Memoriul lui N.I. Gingold

Când, in 1990, mi s-a oferit prilejul de a studia documentele din arhiva lui Dr. Ernest Marton, la Universitatea din Haifa, am dat si de un memoriu semnat de Nandor Iosif Gingold, datat Bucuresti, 14 noiembrie 1944 (24 pagini dactilografiate si câteva anexe). Nu se stie cui – si de ce - i-a fost adresat acest memoriu. Poate posteritatii?

Despre autorul memoriului stiam doar atât ca, intre 1941-1944, fusese presedintele Centralei Evreilor din România. Nu eram informat nici despre activitatea Centralei, intrucât intre 1940-1944 nu ma aflam in tara. Si, totusi, autorul memoriului nu-mi era deloc simpatic, el facând parte din rândul acelor oameni care si-au schimbat, din motive de oportunitate conjuncturala, religia. (Totdeauna am considerat ca cei ce-si schimba, din interes, numele, religia, nationalitatea, intr-un fel reduc calitatea lor umana la conditia de “marfa” si intra astfel in cercul vicios al cautarii profiturilor personale, imprejurare ce devine un obstacol in dezvoltarea libera a fiintei lor).

Memoriul lui N.I. Gingold nu a fost publicat, nici macar pomenit ori citat de cei care s-au ocupat de soarta evreilor din România in anii 1940-1944. Când l-am citit mi s-a parut ca in cuprinsul lui se reflecta urmele unui conflict interior, intre ceea ce s-ar putea numi “pozitia teoretica” a unui om fata de sine insusi si o situatie concreta neconforma cu aceasta pozitie. Acestui conflict i-a urmat apoi, in noile imprejurari ivite chiar dupa 23 august 1944, inca de la inceputul perioadei de comunizare fortata a României, staruitoarea “necesitate” de redefinire a autobiografiei (fenomen ce se repeta din nou, in conditiile “democratiei” sub privirea noastra, dupa evenimentele din decembrie 1989) pentru a gasi – ori pentru a nascoci – un nou echilibru intre elementele de ruptura si de continuitate din viata personala.

N.I. Gingold, ca evreu, dar mai ales ca “evreu-crestin” (de fapt ce inseamna a fi evreu?), a fost implicat in doua drame: una istorica, alta individuala, care – ambele – se proiecteaza asupra intregii sale vieti, dar mai ales asupra conditiei sale morale, pe care insista, in memoriul sau, a fi considerata demna si fara repros. Citind acest memoriu nu vom putea face abstractie de implicatiile celor doua drame si nici de conotatiile extrem de problematice pe care le stârnesc in privinta motivatiilor teoretice si politice ale unui comportament, invocate ca optiune curajoasa pentru o reglementare favorabila a vietii evreilor din România in anii stapânirii naziste.

N.I. Gingold vrea sa para altceva decât un simplu executant “manipulat” , considerându-se un fel de “necesitate istorica” . Dincolo de unele argumente simpliste, ce se fac remarcate in efortul de autojustificare, ca reactii emotionale, ramâne, in fond, nedemonstrat faptul daca Centrala Evreilor a contribuit intr-adevar la unele imprejurari care au usurat situatia evreilor din România acelor ani, sau daca prin Centrala s-a concretizat o politica oficiala, in unele privinte favorabile evreimii?

Sef-Rabinul dr. Alexandru Safran il considera pe N.I. Gingold drept tradatorul “oficial” al evreimii, un om macinat de complexele “evreului botezat” , aflat in fruntea unor vânzatori de neam si a unor “colaborationisti” , pusi sa execute ordinele lui Radu Lecca, acesta fiind adevaratul patron al Centralei Evreilor din România, institutie care, in pofida tuturor masurilor oficiale, nu a reusit nici sa se substituie Comunitatii, nici sa stapâneasca destinele Evreimii din România.

Desi sugerata – ori chiar propusa – de nazisti Centrala Evreilor din România s-a deosebit insa, prin functie si finalitate, de acele “Judenrat” -uri care au fost infiintate din porunca germana in Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria, Transilvania de Nord (aflata sub ocupatia Regatului Ungar intre 1940-1944). Judecatile contemporanilor privind Centrala si aparatul ei de conducere nu se potrivesc cu aprecierile presedintelui acestuia, fapt ce rezulta chiar si din cuprinsul memoriului semnat de Gingold. Ramâne insa evident un lucru esential: toate semnele de intrebare care ar putea continua aproape fara oprire, pot primi un singur si categoric raspuns: Centrala, ca institutie, nu a constituit o alternativa reala si nici o “alta cale” in desfasurarea existentei evreiesti, ea fiind o expresie a antiiudaismului nazist. Daca, totusi, Centrala s-a abatut de la acest program, faptul ramâne meritul unor factori si imprejurari ce urmeaza a fi deslusite.

Dar istoria adeseori repeta acelasi – ori un asemanator – fenomen. Ca si in cazul Comitetului Democrat Evreiesc (C.D.E.) , infiintat de Partidul Comunist in 1947, cu un program antiiudaic si ostil intemeierii statului Israel. Nici C.D.E., asemenea Centralei, nu a reprezentat obstea evreimii din România. Dar cu toate acestea, structurile organizatorice pe care le-a instituit, ca si persoanele implantate in cele mai inalte functii, continua sa existe pâna azi dupa vointa si interesele Partidului Comunist din 1947, in timp ce Centrala a fiintat doar cca 3 ani, respectiv pâna la prabusirea nazismului. Ultimul Sef-Rabin liber ales, dr. Alexandru Safran (devenit, dupa inlaturarea sa din functie, Marele Rabin al Genovei) a rezumat efectele celor doua “solutii” , ambele politice, astfel: “Prima (Centrala) m-a gonit din caminul meu, a doua (Comitetul) m-a gonit din casa si din functia mea…” Prin urmare am gresi daca am ignora ca suntem martorii unei situatii obscure, care continua sa-si manevreze fortele – de fapt antievreiesti – din adâncuri. Dar, cine stie, tinând seama de alte imprejurari decât cele ale vietii evreiesti, n-ar fi oare cazul sa ne lamurim daca, in general, Biserica – ca administratie – nu are o natura relativa, ce nu se poate acomoda nazuintei spre o existenta cât mai pura?

Caracterul Memoriului – cu realitati ascunse ori disimulate, dar si cu numeroase lucruri adevarate – pretinde o necesara interpretare critica din partea istoricilor. Aceasta necesitate se cere a fi subliniata dintru inceput pentru a inlatura riscul unei aprecieri superficiale ori iresponsabile.

Un aspect special, care nu poate fi ignorat, se leaga de aprecierea responsabilitatii personale, a constiintei morale, de vina si de sentimentul de culpabilitate in privinta acelor evrei care, in anii Holocaustului, au servit ori mijlocit agresiunea antievreiasca. Unii dintre acestia si-au declinat raspunderea personala, spunând ca nu ei au fost cei care au comis anumite fapte, nu ei, ci sistemul. Adica raspunderea s-ar transfera unei administratii, unei ideologii, formatiuni ori unui partid politic, si nu ar reveni unor persoane, fiindca ele nu erau altceva decât niste instrumente.

O asemenea problema este actuala si astazi, când anumite forme noi de agresiune distrug si ucid fara ca mâinile sa se mânjeasca, fara ca sufletele sa se impovareze impotriva unui dusman national. Oare pseudomoralistii, care organizeaza crime, nu vorbesc fara ca cineva sa-i ia in derâdere, despre o “atare initiativa ” in acele cazuri când puterea cea mai strasnica se foloseste de forta de distrugere a superioritatii sale pentru a se deslantui asupra unor tari mai slabe?

In fata unor intâmplari din zilele de azi, martorii unor vremuri de alta data, nu traiesc oare emotii identice, percepute la o mare distanta de timp una de alta?

De aceea, sa nu refuzam a medita asupra acelei definitii prin care Enciclopedia Judaica (Ierusalim, 1971) incearca sa interpreteze termenul JUDENRAT astfel: “formatiune instituita prin numire de catre autoritatile germane de ocupatie in timpul celui de al II-lea razboi mondial, care avea sarcina de a duce la indeplinire dispozitiile naziste privind evreii si de a rezolva problemele legate de administrarea comunitatii. Conducerea nazista era convinsa ca un sfat, in care erau reprezentate toate straturile din orasul ori din localitatea respectiva, usureaza executarea politicii lor antievreiesti. Asemenea formatiuni au existat in Germania, la Viena, Praga etc. In legatura cu rolul acestor Judenrat-uri, inca de la infiintarea lor, au existat discutii ascutite. La sfârsitul celui de al II-lea razboi mondial, judecata asupra activitatii Judenrat-urilor era, in general, negativa, mai ales in rândurile supravietuitorilor din lagarele de concentrare si ale membrilor miscarilor de rezistenta. Dar noile cercetari scot din ce in ce mai mult in evidenta faptul, ca membrii acestor sfaturi in hotarârile lor erau patrunsi de simtul raspunderii fata de comunitatea evreiasca si ca nu dispuneau de acele mijloace, cu ajutorul carora ar fi putut sa-i infrunte pe nazisti”.

Oare viata invinge intotdeauna numai prin responsabilitatea directa a indivizilor?

Prin “sarcinile” sale, prin denumire si prin activitatea desfasurata, Centrala Evreilor din România, pare sa fi avut un caracter mai deosebit, altul decât Judenrat-urile , in general. Din “Memoriul lui Gingold” , istoria Centralei apare insa mai curând o istorie a memorialistului, ceea ce, desigur, falsifica sensul faptelor ca fapte. Intr-o asemenea imprejurare, trebuie sa ne punem intrebarea: pâna la ce punct au valoare marturiile? In al doilea rând, devine necesara o precizare de esenta asupra functiilor avute de “Judenrat” , in general, intrucât pentru a-i regasi imaginea este necesar sa-i cunoastem rosturile.

Unele “Sfaturi Evreiesti” erau obligate de nazisti sa intocmeasca liste cu evrei ce urmau sa fie deportati. Câteodata insa nazistii insisi intocmeau aceste liste, care, comunicate “Sfatului” , deveneau operationale. Unii dintre conducatorii “Sfaturilor” au dat dovada de un disperat curaj personal, refuzând executarea dispozitiilor primite de la nazisti sau de la autoritatile locale. Astfel, de exemplu, dr. Lemberg, presedintele Judenrat-ului din Zdunsk-Wola, când a fost somat sa indice câtiva evrei pe care Gestapoul urma sa-i execute public, pentru intimidarea populatiei, a trecut pe lista numele sotiei si al copiilor sai. (Yehuda Bauer: The Holocaust in Historical Perspective , London, 1940, p. 180).

Unii dintre conducatorii “Sfaturilor” , pentru a salva macar o parte din membrii Comunitatii, si-au asumat odiul cumplitelor decizii. Unul dintre ei a spus urmatoarele: “Multi dintre dvs. ma considera un tradator. Eu Jacob Geons sunt cel care va trimite la moarte, dar tot eu sunt acela care incearca sa va salveze... Imi mânjesc mâinile cu sânge evreiesc, dar nu cu onoarea evreilor. Daca mi se ordona sa predau 1.000 – ma supun. Ma supun, fiindca daca noi, evreii, nu executam un asemenea ordin; atunci intervin germanii cu forta si trimit la moarte nu o mie, ci mii si mii de evrei... Sacrificând o suta de evrei, salvez o mie; sacrificând o mie de vieti, salvez zeci de mii... Eu, Jacob Gens, daca ramân in viata, voi parasi ghetoul cu mâinile mânjite de sânge si cu sufletul murdarit de noroaie. Când ma voi infatisa insa la judecata voi spune: «am facut tot ce era cu putinta ca sa salvez cât mai multi evrei si ca sa le redau libertatea. Pentru a salva o parte a poporului nostru... am fost nevoit sa ma murdaresc»”. (Mark Dvortjesky : The Struggle, Memoris of the Vilna ghetto, 1948, p. 308.)

O alta confesiune: “Stiu ca sunt considerat raspunzator pentru deportarea a 25 mii de evrei. Sunt fericit daca propriul meu popor ma acuza. Dar doresc sa dovedesc cât de superficiala si lipsita de temei este o asemenea neverosimila aproximare. Fiindca adevarul contrazice acuzatiile ce s-au formulat impotriva mea. Eu sustin ca am salvat 25 de mii de oameni de la deportare, altfel ar fi curs siroaie sângele pe ulite. Primisem dintr-o sursa de incredere informatia ca ordinul de deportare se referea la disparitia a 50 mii de oameni, ceea ce i-ar ti distrus pe toti cei aflati in zona noastra. Nimeni, prin urmare, nu poate contesta ca am repurtat un mare succes, pierzând doar 25% când ii puteam pierde pe toti. Cine putea oare sa doreasca un rezultat mai bun?” (Isaiah Trunk: The Jewish Counsils in Eastern Europe under Nazi ocupation , New York, 1972, p. 2).

Si inca o relatare: “Aseara primisem ordinul sa deportez din ghetou 20 mii de evrei. Mi s-a mai adus la cunostinta ca in cazul când as refuza executarea ordinului, germanii insisi vor organiza deportarea. S-a iscat astfel problema: sa colaboram, adica sa executam ordinul, ori sa-i lasam pe germani sa organizeze treaba. In timp ce cântaream lucrurile, nu ne-am gândit cât de mari vor fi pierderile noastre, si câte vieti ar putea fi salvate. Atât eu cât si colaboratorii mei cei mai apropiati am ajuns la concluzia ca, in pofida cumplitei responsabilitati, trebuie sa ne conformam oribilului ordin. Aceasta cumplita operatie va fi executata de mine. Pentru ca trupul insusi sa fie salvat, va trebui sa amputez membrele... In vremea marilor dezastre trebuie sa se puna in cumpana cine anume poate si cine trebuie sa fie salvat? Dupa a mea parere trebuie ocrotiti in primul rând cei care au sansa de a supravietui si nu cei care sunt sortiti pieirii.” (Isiah Trunk, op. cit., p. 423)

Cuvintele lui Jacob Gens au fost rostite la Vilnius, in august 1941; cele ale lui Moshe Meriné in nord-vestul Sileziei peste un an, iar argumentele lui Vhaim Rumkocsk, tot in 1942, luna septembrie. Aceste cuvinte dau expresie aceleiasi sperante si unei identice strategii de “supravietuire” si de mentinere in viata a unor comunitati. Au mai fost si cazuri când, pornind de la ideea ca devenind util intereselor materiale ale asasinilor, acestia le vor cruta viata ghetoul a fost transformat de evrei in unitate productiva. Astfel, de exemplu, in ghetoul de la Lodz, considerat de germani drept una din cele mai importante unitati industriale din Reich, lucrau la inceputul anului 1944, in cele 117 fabrici, uzine si ateliere, peste 74 mii de oameni. Din intreaga populatie a ghetoului, 93% era productiva. Dintre acesti, 68 mii de evrei au fost ucisi de germani, in august 1944.

Dintre cei trei conducatori de ghetou – Gens, Meriné si Rumkovski – nici unul nu a tinut cont de faptul ca politica nazistilor fata de evrei avea un caracter irational si, in consecinta, nu tinea seama de vreun argument politic, strategic, economic etc.

Când, in 1941, un Reichkomissar, pe nume Lhose, l-a intrebat pe Rosenberg, principalul ideolog al national-socialismului, daca ordinul de distrugere a tuturor evreilor ingramaditi in Est se refera si la cei ce lucreaza in industria speciala de razboi, in folosul Wehrmacht-ului, el a primit urmatorul raspuns: “Principiul nostru este acela de a nu tine cont de nici un argument economic in rezolvarea acestei probleme (Saul Friedländer: On the possibility of Holocaust , in The Holocaust as a Historical Experience , New York, 1981, p. 4).

In privinta diverselor activitati ale Sfaturilor Evreiesti s-au formulat rechizitorii extrem de violente. Cele mai grave au fost rostite de Hannah Arendt, intr-o carte despre procesul lui Eichmann: “In problema cooperarii (evreilor n.n.) nu era nici o deosebire intre evreimea asimilata din Europa Centrala si cea de cultura idis din Rasarit. Atât la Amsterdam, cât si la varsovia, Berlin sau Budapesta, nazistii puteau conta pe intocmirea de catre evrei a listelor cu numele celor ce urmau a fi deportati, cuprinzând si date despre averea acestora. Tot ei (evreii) procurau fondurile necesare pentru acoperirea cheltuielilor de transport si-i conduceau pe evrei la imbarcarea in garniturile de tren” (H. Arendt, Eichmann in Jerusalem , München, 1961, p. 154). “Din Polonia pâna in Olanda si Franta, din Scandinavia pâna in Balcani, aflam conducatori evrei, care se bucurau de o stima unanima. Acesti conducatori, aproape fara exceptie, au cooperat, intr-un fel sau altul cu nazistii. Daca insa evreimea n-ar fi fost organizata si n-ar fi avut conducatori, si in acest caz “solutia finala” ar fi cauzat multe si mari suferinte... Dar numarul total al victimelor nu ar fi atins cifra de 4,5-6 milioane ”(H. Arendt, op. cit. , p 162).

Criminalii nazisti, in aplicarea “solutiei finale” – se scrie intr-o carte aparuta recent in Ungaria – nu aveau nevoie de ajutorul evreilor, fiindca ei au beneficiat de ajutorul opiniei publice, marcata de prejudecati (antisemite – n.n.), ca si de asentimentul tacit al lumii (crestine – n.n.), de mutenia papei de la Roma, de sprijinul politicienilor colaborationisti si al sefilor de armate. In aceste imprejurari rezistenta ori colaborarea Judenrat-urilor nu a influentat nici desfasurarea si nici amploarea genocidului. In peste 200 localitati din Lituania, in zonele ocupate de Uniunea Sovietica, populatia evreiasca a fost asasinata fara contributia Sfaturilor Evreiesti, cu ajutorul plin de zel al populatiei locale, si fara sa se tina seama de vârsta, de sexul ori capacitatea de munca a oamenilor ucisi (v. Mária Schmidt, Kolláboráció vagy kooperáció?? , Budapesta, 1990, p. 37).

Dupa cel de al doilea razboi mondial, activitatea Sfaturilor Evreiesti si a conducatorilor acestora din Olanda, Grecia, Ungaria, Franta a fost cercetata de justitie si de tribunalele de “onoare”, iar aceea a Centralei Evreilor din România a fost judecata de tribunalul Poporului. Conducatorii Judenrat-ului din Olanda, condamnati de “Tribunalul de onoare” , erau achitati de instantele judecatoresti. La Salonic invers: conducatorii gasiti vinovati de instante, erau achitati de “Tribunalul de onoare” . Procesul intentat Sfatului Evreiesc (Zsidó Tanács) din Ungaria s-a sistat din oficiu. In schimb s-a intentat proces impotriva Sef-Rabinului dr. Béla Berend, dar si acest singur acuzat a fost achitat. Sentintele cele mai severe s-au pronuntat in România, unde N.I. Gingold, presedintele Centralei Evreilor a fost condamnat la inchisoare pe viata (sentinta ulterior anulata), in timp ce colaboratorii sai, implicati in acelasi proces, primisera condamnari la 10 si peste 10 ani de inchisoare (condamnari anulate la instantele de apel).

Una din acuze era ca au acceptat functiile, respectiv numirile lor, fara ca populatia evreiasca sa fi fost consultata (desi la fel a procedat si Comitetul Democrat al Evreilor – CDE – instituit de regimul comunist, care a impus pâna si numirea unor rabini, dintre care unii au continuat sa functioneze pâna la moarte!).

Prin publicarea Memoriului fostului presedinte al Centralei Evreilor din România, vom afla cine a fost N.I. Gingold si unele din activitatile Centralei. Acest memoriu, ar fi vrut sa se constituie intr-o lectie de istorie privind viata evreilor in România in anii 1941-1944. Dar relatarile din cuprinsul lui, in aparenta lipsite de ambiguitati si fantezii, sugerând dimensiunea unei lumi reale, in care a trait si autorul, incearca sa altereze imaginea adevarata a unor vremuri haotice, tulburi, de criza si intunecare, de dezechilibru si fierbere.

Judenrat-urile , in opozitie cu traditiile Comunitatilor – si asemenea epocii premergatoare emanciparii evreilor – si-au extins competenta nu dupa criteriul religiei, ci dupa cel al rasei. Astfel, Sfaturile si-au exercitat atributiile pe o arie larga, preocupate de probleme religioase, sociale, ca si de sanatate, aprovizionare, organizarea muncii etc. Intr-o asemenea situatie, birocratia lor – in comparatie cu cea a Comunitatilor – a crescut considerabil. Armata de functionari lucra, sub indrumarea membrilor din conducere, mai ales pentru rezolvarea problemelor curente. Aceasta activitate ii scutea pe functionari de obligativitatea muncii fizice si, in acelasi timp, ii apropia de sursele unor informatii, considerate, totdeauna, pretioase.

Gestapoul, SS-ul si SD-ul, pentru evreii concentrati in ghetouri, devenisera aproape invizibile. In schimb, membrii conducerii Judenrat-ului erau factori reali si prezente evidente. Ei erau cei care distribuiau ratiile de alimente; ei organizau formatiile de munca, sub controlul lor isi desfasura activitatea politia ghetoului pentru a-i asigura ordinea interna. Prin urmare, conducerea ghetoului devenise “dusmanul vizibil”. Ca atare, nemultumirile, protestele maselor de evrei din ghetou se indreptau nu impotriva temnicerilor nazisti, ci – dupa cum a consemnat comandantul militar al ghetoului din Varsovia, Heinz Auerswall – impotriva conducerii evreiesti (Trunk, op. cit. , p. 261). O asemenea relatie nu era singulara: “Populatia ghetoului din Lodz ii uraste pe conducatorii evrei mai mult decât pe germani. Pentru ca cei de la care primeste poruncile sunt evrei... Cu timpul antipatia s-a transformat in ura exploziva... Este aproape imposibil sa convingi un evreu ca sa ucida un alt evreu. Daca nu le-ar fi insa teama de autoritatile germane, nu ar putea fi retinuti s-o faca” – se consemneaza intr-un raport lunar al SD-ului, in iunie 1942 (Trunk, op. cit. , p. 261).

Referindu-se la activitatea Judenrat-urilor si judecând rosturile lor, istoricii care au studiat epoca, la fel si evreii supravietuitori, in stabilirea marilor vinovati au tras o linie de hotar intre acei conducatori de ghetou care erau dispusi sa efectueze “selectia” celor ce urmau sa fie deportati si cei ce au refuzat s-o faca, considerând ca nimic nu poate justifica participarea unor evrei la deportarea evreilor.

In România a existat o situatie speciala: prin atributiile sale, Centrala Evreilor nu a fost insarcinata de autoritati sa decida asupra vietii si mortii oamenilor.

Desi conducerea Centralei – dupa aprecierea Marelui Rabin dr. Alexandru Safran – se compunea, in general, din tradatori si colaborationisti, totusi printre membrii sai se aflau si oameni onesti. In plus, Centrala – avându-l ca presedinte pe medicul dr. Gingold – nu s-a putut substitui adevaratilor conducatori ai comunitatii, care si-a continuat activitatea in mod clandestin, pâna la sfârsitul razboiului. Chiar si seful real al Centralei, Radu Lecca, insarcinat cu rezolvarea problemelor evreiesti, stia ca nu poate sa-i ignore pe conducatorii firesti ai obstei evreiesti (v. Al. Safran, “Un tissou arraché aux-flamme” , ed. Storck, 1989, pp. 93-110).

Sa fi crezut oare medicul Gingold ca dreptatea este de partea lui? Sa nu-si fi dat seama ca el tradeaza adevarata responsabilitate a unui conducator, caruia ii revine si misiunea de a pastra si apara esenta fiintei umane?

In Memoriul sau, el cauta sa ne convinga ca in sinea lui fusese un om de buna credinta. Când ni se infatiseaza astfel, a simtit el oare omeneste? A judecat el oare onest?, Sau, referindu-se la maruntele tactici si aranjamente, care n-au exercitat o influenta decisiva asupra evenimentelor, a incercat doar sa se scuture de propria-i povara?

Când, intr-o arhiva a Universitatii din Haifa, am dat de memoriul lui N.I. Gingold, am simtit strania senzatie ca brusc a revenit in viata mea ceva despre care credeam ca a fost ingropat de mult; ceva ce tine de neputinta omului de a hotari asupra mersului lumii si al destinului sau, conform unui ideal. Umbra acestei neputinte s-a asternut apoi peste gândurile mele nelinistite. Dar oare – mi-am zis – umbra insasi nu este o consecinta a luminii?

Sa ne intoarcem acum la textul Memoriului pentru a vedea in continuare, cum erau starile si care erau problemele evreilor din România in epoca.

Dupa publicarea unor fragmente in revista “Timpul – 7 zile”, intr-o scrisoare ampla, ce mi-a fost adresata, se vorbeste despre “constiinta falsa” a lui Gingold, care cauta sa dea o imagine unilaterala imprejurarilor evocate. Fiindca – se arata in scrisoare, – el disimuleaza fapte a caror adevarata cunoastere nu coincide cu interesele evocatorului.

Desigur, pentru a-l intelege corect pe Gingold nu este suficient sa-i primim informatiile tale-quale . Mai trebuie sa avem in vedere situatia lui concreta in spatiul socio-politic al timpului, si, nu in ultimul rând, interesul ce l-a determinat sa-si redacteze memoriul; in legatura cu aceasta putându-se deslusi o larga gama de deformari, de la disimulare la minciuna, de la inselare la autoiluzionare.

Pornind de la premisa ca memorialistica nu este conditionata relational cu o serie de imprejurari si ca mai totdeauna ea reflecta – intr-o mai mica ori mai mare masura – interese particulare, nu sunt putini cei care o considera ex definitione o elaborare – cel putin partial – falsa. Se mai fac referiri la o intreaga varietate psihologica in manipularea “genului” pentru a-l pune in evidenta centrala pe memorialistul insusi.

Si N.I. Gingold se prezinta pe sine ca pe o necesitate, ca pe promotorul unei actiuni istorice; un personaj aproape providential in obtinerea unor inlesniri, avantaje si chiar solutii salvatoare pentru intreaga obste evreiasca din România, in perioada controlului nazist al tarii.

Fara indoiala, asemenea personalitati au existat, dar acestia purtau numele de Alexandru Safran, W. Fildermann, A.L. Zissu, Moshe Weinberger-Carmilly, dr. Ernest Marton, Itzak Artzi, Arie Hirsch Eldar s.a. In activitatea lor de o dramatica incordare – fiind luati pe nepregatite in vâltoarea epocii – nici nu se putea banui ca orice zi ce le mijeste in fereastra poate sa le aduca moartea si nici câta forta poate avea omul in a invinge chiar si cele mai agresive primejdii.

Desigur, N.I. Gingold nu facea parte din cei fugariti prin labirinturile vietii, nici dintre cei nevoiti sa porneasca de acolo de unde li se pregatea un sfârsit, fiind expusi jocului unor forte ostile, partial ori deloc cunoscute. El nu a simtit incordarea ce a cuprins intreaga lume, nici fiorul vesniciei nesigurante, ci a trait atâta din istoria anilor sai cât a incaput in mica lui existenta. Si-a trait astfel viata, pe care – prin botez – a incercat s-o desparta de soarta evreimii. De altfel, nici nu avusese un alt ideal decât acela de a trai fara riscuri, fara acele probleme care, in acei ani, ii puteau strivi pe oameni, dar care, in acelasi timp, ii si puteau inalta.

Numai martorii supravietuitori ai acelor imprejurari stiu ce a insemnat pe de o parte “comertul cu inamicul”, pe de alta impresionanta fermitate a acelora care in Europa cuprinsa de turbarea fascista si-au pastrat constiinta morala, rezistând valului nimicitor al urii si crimei. Mai era inca ceva ce Gingold, obisnuit cu aranjamente marunte si dubioase, nici macar nu a remarcat: era speranta ca o noua lume isi va incepe evolutia, o lume mai buna, mai umana.

Azi nu se intelege usor ce anume a dat forta si curaj atunci pentru a putea suporta situatia generala, când indivizi si natiuni sufereau din cauza nazismului; când, fara a-si parasi locurile natale, milioane de oameni se aflau in tari straine lor; când România, mutilata cum era – de rusi, de unguri si bulgari, trebuia sa-si suporte existenta devenita – dupa uneltirile hitleriste, hungariste si comuniste – mizerabila si umilita.

E adevarat ca nu putini se formasera, intre cele doua razboaie mondiale, in pofida multor neajunsuri, intr-un pronuntat sentiment al datoriei. Convinsi ca aveau obligatii morale fata de tara, erau numerosi cei ce doreau sa contribuie la depasirea confuziilor provocate de unii ideologi si politicieni, falsificatori de istorie. Gingold si altii ca el erau instrumente ale acestora din urma. Desigur, din aceasta cauza, in memoriul sau, el nu se incumeta sa redea fidel legaturile lui cu anumite realitati ale timpului, nici chiar atunci când vorbeste despre lucruri adevarate. Fiindca evenimentele amintite nu au fost coincidente cu sensul “demersurilor” enumerate, iar acestea erau intreprinse de el, de obicei, din ordin si, totdeauna, in folosul oficialitatii naziste. Cu toate acestea, el ar vrea ca cititorul memoriului sau sa aprecieze nobletea motivelor umanitariste care l-au indemnat la actiune, când, de fapt, el si-a limitat existenta, transpunând-o intr-o dimensiune privata si egoista.

Pentru “botezatul” Gingold, lumea evreiasca a constituit unica scena pe care putea sa desfasoare o activitate publica oarecare, limitata obiectiv si launtric la un modest orizont omenesc. Poate si din acest motiv, Gingold nu si-a dat seama ca marele tablou al istoriei României, aflata intr-o stare de injosire nationala si de farâmitare, se realcatuia intr-un cadru de o importanta dimensiune, in afara politicii oficiale a tarii, dominat de reactivarea robusta a luptei impotriva barbariei hitleristo-ungariste, pe linia reinstalarii principiului si a emotionalitatii umaniste in viata publica. Numai astfel a fost posibila, intr-o tara aflata sub control nazist, infrângerea politica si morala a spiritului nazist, simultan cu marile convulsiuni sociale si tragicele sacrificii umane (asasinarea lui Nicolae Iorga, V. Madgearu, a fostilor demnitari la Jilava – majoritatea ofiteri superiori; masacrarea miilor de români de catre unguri; pogromul de la Iasi si Dorohoi, uciderea celor 126 evrei la Bucuresti s.a.). Fara o asemenea intoarcere la omenie nu ar fi fost posibila indeplinirea nici uneia din disperatele actiuni de salvare organizate de Alexandru Safran, sef-rabinul cultului mozaic din România, a carui existenta s-a manifestat la acele inaltimi ce constituie puncte culminante si hotarâtoare din injosirea umana a evreilor, un impresionant model uman ce demonstreaza superioritatea virtutii asupra viciului. Cum n-ar fi fost posibila nici marea operatie de salvare a mii de evrei, de catre români, din – si prin – Ungaria, respectiv din Transilvania de Nord (Ungaria), organizata in deplin acord cu starea de spirit a românilor de catre dr. Ernest Marton ori dr. Moshe Carmilly, Sef-Rabin al Clujului, sustinuta de dr. Emil Hatieganu, de episcopul greco-catolic clujean Iuliu Hossu; de Eugen Filotti, ambasadorul României la Budapesta, ca si de multi altii, intre care ii mai amintim pe Vasile Moldovan, Letitia Papu, un grup de colonei (M. Gurgu, V. Cupsa, dr. Gh. Bran, Ion Taras).

Ne vom referi inca o data la experientele românilor, prigoniti in Ungaria si injositi de masina nazista in propria lor tara, fiindca datorita acestor imprejurari ei au receptat diverse forme ale antievreismului nu numai ca niste zguduiri ale vietii lor individuale, dar si ca o traire colectiva dispersata in intreaga societate – si ca fiinte ce sufera, dar si ca o colectivitate ce actioneaza.

Cum altfel s-ar putea explica si motiva ca unica tara aflata sub control nazist in care nu a fost aplicata “solutia finala”, adica extirparea sistematica a evreimii, a fost România?; ca singura tara unde au putut fi readusi evrei din deportare a fost România?; ca singura tara din care evreii – intre ei, refugiati din Polonia, Germania, Ungaria, Slovacia, Franta etc. – puteau emigra in Palestina a fost România?; ca numai aici si in Danemarca nu a fost impusa obligativitatea ca evreii, pentru identificarea lor publica, sa poarte “Steaua lui David”?; ca singura tara unde organele oficiale ale statului au dat, intre 1941-1944, documente false de identitate evreilor, ca si pasapoarte – tot false – evreilor refugiati din alte tari, a fost România? Etc. etc.

Pornind de la situatia reala a evreimii din România, in succesiunea unor tragedii, suferinte si mai putine inlesniri, dr. Alexandru Safran, intr-o scriere memorialistica ne infatiseaza probleme si evenimente semnificative ale acelei epoci. Pornind de la viata poporului pe care-l pastorea, sunt zugravite destine colective si particulare legate de perioada anilor de razboi. Din paginile insemnarilor cu amintiri personale si de documentari directe de o valoare unica pentru reconstruirea atmosferei si a evenimentelor epocii, ce nu trebuiesc nicicând ingropate in uitare, Alexandru Safran isi aminteste astfel, cu un sentiment dureros si incarcat de tristetea intoarcerii in trecut: “Cei care au avut parte de cea mai atroce suferinta erau Evreii din Transilvania de Nord (aflata sub ocupatia Regatului ungar – n.n.). Orasele si cartierele evreiesti au fost golite si câtiva, putini, supravietuitori ramasesera asemenea unor suflete pierdute in desert. Nenorocitii mai auzeau parca urletul sirenelor, semnalul imbarcarii in trenurile mortii, strigatele copiilor si ale bolnavilor... Evreii supravietuitori au apreciat ca, in totalitatea lor, crestinii, indeosebi cei apartinând minoritatilor maghiare si germane, poarta o grea raspundere morala, chiar daca juridic nu sunt culpabili. Fiindca ei nici nu au aparat, nici n-au ocrotit ori adapostit victimele (Alexandru Safran: Un tissou arraché aux flammes , ed. Storck, 1981, p. 200).

Altcum isi insinueaza optica N.I. Gingold, care se aseaza in centrul evenimentelor, ca un factor decisiv in inlaturarea neomeniei unei ideologii si, fara prudenta, incearca sa se impuna drept singurul salvator: “Multi au fost aceia care au suferit si in timpul existentei Centralei. Ce ne-ar raspunde insa evreii din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Olanda, Belgia, Franta, Danemarca, Norvegia, Italia, Ungaria si Bulgaria, ultimele trei tari, aflate in vremea aceea cu nemtii, ca si România – daca i-am intreba CE N-AR FI DAT, SA FI AVUT SITUATIA CELOR MAI NENOROCITI EVREI DIN ROMÂNIA DIN TIMPUL EXISTENTEI CENTRALEI (s.n.).

Timpul – (au trecut 60 de ani de când Gingold si-a scris Memoriul) – n-a confirmat amagirile mincinoase din spuza racita a trecutului. Nici astazi viata si faptele lui Gingold nu se confunda cu lupta evreimii pentru supravietuire. El nu si-a aparat neamul, ci s-a aparat pe sine. Degeaba se lauda – cu ameliorarea conditiilor de munca obligatorie, cu amnistierea unor evrei, cu readucerea in tara a tuturor evreilor deportati (?); cu respectarea cultului si ocrotirea Rabinilor etc., etc. – N.I. Gingold n-a fost decât presedintele Centralei Evreilor din România, un fel de “Judenrat”, impus in aceasta functie de autoritatile germane si aflat in subordinea unor ofiteri hitleristi de rang mai mic. In aceasta relatie, situatia sa obiectiva era umilitoare: “Tu nu esti fiinta umana, tu nu esti nici macar câine! Tu esti evreu!” – astfel erau apostrofati membrii Judenrat-ului din Varsovia de catre un ofiter hitlerist (Yehuda Bauer, The Holocaust in Historical Perspective , Univ. of Washington Press, Seatle, 1978, p. 8).

Discutând pe marginea memoriului lui Gingold doream sa indrept atentia cititorilor asupra complexitatii impletirilor din viata, ca si asupra imprejurarii ca fiecare fapta are repercusiuni asupra desfasurarilor viitoare, cu surprize ce pot sa apara câteodata foarte incet, alteori brusc, stabilind – in ambele cazuri – hotarele realitatii celei adevarate.

S-a vazut ca Gingold evadase de buna voie din viata fireasca a comunitatii sale religioase. A fost el oare un dezradacinat, traind intr-o lume care, insuficient cunoscuta astazi, poate fi populata retroactiv cu fantome provenind din zonele inchipuirii pentru a tulbura si mai mult imaginea neclara a trecutului?

Desigur, nu ne este in intentie sa cerem cuiva socoteala pentru valurile otravite ale urii revarsate asupra noastra cu sfidarea oricarei masuri, in intentia de a intuneca cât mai mult imaginea neclara din alte vremuri. Vom remarca, totusi, ca o asemenea agresiune o comit de obicei cei lipsiti de simtul elementar al dreptatii si omeniei, ca si cei a caror constiinta morala este tocita, daca nu chiar sfârsita. Pentru ca exista printre noi personaje, ornate cu insemnele unei pretinse misiuni spirituale, care se situeaza in afara istoriei si in afara dreptatii. Ele incearca sa explice, sa demonstreze, sa convinga, constiente de autoritatea unor functii ca tot ce a fost rau era de partea noastra si ca toata dreptatea este de partea lor.

Intrucât niste intâmplari tragice, petrecute intr-o vreme a nebuniilor de masa, de-abia s-ar putea reconstitui, vom reciti rezumând o pagina – scrisa cu sufletul zguduit de suferinta – din documentul unor vremuri când, ca sa ramâi fidel propriilor convingeri trebuia sa ai curaj neobisnuit. Autorul acestui document, Alexandru Safran, s-a folosit totdeauna de puterea cuvântului pentru a combate invrajbirea dintre oameni, dintre fortele spirituale ale natiunilor si pentru a promova simtul dreptatii, chiar si in anii când razboiul a rascolit mintile si a atras dupa sine incalcarea legilor umanitatii:

- La inceputul anului 1942, germanii si românii au hotarât sa infiinteze “Centrala Evreilor din România” , conducerea careia a fost incredintata lui Nandor Gingold. El a devenit astfel “tradatorul oficial” Inainte de a-si asuma noua functie, Gingold s-a botezat. Din partea lui Gingold a fost o alegere liber consimtita si, totodata, un semn foarte clar al lipsei de respect fata de poporul sau. Cinci ani mai târziu, comunistii au inlocuit Centrala cu asa-zisul Comitet Democrat Evreiesc, avându-l in frunte pe dr. Sandu Lieblich. Nici Gingold, nici Lieblich nu au reprezentat si nici nu au condus, in mod real, Comunitatea Evreilor din România.

- Gingold – care era un om rau, rece, lipsit de scrupule – il avea alaturi de el pe Willman. Si acesta a fost numit de nazisti. Era un gazetar fara demnitate, care se facuse avocatul transferului evreilor spre teritorii “autonome”, stabilite de germani. Mai târziu el a devenit unul din informatorii Ambasadei Germaniei din Bucuresti. Adjunctul lui Gingold, vesnic zâmbitorul Grossman, nu inspira nici o incredere. Mai putin brutal decât seful sau, Grossman a facut un joc dublu, incercând sa câstige bunavointa conducatorilor adevarati ai colectivitatii evreiesti.

Daca conducerea “Centralei” era compusa, in general, din tradatori si colaborationisti, printre membrii ei se aflau, totusi, si oameni onesti ca: dr. Theodor Loewenstein, un pedagog exceptional, insarcinat cu organizarea Departamentului Educatiei, care, fiind acuzat de sionism, a fost obligat sa demisioneze, ori ca dr. Kanner, care, beneficiind si de asentimentul lui Fildermann, se ocupa de probleme religioase.

In opozitie cu alte institutii similare din alte tari, infiintate in aceasta epoca, Centrala Evreilor din Bucuresti, niciodata nu a reusit sa ignore existenta adevaratilor conducatori ai comunitatii. Pâna si seful real “Imputernicitul” insarcinat cu rezolvarea problemelor evreiesti, Radu Lecca, era constient ca trebuie sa tina seama de acesti conducatori. Imi amintesc de ziua când s-a prezentat in birourile noastre (ale Comunitatii – n.n.) pentru a ne aduce la cunostinta ca stapânirea a hotarât infiintarea Centralei; el facea eforturi ca sa para sigur de sine. Si, totusi, era foarte intimidat de primirea glaciala si de tacerea semnificativa ce urmase discursului sau...

De fiecare data când ma intâlneam cu inalti demnitari ai guvernului, aveam impresia ca ei, la fel ca si mine, dispretuiesc Centrala Evreilor, pe care n-o considera reprezentativa pentru obstea noastra...

Absurditatea unei atari situatii se poate rezuma astfel: pentru a da ascultare ordinelor primite de la germani, guvernarea antisemita (din România – n.n.) a infiintat o Centrala a evreilor pe care insa a dispretuit-o. In acelasi timp (cu infiintarea Centralei – n.n.), aceeasi guvernare accepta sa-l primeasca pe Sef Rabinul ales, – care era si expresedintele Federatiei Comunitatilor Evreilor din România – fata de care arata respectul cuvenit adevaratului reprezentant al populatiei evreiesti... In acest chip, desi Centrala punea in aplicare masurile luate de autoritati impotriva evreilor, aceeasi Centrala a jucat un rol tehnic in realizarea programului de ajutorare a evreilor din Transnistria, o actiune initiata in realitate de Consiliul clandestin...

Acest Consiliu clandestin i-a numarat, de la inceput, printre membrii conducerii sale pe Sef Rabinul Al. Safran, pe W. Fildermann, pe Benvenisti, care era reprezentantul Organizatiei Sioniste, pe Froimescu, delegatul Comunitatii Sefarde si pe cunoscutul avocat Schwefelberg. Pe lânga ajutorarea celor deportati in Transnistria si apoi a vizitarii lor, o problema dintre cele complicate ce trebuia rezolvata de catre Consiliul clandestin a fost repatrierea copiilor orfani din Transnistria (Al. Safran, op. cit. ).

Cel care citeste astazi amintirile Rabinului Alexandru Safran, probabil nu va intelege usor semnificatia lor. Ele aduc marturia ca, in plin razboi hitlerist, in România constiinta morala si sentimentele umanitariste nu erau atât de tocite si sfârsite ca sa se uite deprinderi seculare si sa se accepte transformarea neomeniei in lege. Erau inca oameni – si nu putini – care au dat glas si forma convingerilor lor, care au ignorat si infruntat politica antievreiasca impusa de berlin. Numerosi intelectuali, tarani, militari, muncitori si chiar oficialitati au refuzat sa se inhame la carul instigatorilor. Astfel nici evreii n-au ramas singuri. Fiindca exista o cerinta a simtului comun: - de a contribui la inlaturarea atmosferei supraincalzite prin mijloacele de atâtare ale imperialismului german de tip hitlerist, incarcat cu duhorile urii.

MEMORIUL LUI N.I. GINGOLD

Dupa prabusirea regimului de dictatura, anumiti evrei din România, cu legaturi in presa – devenita libera – au dezlantuit o campanie furibunda impotriva persoanei mele si impotriva institutiei pe care am condus-o – Centrala Evreilor din România.

Acuzatiile cele mai grave mi-au fost aruncate in fata de catre oameni, pentru a caror mentinere in viata am luptat timp de peste doi ani, intr-o epoca in care a interveni in favoarea evreilor era socotit crima.

Am considerat campania de presa ca manifestarea unor oameni neinformati, fara legaturi cu factorii de conducere raspunzatori ai evreimii, care – oameni de buna credinta – au asistat la zbuciumul meu de peste doi ani pentru apararea intereselor evreiesti.

Asteptam cu incredere o eventuala corectare cu privire la activitatea Centralei, sigur fiind ca atât din punct de vedere politico-administrativ cât si din punct de vedere financiar, va fi gasita conform cu interesele generale ale populatiei evreiesti si am crezut ca, in noua era de libertate, cei 300.000 de evrei din România , salvati in mare parte gratie straduintelor Centralei, vor recunoaste situatia nemaipomenit de grea in care s-au aflat si sacrificiile pe care le-am facut, acceptând conducerea comitetului intr-un moment atât de dificil, CU TOATE RISCURILE PE CARE ACEASTA FUNCTIE LE COMPORTA.

Dar campania de presa s-a intetit, am fost acuzat ca ma ascund când, in realitate, lucram la spitalul Filantropia.

Ca sa pun capat acestei situatii, vazând ca succesorul meu la presedintia Centralei a fost retinut, m-am prezentat singur autoritatilor in ziua de 20 septembrie a.c. (1944 – n.n.).

Am fost retinut de catre Prefectura Politiei Capitalei, unde am fost cercetat cu privire la activitatea mea la Centrala Evreilor din România. Apoi, impreuna cu dosarele respective am fost pus la dispozitia Parchetului care, dupa cercetarea minutioasa a pieselor existente, m-a pus in libertate in ziua de 27 octombrie a.c. (1944), urmând a sta la dispozitia organelor judiciare care cerceteaza intreaga gestiune a fostei Centrale.

Desi n-am fost gestionar, sunt convins ca totul va fi gasit in cea mai perfecta ordine si – de aceea – astept cu seninatate si rezultatul acestei cercetari.

Am constatat insa cu durere ca, campania de presa intreprinsa de oameni neinformati sau, poate, dusmani personali – din cauza ca nu puteam satisface toate cererile care mi se adresau – continua si dupa eliberarea mea, cu aceeasi furie cu care a inceput.

Acuzatiile care mi s-au adus prin presa sunt: “omul nemtilor”, “omul lui Killinger”, “agent al Gestapoului”, “omul lui Richter”, “tradatorul evreilor” . Am fost denuntat ca fiind chiar “ruda cu Richter” . Ba s-a afirmat chiar ca as fi obtinut cetatenia germana si ca as fi plecat in Elvetia cu pasaport german.

Nici sotia mea n-a fost scutita de calomnii, fiind prezentata drept “prietena lui Killinger”, “prietena lui Ingrid, secretara lui Killinger”, “vara lui Richter” si multe altele.

Cea mai grava acuzatie a fost insa aceea ca am “organizat” ba chiar initiat “masurile represive impotriva evreilor in colaborare cu guvernul Antonescu si autoritatile germane” .

Imi rezerv dreptul de a prezenta, la nevoie, toate documentele si marturiile care dezmint in modul cel mai categoric calomniile de mai sus si care confirma in totul datele pe care le voi da mai jos.

In primul rând, chestiunea “rubedeniei” cu Richter de la legatia germana.

Tatal meu s-a nascut la Suceava, in anul 1855, dintr-o familie evreiasca bastinase din aceasta localitate. Mama mea a fost descendenta directa a marelui invatat evreu Ezecheil Paneth care, acum vreo 150 de ani a trait la Alba Iulia, unde purta titlul oficial de superrabi Transsylvaniae” si al carui mormânt este si astazi loc de pelerinaj pentru evreii din toata lumea. Nu vad cum as putea fi, cu aceasta ascendenta curat evreiasca, ruda cu Richter de la legatia germana.

In ceea ce priveste pe sotia mea, tin sa precizez ca este nascuta la Belgrad, din parinti cetateni sârbi, originari din Banatul sârbesc. La sfârsitul razboiului trecut s-a casatorit cu un cehoslovac originar din România, care, mai târziu, a obtinut naturalizarea sa ca român. In anul 1934 a divortat de acesta si s-a casatorit cu mine. In ambele casatorii, sotia mea n-a frecventat niciodata alte cercuri decât românesti – in majoritate evreiesti – niciodata n-a cunoscut sau n-a vazut macar vreo persoana apartinând Legatiei germane. Niciodata n-a cunoscut vreuna din persoanele citate in articolele de presa susmentionate. Nu are o ruda in sau din Germania.

* * *

Voi expune numai pe scurt si in linii mari rostul Centralei Evreilor, rolul pe care Centrala l-a avut in apararea intereselor evreiesti in timpurile cele mai grele, precum si originea si rostul activitatii mele “colaborationiste” .

Mai intâi, pentru a clarifica confuzia regretabila intretinuta de articolele de presa mentionate si anume ca toate vexatiunile, la care a fost supusa populatia evreiasca din România in ultimii patru ani au coincis cu existenta Centralei Evreilor , trebuie sa precizez ca Centrala a fost infiintata prin decret in decembrie 1941, dar n-a inceput sa functioneze efectiv decât la 8 februarie 1942, când a aparut decizia de numire a comitetului de conducere.

Toate legiuirile rasiale au fost elaborate si aplicate integral inca din anii 1940 si 1941, când obstea evreiasca era condusa de Federatie, deci INAINTE de infiintarea Centralei Evreilor din România .

Tot inainte de infiintarea Centralei s-au intâmplat evenimentele cele mai ingrozitoare din istoria evreilor din România: masacrele din ianuarie 1941, asasinatele din Iasi, evacuarea evreilor din târgurile din Moldova, deportarea, in masa a evreilor din Basarabia si Bucovina in Transnistria.

Tot inainte de infiintarea Centralei au fost obligati evreii sa subscrie si sa verse la Imprumutul Reintregirii suma de doua miliarde lei; sa predea efecte de imbracaminte in valoare de aproape doua miliarde lei.

Daca socotim ca din sumele varsate la Imprumutul Reintregirii, aproximativ 60% au putut fi recuperate, vedem ca in preajma infiintarii Centralei, in decurs de câteva luni numai , populatia evreiasca din tara a fost obligata sa predea Statului, in bani si efecte de imbracaminte, aproape trei miliarde lei, fara sa obtina ceva in schimb.

De la infiintarea Centralei – 8 februarie 1942 – pâna la plecarea mea din fruntea acestei institutii – 1 aprilie 1944 –, deci intr-un rastimp de peste doi ani populatia evreiasca a fost obligata sa verse Statului – prin Centrala – suma de aproximativ doua miliarde si jumatate, in total. In aceasta suma se cuprind si cele 650 de milioane lei din contributia de patru miliarde lei, impusa populatiei evreiesti in vara anului 1943 si care – gratie interventiilor facute de noi a cazut in desuetitudine.

Nu este locul sa discut aici legalitatea impunerilor de mai sus din partea Statului, nici modul cum au fost impusi individual evreii la plata taxelor pentru carnetele de scutire de la munca obligatorie, taxe care au constituit sursa principala pentru acoperirea celor doua miliarde si jumatate. Oricând pot dovedi, cât m-am impotrivit impunerilor arbitrare facute de Comisariatul General, precum si masurile luate de acesta impotriva acelora care nu achitau taxele fixate de catre organul tutelar al Centralei. Oricând pot dovedi ca conflictele nascute din aceasta impotrivire a mea au constituit motivul principal al plecarii mele din fruntea Centralei. Nu pot, insa, sa nu relev ca, in schimbul sumei de mai sus, am obtinut – in sensul strict al cuvântului – “schimb”:

1. Scutirea de la munca la zapada a unui numar de câteva zeci de mii de evrei.

2. Amnistierea tuturor acelora – aproximativ 40.000 de persoane – care n-au depus efectele conform decretului respectiv din 1941, precum si gratierea celor care fusesera deja judecati si condamnati.

3. Scutirea de la munca obligatorie a unui numar de aproximativ 30.000 de evrei care, gratie acestor scutiri, si-au putut vedea de ocupatii, precum si a unui numar de câteva mii de femei evreice care, in felul acesta, au putut ramâne la posturile lor.

Mai e locul sa mentionez aici ca la infiintarea Centralei, majoritatea evreilor intre 18 si 50 de ani, se afla la munca obligatorie, inca din august 1941, indiferent de studii si ocupatii, iar in ianuarie 1941-1942, toti evreii au fost obligati sa participe la curatirea zapezii in Capitala si in alte orase, indiferent de studii, ocupati si chiar vârsta.

In aceasta perioada de timp influenta hitlerista in tara ajunsese la apogeu. Situatia politica, economica, militara din tara era conforma cu dorintele nemtilor. Mai ramasese o problema pe care ei o doreau rezolvata dupa prescriptia lor: problema evreiasca.

Solutia problemei evreiesti, preconizata de nemti pentru toata Europa, era eliminarea tuturor evreilor din Europa si crearea unui stat evreiesc, dupa razboi. Pâna atunci, evreii urmau sa fie concentrati, in teritoriile ocupate de nemti, in Polonia.

Abia mai târziu s-a aflat adevarata soarta a evreilor “concentrati pâna dupa razboi in Polonia”. Aceeasi soarta ii astepta si pe evreii din România!

In vederea realizarii programului lor, nemtii au trimis, in primavara anului 1941, in România un consilier pentru chestiunile evreiesti, care urma sa transmita guvernului Român toate sugestiile in legatura cu rezolvarea problemei evreiesti si sa supravegheze personal executarea masurilor.

Asemenea consilieri nemti existau, de altfel, la toate departamentele si institutiile mai de interes public.

Nu m-am ocupat nicicând de politica. Am fost om de stiinta si marturie imi sunt numeroasele lucrari pe care le-am publicat in tara si strainatate precum si aprecierile scrise pe care le posed de la sefii mei.

Nu din dorinta de a polemiza, ci numai pentru a informa pe acei care – cred ca nu din rea credinta – afirmau in articolele de presa ca “necunoscut m-am cocotat in fruntea obstei, tin sa precizez ca la 24 ani eram Asistent al Institutului de Igiena din Bucuresti (Prof. Mezincescu), iar in 1940, la vârsta de 30 ani legile rasiste m-au scos din urmatoarele functiuni – pe care le indeplineam simultan, muncind de dimineata pâna noaptea târziu: preparator al Clinicii 1 Medicale (Prof. Danielopol), asistent al Academiei de Medicina.

Ca un observator obiectiv am constatat in decursul anilor ca “problema evreiasca” de care, din nenorocire, in primul rând evreii nu vor sa stie, exista de când se gasesc evrei risipiti in afara patriei lor de origine si ca aceasta problema, atât de spinoasa pentru toate tarile – ; acuta sau cronica, dupa epoci – nu va putea fi rezolvata decât fie prin asimilarea totala a evreilor cu populatia bastinasa a tarilor in care traiesc – fie prin crearea unei tari evreiesti in care evreii sa-si traiasca viata lor de stat.

Aici e locul sa precizez ca pâna in toamna anului 1941 n-am cunoscut nici o persoana apartinând legatiei germane.

Soarta a vrut ca in toamna anului 1941 sa fiu recomandat ca medic, unui consilier de la legatia germana, von Ritgen , care pentru asistenta medicala personala si a familiei sale se adresa numai medicilor evrei . (Cunosc inca patru medici evrei care frecventau aceasta casa in calitate de medici).

Se afirma, de altfel, ca sotia sa ar fi de origine evreiasca.

Am aflat ca este diplomat de cariera si m-am convins ca nu pierdea nici o ocazie de a critica nazismul si a prezice dezastrul Germaniei.

Am fost informat ca, in cursul acestei veri, numitul a fost arestat de nazisti, trimis cu forta in Germania si – probabil – executat.

Pe vremea când i-am facut cunostinta, susnumitul tinea locul consilierului pentru chestiunile evreiesti care fusese numit inca din primavara in persoana unui capitan SS de 28 de ani, Richter , care in vara anului 1941 a plecat in Germania, urmând a se intoarce abia toamna.

Discutând cu von Ritgen despre soarta populatiei evreiesti dupa rebeliune si dupa masacrele din Iasi, despre deportarile in Transnistria s.a. el mi-a relatat ca, pentru a se putea intreprinde ceva in favoarea populatiei evreiesti, e necesara o reorganizare a reprezentantei populatiei evreiesti si, in special, inlocuirea conducerii cu oameni care sa nu fi fost rau priviti de guvern, cum a fost dr. Fildermann care, mai ales dupa scrisoarea deschisa a fostului maresal, nu mai putea intreprinde nimic, oficial, in favoarea evreilor.

Mi-a mai relatat ca exista in România o organizatie evreiasca, “teritorialista” – despre care nu auzisem pâna atunci – a carei activitate, oarecum apropiata de aceea a sionistilor, ar fi privita cu simpatie de catre cercurile guvernamentale, si cele nemtesti si ca s-ar fi hotarât ca noua conducere evreiasca sa fie instituita din sânul acestei organizatii.

In timpul acestor discutiuni, pur teoretice, von Ritgen si-a exprimat credinta ca un om ca mine, care nu a facut pâna atunci nici un fel de politica, ar fi indicat sa ia parte la conducerea treburilor evreiesti si ca ar fi chiar de datoria mea sa accept acest rol, pentru ca el sa nu revina unor persoane interesate si venale care ar putea aduce nenorocirea in viata evreiasca.

Atunci l-am cunoscut – fiindu-mi prezentat de catre von Ritgen – pe Willmann (Grünberg), initiatorul si “seful” miscarii teritorialiste si – judecând dupa scrierile sale – am crezut ca in acele vremuri grele si care se anuntau mai grele pentru evrei, o colaborare cu dânsul ar putea fi utila populatiei evreiesti.

Nu dorinta de marire – singura ambitie de care am fost mânat era reusita in activitatea mea stiintifica, pe care am fost nevoit s-o intrerup din cauza legilor rasiale – si nici speranta beneficiilor materiale – sentiment pe care niciodata nu l-am cunoscut – m-au facut sa accept sa activez pe un tarâm pe care toata viata mea am dorit sa-l evit: politica.

Nu-mi gasesc alta explicatie decât ca soarta a vrut ca in timpurile cele mai grele pentru evreii din România, un “renegat” sa poata face mai mult bine poporului evreu decât ar fi putut face oricare dintre “bunii” si “adevaratii” evrei.

Nu este oare o minune dumnezeiasca faptul ca, in timp ce, in anii 1942, 1943 si 1944, in toate tarile Europei, cotropite de nemti, sutele de mii de evrei – barbati, femei si copii, – cadeau sub sabia hitlerista, in România – cu toate suferintele morale si materiale – evreii si-au pastrat viata, si-au putut vedea de treburile lor. , iar institutiile evreiesti de cult, de cultura, de asistenta, de arta chiar, au putut strabate – ocrotite de Centrala – drumul spinos, dar sigur, pâna la limanul libertatii din 23 august 1944??

S-a insinuat ca m-am botezat “din ordinul lui Killinger”, ca m-am botezat pentru a “putea beneficia de un regim special” sau ca m-am botezat pentru a “putea oprima mai vârtos populatia evreiasca”.

Sunt calomnii care nici n-ar merita sa fie combatute. Dar fiindca doresc sa se stie tot adevarul, tin sa declar aici in mod solemn ca: nici o data nu l-am cunoscut pe Killinger si nici macar nu-mi amintesc sa-l fi vazut vreodata in persoana. Iar in ceea ce priveste botezul, preotul care l-a oficiat in decembrie 1941, imi este martor ca mi-am exprimat fata de dânsul dorinta de a trece la crestinism, inca din iunie 1940 si ca numai datorita evenimentelor am fost impiedicat sa-mi pun in aplicare aceasta intentie.

Faptul ca m-am botezat dupa aparitia legilor rasiale care nu faceau nici o distinctie intre evreii nebotezati si botezati – si mai ales recent botezati – este cea mai buna dovada ca nu m-am gândit sa beneficiez prin aceasta de o situatie exceptionala. Ba mai mult, stiam ca botezul nu este recunoscut oficial si ca sunt expus sa suport riscurile unei actiuni interzise de lege. De altfel in urma unui raport al directorului Cultelor catre fostul maresal, prin care il informa ca un numar foarte mare de evrei trec clandestin la crestinism, cu scopul de a eluda (?) legile rasiale, fostul maresal a ordonat ca toti acestia sa fie deportati in Transnistria in termen de doua luni. Numai in urma interventiei energice a Nuntiului Apostolic – care, neobosit, intervenea ori de câte ori era vorba sa fie salvati evrei, indiferent daca erau nebotezati sau botezati – ordinul de mai sus a fost revocat.

Putin timp dupa ce am luat contact cu Willmann, am fost prezentat lui Radu Lecca, pe atunci director de cabinet la Presedintia Consiliului de Ministri si care a fost insarcinat de catre Primul Ministru de atunci cu studiul organizarii si reglementarii situatiei evreilor din tara.

Radu Lecca m-a prezentat lui Richter care, intre timp si-a reluat postul.

In curul discutiunilor cu Willmann l-am cunoscut pe el si pe colaboratorii sai in adevarata lor lumina. Mi-am dat seama ca, cu asemenea oameni, treburile obstei evreiesti nu puteau fi conduse si atunci – cu toate ca Lecca, Richter si Willmann mi-au pus conditia ca sa nu cer colaborarea niciunui fruntas evreu din vechile cadre . Am refuzat sa accept constituirea comitetului propus de Willmann, am intrat in tratative cu evrei cu reputatie morala chiar vechi colaboratori al Dr-ului Fildermann , cerându-le concursul in interesul populatiei evreiesti. Am pus in joc tot darul meu de a convinge, explicând acestor oameni ca, din moment ce forurile conducatoare au hotarât irevocabil ca conducerea obstei evreiesti sa fie incredintata lui Willmann, este de datoria oricarui om constient si bun evreu sa accepte colaborarea, contribuind din aceasta la inlocuirea, respectiv ingradirea puterii oamenilor lui Willmann. Din fericire, am fost inteles si, dupa tratative de aproape doua luni si conflicte cu Willmann si protectorul sau, am reusit sa inlatur, in mare parte pe cei propusi de dânsul si sa obtin colaborarea unor persoane care fie ca au activat si inainte in conducerea obstei, fie ca erau persoane neutre, dar cu o suprafata morala necontestata de nimeni. Trebuie sa recunosc ca am avut si concursul lui Radu Lecca.

Asa se explica faptul ca, desi guvernul a desfiintat Uniunea si Federatia in decembrie 1941, infiintând tot atunci si Centrala. Comitetului Centralei a fost legal constituit si a inceput sa functioneze abia la 8 februarie 1942 .

De la decretul de desfiintare a Federatiei pâna la 8 februarie 1942, personalul Federatiei, gira lucrarile sub presedintia dlui Stritman, numit presedinte al Centralei.

Care era programul “minimal” ( al Centralei – n.n.) fixat de Richter?

1. Eliminarea, din toate functiile detinute la institutiile evreiesti, a tuturor colaboratorilor Dr.-ului Fildermann si internarea lor.

2. Desfiintarea organizatiilor sioniste, internarea sefilor sionisti.

3. Incetarea oricarei actiuni de emigrare spre Palestina.

4. Pregatirea tuturor evreilor in vederea concentrarii treptate intr-un loc care va fi fixat de guvern.

5. Eliminarea rapida a tuturor evreilor din viata economica.

6. Obligatia pentru Centrala si, in special, pentru subsemnatul – ca exponent al ei in calitatea mea de atunci de secretar general – sa nu fac nici o interventie la nici o alta autoritate afara de Imputernicitul Guvernului : urmarirea si sanctionarea de catre Lecca a tuturor acelora care, in afara Centralei, ar intreprinde demersuri la autoritati.

Personal, Richter mi-a atras atentia ca, voi fi supravegheat si pentru orice abatere de la directivele date de el, voi fi tras la raspundere de catre Imputernicit si sanctionat.

Am acceptat totusi sarcina grea pe care mi-am luat-o, pentru ca eram hotarât atât in interesul tarii cât si in interesul evreilor, sa procedez astfel, ca prin tergiversari, sabotari si diverse interventii la forurile românesti sa pot impiedica, in masura in care va fi posibil, dispozitiile ordonate.

Pasind la “executarea” masurilor impuse de Richter si transmise prin Lecca, am realizat urmatoarele:

La punctul 1: - Am pastrat aproape pe toti vechii colaboratori ai Dr. Fildermann, dându-le posturi de raspundere si de initiativa. Aceasta cu toata opozitia dârza a lui Richter si Willmann. Am procedat astfel pentru a putea pastra, neoficial, legatura cu Dr. Fildermann si, pe de alta parte, pentru a avea un control din partea oamenilor sai asupra activitatii Centralei.

M-am opus din rasputeri la internarea Dr.-ului Fildermann, cu toate insistentele depuse de Richter si Willmann. Am reusit gratie intelegerii aratate de Radu Lecca.

La punctul 2: - In ceea ce priveste organizatia sionista, nu numai ca nu am executat dispozitiile lui Richter si cererile treptate ale lui Willmann de a desfiinta organizatia si de a cere internarea sefilor sionisti, dar, din contra, la interventia d-lui Benvenisti – pe care l-am prezentat si Imputernicitului Guvernului – am obtinut recunoasterea mai departe a organizatiei sioniste si a asociatiei Tarbuth, care si-au continuat activitatea pâna in august 1942. La aceasta data, Richter adusese de la Berlin ordinul categoric de desfiintare a organizatiilor si de deportare a sefilor sionisti precum si a tuturor halutimilor. Desi de la aceasta data, formal, organizatia sionista a fost desfiintata, totusi, in urma intelegerii cu dl. Benvenisti, am aprobat ca activitatea sionistilor sa fie continuata. Am dat tuturor halutimilor carnete de scutire de la munca, bineinteles gratuit, carnete ce purtau chiar mentiunea de halut, ceea ce insemna in fapt o recunoastere oficiala a acestei organizatiuni , care, in conceptia lui Richter trebuia nu numai desfiintata, dar distrusa, atât ea cât si toti componentii ei, iar conducatori ca Benvenisti, Fischer si toti ceilalti, arestati.

In timpul acesta, tinerii haluti si-au putut continua nestingheriti activitatea lor de pregatire agricola si profesionala, fie la ferme ale Centralei, fie in diverse locuri din oras, unde puteau lucra numai datorita faptului ca aveau scutire de la munca obligatorie.

Desi stiam precis ca scoala ebraica “Tarbuth” nu este decât o reprezentanta a organizatiei sioniste si a asociatiei Tarbuth – acestea doua din urma desfiintate – am consimtit ca aceasta scoala sa duca nu numai o activitate scolara ci si una culturala extra-scolara, care s-a manifestat in continuu prin intruniri, sezatori si festivale – având un program evreiesc si sionist – in diverse temple din Bucuresti.

In ceea ce priveste deportarea fruntasilor sionisti, pe care Richter a cerut-o neintrerupt, fruntasi pe care ii denunta prin “Bukarester Tageblatt” , nu numai ca n-au fost deportati dar ei au putut sa-si continue activitatea atât pe teren politic si cultural-sionist, cât si in domeniul asistentei sociale unde sefii sionisti si in special domnii Benvenisti si dr. Iancu lucrau intens pentru ajutorarea deportatilor din Transnistria, in cadrul comisiei de ajutorare de pe lânga Centrala.

Richter, caruia Willmann ii denunta regulat atitudinea mea fata de miscarea sionista si conducatorii ei, imi facea aspre observatii si, ca urmare a pornirii lui Richter impotriva sionistilor si in special a d-lui Benvenisti, am fost nevoit sa-l scot pe acesta formal, din comisia de ajutorare.

La un moment dat Benvenisti a plecat la Timisoara, Arad si Brasov, unde, formal, s-a interesat de asistenta, dar unde in realitate, stiam precis ca a facut o larga propaganda sionista.

Tin sa mai observ ca la cererea directiei ziarului “Renasterea”, sprijinita de dl. Benvenisti, de a apare mai departe, am obtinut din partea Imputernicitului Guvernului autorizatia respectiva. Aparitia ziarului a fost anuntata, tot materialul trimis la cenzura. In ultimul moment, datorita interventiei lui Willmann la Richter, autorizatia a fost retrasa, dupa cum se recunoaste intr-unul din numerele ziarului “Renasterea”, dupa 23 august 1944.

Cu câteva saptamâni inainte de plecarea mea de la conducerea Centralei, s-a “descoperit” de catre nemti un mare complot impotriva Statului, organizat de halutii, in frunte cu dl. Benvenisti. Prezentându-ma organelor noastre anchetatoare, am declarat ca sunt convins ca este vorba de o inscenare a legatiei germane si am rugat ca cercetarile sa se faca foarte obiectiv pentru a nu fi invinuiti oameni nevinovati.

La punctul 3 : - De la nemti, guvernul român primea proteste peste proteste impotriva emigrarii evreilor spre Palestina., Cele mai drastice dispozitii ne-au fost date de catre Imputernicit in aceasta privinta si, in acest timp interveneam in secret la fostul Maresal prin medicul sau, dr. dr. Stoescu si prin dl. prof. Bazil Teodorescu, sa aprobe emigrarea evreilor in cadrul unei actiuni vaste organizate de Stat si am cerut permisiunea emigrarii in primul rând pentru cei deportati in Transnistria.

Eram insa hotarât impotriva emigrarilor ale caror rezultate au fost cazurile “Struma”, “Mefkure” s.a. organizate de oameni fara scrupule – armatori greci si misiti evrei – care – cu toate protestele Centralei – obtineau, nu stiu pe ce cale, autorizatiile necesare acestei actiuni criminale. Parerea mea in aceasta chestiune am concretizat-o intr-o scrisoare trimisa reprezentantului Crucii Rosii Internationale, dl. Kolb.

Desi in regulamentul Centralei era prevazuta “Sectiunea de Emigrare” in a carei competenta intra organizarea exclusiva a emigrarilor, totusi, la cererea d-lui Benvenisti, am consimtit ca un comitet secret care, reprezenta continuarea Oficiului Palestinian sa se ocupe de aceasta problema. Cu concursul nostru, acest comitet a reusit sa trimita in Palestina un prim transport de 75 de copii, care, la plecare, au fost public sarbatoriti atât la Templul Coral cât si in localul Centralei din Calea Mosilor. Emigrarea ar fi continuat in aceasta forma civilizata daca nu ar fi intervenit nenorocirea opririi celor 3 copii polonezi la Silingrad, din care cauza vizele de tranzit bulgare au fost anulate.

La punctul 4: - Când a fost vorba de aplicarea programului de deportare incepând cu evreii din Ardeal si Banat, am reusit, prin d-na Maria Antonescu si dr. Stroescu, gratie suportului pe care comitetul de initiativa, creat de mine, l-a adus spitalului Z I 303, devenit apoi Palatul Invalizilor sa anulez toate dispozitiile date sau primite de guvern in aceasta privinta.

La punctul 5: - Nemtii au cerut eliminarea rapida a tuturor evreilor din viata economica. In 1941, deci inainte de infiintarea Centralei, majoritatea evreilor intre 18 si 50 de ani se afla la munca obligatorie. In anul 1942, un numar de aproximativ 16.000 de evrei au obtinut scutirea de la munca obligatorie si autorizatia de a fi utilizati in economia nationala, iar in 1943, un numar de aproape 30.000 de evrei au obtinut faimoasele “carnete de scutire”. In jurul operatiunilor de dobândire a acestor carnete, s-au facut afaceri, s-au nascut, ca ciupercile, misitii de toate neamurile, au fost speculati oameni care aveau tot dreptul sa obtina carnetul. Toate acestea, fie ca au fost intermediari evrei, fie ca au fost neevrei, numai in afara Centralei .

Am combatut prin vorba si scris afacerismul din jurul acestei probleme dar n-am reusit. Este datoria si rolul Justitiei sa constate daca si intrucât aceste spolieri ale aproapelui – pentru satisfacerea intereselor personale – frizeaza codul penal si sa sanctioneze pe cei gasiti vinovati.

Un lucru ramâne insa stabilit: gratie acestor carnete de scutire, mii si mii de evrei si-au putut vedea mai departe de ocupatiile lor, unii realizând chiar câstiguri pe care nu le-ar fi putut avea nici in vremurile cele mai bune , având la rândul lor posibilitatea sa intretina un alt numar de familii din apropierea lor si sa contribuie in acelasi timp cu ajutoare la asistenta initiata de catre Centrala in favoarea deportatilor si a evreilor, de la munca obligatorie.

Au ramas desigur multi nedreptatiti. Multi care n-au putut obtine scutiri. Ne-am straduit si am reusit, intr-o masura din ce in ce mai mare, sa amelioram si soarta acestora.

Cum, insa, in 1941, dispozitia data era ca toti evreii sa presteze munca obligatorie, luându-li-se astfel posibilitatea de existenta, n-a fost un mare succes faptul ca mai mult de jumatate din cei vizati au putut, totusi sa-si câstige existenta in cadrul ocupatiilor anterioare?

La punctul 6: - Cu toate amenintarile forului nemtesc si ordinele severe ale organului tutelar – Imputernicitul Guvernului – de a nu face nici un demers decât prin Imputernicit, am calcat de la inceput si incontinuu acest ordin , intervenind pe toate caile pe lânga personalitatile cunoscute mie, pentru obtinerea ameliorarilor si anularea hotarârilor grave cu privire la evrei.

Pe ascuns am alergat la membrii guvernului, la d-na Antonescu, la fostul Maresal chiar, pentru a sustine doleantele noastre: pe ascuns am alergat la Nuntiul Apostolic, la Arhiepiscopul Cisar, la dl. dr. Lupu s.a., rugându-i sa sustina cererile noastre. pe ascuns am stat de vorba cu reprezentantii vietii evreisti: dr. Fildermann, Benvenisti s.a. stiind ca, daca se afla de catre nemti, sunt expus la cele mai grave urmari, este expusa Centrala si sunt expusi evreii toti (Anexa 1). 1

Am fost nevoit sa constat cu durere ca solidaritatea evreiasca, proverbiala prezenta brese care ar fi putut deveni foarte periculoase, chiar fatale pentru intreaga obste, daca n-as fi reusit sa iau masuri la timp.

La infiintarea Centralei am primit dispozitia din partea Imputernicitului Guvernului, ca toate lucrarile mai importante ale Centralei – in special lucrarile de ansamblu, rapoarte, dari de seama, statistici etc. – sa fie prezentate si lui Richter, traduse in germana. Am executat aceasta dispozitie, ducând personal sau trimitându-i lucrarile, dându-i in acelasi timp relatii din care rezulta pentru dânsul certitudinea ca toate merg dupa dorintele sale. Lucrarile destinate consilierului german nu erau lucrari secrete, ele se efectuau in Centrala, de catre un functionar anume insarcinat cu aceasta.

Am constatat insa, de la inceput, ca anumite chestiuni puse in Comitetul Centralei – care contraveneau dorintelor si dispozitiilor lui Richter, transmise prin Lecca – erau si ele cunoscute de acestia la câteva ore numai de la sedinta . De asemenea aflau de vizitele pe care le primeam sau le faceam la persoane sau autoritati, impotriva ordinelor primite. Am constatat cu groaza ca suntem spionati si, prin eliminare, am ajuns la convingerea ca cel care ne trada pe noi si pe acei pentru care luptam, era Willmann cu oamenii sai .

Dupa o lupta titanica dusa mai ales cu Richter, am reusit, intr-un timp relativ scurt, sa-l scot pe Willmann si pe oamenii sai din Comitet, apoi l-am scos si din directia Gazetei, unde impotriva ordinelor mele, strecura, terorizând personalul de la tipografie, articole neaprobate de noi al caror continut stârnea spaima si indignarea intregii populatii evreiesti.

Pentru a invedera rolul jucat de Willmann si trecerea de care se bucura la Richter, mentionez ca, desi aveam aprobarea lui Lecca pentru eliminarea “Willmannistilor”, n-am reusit s- fac integral din cauza ca Richter tinea mortis ca ei sa ramâna macar nominal incadrati in Centrala. Dar cel putin am scapat de ei din comitet, asa incât puteam lucra fara pericol de a fi denuntat incontinuu.

In ceea ce priveste rolul lui Radu Lecca, simtul meu de dreptate ma obliga sa precizez ca in afara de divergentele mentionate mai sus, asupra modului de fixare a taxelor la carnete, incepând din vara anului 1943 si luarea masurilor represive impotriva celor care nu plateau taxele impuse de dânsul – toate realizarile Centralei Evreilor si, in special, sabotarea dispozitiilor germane au fost posibile numai gratie concursului activ – uneori sau consimtamântului tacit – alteori al lui Lecca. Totdeauna când eram incoltit de Richter pentru nerespectarea dispozitiilor sale, Lecca ma acoperea, gasea pretexte si scuze si promitea “reintrarea in legalitate”. Toate acestea mai ales inainte de vara anului 1943 când, pe de o parte, din motivele mai sus aratate, au inceput divergente grave intre mine si Comisarul General, iar pe de alta parte, “colaborarea” cu Richter s-a redus la trimiterea, la intervale de câteva saptamâni – si, adeseori numai dupa repetate cereri insistente, telefonic, din partea sa – a materialului, pe care Centrala a fost obligata de la inceput sa-l puna la dispozitia lui Richter.

In afara de sabotarea si nimicirea tuturor planurilor lui Hitler, am facut in cursul existentei Centralei sute de demersuri la diferitele autoritati ale Statului.

In legatura cu faimoasa “Românizare” , am obtinut retrocedarea unor averi luate samavolnic de la comunitati – cimitire, scoli. Am intervenit in favoarea unor grupuri profesionale evreiesti sau, in cazuri izolate, obtinând revenirea asupra evacuarilor ordonate. In legatura cu munca obligatorie , cerem, incontinuu ameliorarea conditiilor de lucru, posibilitatea acordarii de ajutoare, trimiteri de efecte; faceam plângeri impotriva raului tratament – din care cauza am fost insultat si propus pentru sanctionare (ancheta Ministerului Muncii la Detasamentul Taberelor de Munca 1943). La Ministerul de Interne, la Guvernamântul Transnistriei, la Presedintia Consiliului de Ministri, am intervenit pentru ameliorarea soartei celor deportati, pentru readucerea tuturor sau macar a unor categorii de deportati, din Transnistria s.a. La Ministerul Economiei Nationale, La Ministerul Aprovizionarii am intervenit pentru obtinerea de efecte de imbracaminte – blocate – pentru cei aflati la detasamentele de munca, precum si pentru cei deportati: am intervenit si am obtinut renuntarea la suprataxa pe care evreii au fost obligati s-o plateasca la pâine. La Ministerul de Interne, la Prefectul Politiei Capitalei am intervenit cu succes atunci când a fost vorba ca evreii sa fie strânsi in ghetouri sau când unele Prefecturi au ordonat, in mod abuziv, portul semnului distinctiv. La Ministerul de Finante am intervenit cu succes pentru scutirea de plata taxelor militare a celor aflati la munca obligatorie. La Marele Stat Major am intervenit si am obtinut concedii de odihna pentru cei aflati de mai mult timp la munca obligatorie, am obtinut concedii pentru marile sarbatori evreiesti. La Comisariatul General am intervenit si am obtinut acordarea de cartele nebarate de alimente unui numar insemnat de categorii de evrei si multe altele.

Numai intr-o singura audienta la fostul Maresal, in iulie 1943, am obtinut urmatoarele, confirmate mie in scris de catre Secretariatul general al Presedintiei:

1. Esalonarea, in rate de 400-500 milioane lei pe luna, a contributiei de patru miliarde lei ceruta de fostul Maresal in termen de doua luni , sub amenintarea celor mai grave sanctiuni in caz de neachitare (deportarea, confiscarea averii). De altfel, din aceasta contributie, s-au colectat in total numai vreo 650 milioane lei.

2. Aparitia decretului de amnistiere a evreilor care n-au predat efectele cerute in anul 1941 si dintre care multi au fost judecati si condamnati la pedepse grave, iar alti 40.000 asteptau cu infrigurare procesele.

3. Anularea ordinului privitor la evacuarea evreilor din târgurile din Moldova si Ardeal (din acelea ramase neevacuate in anul 1941), ordin care urma sa fie pus in aplicare de catre Ministerul de Interne chiar in ziua audientei mele la fostul Maresal.

In cursul aceleiasi audiente, l-am rugat pe fostul Maresal sa aprobe revenirea Dr.-ului Fildermann care fusese internat cu câteva saptamâni inainte din ordinul sau. Mi-a aprobat, verbal, cererea si chiar a doua zi dimineata am trimis aceasta aprobare Generalului Vasiliu rugându-l sa ceara imediat confirmarea de la fostul Maresal si sa ordone eliberarea Dr.-ului Fildermann, ceea ce s-a si facut dupa scurt timp.

Intr-o ultima audienta din martie 1944, fostul Maresal mi-a aprobat readucerea tuturor evreilor deportati din tara , din cauza precipitarii evenimentelor aceasta aprobare n-a mai putut fi pusa in practica decât partial.

In orice caz, in urma aprobarii obtinute anterior, un numar de circa 7.000 evrei din jud. Dorohoi, vreo 2.000 copii orfani precum si toti cei deportati din ordinul Ministerului de Interne in cursul anilor 1942-1943 ca fiind dovediti sau suspectati de “activitate politica ilegala”, precum si cei pe care Marele Stat Major i-a deportat ca pedeapsa pentru delicte de munca obligatorie (celebrele “cazuri” ale Generalului Cepleanu), au fost repatriati de catre Centrala, care a depus eforturi supraomenesti ca in conditiunile de atunci aceasta repatriere sa se faca cât mai omeneste posibil.

Nimic nu oglindeste mai fidel sfortarile depuse de noi decât scrisoarea adresata mie, datata din 7 martie 1944, semnata de Móghilev, precum si de sefii celor zece colonii mai importante de evrei deportati, din cuprinsul judetului Moghilev (Anexa 2). 2

In cursul existentei Centralei, am reorganizat scoli de toate gradele, in toata tara; s-au infiintat cantine, in Capitala a functionat un teatru ocrotit de catre Centrala, chiar si o orchestra simfonica evreiasca, subventionata de catre Centrala.

Cultul a fost respectat, Sefului rabin i-am asigurat toate onorurile si situatia materiala cuvenita rangului. Am ocrotit rabinii. La interventia d-lui sef-rabin si a d-lui Benvenisti, am ordonat, dupa ce in prealabil am obtinut autorizatia Ministerului Cultelor, respectarea sabatului in toate scolile evreiesti din tara, masura luata pentru prima data sub aceasta forma.

In afara de interventiile in favoarea intregii colectivitati evreiesti, am intervenit in nenumarate cazuri individuale, salvând si in felul acesta multe vieti evreiesti, dupa cum o pot dovedi cu documente si marturii. Astfel am intervenit si obtinut rezultatul dorit, in favoarea unor evrei fosti cetateni austrieci care, in urma unui ordin al fostului Maresal, urmau sa fie deportati in Transnistria.

Am scapat, de la darea in judecata Curtii Martiale, pe tânarul Kirmayer din Bucuresti.

Sesizat fiind de catre delegatii Centralei, reintorsi din Moghilev, ca in aceasta localitate se afla un copil evreu de 12 ani, foarte talentat violonist, care, nefiind orfan, nu putea fi trecut pe listele de repatriati, am intervenit la Ministerul de Interne si am obtinut autorizatia de a aduce acest copil in Bucuresti, ceea ce s-a si executat.

In cursul anului 1943, din ordinul Ministerului de Interne un numar de câteva zeci de familii evreiesti au fost ridicate de organele politienesti, urmând a fi trimise in Transnistria, la fel cu alte familii deportate anterior, am intervenit pe de o parte prin Imputernicitul Guvernului, iar pe de alta parte prin Nuntiatura Apostolica, obtinând eliberarea celor retinuti.

Am trimis personal ajutoare, clandestin, cunostintelor deportate in Transnistria.

Am ajutat persoane reprezentative ale vietii evreiesti care aveau nevoie de sprijinul nostru, dar nu puteau fi incadrati in Centrala (vaduva lui Ronetti Roman, colonelul M. Brociner si altii).

Pentru a putea scuti cât mai multi evrei de la munca obligatorie si, pe de alta parte, pentru a putea asigura existenta unui numar cât mai mare de intelectuali care n-ar fi acceptat ajutoare din partea organelor de asistenta ale Centralei, am marit peste masura numarul functionarilor Centralei, fiind incontinuu admonestat pentru aceasta de catre Imputernicit care cauta orice prilej ca sa concedieze cât mai multi din personalul Centralei. M-am opus din rasputeri si astfel am putut mentine aproape intacte cele aproximativ 3000 (trei mii) carnete de scutire si confirmari de numiri pe care le-am obtinut – sub diferite pretexte – pentru personalul Centralei si institutiilor anexe din toata tara!

Un capitol special in activitatea complexa a Centralei il constituie opera de asistenta. Ajutati de o comisiune de ajutorare careia i-am recunoscut autonomia si, mai târziu, ajutati de un comitet de initiativa, compus din cele mai distinse personalitati ale vietii evreiesti, am realizat ajutorarea populatiei evreiesti deportate cât si a evreilor de la munca obligatorie, iar prin Comunitatea Evreilor din Bucuresti, cu fonduri puse de noi la dispozitie , am ajutat intr-o larga masura familiile nevoiase din Capitala. Cu privire la acest capitol, al asistentei, date detaliate se pot gasi in volumul editat de catre Centrala Evreilor, care trateaza intreaga ei activitate, de la infiintare pâna in 1944.

Cred ca este locul sa mentionez aici ca ajutorarea celor deportati in Transnistria s-a lovit de dificultati mai mari, daca in aceleasi conditiuni pentru ei si pentru noi, acesti evrei s-ar fi aflat de pilda in China sau undeva in Africa.

In primul rând, la inceput – imediat dupa constituirea Centralei – a trebuit sa luam act ca orice ajutorare, orice interventie in favoarea celor deportati era considerata de autoritati drept act de tradare . Mai târziu, când, in sfârsit, am reusit sa obtinem autorizatia de a trimite: bani, medicamente, efecte de imbracaminte – uzate –, formalitatile impuse de o parte si de alta a granitei, dar mai ales din partea cealalta, anihilau orice elan si intârziau toate ajutoarele care stiam cât sunt de urgente!

Greutatea cea mai mare consta in faptul ca niciodata n-am putut afla câti evrei se afla in Transnistria, unde se afla, de unde provin s.a.m.d. Toate interventiile noastre la autoritatile Statului au ramas, in aceasta privinta, fara raspuns.

Desi am obtinut autorizatia de a face corespondenta “oficiala” cu comitetele evreisti din diferite localitati, treceau luni de zile pâna primeam confirmarea unei scrisori, unei trimiteri de bani, efecte, medicamente etc. Singurul mijloc de a putea afla ceva mai precis era corespondenta clandestina, trimisa prin oameni binevoitori, care se expuneau insa si ei – ca si trimitatorii si primitorii – celor mai grave sanctiuni.

La un moment dat, vazând ca nu putem fi in contact direct cu comitetele de deportati pentru a le ajuta si la procurarea alimentelor, am predat fostului Guvernator bani, pentru ca in contul lor sa furnizeze alimente de prima necesitate coloniilor de deportati. Luni de zile n-am stiut daca, ce si in ce cantitate s-au furnizat!

Zidul chinezesc care inconjura Transnistria era de nepatruns, nu numai pentru noi, dar chiar si pentru autoritatile la care interveneam pentru curmarea situatiei mai sus descrise.

Banii, pe care Centrala ii trimitea prin banca Nationala, la cursul de 60 lei marca, reprezentau, ajunsi in Transnistria, mai putin de o sesime din valoare . Dar chiar si asa Guvernamântul si Prefecturile efectuau platile cu mari intârzieri.

Zecile de lazi cu medicamente sau efecte se pierdeau pe drum sau, in cel mai bun caz, se “rataceau” , asa incât efectele de iarna, expediate din timp de noi, ajungeau primavara!

In sfârsit, nu pot sa nu relev aici ca – din nenorocire – am fost nevoit sa depun o plângere la Parchet impotriva unor conducatori ai unei colonii de deportati care, din banii sau lucrurile ajunse cu atâta greutate la destinatie, au avut lipsa de omenie sa-si insuseasca o parte, in loc sa le distribuie acelor nenorociti pe care ei erau pusi sa-i ocroteasca.

Aproape aceleasi dificultati ca cele descrise mai sus le-am avut si cu ajutorarea evreilor ramasi in Bucovina. La inceput, orice contact cu evreii din Bucovina ne era interzis. Abia mai târziu am putut trimite ajutoare banesti si delegati care sa le distribuie dupa necesitatile locale.

Desigur ca si in timpul existentei Centralei s-au comis samavolnicii si abuzuri de catre diferite autoritati. Daca reuseam sa aflam intentiile autoritatilor, interveneam pe toate caile pentru a impiedica realizarea lor, iar daca aflam de ele, dupa ce au fost luate, interveneam pentru inlaturarea lor.

In felul acesta, de exemplu, am reusit, prin interventiile facute la dl. dr. Lupu sa inlatur legiferarea semnului distinctiv (steaua lui David) pentru evreii din toata tara (Richter adusese chiar si “modelele” de stele din Germania).

Nu pot sa nu mentionez aici ca, in straduinta mea de a face tot ce am facut, am fost sustinut de catre evrei, oameni de bine, care, in afara Centralei, interveneau adeseori pentru aceleasi lucruri, dar pe alte cai. Adeseori am constatat cu placere ca, pentru anumite interventii, terenul era deja pregatit, dar tot atât de adevarat este ca promisiunile pe care cei care interveneau in afara Centralei – si in special dl. sef rabin dr. A. Safran, dr. Fildermann si M. Benvenisti – le obtineau, nu puteau fi realizate decât daca urma si o sesizare si sustinere oficiala din partea Centralei.

Astfel, nestiut decât de câtiva initiati, Centrala A COLABORAT PENTRU SALVAREA EVREILOR CU FOSTII SI ACTUALII CONDUCATORI AI EVREIMII .

Acestea sunt, in linii mari, realizarile Centralei. Pentru a descrie lupta dusa zi de zi pentru obtinerea acestor rezultate ar trebui volume intregi.

Colaboratorii mei mai apropiati imi atrageau atentia adeseori ca ar fi necesar ca realizarile Centralei si, in special rezultatele favorabile ale nenumaratelor interventii pe care le faceam, sa fie difuzate in public. N-am aprobat niciodata sa se faca acest lucru; raspundeam ca n-am nevoie de reclama iar pe de alta parte ma temeam ca, aflându-se de demersurile intreprinse si rezultatele obtinute, as putea periclita succesul altor demersuri , prin faptul ca nemtii sau cercurile românesti potrivnice oricarei ameliorari in situatia evreilor ar fi protestat.

Nu mi-am dat seama atunci ca, pentru un conducator de obste, reclama este foarte importanta si necesara, MAI IMPORTANTA CHIAR DECÂT SCOPUL PENTRU CARE LUPTA!

Multi au fost aceia care au suferit si in timpul existentei Centralei.

Ce ne-ar raspunde insa evreii din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Olanda, Belgia, Franta, Danemarca, Norvegia, Italia, Ungaria si Bulgaria , ultimele trei tari aliate, in vremea aceea, cu nemtii, ca si România – daca i-am intreba CE N-AR FI DAT SA FI AVUT SITUATIA CELOR MAI NENOROCITI EVREI DIN ROMÂNIA DIN TIMPUL EXISTENTEI CENTRALEI?

Dumnezeu, oameni ca Nuntiul Apostolic, Arhiepiscopul Cisar, dr. Lupu si altii, evrei proeminenti, fosti si actuali conducatori ai obstei, sunt martori ai zbuciumului meu de doi ani pentru salvarea evreilor din România, a caror sentinta de moarte a fost semnata la Berlin.

Am facut aceasta din indemnul de a ajuta poporul din care ma trag si, in aceeasi masura, pentru a-mi feri tara de rusinea de nesters care ar fi acoperit-o in cazul in care nemtii ar fi reusit sa-si execute planul.

Si acum, când, in sfârsit, am crezut ca voi putea gusta din placerea libertatii, la fel cu cei pentru a caror salvare am luptat timp de peste doi ani, ma vad inconjurat de un val de ura si atacat pe nedrept de presa.

Care este vina mea? Ce mi se poate reprosa?

Ca am reusit – cu ajutorul lui Dumnezeu si al unor oameni intelegatori – prin demersurile pe care le-am facut, prin modul cum am stiut sa prezint si sa reprezint obstea evreiasca in fata autoritatilor Statului, prin modul in care am stiut sa prezint si sa sustin cererile populatiei evreiesti – sa evit repetarea tristelor evenimente petrecute in tara, inainte de infiintarea Centralei, sau a celor intâmplate in toate celelalte tari din Europa, chiar in timpul existentei Centralei?

N-am socotit cu recunostinta populatiei evreiesti, am crezut insa ca adevarul nu se va putea nega niciodata.

Nu cer altceva decât ca sa fie lasat adevarul sa iasa la iveala.

De aceea, am dat detaliile de mai sus, atât cât ingaduie spatiul unui memoriu, pentru ca acei care n-au cunoscut activitatea Centralei si a mea, precum si cei care – sunt convins ca nu din rea credinta, ci numai din lipsa de informatie – ma calomniaza, sa recunoasca adevarul si sa ma judece in lumina acestor date adevarate si dovedite.

Bucuresti, 14 noiembrie 1944.