat si bine oranduit dupa tine ? Ti-ai facut interesul si gata. Urmarile nu intra in puterea ta de a ti le imagina, pentru ca iti lipseste capacitatea de a-ti pasa. Ea iti vine numai atunci cand esti obiectul nepasarii sau al protestelor altuia. De aici vrajbe si uri, procese, vendete, o cheltuiala de energie prosteasca si trista, cu totul disproportionata fata de putina atentie datorata altuia, care inseamna a-ti pasa de el cat iti pasa de tine. Sau chiar mai putin, dar totusi. Caci, de fapt, nepasarea de mersul lucrurilor si nepasarea fata de altii este, privita mai de sus, grava nepasare fata de tine insuti.

Suma actelor de nepasare, lipsa de grija pentru ceea ce merita grija cand e gandit ca intreg bine alcatuit, ca o mare gospodarie a tuturor, poate duce de rapa o lume cu nepasatorii ei cu tot. Bunul obstesc este privit cu nepasare pentru ca "obstesc" a ajuns sa fie sinonim cu ceva care nu te priveste, care nu e al fiecaruia, ci al nimanui. Si astfel nepasarea devine o autoagresiune generalizata si pe termen lung, o vasta paragina al carei singur rod e paguba noastra a tuturor si a urmasilor nostri. Ca sa fie altfel nu e nevoie de un Mare Gospodar care sa iti bage frica in oase. S-a vazut ca e chiar dimpotriva. Este nevoie doar sa lasi o clipa totul de izbeliste - lucru foarte usor - si in clipa aceea sa te gandesti putin - lucru, ce-i drept, foarte greu - cat de frumoasa ar fi lumea si buna de trait in ea, daca am sti sa ne pese.

 

Homo valachicus

 

   Exista atatea definitii ale civilizatiei, incat o cercetare a lor, aici, nu i-ar fi cititorului de nici un folos. Intuitia comuna ajunge. Si ma voi margini la necazurile noastre, incredintat de faptul ca, pe masura ce ne vom cunoaste mai bine, lepadandu-ne de orice trufie, vom mai putea indrepta cate ceva. Nu e oare mai bine ca, in loc sa ne conferim blazoane iluzorii, sa invatam mai bine ce suntem cu adevarat ? Nu exista vindecare decat prin adevar. Dar adevarul nu trebuie spus cu incrancenare, ci cu intelegere si cu dragoste, si nu fara zambet. La noi lucrurile nu se indreapta cand cineva isi aroga rolul de a biciui, scrasnind, moravurile, de undeva de sus, din transcendenta unei constiinte presupuse fara gres. E bine sa ne judecam, cu dreptate, noi pe noi insine, sperand ca orice act de cinstita si lucida cantarire de sine va da cu vremea roada in imanenta constiintei obstesti.

In materie de civilizatie nu stam prea bine, de ce sa ne mintim ? Pricini ar fi destule : urbanizarea pripita, inchiderea tarii fata de lume, subrezirea institutiei familiale, nivelul scazut de trai si de luminare, absenta unei constiinte clare a relatiei dintre individ si stat, dainuirea unor vechi naravuri si mentalitati. Dar, oricare ar fi cauzele, fapt este ca stam prost. Nici nu stii de unde sa incepi. Uite, daca tot ne laudam ca de la Ram ne tragem, s-o luam de la drumuri.

Unul dintre prestigiile civilizatiei romane au fost soselele, podurile, viaductele, facute sa ajunga pretutindeni si sa dureze veacuri. Iar drumurile noastre sunt ca vai de lume : sosele deficitare si restul facut din hartoape, praf si noroi. Caile ferate nu sunt rele, dar ce circula pe ele este dezastruos: vagoane hodorogite si pradate, peste masura de murdare, de intunecate si, iarna, de reci, ca la vreme de razboi. Ruleaza asa, la nesfarsit, salbaticite si uitate. La fel cu institutiile publice, in care paragina si ponosirea se iau la intrecere cu reaua organizare, care pare dea dreptul dusmanoasa : cozi grele si haotice, un mare zbucium zadarnic, alergaturi bezmetice si fara noima, timp pierdut, vorbe proaste, confuzii si erori. Si, daca tot vorbim de institutii, sa nu uitam de una socotita drept indicele de civilizatie a unei comunitati : cabinele publice cu destinatie sanitara. Cate dintre ele nu au devenit locuri de pedeapsa, ca bolgiile lui Dante, haznale abjecte consacrate scarnei, duhorii si mustei ? Poate si de aici, dar nu numai, faptul uluitor ca poti adesea vedea barbati, uneori cu o infatisare respectabila, usurandu-se in plina zi de udul lor langa vreun stalp sau gard, in vazul copiilor de scoala. Pentru ca e departe de a fi vorba, in tara la noi, numai de incuria si de stupiditatea institutionala.

Nici omul nostru, ca ins, nu se lasa mai prejos. In mintea lui bunurile publice nu sunt ale tuturor : sunt ale nimanui. Le strica si le devasteaza fara mustrare de cuget, din nepasare, din nepricepere, uneori din simplu vandalism. E drept ca unele sunt privilegiate : nu le strica, ar fi pacat, doar si le insusesc. Nu de alta, dar le sunt de trebuinta si nu costa nimic. Stiu locuri circulate unde risti sa cazi din zece in zece metri in cate o groapa, ca intr-o capcana sapata de vrajmas : capacele grele, de metal, de pe gurile de control ale instalatiei urbane de apa au fost, pana la unul, furate. Dar ce nu se fura ? Si tot ale nimanui ii par a fi omului nostru, dragul de el, spatiile publice, strazi, piete, spatii verzi, incinte, faleze, terase. Le considera drept niste maidane care pot fi murdarite oricat si cu orice, de la mucuri de tigara pana la dejectii. Un loc predilect de azvarlire si acumulare a resturilor de orice fel este cel din imediata apropiere a locurilor destinate tocmai pentru asta. Povestesc unii, veniti de prin Germania, cum e acolo. Sunt uluiti de ce minuni de curatenie se pot vedea la nemti. Vazuti cu ochiul nostru, nemtii par chiar nitel maniaci. Iti vine sa te descalti pe trotuar si, de la o vreme, ti se face frica, tu avand naravul tau si acolo nefiind de glumit. Si te intorci rasufland usurat, la ale tale, unde ti-e drag sa traiesti, pentru ca multe alte inlesniri mai afli si te simti la largul tau.

Omul acestor locuri are o relatie speciala cu norma (lege, regula, prescriptie), o relatie confuza care ii vine din doua directii corelative : 1. considerarea statului nu ca instanta de reglementare si de mediere, ci ca una represiva si spoliatoare (lucru nu fara intemeiere istorica) si 2. un sentiment excesiv al interesului personal imediat, din care omul nostru nu e dispus sa sacrifice nimic in vederea unei reglementari publice si echitabile a intereselor individuale.

Orice circuit prea lung de la profitul imediat pana la cel mijlocit de lege ne depaseste imaginatia, rabdarea si capacitatea de incredere. Dar chiar reglementarile mai marunte, care nu cer cine stie ce patrundere, sunt considerate neavenite si incalcate cu seninatate : parca ti-e mai drag sa fumezi acolo unde scrie "fumatul oprit", sa treci strada pe oriunde, sa parchezi unde iti vine bine, sa intri pe unde se iese. Daca de oprelisti nu-ti pasa, indrumarile le ignori din principiu, preferi sa te descurci de-a oarba, sa bati la prima usa care ti iese in cale, sa incerci cinci ghisee sau cinci compartimente de tren, daca nu zece vagoane, pana sa-l nimeresti pe cel bun, intreband bezmetic in dreapta si-n stanga, deranjand o multime de lume, irosind energia si timpul orisicui.

Preferam un cadru mai lax, cu aproximatii, tolerante si derogari, cu mici ajustari si zabave, cu alternative mai mult sau mai putin ilicite. O ordine negociabila. Orice rigoare ne strange ca o incaltaminte prea mica, orice ingradire prea intransigenta ne sufoca, de parca am fi claustrofobi ; chiar simpla indrumare ni se pare o privatiune de libertate. Pe cat de putin ii pasa acestui popor de libertatea mare, politica, sociala, civica, pe atat de mult tine la micile libertati ale unei anarhii tolerante si joviale.

Punctualitatea noastra lasa de dorit, iar omul punctual ni se pare maniac si ridicol. Cozile noastre, nu putine la marfuri sau ghisee, sunt haotice si litigioase, ca si felul cum ne purtam in vehiculele publice, unde aglomeratiile (care ar putea foarte bine lipsi) genereaza animozitati primejdioase. Intr-adevar, la greu, de sub tembelismul nostru lasator izbucneste violenta si brutalitatea si atunci se poate vedea cat de repede spiritul patriarhal de origine rurala, bonomia si levantinismul pot degenera in barbarie.

Totusi stadiul cel mai usor de atins la noi este acela pe care nu chiar degeaba il vom fi numind tiganie. Individualismul obtuz care dicteaza atatea dintre comportamentele noastre are drept principala manifestare lipsa de respect pentru ceilalti, pentru semenii nostri, deci cei care sunt ca si noi si ar avea in principiu aceleasi prerogative, dar care au un cusur, acela ca sunt altii.

Nu vorbesc acum nici despre badaranie nici despre relatii conflictuale, ci despre simpla si profunda nepasare fata de ceilalti : fata de timpul, de locul si de linistea lor, de dreptul lor de a exista in sine, nu ca simple instrumente ale comoditatii nauce a altcuiva.

Tu, ca trecator, trebuie aidoma unui automat cu fise, si fara sa ti se inregistreze, nu zic serviciul adus, ci simpla existenta, sa dai ora exacta, foc la tigara, indicatii rutiere, sa spui cat costa cutare lucru (al carui pret e afisat), de unde l-ai luat, cand va mai fi de gasit, uneori sa suporti confidente sau vaicareli. Multumiri ? Rolul tau o data incheiat, tu te resorbi in nefiinta. Esti considerat ca existand numai daca, lezat, protestezi. Dar atunci statutul tau este acela al unei fiinte suparacioase, suparatoare si, in ultima analiza, de prisos. Aerul romanesc de glasuri rastite care iti spun cu artag : "Da nerabdator mai esti, domnule !", "Ho, bre ca nu dau turcii !", "Daca nu-ti place, ia-ti masina mica!", "Ce ai, omule, ca doar nu te-am omorat !", "Ce atatea comentarii !", "Hai mosule, misca-te ca te cauta moartea pe-acasa !". In general, se constata ca esti prea sensibil, prea pretentios, prea nervos. Iar, cand te intorci acasa, afli de la vecinul tau cat de nemarginite sunt drepturile unui locatar : "Acasa la mine fac ce vreau", inclusiv zgomote infernale, duhori, inundatii, incendii, scandaluri si paruieli. Dar n-ai voie sa te plangi, pentru ca e in ograda lui si acolo se crede nu numai stapan, ci si singur pe lume. Iar cu sine, cu buna lui voie si cu pacatele lui homo valachicus este extrem de tolerant. Mai putin cu ale altora, iar atunci doar in virtutea unui pact nescris de complicitate generalizata. "Lasa-ma sa te las" este o expresie in care reciprocitatea ingaduintei in rau se imbina cu nepasarea si, iertat sa-mi fie, cu nesimtirea.

In destule privinte civilizatia romaneasca aduce inca bine cu o mahala degenerata. Nu zic, a noastra fiind, ne este draga si asa. Numai ca dragostea buna inseamna si vointa de indreptare, iar vointa aceasta ar cam trebui s-o gasim in noi si s-o facem sa opereze. N-as sti sa spun nici cum, nici cand.

 

Falsa constiinta *

 

* Consideratiile care urmeaza ar comporta o prezentare preliminara a raporturilor dintre sinceritate si adevar. Dar ele au fost transant elucidate de H. R. Patapievici in Cerul vazut prin lentila Ed. Nemira,p. 331-334, de unde citez doar : "Sinceritatea este o emotie a constiintei. Or, constiinta poate fi adevarata sau falsa, eronata sau rea, incompleta, alaturi de obiect sau inexistenta [...]. Sinceritatea este o emotie complet independenta de continutul ei : ea poate purta cu egala indreptatire emotiva asupra unei constiinte false [...] Eu pot fi sincer afirmand automistificari monumentale, pe care sa le ignor fara rest, adica, in termeni directi, cu veracitate [...] in toate cazurile, trecerea de la sinceritatea asertarii la adevarul asertiunii mi se pare frauduloasa."

   Este tot atat de usor sa te inseli pe tine insuti fara sa-ti dai seama, pe cat este de greu sa-i inseli pe altii fara ca ei sa observe.

La Rochefoucauld, Maxime (1678), nr. 115

   O anume diferenta intre ceea ce crede fiecare dintre noi despre sine si ceea ce este cu adevarat, asa cum il stie pe deplin numai Dumnezeu, este inerenta umanului, si nu despre un asemenea lucru va fi vorba aici, ci doar despre formele excesive, nu arareori aproape patologice, pe care le ia falsa constiinta de sine. Si, desi excesive si aproape patologice, ele sunt mai raspandite decat ne-am astepta. Termenul de "falsa constiinta" nu este pe deplin graitor. Nu este vorba numai de faptul ca cineva isi ignora adevarata fiinta si fire, sau ca se crede pur si simplu altfel decat este. Ea este in primul rand cultivarea unei credinte despre sine cu mult superioara realitatii, este o imagine exaltata a unei excelente absente.

Omul normal, ale carui corectii de imagine sunt mai mult sau mai putin rezonabile, avand un sine echilibrat, poate exista linistit cu propria sa imagine. Dar cel afectat de o falsa constiinta nu este in stare de astfel de lucru. Si nu atat pentru ca nu s-ar putea pana la urma impaca cu sinele lui adevarat, - este loc sub soare pentru noi toti si cineva acolo sus ne iubeste pe toti, - ci pentru ca vrea sa creada despre el ca este cineva inzestrat cu mari calitati omenesti, de obicei cele pe care le are cel mai putin, dar la care aspira cel mai mult. Asemenea om confunda propria lui realitate cu un deziderat himeric cu privire la sinele sau. Dar operatiunea aceasta de substituire nu se face constient, ci este un construct al inconstientului care are, in fiecare caz, o istorie individuala a lui, chiar daca, abstragand caractere comune, putem  construi o tipologie. Iar o data acest neadevar instalat in cineva, el este asumat ca adevar, cu credinta, cu iubire, cu mandrie si cu durere. Incapacitatea de autoanaliza corecta duce astfel la o alienare de realitate analoga cu cea din unele psihoze. Lucru usor de inteles, daca admitem ca orice falsa constiinta se constituie, progresiv, pe o rea constiinta de sine refulata. Unii sucomba sentimentului ca sunt nimica si nimeni, ca tot ce fac si ar putea sa faca le tradeaza nimicnicia. Altii se impaca cu ei insisi, asa cum sunt. Altii isi fabrica, in bezna si singuratatea sinelui, o constiinta falsa si traiesc asa, ca intr-o nebunie ambulatorie, cand mai benigna, cand mai damnata. Si mai periculoasa decat orice falsificare deliberata si decat orice ipocrizie.

Falsa constiinta ne obliga, fara sa ne dam seama, sa jucam un rol, mai mult, sa inscenam o drama pentru acest rol si sa o populam cu crezuri si cu lupte false, cu apoteoze si cu dezastre fictive. Cred ca multi dintre noi au vazut sau au avut in preajma lor asemenea insi jucandu-si tristul rol pe scena lumii. Unii sunt atat de naivi, atat de transparenti si atat de evident ridicoli incat nu pot inspira decat o ironie indulgenta si aproape tandra. Altii insa pot fi de-a dreptul sinistri. Si sunt numerosi, au diferite apucaturi, dar reductibile la un tip fundamental. Omul de felul acesta se crede si vrea sa fie crezut tocmai ceea ce nu este, si anume un om nobil in sfera etica si afectiva, luminat in ordinea cognitiva si puternic in cea volitiva. Fiind un simplu veleitar utopic, vrea sa apara nici mai mult nici mai putin decat ca paradigma excelentei umane. Iar aceasta imagine falsa despre sine o afirma si o exiba cu patos, traind-o mai ales atunci cand o propune altora sau se gandeste pe sine intre altii si mai presus de altii. Mai mult, traind si faptuind printre oameni de rand, afirmarea sa de sine ia forma unei lupte si a unei misiuni, sustinute de un crez care nu e de fapt decat un scenariu pentru a-si transforma reaua lui asezare in lume si fata de lume intr-o idealitate al carei erou se simte si se crede a fi.

Pe de alta parte, in precipitarea lui de a scapa de propria sa imagine reala, el o proiecteaza, in chip inconstient si malign, asupra altuia sau a altora si se poate frecvent asista la scene in care acest om, in fond bolnav, ii acuza pe cei din jur de propriile sale scaderi, aberatii si grele pacate : si invers, el savarseste in mod curent ceea ce atat de violent si de zgomotos blameaza la altii.

Si de aceea tipul acesta de om, a carui viata, astfel, se situeaza nu numai pe fals, ci si pe nedreptate, este daunator celor din preajma lui. Nociv, pentru ca falsa imagine pe care o are despre sine se izbeste in chip inevitabil de rigorile realului, de verificarile lui constante si neiertatoare, de insucces. Omul normal stie sa-si analizeze insuccesul si sa vada partea lui de eroare sau de vina, dar acest mic paranoic, nu : el nu este de vina niciodata si nu greseste niciodata, de vina sunt intotdeauna ceilalti, cei care nu i-au dat ascultare, nu l-au luat drept carmuitor, l-au tratat fara deferenta cuvenita, nu l-au inteles. De aici corelativul oricarei manii si iluzii de grandoare, mania si iluzia persecutiei.

Omul acesta, care este o minciuna intrupata, sfarseste aproape totdeauna prin a se considera un nedreptatit si chiar un martir, persecutat de semenii lui obtuzi si ingrati, eventual invidiosi. Prigonit de "oameni". Si iata ca la raul pe care omul inzestrat cu o falsa constiinta il face prin incapacitatea, incompetenta si veleitarismul sau se adauga, virulenta, si setea lui de razbunare, care este dubla : una, inconstienta, fata de cei mai buni decat el, si alta, de suprafata, asumata constient si agresiv, fata de cei care nu l-au recunoscut ca atare. Si devine periculos : reclamagiu fara odihna, calomniator nerusinat, procesoman. Si uneori patosul lui este atat de mare si de persuasiv, incat se gasesc oameni care sa-l creada, sa-l sprijine, uneori chiar sa-l promoveze, pana isi rupe din nou gatul si o ia de la inceput cu lamentatiile si cu vindictele. Omul nostru e, in felul lui, de neinvins. Iar falsa lui constiinta este mai nociva decat minciuna deliberata, decat ipocrizia sau decat o calculata calomnie.

Nu este de crezut ca o astfel de amagire este etansa la o cat de vaga trezire la adevarata constiinta. Dar omul acesta, in fond atat de corupt, stie sa treaca peste asta. Ba mai grav : abia atunci devine extrem de periculos. Si foarte sigur de sine, cel mai tantos de slava lui de tinichea. Astfel continua sa circule slobod prin lume, concepand proiecte pe care le da drept aproape gata realizate si nefacand absolut nimic. Crezandu-se generos si fiind de fapt meschin, crezandu-se plin de resurse si nefiind bun de nimic, predestinat tuturor ratarilor, crezandu-se delicat si virtuos si fiind de fapt de grosolan si plin de pacate, auster cand e lacom, pasnic cand e litigios si agresiv, o autoritate in orice materie cand el abia daca are rudimentele vreunui domeniu. Calmeaza cu sfruntare adevarul sau iluzoriu, confundand adesea sinceritatea cu simpla grosolanie, si reactionand isteric la cea mai mica incercare, nu zic de a-l deconspira, ci de a considera ca intr-o privinta destul de mica ar fi gresit sau nu s-ar fi purtat cum se cuvine. Si traieste asa mai departe, mai sigur de sine decat ti-ar veni sa crezi, gestionandu-si (uneori cu bune rezultate partiale) esecul fundamental de a nu fi ce viseaza a fi.

 

Vorba fara de rost

 

   Daca au de povestit ceva, se simt neaparat obligati s-o ia de la Facerea lumii, si zabovesc atat de indelung asupra unor imprejurari frivole, incat sunt pe nesimtite atrasi catre alte subiecte, printre care topaie ca niste pasarele din creanga in creanga si uneori, tocmai in miezul relatarii lor, o iau atat de tare razna de la ce voiau sa spuna incat trebuie sa le aduca cineva aminte.

J. B., Heroick Education (1657)

   E plina lumea de rumoarea vorbelor desarte. Le auzi pretutindeni, nestavilite si de nestavilit, umpland cu pleava lor cuprinsul zilelor noastre. Nu toate sunt de acelasi fel, adica nu toate au aceeasi motivatie psihologica si, ca atare, se poate incerca o clasificarea lor.

Iata, intai de toate palavrageala, pruritul verbal, rostirea de verzi si uscate, de vrute si nevrute, proferarea inepuizabila de vorbe fara sir, fara cap si fara coada, fara noima si fara miez, doar de dragul de a vorbi. Palavrageala nu reclama un ascultator atent, ajunge sa fie cineva de fata care sa nu para cu totul absent sau ostil. Nu arareori palavragiii isi povestesc intamplarile lor, mai vechi sau mai noi, nu pentru ca ar prezenta cel mai mic interes pentru indiferent cine, ci asa, dintr-o expansivitate si extravertire fara tarm, nepasatoare de timpul sau de treburile tale de ascultator fara voie. Cand se intalnesc doi palavragii lucrurile se pot petrece in doua feluri: ori unul paraseste terenul, socotindu-l pe celalalt un insuportabil palavragiu, si pleaca sa caute un auditoriu mai potivit, ori vorbesc amandoi deodata, fara sa-si dea unul altuia cea mai mica atentie, nici macar aceea de a se lua la intrecere. Se mai observa si faptul ca, la cea mai mica incercare de a-l intrerupe, palavragiul spune : "Dati-mi voie" sau "Imi permiteti" sau "Un moment", dupa caz, si, fara sa fi asteptat sau primit vreo ingaduinta, continua nestingherit, oricat. Dialog intre surzi, cum se spune, si sunt intr-adevar surzi la tot ce vine din afara lor. Ar trebui ca cineva sa-i sileasca sa-l asculte pe Marcus imparat, omul acela de o extrema delicatete : "Obisnuieste-te sa asculti cu atentie ce are altul sa-ti spuna si, atat cat isi sta in putinta, cauta sa patrunzi dinauntru gandul lui" (VI,53). Si, dupa functia lui, imparatul avea nu putina lume de ascultat.

Palavragiul nu este de azi, de ieri. Are vechime si ilustrare istorica. Ce poate omul auzi astazi, stand pe o banca in vreun parc, auzea si Teofrast acum douazeci si patru de veacuri la Atena : "Asezandu-se alaturi de un necunoscut, incepe prin a face elogiul sotiei sale ; povesteste apoi ce-a visat azi-noapte si ce-a mancat la pranz, in amanunt; dupa care, din vorba in vorba, declara ca oamenii de astazi sunt cu mult mai prejos decat cei de demult; ca s-a scumpit graul, ca orasul e nepadit de straini, ca, incepand din aprilie, dupa Marile Dionisii, marea devine din nou navigabila ; ca n-ar strica sa ploua nitel, pentru recolte, si ca el personal isi va semana pamantul la anul ; ca se traieste tot mai greu si ca, la Misterele din Eleusis, lumanarea cea mai mare a inchinat-i Damippos ; apoi te informeaza cate coloane are Odeonul lui Pericle si in ce luna a anului cade fiecare dintre marile sarbatori ; apoi continua declarand : "Ieri am luat un vomitiv" si intreband "Astazi ce zi sa fie oare ?" Daca il rabzi, nu mai scapi de el niciodata".

Relatarile sau naratiunile mai dezvoltate sufera la nu putini vorbitori de o incarcatura ucigasa : faptele si actiunile pier inecate in prisosul catastrofal al vorbelor. Si nu numai vorbe parazitare, ticuri verbale, stereotipii, ci un puhoi dezarticulat de precizari inutile, de intercalari irelevante, de mentionari ale unor circumstante adiacente si nesemnificative, de referinte obscure, eventual de abundente repetitii. De aceleasi neajunsuri, sporite cu altele, cum ar fi tropii retorici, poate sa sufere si discursul oratoric care, in formele lui paroxistice, devine discurs vid, betie de cuvinte, expresie fie a neantului, fie a haosului mental al vorbitorului, care, in aceasta ipostaza, nu mai este un simplu palavragiu amorf, ci mimeaza o intentionalitate precisa, idei si sentimente elevate, convingeri navalnice si sonore, preamariri si anateme.

Dar in spatele vorbelor nu se afla nimic. Sau, mai exact, vacuitatea retorica are un continut : acela facut din interese impure, care este interesul oricarei demagogii. Pe langa redundanta narativa si vacuitatea retorica trebuie sa mai consemnez aici si un anume stil, foarte raspandit, al conversatiei dintre doua sau ceva mai multe persoane. Acest stil se caracterizeaza prin cateva lucruri care dau, la auditie, un efect dezastruos, uneori infernal: neatentia reciproca, frecventa taiere a vorbei sau vorbirile in paralel (ca intr-un duo, trio sau quattuor de disonante si de incongruente pasionate), repetitivitatea in gol (in absenta atentiei conlocutorului si chiar fara ca vorbitorul sa tina minte ca a mai spus acelasi lucru sau de cate ori l-a mai spus) si, aproape fara exceptie, tonul ridicat, fiecare incercand sa-l acopere pe celalalt prin mai marea sonoritate a glasului. Daca la sfarsitul unor astfel de logomahii cineva ar face urmatorul calcul : cat de multe vorbe s-au rostit si ce putine sensuri au rezultat, disproportia ar fi catastrofala. Mai bine zis ar fi incomensurabila. Tot traind, ascultand si patimind, incepi sa-ti dai seama, prin comparatii, ca stilul conversatiilor este un indice sigur al gradului de civilizatie dintr-o comunitate data. Iar daca, dupa aceea, esti osandit sa traiesti intr-o harmalaie suburbana sau meridionala trebuie sa te tii bine. Cu atat mai mult cu cat, pe langa conversatia anarhica mai sunt destule alte specii de vorba fara rost. Iata repetitivitatea cate unui vorbitor care, vrand ceva de la tine si incapabil sa-ti aprecieze gradul de atentie, iti face aceeasi rugaminte de multe ori la rand, ca un mecanism dereglat, iar la despartire, ignorandu-ti toate promisiunile si uitandu-si toate staruintele, te mai roaga inca o data acelasi lucru cu aerul ca o face prima oara.

Se va spune ca aici nu este in joc nevoia de a vorbi mult, ci caracterul imperativ al nevoii formulate abuziv. Si e adevarat, dar si aici functioneaza ignorarea acuratetii de inregistrare a receptorului, confundarea lui cu un tip de receptor analog cu emitatorul.

Tot o apreciere latenta asupra capacitatilor, de data asta intelectuale, ale ascultatorului se manifesta si in extrem de raspanditul abuz de informatii rutiere. Daca faci imprudenta sa intrebi un asemenea furnizor de informatii, nu mai ispraveste. Iar discursul lui, cand isi atinge perfectiunea, poate contine doua serii de date zadarnice, de tip diferit : a) indicarea unor repere intermediare inutile, de vreme ce simpla urmare a unei directii ti le scoate in cale si b) indicarea unor repere identificabile numai daca esti tot atat de familiarizat cu acel parcurs ca si cel care te indruma: " O iei dupa coltul, unde a fost odata benzinaria", "Treci de casele cuscrului Dumitru", "Mergi inainte pana la al doilea, nu, la al treilea sir de salcami" etc. Si omul nostru, jubiland de propria lui gratuita bunavointa, te copleseste indelung cu o geografie menita sa-ti ramana enigmatica fara istoria ei aferenta.

Dar acestea sunt doar cazuri particulare si benigne ale unei tendinte generale, care poate lua insa si alte forme, si mai goale de sens si de rost. Un caz specific si destul de frecvent este al celui care, pentru a-ti capta si retine atentia, iti anunta o relatare senzationala. Tema lui este de obicei ce i s-a intamplat in ziua respectiva si, ca sa-ti mentina viu interesul, recurge la o anumita mimica sugestiva si mai ales la un anumit ton promitator de senzatii tari, precum si la sintagme de tipul "Stai sa vezi ce mi s-a intamplat !", "Si atunci, ce sa vezi ?", "Ei bine, cu cine crezi ca m-am intalnit ?" Si astfel, trateaza anodinul ca senzational, te tine cu sufletul la gura ca sa afli ca s-a intalnit cu Nelu de la registratura care se ducea sa-si cumpere un corn sau cu cumnata-sa care, sa vezi si sa nu crezi, isi cumparase un batic. Totul presarat cu suspansuri neonorate, care, si ele, isi mai pierd din suflu pana la deznodamantul palpitantei aventuri pe care il astepti cu respiratia taiata ; intoarcerea acasa, luarea mesei, un film la televizor, "dar nu era grozav"; urmeaza un colaps total, daca nu cumva flecarului ii sare in ajutor vreo amintire mai indepartata, la fel de trepidanta, povestita cu aceeasi tehnica si cu aceeasi insufletire si oferita ca un dar de pret ascultatorului paralizat.

Toate acestea au totusi coerenta lor. Dar prolifereaza printre noi si vorbaria incoerenta. Incoerenta vrednica de luat in seama se poate realiza pe doua cai (cand nu este, ca in cele mai multe cazuri, mixta) : deschiderea succesiva si frecventa de paranteze care nu se mai inchid niciodata si/sau divagatia asociativa, care consta in a o lua razna fie plecand de la o vaga asociere de idei, fie pur si simplu de la un cuvant oarecare, putand functiona ca declansator al unei serii total distincte. Este de notat, in subsidiar, ca acest tip de vorbitori realizeaza o performanta rara : aceea de a-si pune singuri piedica, de a-si taia singuri vorba.

Se va spune ca toate acestea nu tin de patologia desfasurarii discursului si ca trebuie examinate in alta instanta. Dar nu e asa : prioritara este nevoia de a vorbi cu orice pret, iar notiunea cheie este aceea de vacuitate a continutului. De aici, din dorinta de a comunica cu orice pret cand nu ai ce, sau de a spune ceva interesant cand nu ai nimic interesant de spus, toate disfunctiile enumerate mai sus si poate si altele. Fara a mai pune la socoteala faptul ca cei care practica vorbaria, vorbitorii intemperanti, sunt oameni la care conexiunile logice sunt deficitare. Este tocmai ceea ce le permite acest tip de discurs. Tot mult si fara rost vorbesc si cei care cauta sa-si compenseze prin verbalizare un anumit disconfort psihic, cei pe care ceea ce (tocmai) s-a intamplat sau se petrece acum ii contrariaza. Prima categorie este a celor care debiteaza, uneori repetandu-se, regrete zadarnice. Acestia pot vorbi la nesfarsit potrivit schemei "Ce bine ar fi fost sa fi fost altfel decat a fost". Neputand sa se impace cu ceea ce s-a petrecut, ei se caznesc parca sa schimbe cu ajutorul vorbelor irevocabilul trecut. Regretand hotararile luate si rezultatele lor, oamenii acestia se inversuneaza sa elaboreze, in pustiu, alte scenarii decat cele care s-au desfasurat, sa calculeze cu cat mai fericite urmari ar fi avut alt demers decat cel practicat in realitate, ce minunat ar fi prezentul daca l-am inzestra cu alt trecut, ce fericiti am fi daca ceva s-ar fi petrecut ceva mai devreme sau ceva mai tarziu sau nu s-ar fi petrecut niciodata. Si nu, scopul acestor vorbitori nu este sa traga vreo invatatura in vederea unei activitati viitoare: ei vorbesc doar asa, parca vrand sa descante trecutul si pentru ca nu pot si nu stiu sa taca, sa traga incheierile necesare si sa mearga mai departe mai bogati cu o experienta, cat de regretabila ar fi. Altii nu pot sa suporte neajunsurile prezentului fara sa le verbalizeze intensiv. La copii lucrul este normal, la adulti apare ca o forma de incontinenta.

Poti auzi oameni in stare sa spuna de zeci de ori in sir ca le e cald sau frig, ca ii doare ceva, ca si cand astfel ar exorciza raul ; cu rezultate evident nule. Ba chiar, lasandu-se stapaniti de acel disconfort si neputandu-se stapani sa nu-l enunte mecanic si stereotip, isi agraveaza starea, concentrandu-se obsesiv asupra ei si amplificand-o, dandu-i o prezenta tot mai opresiva.

*

Cine rabda greu asemenea excese are de suferit. In ceasurile mai grele viseaza sihastrii si legaminte de tacere sau traiul printre popoarele mai tacute ale Nordului. La fel se intampla si cu cei carora tot ce este mai mult decat "da" sau "nu" li se pare desertaciune. Se afla aici o anume lipsa de caritate : dincolo de zadarnicia si de abundenta vida a cuvintelor se afla adesea spaima de tacere, spaima de singuratate, spaima de viata. Vorba fara de rost are, fireste, rostul ei. Ceea ce nu te poate impiedica sa nu pretuiesti concizia ca pe una dintre cele mai rare elegante ale spiritului si sa insetezi dupa ea.

 

Cuvantul dat

 

   A-ti da cuvantul - sau, cum se spunea odinioara, a-ti da cuvantul de onoare - revine la a te angaja ferm ca vei face un lucru anume pana la un termen anume. Cuvantul dat este ca iscalitura in josul unui contract. Atata ca intr-un contract se stipuleaza ca neindeplinirea lui atrage dupa sine o anume penalizare, in timp ce incalcarea cuvantului dat, care consfinteste o conventie pur verbala, nu. Cel care nu se tine de cuvant intr-o chestiune cat de cat mai importanta nu poate fi nici macar actionat in justitie, pentru ca nu se poate invoca impotriva lui nici un document doveditor. Numai ca impunitatea omului care nu-si respecta cuvantul dat este iluzorie : dupa o vreme pierde insusi temeiul conventiei verbale, care este increderea. Cuvantul unui om discreditat nu mai are trecere si, lucru chiar mai grav, cel lezat, mai ales daca este neincrezator din fire, tinde sa generalizeze si sa nu mai aiba incredere in nimeni. De aici, infinita complicare si ingreunare a relatiilor dintre oameni.

Se poate face o tipologie a oamenilor fara cuvant. In chip surprinzator, categoria cea mai numeroasa nu este aceea a celor care isi dau cuvantul cu intentia deliberata de a nu si-l tine, deci de a-si insela partenerul. Cei mai multi oameni fara cuvant sunt mai degraba usuratici decat fraudulosi. Fagaduiesc cu usurinta, uneori chiar nesolicitati, oferindu-si placerea de a se arata saritori sau generosi fara ca, mai apoi, sa-si dea vreo osteneala in acest sens ; se iau cu altele, nu le mai pasa, uita. Iar constiinta lor nu impovareaza cu nici o remuscare, respectul lor de sine nu iese stirbit cu nimic, iar disponibilitatea de a recidiva a acestor iluzionisti ai fagaduintei ramane si ea proaspata si intreaga. Unii, dojeniti, chiar se scandalizeaza, uitand cu desavarsire clipa de euforie a promisiunii si neluand in seama prejudiciul adus prin inselarea unei asteptari. Si, in genere, rolul lor de incurca-lume. Si nu doar atat, uneori violeaza relatii mai delicate, se angajeaza, cu o fervoare subita si efemera, in prietenii de care uita la cateva minute dupa ce si-au fluturat batista pe un peron, la cateva zile dupa ce au promis ca vor scrie, ca vor da un semn, ca le pasa de tine cat de putin. Sunt oameni superficiali si cu atat mai periculosi cu cat nu doar par, dar chiar sunt de buna-credinta. Pentru o clipa.

Un caz frecvent de nerespectare a cuvantului dat este nepunctualitatea. Pare un pacat minor, dar nu este, mai ales in comunitatile de azi, cand timpul este dramuit, coordonarea trebuie sa fie fara cusur, iar incapacitatea cuiva de a se coordona in timp cu altii poate produce uneori neajunsuri severe. Si, chiar fara asta, a lasa pe cineva sa bata indelung trotuarul, pe soare sau pe ploaie, sub privirile trecatorilor sau ale localnicilor, facandu-l ori suspect ori ridicol, este semnul unei grave lipse de respect. Si mai poate fi si semnul unui arhaism comportamental, al unei incapacitati de integrare intr-o comunitate evoluata de tip urban.

La tara starile de lucruri nu cer cine stie ce eforturi cronometrice. Dupa cum locul de intalnire nu trebuie neaparat sa fie un punct precis ("la lunca", "pe dupa gradini", "mai la vale"), tot asa momentul intalnirii se poate situa intr-o durata mai larga : "pe sara", "pe la chindie", "la intorsul vitelor". Si, in sistemul acesta de referinta mai lax, nimeni nu este pagubit si totul se petrece dupa cuviinta. Mutandu-l in spatiul altor rigori si al altor stringente, el este nu numai arhaic, ci si pagubitor. Iar cine s-a lasat amagit o viata crezand zadarnic in punctualitatea unei serii considerabile de contemporani ai sai (dintre care unii n-au mai venit deloc, fara sa mai dea mai apoi vreo explicatie sau a invoca vreo scuza), nu are nostalgii patriarhale. Si nici nu-si poate imita amagitorii, pentru ca actul etic este, prin definitie, nonpragmatic si exemplar.

Printre indicii gradului de civilizatie al unei comunitat i se numara, si nu in ultimul rand, functia regulativa a cuvantului dat.

Sunt civilizatii in care poti obtine lucruri importante in schimbul cuvantului dat. E drept ca, daca minti si esti prins, nu te mai primeste nimeni, nu te mai saluta nimeni si risti sa mori in sant. In asemenea comunitati statutul cuvantului dat este bivalent : el trimite si in trecut, la perioada in care pentru elite cuvantul dat era un angajament de onoare mai coercitiv decat orice lege, si la viitorul, poate utopic, in care increderea umana va deveni atat de mare incat constrangerile legii vor fi devenit inutile.

La noi lucrurile stau inca foarte prost : urbanizarea pripita a multora, vagi reminiscente de levantinism, greu definibile cu solide argumente de continuitate istorica, cotropitoarea tiganie si un anume endemic lasa-ma sa te las ne fac greu adaptabili unui stil de viata mai exigent. Multi isi fac chiar un fel de mandrie din luarea ŕ la légčre a obligatiilor de onoare, aici, la portile fericite ale Orientului. Sunt oamenii carora le lipseste nu numai respectul pe care il datoram semenilor nostri si de noi insine, ci si cultura si perspectiva istorica.

 

Despre credinta

 

   Credinta este un asentiment sau o adeziune totala, neclinita si neconditionata a sufletului la o realitate ultima care nu poate fi supusa cenzurii intelectului sau, in alti termeni, la un adevar indemonstrabil.

Oricate pretentii la demonstrabilitate ar avea un crez el ramane, si asa si trebuie, in afara logosului. Ceea ce nu inseamna ca nu poate fi comunicat in termeni conceptuali si oferit meditatiei. Sau ca nu este, indeobste, rezultatul unei revelatii. Dar in credinta discursul este rostit in vederea comuniunii, nu in aceea a comunicarii reductibile la o structura logica.

Kant spune limpede (in Critica ratiunii pure, II, 2, 3) : "Daca asentimentul nu este decat subiectiv suficient si in acelasi timp este obiectiv insuficient, el se numeste credinta", despre care "nu sunt in stare sa dau socoteala din punct de vedere speculativ".

Sa nu uitam insa : Kant credea cu fervoare in Dumnezeu. Iata ce afirma ceva mai jos, vorbind despre credinta morala :

"Voi crede inevitabil in existenta lui Dumnezeu si intr-o viata viitoare, si sunt sigur ca nimic n-ar putea face sovaielnica aceasta credinta, caci prin aceasta ar fi rasturnate insesi principiile mele morale, la care nu pot renunta fara a deveni demn de dispret in propriii mei ochi".

In fond, daca vrem sa mai zabovim o clipa asupra momentului rational, vom spune impreuna cu Goblot (Logica, II, 50), folosind termenul de "judecata virtuala", asa : "Judecatile virtuale... sunt judecati complete : ele au subiect, predicat, copula, toate caracterele lor formale : nu le lipseste decat credinta".

N-as sti sa spun in termeni psihologici ce este credinta, daca e un sentiment, o emotie, altceva. Stiu doar ca credinta postuleaza existenta obiectului ei ca realitate transcendentala si ca intra cu ea intr-o profunda relatie psihologica. De fapt, o sa ma marginesc, in termenii traditiei, sa o numesc una dintre cele trei virtuti teologale, asa cum le-a definit Sfantul Pavel : "Acum dar raman aceste trei : credinta, nadejdea si dragostea" (2 Corinteni, 13, 13). Pavel care, desi a asezat in frunte dragostea, a spus in mai multe randuri ca in locul Legii, in sensul paleotestamentar, trebuie sa asezam cu prioritate credinta : "Stim ca omul nu e socotit neprihanit prin faptele legii, ci numai prin credinta in Isus Cristos" (Galateni, 2, 16, cf. 3, 23, Romani, 1, 17 ; 3, 22 si 28, Filip, 3, 9). De definit, Pavel o defineste o singura data : "Credinta este... o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad".

Expresia limita a irationalitatii credintei este faimoasa vorba a apologetului Tertullian (155-220) : "Credo quia absurdum", "Cred pentru ca este de necrezut", in care absurdul devine criteriu al veracitatii : nimeni nu poate sustine un fapt atat de extraordinar si de necrezut ca invierea lui Isus fara ca aceasta sa nu fie adevarata.

Acelasi radicalism reapare, veacuri mai tarziu, la Kirkegaard, care afirma ca, in crestinism, credinta e superioara stiintei pentru ca reprezinta certitudinea cea mai inalta, o certitudine care se raporteaza la paradox, deci la neverosimil, "certitudinea cea mai patimasa". A crede, dupa filozoful danez, inseamna "a voi (ceea ce trebuie si pentru ca trebuie) intr-o stare de supunere absoluta, a te apara impotriva gandurilor vane de a vrea sa intelegi si impotriva inchipuirilor vane de a putea intelege" (Jurnal X4, A635 si X1, A368). Dar tot ce am spus pana aici despre credinta pare cumva exterior si rece. Credinta este o pornire fierbinte a sufletului si raspunde unei nevoi foarte adanci a naturii noastre.

 Sa ne intelegem bine : daca ar fi sa credem numai in ceea ce este rigoros demonstrabil, ar mai ramane putine lucruri in care sa credem. Iar acelea nu ne-ar tine de cald, nu ne-ar insufleti, nu ne-ar ajuta sa traim si sa murim. Simtim nevoia sa credem in ceva care, pe de o parte, sa puna putina ordine in haosul vietilor noastre si al istoriei si, pe de alta, sa-i dea un rost care sa-l includa pe individ intr-un sens atotcuprinzator, eventual sa-i fagaduiasca iubire, iertare, mantuire, inviere.

Dar aici trebuie sa ma opresc : nu am intentia sa scriu un mic tratat de teologie pe intelesul tuturor.

Gandul meu este sa arat, atat cat ma pricep, care sunt conditiile necesare si suficiente pentru ca o credinta sa se numeasca printre marile lumini ale sufletului. Pentru a margini consideratiile de aici la ceea ce lumea intelege in genere prin credinta, voi vorbi numai despre credinta in Dumnezeu. Si iata ce presupun ca trebuie sa fie, in linii mari, canonul unei relatii cu Domnul :

1. Fiinta lui Dumnezeu ne este data in sentiment si calitatea credintei noastre rezida in calitatea acestui sentiment, in adancimea si in fervoarea lui. Si in natura lui, care nu trebuie sa fie de cutremurare si spaima, ci de incredere si iubire. Dar cum putem iubi cu adevarat o entitate transcendenta, eterna, metalogica, metasensibila ? Facandu-ne iubirea pe masura acestei entitati. Este lucrul cel mai greu din sfera credintei. Dar sta in puterile noastre.

2. Fiinta lui Dumnezeu nu trebuie faurita de credinta noastra dupa modelul autoritatilor pamantesti. De aceea nu trebuie sa o incarcam in gandul nostru cu nimic represiv, vindicativ si cu atat mai putin arbitrar. Totusi ne vom izbi vesnic de nedumerirea prezentei raului intr-o lume ipotetic stapanita de un Dumnezeu totodata bun si atotputernic. Orice credinta, ca sa fie credinta, trebuie sa traiasca cu acest spin in trupul ei.

3. In orice act de credinta este implicata certitudinea marginirii sau finitudinii omenesti. De aici smerenia noastra. Dar nu si sentimentul nimicniciei noastre. Dumnezeu este garantul demnitatii oricarei creaturi.

4. Orice credinta care se afirma ca singura indreptatita si, in numele ei, fagaduieste libertatea orisicui de a crede in orisice, vine in contrazicere grava cu vointa Domnului, care ne-a faurit ca fiinte libere.

Orice exclusivism, orice fanatism si orice persecutie, oricat de larg ar fi atestate ele de istorie, se situeaza intr-o zona atat de apropiata de omenescul rau, incat pare infinit departe de Dumnezeu.

5. Credinta cea mai intensa si mai pura se situeaza dincolo de orice criteriu de rasplata sau de pedeapsa.

Poate omul "cu frica lui Dumnezeu" este necesar bunului mers al realitatii, dar nu in el rezida paradigma credintei.

Si nici in cel care recurge, in relatia cu Dumnezeu, la indiferent ce forma de tranzactie. Acela nu are cugetul curat.

6. Orice forma de respect pur formal al Legii este moralmente inferioara. Isus a spus aceasta in nenumarate randuri. Iar istoria e plina de bigoti si de farisei habotnici, pentru care credinta se afla in gesturi (cult, ritual, eventual precautii superstitioase etc.).

7. Credinta se manifesta atat prin propria ei permanenta prezenta si fervoare, cat si prin faptele care deriva din ea.

Lucrul este spus raspicat in cateva dintre epistolele Noului Testament: "Il rog [pe Domnul Isus] ca aceasta partasie a ta la credinta sa se arate prin fapte" (Pavel catre Filimon, 6). Indeosebi Iacov este foarte categoric in aceasta privinta: "Tot asa si credinta : daca n-are fapte, este moarta fata de sine. Dar va zice cineva : "Tu ai credinta, iar eu am faptele." "Arata-mi credinta ta fara fapte, iar eu iti voi arata credinta din faptele mele."

Vrei dar sa intelegi, om nesocotit, ca credinta fara fapte este zadarnica ?...

Dupa cum trupul fara duh este mort, tot asa si credinta fara fapte este moarta". Dar nu autoritatea acestor texte este hotaratoare : adevarata credinta, cuprinzand intreaga fiinta a unui om, isi gaseste singura calea.

8. In relatia noastra cu Dumnezeu, evenimentul cel mai insemnat a fost intruparea lui Isus. Existenta in lume a unei fiinte care este totodata Dumnezeu in deplinatatea atributelor sale si om pana la un hotar greu de inteles, taina sa si a spuselor sale, iubirea sa de noi, ciudata uneori, schimba, macar latent, ceva profund din omul ca fiinta naturala. Cine cauta mangaiere in biserici, acolo sa si-o gaseasca, precum si in orice bun sfat duhovnicesc. Dar, incheind, i-as ruga pe cei care au citit pana aici aceasta carte sa reciteasca cu toata atentia si cu toata grija intregul Nou Testament (cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistolele, Apocalipsa).

Sa citeasca, incercand sa se dezbare de orice judecata sau convingere preliminare, sa uite ce li s-a spus, sa se dezbare de indoctrinari neluminate, sa se gandeasca adanc la sensul celor citite, aflandu-se in fata acestor texte in stare de deplina libertate. Sunt pline de simboluri, de talcuri ascunse, de referiri la Vechiul Testament, de contradictii si de revelatii.

Alegeti, discerneti, cantariti. Si apoi, fiecare sa se lumineze dupa puterea mintii, a sufletului si a credintei sale.

Nu cautandu-si neaparat pacea : doar lumina, stiind ca este lumina unei taine.

Nu mi se cade sa va calauzesc mai departe, fiind, cu intreaga mea inima, doar unul dintre voi.

 

Doua ganduri despre binele si raul din lume

 

   Acestui titlu ambitios ii corespund doua tentative limitate si precise, dorinta hotarata de a ma apara de doua prezumtii pe care le socotesc infamante. Una este aceea ca sfera binelui moral este coincidenta cu sfera binelui din lume.

Cealalta, ca as ignora adevarata proportie dintre luminile si umbrele sufletului, cazand prada unui anume idilism moral sau unui searbad meliorism.

I

   In ciuda multului bine pe care il pot aduce virtutile si bunele purtari, lucru inteles inca din secolul al XIII-lea de Thomas din Aquino (S.Th., II, p 78), nu tot binele din lume vine de aici. De fapt, inainte de toate, este nevoie de o anumita generozitate a naturii, fata de care virtutea nu poate functiona decat ca un gradinar. Exista daruri ale marelui izvor al vietii care cresc mult mai bine lasate in voia lor. Mai sunt apoi, in valmaseagul de evenimente care este lumea, marile sanse ale intamplarii, atat de rentabile uneori in istorie, incat pot fi confundate cu Providenta. In sfarsit, istoria umana, cu toate accidentele si rupturile ei, pare sa beneficieze, pe lungi parcursuri, de un soi de echilibru ecologic care se instituie si pana la urma se strica dincolo de vointa si de planul lui. Echilibru ecologic in care se pare ca raul insusi sau macar derogarile de la "virtute" joaca un rol deloc neglijabil.

Astfel ca, gandindu-ne mai adanc, suprema valoare etica pare sa fie promovarea in sus a vietii, imbogatirea ei, deschiderea de vaduri noi pentru apele ei. Cine va dori sa mai arunce o privire de ansamblu peste aceasta carte va vedea ca tot ce este gandit in ea ca pozitiv intra in aceasta definitie (curajul, speranta, increderea etc.) si ca restul functioneaza ca simple regulatoare ale conviventei civilizate dintre oameni, care si ea, la randul ei, este un pas inainte al vietii.

Pe de alta parte, propria lui experienta ii va fi spus, si nu o data, de cate lucruri felurite este nevoie pentru a alcatui o lume si ca rostul si natura acestei diversitati este dincolo de intelegerea unei inteligente finite.

II

   Mai ales dupa intreaga experienta a acestui veac, orice fel de a te complace intr-o judecata voioasa despre om este un simptom ori de beatifica (si inscuzabila) ignoranta, ori de severa imbecilitate. Gandindu-ne la ce s-a intamplat si se mai intampla inca, ne poate bantui uneori crancenul gand ca mantuirea si impacarea prin sacrificul lui Isus au fost zadarnice si ca, oricum, Isus, mai incercand inca o data n-ar mai fi indreptatit sa strige, murind pentru noi,

"Iarta-i tata ca nu stiu ce fac" ( Luca, 23, 34).

Cum sa nu stim ce facem cand crimele planetare s-au comis, cu luciditate, in numele unor idei ? Si cand marele pacat al speciei noastre, singurul inexplicabil, este cruzimea rece, de care urla veacul.

Dante nu descoperise inca acest lucru, de vreme ce niciunde in Infernul lui, nici macar in Cocit, nu se pedepseste acest pacat suprem. Iar stravechea vorba potrivit careia omul este lup pentru om, raportata la ce stim, suna bucolic.

Lectia veacului a invatat-o bine numai cine simte sensul atroce al cuvantului om intr-o expresie construita cam asa : omul este om pentru om. Pentru ca formula sa fie explicita, consider suficient sa mentionez aici o singura particularitate a omenescului, asa cum ne lasa sa constatam experienta noastra istorica de pana acum : CRUZIMEA

Cruzimea este gratificarea unei porniri fara nici o ratiune biologica in filogenie, a unei pulsiuni primare, elementare, ireductibila prin analiza la elemente mai simple: aceea de a supune o fiinta sau mai multe fiinte cazute in puterea noastra discretionara la o forma sau alta de tortura. Orice cruzime este o varietate de sadism. Iar cand victime cad multimi de oameni ne aflam in fata instituirii deliberate a infernului terestru. Suntem inclinati, vorbind de tortura, sa ne gandim spontan la tortura fizica, la schingiuire, la supliciere. Si cred ca este lucrul cel mai cumplit care i se poate intampla unui om, pentru ca risca sa atinga, paroxistic, o regiune a fiintei noastre asupra careia libertatea nu mai poate opera, cazand in zona responsabilitatii morale a carnii vulnerate.

Sinele nostru, care este suflet-trup, devine altceva, devine suferinta in sine, materie deliranta, o forma de existenta straina vietii si straina mortii. Dar cruzimea nu este doar asta. Telul ei final este sa-si umileasca victima, sa-i dezagrege definitiv demnitatea, sa o faca sa nu se mai poata intoarce niciodata la sine si sa continue sa se recuze si dupa tortura.

Sa lase din victima doar un suport viu al unei deteriorari ireparabile. Lucrul cel mai rau pentru ea nu este ca a fost facuta sa urle de durere ci amintirea faptului ca a urlat; crancena sfasiere este folosita intr-un asemenea chip incat, dupa ce a trecut, victima nu se mai poate reconstitui pe sine. Pentru ca a facut sau a spus lucruri, ceva anume, a ajuns sa creada, sa doreasca sau sa gandeasca lucruri a caror amintire va determina-o sa nu se mai poata impaca cu sine, sa nu se mai recunoasca sau, mai grav, sa nu mai poata face fatarelatiei cu sine. Sunt cazuri extreme, dar lumea este plina de variatii la aceasta paradigma.

Una dintre cele mai raspandite forme de tortura indelungata este mentinerea permanenta a starii de frica, cu intermitente de spaima. Si erodarea sistematica a resurselor de curaj. Si apoi, de ce n-am adauga zilnicele omoruri atroce si mutilari si jindul salbatic de a ucide care impinge la ele. Si sa nu uitam ca sunt vieti intregi, mute, nestiute, obiectiv pierdute, care sunt la cheremul cate unei vointe mai puternice, care se complace in a-i teroriza pe cei din preajma sa, umilindu-i, brutalizandu-i, cu vorba si cu biciul, tagaduindu-le fiinta, pangarindu-le bucuriile, cautandu-le vina neincetat. Oare de ce ?

Am ajuns sa inteleg ca singurul raspuns, greu de justificat in instanta rationala, este, chiar mai mult decat iertarea, este iubirea.

Nu iubirea patologic-viscerala a victimelor, nu iubirea ca dependenta bicisnica, ci iubirea intru Domnul.

Cea de care vorbeste Sfantul Pavel in I Corintieni, 13, 4-8 : "Dragostea este indelung rabdatoare, si plina de blandete, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se umfla de trufie, nu se poarta necuviincios, nu cauta la ale sale, nu-si iese din fire si nu pastreaza gandul rau, nu se bucura de greseala, ci se bucura de adevar ; indreptateste totul si e plina de incredere, de nadejde, gata sa indure orice. Dragostea nu piere niciodata".

Cum este cu putinta cruzimea ? N-as sti sa spun. S-ar putea face o tipologie a omului crud: sadicul, idealistul, executorul orb, pana la cel care este crud fara sa stie, lipsindu-i ceva din ceea ce face ca omul sa fie pe deplin normal. Nu am nici experienta, nici empatia necesare sa fac asemenea lucru. Ma voi multumi sa citez un pasaj din una din cartile importante ale ultimei treimi de secol, A Theory of Justice, a lui John Rawls. Vorbind despre cei care aspira sa detina o putere abuziva, Rawls distinge trei tipuri: omul nedrept ( unjust), omul rau ( bad) si omul malign ( evil). Dupa ce defineste primele doua tipuri si gradul lor relativ de rationalitate negativa, el spune, la p. 439 : "Dimpotriva, omul malign aspira la stapanirea ilegitima tocmai pentru ca aceasta violeaza ceea ce persoane independente ar considera acceptabil intr-o pozitie originara de egalitate.

Prin urmare, cea ce urmareste omul de acest fel detinand si exercitand puterea este sa-si manifeste superioritatea lezand respectul de sine al celorlalti. Ceea ce il determina la fapte pe omul malign este dragostea de nedreptate : el gaseste o vie placere in neputinta si in injosirea supusilor sai si se desfata vazandu-se recunoscut de acestia drept autorul deliberat al injosirii lor".

*

   Vreau sa inchei aceasta carte spunand patru lucruri pe care nu stiu cum sa le impac intre ele:

Intai, exprimandu-mi convingerea ca, in sfera umanului nu exista nimic, dar absolut nimic mai rau decat cruzimea, insa ca nu avem nici un temei teoretic sau empiric sa afirmam ca, fie si la capatul experientei umane, oamenii vor inceta sa tortureze, sa infricoseze si sa umileasca oameni.

Al doilea, ca nu am retracta nimic din ceea ce, tot in aceasta carte, am spus despre curaj si despre speranta.

Si despre demnitatea umana, in masura in care este constienta de cantitatea de oroare din lume.

Apoi ar fi de meditat la cuvintele hasidice ale lui Rabi Meir din Prezemyclany (1787-1858), care a spus intr-o zi :

"Daca Mesia vrea sa vina in liniste, poate veni, il asteptam plini de dor. Daca insa vrea sa vina in furtuna, aducand lumii durere si suferinta, sa nu vina, nu avem nevoie de el".

 

   In sfarsit, ca ceva m-a tulburat adanc toata viata in aceste doua texte ale lui Franz Kafka ; fara sa stiu prea bine sa spun de ce ; iar trimiterile exacte le-am pierdut si regasit de multe ori si apoi iarasi le-am pierdut :

1. "Arta noastra este aceea de a fi orbiti de adevar. Numai adevarata lumina pe chipul grotesc care se da inapoi, nimic altceva."

2. "Daca ai luat-o pe un drum anume, persevereaza cu orice pret, n-ai decat de castigat, nu risti nimic ; poate ca la capat te asteapta catastrofa, dar daca te-ai fi intors de la primii pasi si ai fi coborat scara, ai fi esuat de la bun inceput [...] Astfel ca, daca nu gasesti nimic in spatele acestor usi, nimic nu e pierdut, avanta-te spre alte scari ! Cata vreme nu vei inceta sa urci, treptele nu se vor sfarsi niciodata ; ele vor creste la nesfarsit sub pasul tau urcand mereu !"

 

CUPRINS :

 

Despre cartea aceasta / 5       Pentru cei fara nume / 9       Demnitatea / 12

Ticalosii / 21       Tiranii marunti / 27       Cinstea / 30

Vrednicia / 33       Cuviinta / 36       Prostia / 39

Mediocritatea / 43       Prejudecatile / 46       Dreptatea / 50

Adevarul / 54       Calomnia / 57       Intoleranta / 63

Blandetea / 66       Rabdarea / 73       Increderea / 77

Dezamagirea / 81       Suferinta zadarnica / 85       Vaicareala / 88

Curajul / 91       Speranta / 96       Tristetea / 99

Bucuria / 110       Sarbatoarea / 113       Placerea / 116

Superficialitatea / 121       Nepasarea / 125       Homo valachicus/ 128

Falsa constiinta / 134       Vorba fara de rost / 140       Cuvantul dat / 149

Despre credinta / 153       Doua ganduri despre binele si raul din lume / 159

 

 

 

1