UN INFOCAT APARATOR AL HUNGARISMULUI

 

In câteva imprejurari, intre unele evenimente si conditiile mele de viata au existat relatii apropiate. Altfel spus in diverse situatii mi-a fost dat sa traiesc istoria in mod direct, desfasurarile sale devenind si ale mele. O asemenea traire nemijlocita era insotita de sentimente si gânduri care au marcat, uneori profund, vietuirea mea in lume, cu urme ce s-au evidentiat mai putin in configurari, cât mai ales in reflexii si in consecinte.

In general, pe intinderea lungii mele vieti, n-am simtit nevoia de a dezbate implicarea mea in evenimentele persoanei mele.

Initiativa de a pune in discutie, si inca pe plan international, rolul ce l-am avut intr-o actiune de salvare a evreilor prigoniti de nazisti, in anii 1943-1944, i-a revenit unui autor de studii consacrate Holocaustului in Ungaria – inclusiv Transilvania de Nord – si România, care, din ultima parte a anilor '980 a devenit un infocat aparator al hungarismului si, implicit, partas al slabiciunilor, deformarilor si pacatelor acestuia. Inconsecvent in opinii, dar constant in masluiri si talmaciri, stapânit de ingaduinta fata de calaii evreilor din Ungaria, dar neingaduitor fata de calaii acestora din România, R.L. Braham si-a confectionat pledoariile promaghiare si rechizitoriile antiromânesti. Afirmatiile sale poarta semnele mobilitatii cercetatorului partizan, dispus sa inlocuiasca realitatile unor intâmplari, cu afirmatii iresponsabile ce sfideaza datele adevarului. Cu asemenea nestatornicie morala a incercat chiar si “falsificarea istoriei”. Dar indepartarea de realitate, in cazul dat, urmarita cu ardoare, nu se pune in miscare nici de la sine, nici gratuit.

Despre pretul acestei tranzactii vorbeste R.L. Braham personal cu prilejul decorarii sale de catre presedintele Ungariei Árpád Goncz. Evenimentul s-a intiparit in viata sa ca un moment de cotitura. Dupa care s-a evidentiat nu numai natura unui caracter, dar si atitudinea privind conditiile istoricului in calitate de colaborator fidel, pe care o si afiseaza cu vadita mândrie. Sub noua sa masca, ca un agent rasplatit pentru merite certe, va continua sa intareasca programul “falsificarii istoriei”.

Evocând imprejurarile inmânarii decoratiei Ordinul Republicii Ungare de catre presedintele Á. Goncz, R.L. Braham a declarat urmatoarele: 1

“Cu recunostinta izvorâta din inima mea si cu mândrie am primit aceasta decoratie, ca un simbol al respectului fata de martirajul evreilor maghiari victime ale Holocaustului. Adica consider aceasta decoratie nu numai o recunoastere a muncii mele, ci si ca un simbol al faptului ca Ungaria este capabila sa priveasca drept in fata tragedia si rusinoasa epoca a trecutului sau. Acest fapt reprezinta un mare pas inainte fiindca pentru mine este de neimaginat ca Slovacia, România ori Croatia sa acorde o asemenea decoratie unui cronicar al evenimentelor similare din tara lor. Ba chiar dimpotriva, in aceste tari sovinistii nationalisti lucreaza intens la bagatelizarea ori chiar la negarea Holocaustului si se straduiesc ca sa-i reabiliteze pe conducatorii lor nazisto-fascisti din timpul razboiului (...) In opozitie cu aceste tari vad cum Ungaria inainteaza cu pasi mari pe calea democratiei, in frunte cu o asemenea personalitate umanista si literara ca Árpád Goncz (...) El reprezinta o atare directie, care se straduieste sa creeze o democratie intr-adevar pluralistica si toleranta (...) Nu stim de nici un alt stat fost comunist (in afara de Ungaria), unde Holocaustul sa fi fost supus la atâtea examinari intelectuale si istorice. In acest sens serveste drept marturie o bibliografie intocmita de mine, aparuta in 1984 care cuprinde 2479 articole...”

Dar chiar si in lucrarile lui R.L. Braham se afla parti in care situatii si intâmplari concrete nu se dizolva in abstractiuni. In fond insa “specialistul Holocaustului din Ungaria” se complace in postura unui aparator care transforma o crima cu un caracter national, social si rasist intr-o comparatie intre doua neamuri. O astfel de practica este conditionata de acel principiu care impune plasmuirea ca un argument absolut.

R.L. Braham reproseaza “sovinistilor-nationalisti” din fostele tari comuniste, cu exceptia Ungariei, “chiar si negarea Holocaustului” din tarile lor, când de fapt se neaga tocmai exagerarile (pseudo)statistice neconforme realitatii. El mai face referiri la Ion Antonescu dar nu pomeneste nimic de Nicolae Horthy, despre care istoria a consemnat ca era un simbol al invrajbirii si al urii dintre natiuni. Se stie doar ca Hitler il considera pe Horthy drept “un national-socialist inca inainte de aparitia national-socialismului german” . Când R.L. Braham vorbeste despre fenomenul Antonescu din România, el ramâne orb fata de fenomenul Horthy din Ungaria, la reinhumarea caruia, in cimitirul din Kenderes, oficialitatile Ungariei, intre care ministri in functie, au participat ca “persoane particulare”, transformând ceremonia intr-un “eveniment national”. Un istoric care nu ia in seama faptul ca apoteoza regentului Nicolae Horthy reprezinta astazi oficializarea ultranationalismului maghiar si stimularea spiritului nazist, devine el insusi un instigator, care nu poate fi izolat de crimele savârsite de unguri impotriva evreilor (618.000 de evrei “extirpati” in iunie-august 1944) si a românilor din Transilvania de Nord (400.000 “expulzati” din Ungaria in România, peste 120.000 morti ori disparuti pe frontul rusesc, cca 1000 de civili asasinati de unguri in septembrie 1940).

R.L. Braham ii acorda fostului presedinte al Ungariei, Árpád Goncz, un certificat de buna purtare afirmând despre aceasta “personalitate umanista si literara” ca “se osteneste pentru crearea unei democratii tolerante si pluralistice”. Or, se stie ca Á. Goncz, când mai era presedinte al Ungariei, s-a implicat in reactualizarea unei carti revizioniste scrise impotriva României si a românilor, pe care a si tradus-o in limba maghiara. Prin publicarea acestei carti, Árpád Goncz a devenit unul din agentii revizionismului, militând pentru reintegrarea Transilvaniei in hotarele Ungariei. Iata cum este formulat de Á. Goncz acest program: “In ceea ce priveste Transilvania, exista o singura alternativa: natiunea ungara – inainte si dupa tratatul de la Trianon – tine in modul cel mai ferm la dreptul ei de proprietate asupra intregii Transilvanii. Nu va exista niciodata o generatie de unguri dispusa sa renunte la acest sfânt drept istoric. Natiunea ungara este gata in orice clipa sa ia arma in mâna pentru a-si exercita acest drept, sacrificându-si chiar viata in lupta, fiindca fara Transilvania nu poate exista un stat ungar, nici o misiune ungara si nici viata ungureasca”. 2

In acelasi spirit Á. Goncz mai gireaza si urmatoarele consideratii in spiritul pomenitei “democratii tolerante si pluralistice”: “Intr-o singura problema nu putem face concesii: Transilvania in intregimea ei – ca o unitate intangibila – trebuie repusa sub stapânirea Sfintei Coroane Ungare”. 3

Iata, prin urmare, ideile pe care R.L. Braham le aproba si le raspândeste. Inconstient? Ori ca sugestie la supunere a românilor fata de stapânirea ungara?

Fapte rastalmacite si, in conexiune cu ele, arbitrarul subiectiv al interpretarii determina mobilitatea ideologica a “specialistului in Holocaustul din Ungaria” in dezvoltarea falselor sale teorii asupra celor petrecute. Pornind de aici rezulta si imoralitatea conjuncturala a interpretarii acesteia.

Legatura dintre interesele unei Ungarii cu slabe traditii democratice, fascizata intre cele doua razboaie mondiale prin idealuri proprii si practicile unui pretins om de stiinta se reflecta si in atacurile impotriva unei personalitati de frunte a evreimii. Caci iata ce – si cum – isi permite sa afirme “specialistul Holocaustului” despre Alexandru Safran, un reprezentant de dimensiune istorica in anii activitatii sale din România, al intregului popor evreu din tara, când el si-a amintit, dupa mai multe decenii de faptele de moarte si de viata in istoria obstei sale: Furia mea (fata de Al. Safran) s-a accentuat (“Dühöm csak fakozodott), când, impreuna cu altii – spune Braham – am adresat o scrisoare deschisa lui Alexandru Safran, Marele Rabin al Genevei, care fusese inainte Sef Rabinul României. Impreuna cu alti specialisti ai Holocaustului si Istoriei României (sic!) am ridicat vocea impotriva manevrei diplomatice a rabinului in 1995. In sedinta plenara a Senatului României. Safran a servit din belsug munitie nationalistilor, când in cuvântarea sa a vorbit aproape in exclusivitate de o mâna de salvatori de evrei, in timp ce a trecut sub tacere, in mod las, acele nelegiuiri bestiale, pe care militarii armatei lui Antonescu le-au savârsit, intre altele, in Bucovina, Basarabia si Transnistria. Scrisoarea deschisa a fost publicata aici, in Statele Unite, de mai multe ziare dar si in alte parti, de exemplu in numarul din 31 mai al ziarului Romániai Magyar Szó (Cuvântul Maghiar din România, oficiosul UDMR-ului n.n.). Nu de mult am pregatit pentru tipar un intreg volum de studii pentru Institutul Rosenthal de Cercetare a Holocaustului, sub titlul The Tragedy of Rumänien Jewesh ...”

Fiindca textul lui Braham se intemeiaza pe propriile sale idei, intentii si interese intr-o forma neconcordanta cu textul si cuprinsul discursului rabinului Safran din Senatul României, pentru a pune limpede in lumina colajul artificial de fapte si minciuni cu pretentia de a fi considerat istorie, vom reproduce intocmai partile contestate si fals interpretate in aranjamentele “specialistului in Holocaustul din Ungaria”.

“Este un fapt cât se poate de dureros dar cât se poate de adevarat – spunea Al. Safran in Senatul României – ca, in timpul cârmuirii naziste, noi evreii din România am fost obiditi, prigoniti, chinuiti. Totusi, nu am dat uitarii ca in acele vremuri de amara opreliste de macinare zdrobitoare a fiintei noastre fizice si morale, când vuiau primejdii devastatoare, vestitoare ale negurilor mortii, tot atunci, de multe ori, un suflu de alinare, de compatimire, chiar de tamaduire, vestitoare ale zorilor vietii, ne inviora inimile. Iata pilde graitoare, intruchipând sufletul adevarat românesc in acele vremuri de suferinta ale evreilor români, când «Trenul mortii», pus in miscare la Iasi in urma pogromului savârsit in acest oras, dupa ce a ajuns in gara Roman, strigate disperate razbateau din vagoanele ferecate, se tipa: «Dati-ne apa, dati-ne apa!», dar paznicii aveau ordine stricte sa impiedice pe orisicine ar incerca sa se apropie de acest vehicul. Si totusi, in pofida interzicerii, o femeie plapânda, Viorica Agarici, strabatu iute rândurile strânse ale paznicilor, si porunci acestora pe seama ei, a simplei zvârcoliri a constiintei sale, sa rupa lacatele trenului, al acestui depozit sinistru de chinuri fumegânde, sa deschida vagoanele, ceea ce au si facut. Si iata, din acestea incep sa cada afara cadavre inclestate, sa se rostogoleasca oameni innebuniti, da, innebuniti, oameni innegriti de arsita setei... Acestor oameni, Viorica Agarici le intinde apa invietoare” (...)

In cuvântarea lui Al. Safran ni se impartasesc fapte si sentimente reprezentând gânduri ale unui om din trecut, ale unui martor si participant. Autentice, fara indoiala, prin continut si prin traire nemijlocita, ele rezuma experiente ale povestitorului si nu dibuirile unui cercetator al trecutelor vremi.

Iata un alt episod: “Evreii din sudul Bucovinei si din nordul Moldovei au fost smulsi din casele lor si deportati in Transnistria. In drum unii dintre ei au fost ucisi, altii cadeau istoviti si mureau in santuri. Cei ajunsi , in sfârsit, in tinuturile sinistre de dincolo de Nistru, printre care multi dintre ei erau goi, desculti, erau rapusi de frig, de foame si de boala. Noi nu aveam voie sa le trimitem ajutoare in imbracaminte, alimente, medicamente. Am spus Reginei Mama Elena ca obtinerea aprobarii de a se trimite ajutoare acestor pribegiti in surghiun este mai mult decât urgenta, deoarece fiecare ceas conteaza, caci in fiecare ceas se sting in chinuri fiinte nevinovate. Regina-Mama, femeie cuvioasa, s-a straduit din rasputeri ca autorizatia sa fie acordata fara intârziere. I s-a promis ca asa se va face si asa s-a facut. De indata ce a luat cunostinta de rezultatul pozitiv al demersurilor sale, chiar in acelasi ceas s-a grabit sa ni-l comunice, trimitând pe aghiotantul ei la mine acasa, intr-o noapte de viscol, pentru ca acest sol al bunatatii sa-mi aduca vestea cea mare cu un ceas inainte, fara sa mai astepte a doua zi.”

O alta pilda. “Când in Basarabia s-au comis masacre cu evreii, un ofiter milos, a acceptat primejdioasa misiune ce i-a fost incredintata de catre diriguitorii evrei din Bucuresti, ca sa duca vesti de la noi sarmanilor evrei de acolo, inchisi in ghetouri si carora li s-a interzis sa mai comunice cu noi.

Inca o pilda. Când reprezentantii guvernului german la Bucuresti au insistat pe lânga autoritatile române sa orânduiasca vagoanele necesare pentru ca sa transporte in lagarele de exterminare in Polonia pe evreii din Transilvania de Sud si pe cei din Vechiul Regat, dupa ce au esuat toate incercarile noastre, ale dr.-lui Fildermann si ale mele, pentru ca aceste deportari sa nu aiba loc, m-am adresat mitropolitului Ardealului, Nicolae Balan, cerându-i sa vie la Bucuresti pentru ca trebuie sa-i vorbesc. Nu puteam sa ma duc la Sibiu pentru ca eram ostatec. El a inteles despre ce este vorba, inaltul prelat a raspuns umilului rabin si a venit in Capitala. Convorbirea mea cu el era dramatica, zguduitoare. Duios, dar aspru i-am spus ca dupa moartea noastra – suntem doar amândoi la fel, muritori – il voi declara, in fata Judecatorului Ceresc, raspunzator in ce priveste viata miilor de fiinte evreiesti gasindu-se in dioceza lui si osândite la o moarte atroce prin deportarea lor in Polonia. Mitropolitul, fire mândra, dar suflet cucernic, s-a cutremurat la auzul accentelor grave ale spuselor mele. S-a ridicat, s-a dus si a intervenit in favoarea celor osânditi indeplinind astfel, dle presedinte, dnelor si dlor Senatori, un rol covârsitor intru salvarea evreilor din Transilvania de Sud si, ipso facto, a evreilor din Vechiul Regat. Evreii din Ardealul de Nord, ocupat de catre unguri, nu au avut norocul sa se gaseasca in dioceza vajnicului mitropolit Balan, nu au putut, deci, beneficia de obladuirea lui, a acestui suflet mare românesc. Ei, sarmanii au fost expediati, cu mare cruzime la Auschwitz, pentru a fi acolo inabusiti in camerele de gazare si mistuiti in dogoarea cuptoarelor. Iar acei evrei razleti din Ardealul de Nord care au izbutit sa scape de la deportarea la Auschwitz, datoreaza salvarea lor simtului nobil românesc al prof. Raoul Sorban (...) si al aceluia al prietenilor sai. Ei s-au caznit ca acesti razleti evrei sa poata sa treaca in România la noi si de aici, din acest liman al izbavirii lor, sa ajunga apoi in Tara Fagaduintei, in Tara Sfânta.

Asadar, România, din acest punct de vedere, al deportarii evreilor in Polonia, se situeaza in rândul acelor putine tari europene cotropite de armatele lui Hitler, ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, care nu si-au trimis copiii de obârsia evreiasca sa piara in gazul si focul de la Auschwitz...”

Când R.L. Braham a luat cunostinta de aceasta marturie “i s-a marit furia” fiindca a considerat-o nimic altceva decât o “manevra diplomatica”, adica denaturarea intentionata a unei realitati si nicidecum, ceea ce era de fapt, confesiunea emotionanta a unui umanist militant, participant la evenimentele grave ale obstei pe care o pastorea.

Alexandru Safran a vorbit despre o realitate vazuta cu ochii sai, simtita de inima si cumpanita de cugetul sau. A vorbit indemnat numai de intelepciunea nevatamata de politica a unui supravietuitor. Altfel Braham, care patimind de chircitul sectarism al hungarismului, se grabeste sa dea verdicte inatacabile in numele unui program fals, afisat si urmat cu trufie.

Nu am nicidecum intentia sa fac un schimb de mingi cu R.L. Braham. Dar nici sa consider mai legitim rechizitoriul sau exaltat decât adevarul unor intâmplari. Mai ales dupa ce a fost surprins in grandomania unei rataciri, fara sa mai aiba candoarea de a rosi. Fiindca el s-a subordonat, ca persoana – si-a supus si profesia – unui curent hipernationalist, ce-si cultiva imaginatia politica cu o contabilitate fara credit in societatea contemporana.

Dar, intrucât in cazul atitudinii si comportamentului fata de evrei in anii razboiului nu se pot evidentia echivalente, similitudini ori paralelisme intre România si românii pe de o parte si Ungaria cu fiii ei pe de alta parte, intreaga aceasta chestiune a fost stramutata spre modificarea concluziilor acestei atât de grele si de tragice probleme, care necesita raspunsuri lamurite sub presiunea unor evenimente tragice, regizate si controlate in Europa de furia antievreiasca a nazismului. Ca solutie s-a optat pentru inlocuirea faptelor cu vorbele nimicirii, platindu-se, in diverse moduri, pentru serviciile prestate. In arsenalul hungarismului prin aceasta metoda se faceau numeroase legaturi intre realitati si interese, creând, din impletire de fire dubioase, noi infatisari. Nu o data s-a procedat astfel pentru alterarea datelor istoriei si pentru nascocirea unor constelatii himerice. O metoda perfida, dar care a inlesnit urzirea unor actiuni de imaginatie si in politica.

La fel a actionat R.L. Braham si in cazul rememorarilor fostului Sef Rabin din Cluj, Moshe Carmilly-Weinberger, dar si in cazul meu, al unui partas la desfasurarea trecerilor clandestine peste granita româno-ungara, in aprilie-august 1944.

 

1 Atât relatarea cât si citatele ce urmeaza sunt reproduse dupa un interviu consemnat de Imre Berczeller, ce poarta titlul “Un nou capitol al falsificarii istoriei”, aparut in rev. Menora EGYENLOSÉG (The World's Largest Jewish Weekly in Hungarian) Toronto (Canada), 2 febr. 1996, No. 1618-5

2 R. Sorban, Chestiunea Maghiara , Bucuresti, 2001, p. 77-78.

3 Idem, op. cit. , p. 78.

 

inapoi la index

1