C L O N A R E A
si disputa ortodocsilor cu romano-catolicii

Diacon ANDREI KURAEV

In discutiile despre clonare, un aspect a trezit nedumerirea ortodocsilor: oameni absolut necredinciosi, necrestini declarati, se pronunta impotriva clonarii. Noi am observat cu nedumerire ca grupurile cu care noi, de obicei, ne contrazicem, de asta data s-au dovedit a fi pe aceeasi linie cu noi. Cine dintre ortodocsi ar fi putut sa vada un aliat in congresul american sau in presedintele Clinton? Dar uite ca si ei s-au pronuntat impotriva clonarii oamenilor. Desigur, aceasta este o mirare imbucuratoare. Dar mirarea este o reactie emotionala. In ortodoxie, insa, se obisnuieste a gindi asupra reactiilor proprii, asupra motivelor actiunilor si sentimentelor personale. Daca noi, in aceasta problema, ne-am dovedit a fi impreuna cu necrestinii, ce inseamna asta?

Aici apare intrebarea: motivele pentru care crestinii ortodocsi se feresc de experimentele clonarii sint strict bisericesti sau nu? Noi ne pronuntam impotriva clonarii deoarece aceasta activitate contrazice ceea ce scrie in catehismele noastre, sau din alte motive? Ceea ce e specific doar crestinismului ortodox, ceea ce deosebeste conceptia noastra de conceptia celorlalti oameni ne obliga sa fim impotriva clonarii sau poate ca argumentele noastre, daca e sa ne gindim mai serios, se vor dovedi a fi aceleasi pe care le inainteaza oamenii altor credinte si convingeri?

Eu cred ca merita sa ne gindim la aceasta anume pentru succesul luptei noastre impotriva clonarii. Se stie ca atit in Rusia, cit si in alte tari, cea mai mare prapastie intre Biserica si “societatea civila” se iveste anume in sfera problemelor despre procrearii. Problemele moralei sexuale, a contraceptiei, a avorturilor etc., Biserica le trateaza, bineinteles (spre mihnirea lumii laice) altfel decit o fac stereotipurile constiintei de masa. In constiinta de masa este foarte adinc inradacinat stereotipul potrivit caruia “Biserica intotdeauna e impotriva a ceea ce aduce bucurie oamenilor”. Hai sa nu ne amagim, autoritatea Bisericii in societate nu e chiar atit de mare, incit opinia ei sa capete autoritate sau devina cel putin acceptabila. Dimpotriva, in constiinta multor oameni, problemele legate de viata sexuala se rezolva mai degraba printr-o reactie inversa celei bisericesti: “Ei, daca pina si calugarii astia care nu inteleg nimic in dragoste si placere ne spun sa ne ferim de asta, cu atit mai mult merita sa incerci!”

Inseamna ca noi trebuie sa inaintam argumente care sa fie de inteles nu numai pentru oamenii care accepta intru totul sistemul de valori bisericesc, ci argumente intelese pentru “cei din afara”. Eu cred ca e de folos a preciza ca noi avem aceleasi motive impotriva clonarii ca si voi, majoritatea oamenilor… In primul rind, noi ne ferim sa patrundem intr-o sfera despre care cunoastem prea putin. Cistigind in ceva, oare nu vom pierde in altceva, mult mai important, deocamdata neobservat pentru noi.

Unde e garantia ca din clonare nu se poate face o “bomba biologica”? Unde e garantia ca stapinitorii lumii acesteia nu vor utiliza aceasta practica pentru producerea unei noi rase umane care sa corespunda mai bine inchipuirilor lor despre alegatorul ideal? Oare nu vor creste laboratoarele pentru clonare niste “eltinoizi” si ziuganoizi” docili?

Cum vor arata relatiile intre oamenii acestor rase diferite? Oare toti vor recunoaste clonele drept oameni? Ce vor fi ei in propria lor perceptie? Cum vom arata noi in ochii lor? Mai in scurt, aici noi ajungem la intrebarea pe care Biserica de mult le propune medicilor si juristilor sa o rezolve: “ce este omul”? cind incepe si cind se termina viata omeneasca? (problema avorturilor si a eutanasiilor); ce il face pe om sa fie om? (problema oamenilor cu psihicul afectat).

In general, aceste argumente se pronunta in jurul problemei drepturilor omului: ce drepturi are omul si cine anume detine aceste drepturi? Dar are oare Biserica unele argumente proprii impotriva clonarii, care sa fie specific crestine? Deocamdata eu nu am intilnit astfel de argumente. Strigatele emotionale de felul ca crearea omului de catre om este uzurparea drepturilor Creatorului Divin, si de aceea e satanism curat, mie nu mi se par convingatoare. La urma urmei, la inceput si lumina a aparut dupa voia dumnezeiescului “sa fie!” Acum insa, crearea luminii e accesibila si oamenilor, si noi nu vedem nimic blasfemitor in lucrul electricianului sau a operatorului statiei electrice.

Graba unui astfel de argument se vede din pilda extraordinara povestita de Antoine de Saint-Exupery in romanul Citadela: “Traia pe lume un alchimist, el voia sa descopere taina vietii. Si s-a intimplat asa incit, cu ajutorul retortelor, el a reusit sa obtina un bot de aluat viu. Au alergat logicienii. Ei au repetat experienta, au amestecat prafurile si aliajele, au aprins focul sub retorte si au obtinut inca un bot viu. Ei au plecat strigind tare ca taina vietii nu mai este taina, ca viata este o urmare fireasca a cauzelor si efectelor, influentele pe care le suporta prin incalzire elementele lipsite de viata. Logicienii, ca intotdeauna, au inteles totul de minune. Ei n-au inteles ca natura creatului si natura crearii nu seamana intre ele, puterea creativa, epuizindu-se, nu lasa urme. Nu in zadar creatorul intotdeauna abandoneaza creatia sa si creatia intra sub stapinirea logicii. Si eu m-am indreptat smerit spre prietenul meu geometrician. “Unde ai vazut tu ceva nou? - a intrebat el – viata a dat nastere vietii. Noua viata a aparut datorita alchimistului, iar alchimistul, din cite stiu eu, este viu. Despre el au uitat, cum se si cadea, creatorul dispare si ne lasa noua creatia”.

Daca savantul cu ratiunea sa creeaza viata, asta nicidecum nu inseamna ca pentru crearea vietii nu e nevoie de minte. Daca omul poate crea viata, inseamna ca el, intr-adevar, poarta in sine chipul propriului sau Creator. Eu sint convins ca orice performante ale stiintei nu fac decit sa-L proslaveasca pe Creatorul ratiunii noastre, dar nicidecum nu-L hulesc.

Eu am avut ocazia sa aud si urmatorul argument specific “teologic” impotriva clonarii: aceasta va fi o nastere fara dureri, si prin aceasta se va anula porunca Domnului, care a trimis suferinte in timpul nasterii pentru pacatul originar. Dar rezultatul principal al pacatului originar nu sta deloc in durerea venirii omului pe lume, ci in durerea plecarii lui din ea. Dupa cum spune si cuviosul Marcu Ascetul: “Noi am mostenit nu pacatul lui Adam, ci moartea provenita din el… Pentru ca nu se putea ca noi, care am provenit din morti, sa fim vii”.

Daca rodul pacatului primordial ar fi constat anume in suferinta nasterii, atunci noi ar fi trebuit sa acceptam dogma romano-catolica despre imaculata conceptie a Fecioarei Maria. Caci nu doar catolicii, ci si ortodocsii considera ca nasterea lui Iisus din Maria a fost fara dureri. Dar catolicii vad in aceasta dovada faptului ca Maria era de acum sustrasa actiunii pacatului originar. Ortodocsii insa nu vad necesitatea de a trage o astfel de concluzie, care, in esenta, anuleaza necesitatea venirii lui Dumnezeu in lume si unicitatea Jertfei Lui mintuitoare, anume pentru faptul ca noi nu confundam urmarile particulare pamintesti ale pacatului originar cu acea catastrofa principala pe care el a provocat-o in relatiile noastre cu Viata, adica cu Dumnezeu.

In general, in reactia lumii romano-catolice impotriva clonarii se contine cu mult mai mult elementul specific confesional decit in ortodoxie. Pentru catolici, clonarea ridica o grava problema teologica: oare vor mosteni pacatul originar oamenii aparuti pe lume fara actul sexual, iar daca vor mosteni, in ce chip se va transmite acesta? Chestiunea consta in faptul ca din timpul lui Augustin, catolicii considera ca pacatul originar se transmite prin actul zamislirii, deoarece de actul zamislirii se leaga o oarecare “placere necuviincioasa”. Nunta e permisa, si zamislirea la fel. Dar, dupa cuvintele scriitorului crestin latin din primele veacuri, Tertulian, “Nunta este o desfrinare acceptata”. In desfatarea erotica, sotii isi pierd controlul asupra lor, indulcindu-se unul de altul, il uita pe Dumnezeu, si prin aceasta fisura, in plodul zamislit de ei, patrunde un fel de “stricaciune”…

Dar unde e placerea originilor acelei vieti care a fost obtinuta printr-o operatie asupra unei celule somatice obisnuite? Aparitia acestei celule primare e legata mai degraba de neplaceri. Cum dar se va transmite aici “pacatul originar”? Omul zamislit fara placere si fara impreunare, dupa logica romano-catolicismului, se dovedeste a fi in afara puterii pacatului originar.

Ortodoxia insa nu vede aici o problema. Biologia mai degraba intareste vechea noastra convingere: omul a fost creat pentru nemurire. Celulele noastre sint intr-adevar nemuritoare. Ele in sine sint capabile sa se divida la nesfirsit si sa nu moara, in cazul in care in mediul exterior nu exista piedici pentru aceasta. Inseamna ca viata noastra e limitata nu de natura noastra, ci de conditiile in care traim (in care noi ne-am aruncat prin caderea in pacat). Dar, deoarece celula luata pentru clonare si fiinta crescuta din ea oricum vor vietui in lumea noastra cazuta, suflarea mortalitatii “originare”, vai, oricum o va cuprinde. Si nu biologii, ci doar Cel Care El singur detine Nemurirea poate apara viata noastra de moarte sau sa ne intoarca in ea… Asa ca, clonarea nu contrazice nicidecum interpretarea ortodoxa a pacatului originar. Mai degraba e invers, discutiile despre clonare sint importante pentru polemica cu romano-catolicismul si augustinismul.

O alta problema este si aceasta: va fi oare om fiinta clonata? In scrierile bisericesti, uneori e exprimata parerea cum ca sufletul copilului se contine in saminta tatalui (teoria tradutionista). Potrivit ei, inca in saminta lui Adam existau sufletele noastre ale tuturor. Noi toti am fost in Adam atunci cind el a gresit, si de aceea si noi sintem partasi la acel pacat… Prin urmare, copilul care isi are originea nu in saminta tatalui, ci de la celula somatica a acestuia, nu va avea suflet.

Dar si acest punct de vedere e preluat mai mult de romano-catolicism decit de ortodoxie. In conceptia ortodoxa, sufletul omului, personalitatea lui se creeaza de catre Dumnezeu. Parintii ii dau doar trupul. De aceea, pentru teolog, problema consta aici numai in aceasta: va ajuta oare Domnul sa uneasca cu embrionul, obtinut in urma clonarii, sufletul omenesc. Pentru ca aceasta e o problema de vointa a lui Dumnezeu, nu putem avea un raspuns anticipat.

Extrem de indrazneata este fapta unui oarecare preot, care a refuzat sa boteze un copil despre care parintii au spus ca el a fost “zamislit in “eprubeta”. Cred ca si in cazul clonelor, Biserica va insista pentru a-i recunoaste ca oameni (pentru a nu admite experimentele asupra lor sau dezasamblarea lor in “piese de schimb”) si ii va boteza si ii va impartasi pe acesti micuti.

Aceasta problema, oricit de straniu ar parea, de acum e rezolvata de traditia bisericeasca. In Trebnicul lui Petru Movila exista rinduiala “Despre botezul celor asemenea cu animalele si a altor ciudatenii nascute”. In el gasim prescris: “Daca vreun monstru sau o oarecare ciudatenie se va intimpla sa se nasca din femeie, dar nu va avea chip de om, sa nu se boteze. Dar daca faptul se va pune la indoiala, sa se boteze cu o conditie: Daca acesta este om, se boteaza robul lui Dumnezeu cutare in numele Tatalui s.a.m.d.”.

In genere, pentru Biserica e caracteristic sa se insiste asupra faptului ca granitele clasei fiintelor numite om sa se largeasca. Pentru conceptia laica, dimpotriva, e caracteristica tendinta spre ingustarea limitelor existentei umane (copiii in pintecele mamei nu sint oameni, bolnavii de comatoza nu sint oameni, copiii nascuti fara creier nu sint oameni, copiii afectati de boala lui Down la fel…). Asa ca si in cazul clonarii, nu merita sa mergem impotriva traditiei bisericesti si sa rezolvam negativ intrebarea daca sint sau nu oameni aceste “ciudatenii”.

Goana nesabuita dupa argumente teologice impotriva clonarii poate da rezultate neasteptate. Oricit ar parea de straniu, clonarea este infaptuirea unei scheme prezente in literatura ascetica. In orice caz, in scoala lui Origene (in particular la Sf. Grigore de Nyssa), exista presupunerea ca omul, pina la cadere, era capabil de o inmultire in afara sexualitatii, de o astfel de inmultire a neamului sau care sa nu fie legata de placerea trupeasca.

Alta problema este ca adeptii clonarii sustin aceasta idee, desigur, nu din simpatie pentru extremele ascetice. Visul lor nu este inmultirea fara excitarea sexuala, ci jocurile erotice lipsite de complicatiile graviditatii si ale nasterii. Dar aceasta, iarasi, este o problema de o posibila utilizare sociala a clonarii, si nu o problema de atitudine fata de clonare ca atare.

Asadar, dupa parerea mea, clonarea in sine nu este pacat. Nu este incalcarea vreunui aspect al invataturii biblice. Dar este foarte mare pericolul folosirii clonarii in scopul pacatului, si de aceea ar fi mai inteleapta si mai morala abtinerea de la astfel de experimente ciudate.

Prin acest text, eu am vrut doar sa-i ajut pe oamenii bisericesti sa poarte discutii referitoare la clonare, sa-i ajut in alegerea acelor argumente care sa nu fie trase de par, care sa nu fie criptocatolice si care sa fie intelese de oamenii neimbisericiti.

Iarasi repet: noi sintem impotriva clonarii. Dar noi sintem impotriva ei nu pentru ca ne aparam catehismul nostru ortodox, ci pentru faptul ca sintem pur si simplu oameni, iar motivele pentru care noi ne impotrivim clonarii sint aceleasi ca si la oamenii din afara Bisericii.

Unele argumente se vor dovedi a fi aceleasi cu ale oamenilor necredinciosi. Unele se vor dovedi ca circula nu numai la noi, ci si in mediul altor traditii religioase. Dar argumente serioase, care sa fie specific crestine, eu inca nu am reusit sa gasesc. Nu trebuie sa ne rusinam de aceasta. Dimpotriva, faptul merita mentionat: caci si fara de aceasta se depun nu putine eforturi de catre oponentii nostri pentru a ne conferi in ochii opiniei publice chipul unor “luditi”, reactionari, dusmani dintotdeauna ai stiintei. E cazul sa subliniem: lupta noastra nu este impotriva stiintei. Noi pur si simplu vrem ca folosirea performantelor stiintei sa fie omeneasca sau sa nu fie deloc.

Trad. din ruseste de ierom. Savatie