UN EPISOD DIN ISTORICUL ACADEMIEI “G. DIMA”

 

As vrea ca efortul dezghiocarii memoriei cu satisfactiile si chinurile lui sa aiba efecte cât mai lamuritoare, transferând cuvintelor nu numai frânturile unor gânduri, sentimente si imagini tulburi, insuficient acordate intre ele, ci si ceva din spiritul constient al unor intâmplari de ieri sub infatisarea in care au actionat cândva, intr-un trecut ce trebuie definit cât mai corect.

Acest ieri la care incerc sa ma adresez acum se fixeaza insa sovaielnic in jurul unor intâmplari ce s-au petrecut in urma cu mai bine de 50 de ani, fara sa se detaseze de biografia mea. Dimpotriva. Unele s-au asternut apasator si actioneaza asupra adâncurilor celor mai profunde. Sa le desprind din lumea sovaielnica a memoriei?; sa le dau nume si sa le ajut sa apara la vedere?

Asadar, voi incerca sa vorbesc de niste lucruri legate de istoricul Academiei de Muzica „George Dima” din Cluj-Napoca, despre care nu s-a vorbit destul ori nu s-a vorbit deloc. Nu pentru ca le-ar fi lipsit pecetea cronicareasca, istorica, cu alte cuvinte care certifica sensul intâmplarilor. Ceea ce le-a lipsit era, o buna vreme, imposibilitatea de a le exprima nealterate, cu substanta lor adevarata.

Dar câte alte intâmplari din istoria noastra mai recenta nu au gasit modalitati potrivite pentru a fi strânse si pastrate! Motiv pentru care s-au si volatilizat rapid ori s-au dispersat pur si simplu. Nu este vorba de glasul constiintei ori al inconstiintei in fata unor evenimente, nici de lipsa de tulburare a sufletului lecuit de patimi, ci de o metafizica dubioasa a lumii politice, sfâsiata de veleitati, contradictii, dezamagiri si falsuri.

Urcând din intunericul memoriei spre lumina, amintirile unui participant se vor aseza intr-un centru catre care converg toate acele evenimente care dau fizionomie vietii reale si intaresc refuzul, indiferenta vinovata a unor istoriografi.

Pe aceasta cale se vor lamuri si imprejurari actuale prin modelele lor mai vechi, infestate si atunci, ca si astazi, de politica.

Asadar nici aceste insemnari nu sunt altceva decât ecourile unor intâmplari traite de mine intr-o lume a arbitrarului si a uneltirilor viclene, fara posibilitate eficienta de impotrivire. Le insotesc cu speranta ca viitorul va trece cu o mâna ferma peste toate strâmtorile vietii si le va sterge ca pe o socoteala neinsemnata de pe o tabla; ca in spatiul agresiunilor de ieri – si de azi – se vor instaura realitati râvnite acolo unde inainte – si acum – au fost – si continua sa fie – doar visuri si sperante. (Pentru a obtine o picatura din cea mai pretioasa esenta nu se sacrifica oare mii si mii de roze?)

Dupa incheierea celui de al doilea razboi mondial situatia Transilvaniei era atât de complicata cum nu fusese niciodata in intreaga ei istorie. Impartita in doua la Viena, intre România si Ungaria, la 30 august 1940, de Hitler si Mussolini, Transilvania nu si-a recapatat unitatea fireasca in cadrul statului român nici dupa infrângerea Germaniei si a Ungariei.

Fortele politice ale maghiarimii ardelene fie ca erau orientate in anii razboiului spre nazism, fie spre bolsevismul stalinist mai târziu, ori chiar spre „democratie” (dupa 1989) au mentinut si aplicat acelasi program: perpetuarea unui stat constituit pe principiul dominatiei in interior si exterior. In interesul acestui program politicienii au pus in miscare toate fortele proprii, ca si intreaga iscusinta pentru a-i câstiga de partea lor, in Transilvania de Nord, pe sovieticii prezenti aici ca forta militara de ocupatie (intre octombrie 1944 – martie 1945).

Caracterul si fizionomia acelor actiuni, care au dezlantuit pasiuni si au pus in miscare forte, interese, mobilizând toate straturile societatii ungare in scopul nationalismului sunt vizibile in diverse aranjamente, pâna astazi (2001).

Atunci si in anii urmatori au fost trezite, concentrate si puse in miscare toate fortele sovinismului antiromânesc. In acea idealitate inchipuita, desarta, stapânita de entuziasme si dezamagiri s-a presimtit politica ce se va practica de atunci si pâna astazi de ungurimea din România si de aiurea, o politica contradictorie, excitata de patimi, lipsita de responsabilitate logica, stapânita de dorinte imposibil de satisfacut. Hungarismul a actionat energic, dar a actionat in gol in numele idealului sau. Era o boala a spiritului ungar, care se secatuia singur, intr-o lume faurita de imaginatie, ca o credinta fara Dumnezeu. Au disparut – nu prima si nu ultima oara – din constiinta maghiara ideile umaniste, religioase si morale; au ramas in schimb stimulentele prosperitatii si ale mândriei de alta data: imperiul si maretia medievala.

Intorcându-ne cu gândul la legea noua, instalata indata dupa Diktat, ne amintim si de institutiile implantate de Ungaria in Transilvania pentru a intari iluziile impotriva unor adevaruri aspre. Iluziile au dat insa gres – pâna si forma lor era falsa si ipocrita. Chiar si Institutul de studii stiintifice (“Contele Pál Teleki”) privind Ardealul nu era altceva decât o aparenta retorica, nascocita de imaginatie, conventionala si banala. Nici prabusirea Germaniei protectoare si complice nu a stins flacara iluziilor. Imaginatia politica era educata in stima si cultul unor protectori puternici si ilustri.

Urmând alternantele schimbari ale istoriei, noul protector al cauzei ungare in Ardeal nu putea fi decât forta proletara a Uniunii Sovietice. Sub râvnitul scut ocrotitor al acesteia, o noua pleiada improvizata de „politicieni” a incercat sa restaureze suprematia ungara care renega tot ceea ce plamadise instinctul românilor in decursul unor veacuri – luptând impotriva arbitrarului si al fortei – adica patria, libertatea, umanitatea, egalitatea in drepturi...

Politicieni? De fapt o pleiada bolnava de mistica proletara, incapabila sa cuprinda realitatea, aparuta in urma infrângerii suferita de Armata Regala Ungara si de armata lui Hitler pe fronturile din Transilvania in septembrie-octombrie 1944. Au disparut atunci din localitatile noastre regimentele de birocrati venite din „patria-muma” (anyaórszág), dar au ramas pe loc pagubele pricinuite vietii, onoarei, libertatii de gândire, ranile nevindecate ale relatiilor interetnice. A ramas pe loc si administratia maghiara „reorganizata prin forte locale”, prefecturi, primarii, politie, garzi muncitoresti, banci, administratia cailor ferate, scoli si nu in ultimul rând, Universitatea maghiara din Cluj. S-au cucerit astfel in „noua democratie” – si au fost consolidate exclusiv aceste formatiuni publice, fara vreo participare din partea românilor.

Vazute retrospectiv, acele vremuri apar indepartate de realitati, fara conducatori (maghiari) prevazatori si responsabili, care n-au inteles nici pacatele, nici fragilitatea sistemului totalitarist german, cum n-au inteles nici caracterul imoral al sistemului sovietic, cele doua forte cu ideologiile lor statale, protectoare ale maghiarimii si Ungariei, carora politicienii unguri, de la fascisti la comunisti, le-au acordat o iresponsabila incredere.

Motivul care ne-a indreptat spre toate aceste lucruri este legat de acele imprejurari in care Academia de Muzica si Arta dramatica „George Dima” a revenit la Cluj-Napoca din asa-zisul refugiu timisorean de patru ani, dupa ce in primele zile ale lunii septembrie 1940, toate institutiile românesti de cultura si invatamânt de pe teritoriul „cedat” au fost obligate sa ia calea pribegiei.

Au parasit atunci Clujul in mare graba, Universitatea „Regele Ferdinand”, Teatrul National, Academia de Agricultura, Academia Comerciala, Opera Româna, Academia de Muzica si Arta dramatica, institutiile stiintifice (Muzeul Limbii Române, Muzeul de Etnografie s.a.) ca si colectivele redactionale si editoriale ale tuturor publicatiilor românesti.

Dupa patru ani, când de pe teritoriul României au fost gonite armatele Ungariei si Germaniei, in octombrie 1944, ar fi fost firesc ca toate prevederile si consecintele Diktatului de la Viena, in primul rând frontiera de stat dintre România si Ungaria, sa fie de indata abolite.

Si totusi, „puterea comunista” improvizata, uzurpatoare, instalata prin si de catre vechea clasa politica ungara (contele Béla Bethlen, contele Béla Teleki, contele Miklos Bánffy, Imre Mikó, baronul Odon Inczédi Joksmann, baronul Ede Atzél etc.), beneficiind de obladuirea URSS-ului nu a putut fi inlaturata de autoritatea legitima a statului român.

Complicitatea dintre conducatorii autoritatii zise „horthyste” si sefii ungurilor „comunisti” s-a savârsit la vedere prin transformarea Partidului Maghiar Ardelean („horthyst”) in Sfatul Maghiar Ardelean („comunist”). Aparatul birocratic si sediile partidului au fost preluate tale-quale de Sfatul Maghiar Ardelean , conducerea acestuia instalându-se in sediul central al Partidului Maghiar Ardelean, adica in palatul Teleki din Cluj (str. M. Kogalniceanu).

Cu aceasta pecete istorica se situeaza in timp aparitia Sfatului Maghiar Ardelean, respectiv alianta politica dintre Partidul Maghiar Ardelean (de tip nazist) si Sfatul Maghiar Ardelean (de tip comunist).

Oameni, vremuri si moravuri! – expresii ale unei societati care chiar daca s-a spulberat in patru vânturi, faptele sale supravietuiesc cu localizarea lor in timp, mediu si in moravuri.

Institutiile românesti revenite in primele luni ale anului 1945 au fost din nou, pentru a doua oara, expulzate din Transilvania de Nord de asa-zisele autoritati locale (maghiare). Programul antiromânesc al Sfatului Maghiar Ardelean (comunist), s-a dovedit a fi identic cu programul Partidului Maghiar Ardelean (nazist) si cu cel al Statului Ungar din anul 1940 („horthyst”).

Când, in 1946, Academia de Muzica – prima institutie de stat cu acest profil in Ardeal, intemeiata, in 1919 de Consiliul Dirigent – a revenit pentru a doua oara din refugiu la Cluj, autoritatile locale, controlate de primarie, si cele judetene subordonate prefectului, s-au dovedit a fi la fel de ostile ca la prima incercare de revenire a acestei inalte si eficiente scoli superioare, frecventata deopotriva de români, maghiari, germani, evrei si tigani (Sigismund Toduta, compozitorul budapestan András Bágya, dirijorul Tamás Bródy, Max Eisikovits, violonistii – tigani – Elemér Czakó, Titi Weiss, fratii Hoca si multi altii – au fost elevii acestei academii).

In acei ani (1944-1947) autoritatile locale ale orasului si judetului au mentinut in functiune la Cluj numai Conservatorul de Muzica maghiar, subventionat din contributia unei populatii majoritar românesti (80% din contribuabili). Autoritatile mentionate prezidau si controlau, prin sefii „comunisti” (peste 90% maghiari), paradoxul vietii publice nord-ardelene, urmarind dezlipirea Transilvaniei de România si, deopotriva, colonizarea unei forte nationale ungare in Ardeal.

Intr-o noua complexitate a actiunilor nationalist-sovine ungare in Ardeal, turbulenta antiromâneasca a continuat si in perioada comunista (dupa 1945) cu programe desfasurate la cele mai inalte grade ale agresivitatii.

In fata tentativelor de a transforma realitatile in fantasme, am cautat sa descifrez datele unei contabilitati corecte, fara sa pontez pe pegasul nimanui. Dupa ce razboiul si inchisorile m-au invatat sa cunosc sensul tragic al destinului omenesc si am fost confruntat cu semnele unei epoci turbulente, in dezordine de idei, de sentimente si intentii n-am putut sa abordez problemele vietii mele ca un episod oarecare. Personal am vrut – si cred ca in buna parte am si reusit – sa ramân liber si neatins de dezordine spirituala. Pentru a-mi putea pastra echilibrul launtric si demnitatea, trecutul – si ma refer la trecutul familiei mele – a reprezentat, de-a lungul intregii mele vieti, un principiu de actiune si, in general, de comportament. Dupa spusele si indemnurile mamei mele, existenta unui om cu descendenta nobila, este intemeiata pe o traditie care se primeste, se transmite si se aplica intr-un fel ereditar. Ea se confunda cu natura ta. Este insasi natura ta.

Datorez acestei descendente si dorinta de a fi liber si inca ceva: un fel de pornire impotriva oricarei autoritati. Ani in sir aversiunea aceasta s-a manifestat imperios, asemenea unui instinct.

Cei care au avut de-a face cu Sindicatul Mixt al Artistilor, Scriitorilor si Ziaristilor din Cluj, al carui organizator si secretar am fost intre anii 1946-1948, datorita insistentelor prietenilor mei români, maghiari, evrei, tigani si câtiva sasi (nu i-am uitat nicicând pe pictorul Walter Widmann, pe Harry Goldstein, Senkálszky Endre, Szentimrei Jeno, pe Titi Weiss, pe Lulu Aurelian, M. Luchian,-Botez, si câti altii!).

Sindicatul devenise o zona sociala agreabila in peisajul clujean. Daca termenul n-ar fi fost compromis prin minciunile lui Károly Kós, s-ar putea spune ca acel sindicat „mixt” devenise o adevarata institutie „transilvanista”, unde oamenii, membri si nemembri simteau ce ar trebui sa simta toti fiii Ardealului: ca ei traiau impreuna si ca fiecare este chemat sa-si confunde eul cu aceasta colectivitate ardeleana. Un sentiment de fratie adevarata, eliberat de orice egoism national, de limba, de stare si rang social, de religie...

Dar vechea magie a drapelelor nationale si a cuvintelor patriotarde a reusit sa puna capat acelei fratii. Uniunea Populara Maghiara a inceput un razboi de idei impotriva „transilvanimului” nostru (am fost – si mai sunt – si asemenea razboaie!). Károly Kós a purces, in cadrul UPM, la organizarea unui contra sindicat , chemându-i pe artistii maghiari la lupta pentru savârsirea lor intr-o organizatie profesionala nationala. Cu câta nerusinare a indreptat apoi ofensiva pâna la urma, impotriva mea si a scriitorului István Nagy, fiindca o buna parte a colegilor maghiari nu voiau sa paraseasca sindicatul lor „transilvanist” iar noi –István Nagy era vicepresedintele Sindicatului Mixt – nu eram dispusi sa renuntam la fratia noastra profesionala. Invingator a iesit, fireste, Kós, care cu o siretenie de agent a câstigat asentimentul partidului comunist (responsabilul sectiei de arta si cultura fusese Egon Balázs, devenit curând cetatean canadian). Diplomatia secreta a UPM a reusit: Consiliul Judetean al Sindicatelor la sesizarea PCR si-a retras increderea in noi acuzându-ne de cosmopolitism . In aceste imprejurari a trebuit sa parasim, István Nagy si cu mine, conducerea Sindicatului Mixt, in anul 1948. (Peste 4 ani Securitatea din Cluj, unde ma aflam in stare de arest, a cautat sa se lamureasca in privinta cosmopolitismului meu!)

Astfel am inceput sa devin o victima a nebuniei politice, ori, poate, a unei ursite vrajmase?

Iata cum, intr-o inclestare absurda, in care nu a fost respectata nici o limita, „autoritatile locale” din Cluj, considerându-se infailibile si convinse de stabilitatea lor institutionala, si-au transformat activitatea – sever organizata – intr-un instrument de anihilare a tot ce dadea forma si expresie celor mai firesti nazuinte de infratire.

A fost inceputul neincrederii tuturor fata de faptele tuturor.

Daca Universitatea si Academia de Agricultura au fost reinstalate, dupa penibile discutii si tergiversari, in fostele lor edificii, membri corpului didactic si administrativ nu au beneficiat de nici un sprijin pentru a reintra in drepturile de proprietari ai caselor lor familiale, pe care au trebuit sa le paraseasca, cu mare graba, in 1940.

Academia de Muzica a functionat pâna la refugiu in palatul contelui Miklós Bánffy din str. I.C. Bratianu. Dupa revenirea la Cluj, timp de doi ani, intregul inventar al Academiei a fost depozitat in sala de gimnastica a liceului “Principesa Ileana”; piane si alte instrumente, biblioteca, arhiva, mobilierul, erau stivuite de-a valma asteptând, toate, miracolul reabilitarii. Imaginea era a refugiului, a dezradacinarii, a indiferentei si chiar a dusmaniei.

Eram secretar al Sindicatului Mixt, o institutie importanta daca tinem seama de numarul si de calitatea profesionala a membrilor sai: artistii Teatrului National in frunte cu Zaharia Bârsan, ai Teatrului Maghiar condusi de Janovics Jeno; scriitorii importanti ai acelor ani: Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Berde Maria, Emil Isac, József Meliusz, István Nagy etc. etc.

Confruntat cu ostilitatea autoritatilor locale subordonate PCR-ului, Academia de Muzica s-a dovedit a fi neadaptata la tertipuri politice si la hartuieli nationaliste. Astfel vreme de aproape doi ani existenta sa era doar formala, scriptica, in municipiul Cluj, unde conducatorii politici ai maghiarimii ar fi vrut sa instaleze capitala ungurilor din România, cu toate institutiile lor reprezentative, laice si religioase.

In acele imprejurari sumar evocate, inimosul secretar al Academiei de Muzica, A. Istrate, a solicitat sprijinul meu, respectiv pe cel al Sindicatului. Au urmat numeroase demersuri, nesfârsite interventii – nu numai pentru instalarea Academiei intr-un local corespunzator, dar si pentru adapostirea membrilor corpului didactic si administrativ, majoritatea carora a fost nevoita sa se intoarca la locuintele – si familiile – lor din Timisoara.

Cred ca o asemenea situatie astazi nu este usor de inteles. Dar n-as vrea sa evidentiez, asa cum s-ar cuveni, totusi, semnele sovinismului in aceasta afacere, cu taine de arhive nicicând date in vileag, cu manevrele conspirative ale unor paznici legati prin juramânt. O istorie derutanta si enigmatica la prima vedere.

Tabelele de orientare vor putea fi cunoscute indata ce proiectorul istoriei obiective, care nu lasa in umbra nici un amanunt, va face ca lumina lui sa dezvaluie, fara denaturari, tainele acelei perioade confuze din istoria Academiei „George Dima” din Cluj-Napoca.

Dar se pune, cu temei, intrebarea: merita oare sa fie scoase din magazia trecutului tobele urii?

In ceea ce-l priveste pe evocatorul de fata, intâmplarea face ca el sa fi fost martor si participant activ la câteva episoade si etape ale fiintarii acestei Academii, care in 1999 a implinit 80 de ani de existenta.

Pentru consemnarea si atestarea oficiala a activitatii sale, inca din anul 1946 au reinceput inscrierile la Academie.

In lipsa unui local, Sindicatul al carui secretar fusesem, a cedat Academiei doua sali situate in strada Napoca nr. 2, la ultimul etaj. Aici au functionat, aproape 2 ani, clasele de instrumente (nu si cele de pian), precum si sectia pedagogica, cu nadejdea intr-o apropiata zodie mai propice.

Desigur, nu ne-am resemnat in fata acelei situatii. Dar stiam prea bine ca in acele vremuri, atât de nefericite, nu se putea pune nici un temei pe intelegerea si obiectivitatea autoritatilor locale.

Directorul Academiei, compozitorul Andreescu Skeletty nu era nascut pentru acele vremuri nefericite, fiind si strain de activitatile legate de deprinderile si nevoile practice ale vietii.

Cel care i-a tinut uniti laolalta pe membrii corpului didactic, nu numai pentru apararea comuna intr-un mediu ostil tuturor cauzelor românesti, chiar si a celor de ordine educativa, dar si pentru organizarea unor actiuni; cel care a invins oboseala, indiferenta si chiar dusmania si a actionat cu entuziasm, a fost profesorul de violoncel Gheorghe Iarosevici.

Ii cunosteam robustetea morala si acel entuziasm al inimii care „impinge inainte” chiar si lucrurile grele, fiindca profesorul Iarosevici era unul din colaboratorii apropiati ai Sindicatului.

Oare isi mai aminteste astazi cineva in aceasta nobila institutie academica de maestrul Iarosevici, de vigoarea sa intelectuala si artistica, de puterea lui de a tine vie energia morala a colegilor sai?

Numele lui Iarosevici mai trebuie neaparat mentionat si in legatura cu obtinerea unui local in care Academia de Muzica si-a putut organiza activitatea in conditii propice.

Când nici unul din forurile oficiale locale din Cluj nu era dispus sa-si tempereze aversiunea fata de institutiile statului român – in curs de revenire din „refugiu” – o atitudine ale carei consecinte s-au resimtit pâna la toate straturile societatii datorita unei neobosite si excesive agitatii, a unei intetiri nefiresti de patimi – prezenta nu numai in politica dar si in cultura, in educatie si in viata economica – maestrul Gheorghe Iarosevici a stiut sa reziste la agresivitatea coalizata a unor primari, a unor prefecti, viceprefecti, precum si a unor sefi de sindicate muncitoresti.

Cum anume s-a petrecut miracolul instalarii Academiei intr-o cladire corespunzatoare?

Povestea care a pus capat incertitudinii torturante cu privire la soarta Academiei de Muzica, este urmatoarea: unitatile armatei sovietice parasisera de mai multa vreme Clujul, lasând in oras o formatiune alcatuita din ofiteri si soldati convalescenti (raniti ori atinsi de diverse boli). Acestia fusesera incartiruiti in impozantul imobil din strada Matia Corvinul nr. 6 (Casa „Bocskay”).

Când si aceasta formatiune parasea orasul cel mai in urma ramas era comandantul ei, maiorul Smirnov, singur.

Intr-o seara, in fata amintitului imobil – intunericul era atât de mare incât impiedica vederea – ofiterul comandant al formatiunii s-a ciocnit tocmai de profesorul Iarosevici. S-a vorbit spontan ruseste. Smirnov avea configuratia traditionala a omului singuratic, aflat departe de familie si de tara.

Dupa câteva ore de discutii si confesiuni reciproce, petrecute impreuna intr-un restaurant – despre razboi, patrie, despre familie si omenie, maiorul Smirnov a inteles marele necaz al lui Iarosevici. Impresionat de calvarul Academiei care era si al sutelor de elevi si studenti, ca si al profesorilor care traiau amaraciunea dezamagirii, a lipsei de speranta, maiorul Smirnov, restituit parca sentimentelor si afectiunilor civile, si marcat spontan de un elan solemn, a „daruit” pur si simplu Academiei de Muzica impozanta cladire amintita, unde el isi exercita misiunea militara.

Maestrul Iarosevici mi-a adus vestea in aceeasi noapte, la o ora târzie. Cauza nu era insa pe deplin câstigata; mai trebuia invinsa intr-un fel opozitia autoritatilor locale.

Impreuna cu Iarosevici, cu secretarul Istrate si cu câtiva studenti, dintre care imi amintesc de violonistul Giurgiu, azi in Canada, de Florian Iacomi, secretarul organizatiei studentesti, de viitorul dirijor Isfanu (din Timisoara), am elaborat un plan strategic. Au fost mobilizati peste 100 de studenti, aflati in oras, câtiva profesori, – imi amintesc de Halip de la canto, de Jurca de la contrabas. Acestia condusi de Nae Voicu, profesor de actorie, de Iarosevici si de mine, au „ocupat” cladirea, aflata inca in custodia maiorului Smirnov.

Am ramas de veghe cu totii, studenti si profesori, aproape o luna, pâna ce reactia „autoritatilor locale” (PCR, Primarie, Consiliul Sindicatelor) s-a temperat.

Aceste amintiri ce apar din uitare, se transforma parca in starile intregului suflet, purtând pecetea acelor gânduri si simtiri care le-au stârnit si insotit.

Odata instalata, Academia a trebuit sa faca fata unor mari greutati, ce pareau a fi de neinvins; edificiul, unde avea sa functioneze multi ani, era in stare de paragina. Lipseau pâna si ferestre, usi si, in mare parte, dusumelele. O fosta fabrica de otet, ce functionase de-a lungul unor decenii intr-o aripa situata in fundul curtii, continua sa emane mirosuri acre si chiar usturatoare. Incaperile edificiului, multe si spatioase, necesitau nu numai curatirea pentru inlaturarea masei dezagreabile de gunoaie, dar si o serioasa renovare a peretilor, instalatiilor, ca si modificari de structura, determinate de argumente functionale.

Academia era saraca, banii lipseau cu desavârsire. Ministerul Artelor nu dispunea de fonduri. Datorita inflatiei galopante, taxele incasate de la studenti erau nesemnificative.

In schimb au disparut crizele de indoieli si de teama, spiritele s-au echilibrat. Ne-a fost dat sa traim o stare de siguranta si satisfactie colectiva, datorita acelui sentiment pe care il au majoritatea oamenilor când se recunosc a apartine unei colectivitati oarecare.

S-au facut auzite, indata dupa razboi vocile proaspete ale tinerilor, uniti intr-un sentiment al datoriei obstesti, intelese pâna in adâncul constiintei.

Studentii Academiei de Muzica si Arta dramatica din Cluj, confruntati cu realitatea, s-au aratat a fi extrem de puternici nu atât prin tineretea, cât mai ales prin credinta lor. Entuziasmul acesta era un amestec de sentiment, speranta, solidaritate si tarie, care s-a transformat in substanta unei actiuni.

Cei peste 400 de studenti ai Academiei din capitala culturala si artistica a Transilvaniei au organizat atunci o mare campanie pentru inzestrarea casei lor cu cele necesare, apelând – ceea ce astazi pare o iluzie – la solidaritatea româneasca. Au fost adunate din donatii atâtea fonduri, intrate in valuri succesive, incât in scurt timp Academia de Muzica din Cluj s-a transformat, ca dotare si functionalitate, in cea mai reprezentativa si eficienta institutie de acest fel din tara. Dar aceasta campanie nu a fost doar o simpla campanie, ci si o mare si – as zice – o poetica lectie de patriotism; ceva ce s-a opus vietii turbulent sfâsiate, cu atâtea veleitati printre atâtea contradictii.

Au trecut de atunci aproape sasezeci de ani. Dorinta realizarii ne-a oferit substanta din care s-ar fi putut concretiza un vis colectiv. Un vis care ne-ar fi motivat viata. In acea perioada, cum s-a inteles desigur din cele relatate, parea ca voi deveni, dintr-o pura intâmplare, administratorul acelui vis.

In etapa urmatoare a acestei cronici, care se inscrie in perioada reformei invatamântului din anul 1948, ministrul artelor, scriitorul Ion Pas, m-a insarcinat cu organizarea invatamântului de arte din Cluj, numindu-ma rector al noului institut (cu patru facultati: Muzica, Arta teatrala, Coregrafie si Arte plastice). Dorinta si intentia mea era alcatuirea celor patru facultati in spirit modern, cu ignorarea obsesiilor nationale si nationaliste, in spiritul unei adevarate fraternitati umane.

Credeam in posibilitatea edificarii unei culturi artistice la nivel – si in cadru – european si in promovarea simtului de umanitate. Datorita valului general de indignare morala, la numai trei ani dupa incetarea ocupatiei ungare in Transilvania, a unei stapâniri care facuse lege din neomenie, nu era deloc deplasat sa combatem invrajbirea dintre neamuri, dintre fortele lor morale.

Gândind si actionând astfel credeam ca vom izbuti sa mai atenuam temperatura unei atmosfere supraincalzite de feluritele metode de atâtare si distrugere a românimii din Ardealul de Nord.

Eram, intr-un fel, la un nou inceput.

La Academia de Muzica si Arta dramaticaa fost infiintat, inca la sfârsitul anului 1946, primul camin al studentilor si prima cantina gratuita la dispozitia celor lipsiti de mijloace. Ambele erau gospodarite de studenti. Astfel au supravietuit, nevatamati de vitregiile acelor ani, intr-o vreme când altii, mai feriti de griji si cu mai multi sustinatori, au sucombat. O alta initiativa s-a infaptuit abia dupa ce am fost inlaturat din invatamânt pe considerente politice („origine sociala”). Caminul (actual) al studentilor in arta (str. Brasov) s-a ridicat, din initiativa mea, pe fundamentele unui edificiu, proiectat, in 1939, chiar pentru un camin. Proprietarul acelui imobil –, curte si fundament, – era Iustin Iliesiu (profesor la liceul „G. Baritiu”). Proiectul sau nu a fost dus la bun sfârsit din cauza Diktatului si a razboiului.

Insusirea si implicarea mestesugului in educarea si formarea unui muzician, a unui balerin ori artist plastic se realizeaza cu pretul unui efort tehnic continuu si constant de-a lungul a numerosi ani. In strânsa legatura cu exercitiile de initiere se dezvolta in chip firesc si in amanuntele ei, ideea de arta, arta ca atare. Tehnica traduce in forma gândul, intentia, trairea, cu o multitudine de idei accesorii. Gândul si sentimentul formei se trezesc rând pe rând, din adevarul personal al artistului. Acest adevar nu se invata de la initiator, el apartine artistului (si nu maestrului). Astfel artistul il simte in el insusi pe creator...

Aproximativ cu o asemenea argumentatie l-am convins pe Zeno Vancea, bunul meu prieten, in acea vreme directorul general al invatamântului artistic, sa aprecieze favorabil propunerea mea de a organiza facultati comune, cu profesori si studenti de orice limba si – desigur – de orice nationalitate. Astfel au luat fiinta doua facultati cu un asemenea profil la Cluj: coregrafia si artele plastice. Daca la coregrafie invatamântul s-a putut intoarce la simplitatea primara, initiala, la adevarul dansului as zice, sub veghea unor mari artisti (Danovsky, Kurilov, Egri, Tihomirnova, Romanovsky, Moravsky, Iacobescu, Balogh s.a., prin urmare români, rusi, maghiari, polonezi), iar in rândul elevilor au fost remarcati, pe lânga români si unguri, evrei, rusi, sasi, tigani, greci s.a. fara ca vreunul sa fi cazut prada unor gânduri nationaliste – la artele plastice, facultatea era, prin forta imprejurarilor, una româno-maghiara, cu profesori români si maghiari. Si aici fara invrajbirea de ordin etnic ori national. Nu stiu câta vreme s-au mentinut aceste facultati. Dar când in 1956, dupa patru ani de detentie, mi-am recapatat libertatea, ele nu mai functionau.

Evident nu-mi propun sa supraestimez aceasta mica incercare, care nici nu stiu in ce masura a fost remarcata. Stiu insa ca izolarea nationala, ca fenomen, adeseori este insotita de disperare sufleteasca.

Sa nu uitam vreodata: Béla Bartok a fost patriot, patriot maghiar si, totodata, un genial compozitor de muzica româneasca!

Când am reorganizat invatamântul muzical la Academie, aplicarea principiului mai sus schitat nu s-a putut realiza, desi intre anumite limite, in urmarirea propriilor aspiratii, studentii insisi au facut abstractie de separarea lor dupa criteriul national. In mod programatic s-a largit si amplificat cadrul profesional si al pedagogiei, proces infaptuit prin contributia unor mari artisti si pedagogi, pe care i-am adus la Cluj din Iasi, Bucuresti si chiar din Berlin si Moscova.

Evoc aceste amintiri fara sa fiu calauzit de tentatia de a-mi citi propria mea viata si punându-mi intrebarea: sunt oare in stare sa-mi revad trecutul calm si obiectiv?

In vremea când am gospodarit Conservatorul, respectiv Academia din Cluj, o perioada de aproape patru ani, lumea era plina de intâmplari neobisnuite chiar surprinzatoare. O asemenea surpriza a fost si desfiintarea invatamântului de arta de la Iasi. Un sfârsit ce parea tragic pentru destinul artei in spatiul Moldovei. Ministerul a aprobat atunci, in urma propunerii mele, transferul la Cluj al maestrului Antonin Ciolan si al sotiei sale, al maestrului Ion Irimescu si a eruditului profesor Mircea Mancas (eminent istoric al teatrului). Antonin Ciolan se angajase sa concretizeze organizarea orchestrei Academiei, care avusese sporadice manifestari prin 1928, 1930 si inca o scurta perioada dupa 1937. Activitatea maestrului Antonin Ciolan in Cluj-Napoca – sustinuta de o munca energica, o munca a daruirii – a contribuit decisiv la revigorarea vietii muzicale clujene.

In conjunctura acelei perioade eram in cautarea unor personalitati capabile sa largeasca si sa aprofundeze invatamântul muzical. Intentia s-a concretizat prin incadrarea in corpul profesoral al Academiei din Cluj-Napoca a maestrului C. Demetriescu, pe care l-am convins sa nu se mai intoarca la Conservatorul din Berlin, unde activase peste un deceniu ca profesor de pian. Când il amintesc pe acel mare poet al pianului care a fost Alexandru Demetriad (elev al lui Paderevsky) ca si pe regretatul violonist Mihai Constantinescu (elev al lui Kuhlenkampf) nu este vorba doar de trecut, ci si de viitor si de progres. Toti acestia – si alaturi de ei un important pianist polonez Edmund Rossler – au acceptat sa participe la o misiune eficace, nu numai ca artisti – ei fiind niste adevarati experti si in pedagogie.

In retrospectiva vietii mele imi amintesc ca de o favoare deosebita a sortii de care am beneficiat de prietenia durabila a celor amintiti, ca si de aceea a lui George Ciolac (elev al lui Cortot), obligat de boala sa se retraga din viata muzicala si din activitatea pedagogica in anii sai de maturitate.

Ce vremuri greu de inteles, galagioase si confuze, chiar anarhice! Banul se subtia vertiginos si o data cu inflatia galopanta, insasi notiunea de valoare devenise enigmatica. Au aparut, ca fenomene sociale, exacerbarea si fanatismul. Un fanatism care cauta sa justifice tot ce era incontrolabil: delirul religios, diverse ocultisme, chiromantia, spiritismul etc. Si totusi artele s-au practicat, in general, in limitele normalitatii si ale cumpatului. Invatamântul de arta era lipsit de tensiuni revolutionare. Tineretul s-a dovedit a fi chibzuit, echilibrat, ponderat si reticent la politica. Controlul partidului nu se generalizase inca, circula si ideea reconcilierii, ca reactie impotriva tentativelor de politizare a artei (si a invatamântului) in spiritul luptei de clasa. La cei 36 de ani ai mei (in 1948) studentii ma considerau mai apropiat lor decât generatiile mai vârstnice. La propunerea studentilor, mai bine zis in colaborare cu ei, s-a incercat o mai eficienta repartizare a sarcinilor didactice, tinând cont mai ales de realizarile personale ale profesorilor in domeniul creatiei. In aceste imprejurari Sigismund Toduta a fost trecut de la catedra de teorie si solfegii la catedra de compozitie. Tot atunci au fost incadrati in corpul didactic al Academiei compozitorii Iuliu Muresianu, Tudor Jarda, Liviu Comes s.a.

Stânjeniti in existenta lor profesionala in urma recladirii politice a vietii sociale dupa normele geometriei comuniste, Romeo Ghircoiasu (conferentiar la Facultatea de drept), bun muzician si pianist si George Sbârcea – cunoscut muzicolog si talentat pianist si el –, au fost cooptati in corpul didactic al Academiei.

Cum spuneam, perioada era a neasteptatelor situatii si experiente, a respiratiei neintrerupte, a cofraternitatii riscurilor cu nebanuite revelatii.

Combustiunea acestei perioade fusese speranta emotionanta intr-o lume mai buna.

Cautându-ma retrospectiv in rosturile acestei Academii marturisesc ca am simtit un zvâcnet brusc al inimii amintindu-mi de acea baza pe care am putut-o aseza la construirea unui invatamânt coregrafic, bine consolidat apoi in Cluj-Napoca. Aceasta initiativa cuprinde câte ceva si din amintirea unor experiente personale, ca fost scenograf al unui ansamblu de balet din Italia.

Initiativa mea din 1948 a capatat contururi concrete datorita, in primul rând, maestrului Roman Moravsky, unul din partenerii Anei Pavlova si unul din primii interpreti, pe scene poloneze, al lui Petruska (Stravinsky). Moravsky a fost chemat din Polonia anume pentru interpretarea acestui personaj pe scena Operei de Stat din Bucuresti de Romanosky, directorul baletului. Era in anul 1921 ori 1922 când inca mai era la vârsta tineretii, unica vârsta de afirmare majora a balerinului pe scena. Dupa câtiva ani Moravsky a fost angajat, ca maestru coregraf la Opera Româna din Cluj. Numindu-l in 1948 decan al Facultatii de coregrafie, Roman Moravsky avea sa devina parintele invatamântului coregrafic din Cluj-Napoca, creator al unei scoli noi, fara traditie locala. O munca trepidanta si o mobilizare energica au conferit muncii lui Moravsky toate culorile constiintei si ale vointei sale pedagogice si creatoare.

Scoala clujeana de coregrafie a avut o dezvoltare rapida si sigura. Fermentul era sansa realizarii, perspectiva succesului, pe baza unei riguroase pedagogii. Daca ne amintim chiar si numai de câteva nume din rândurile absolventilor, ne dam seama ca acestea trebuie rostite cu glas tare. Fiindca ele ramân inscrise in istoria scenei de balet ca valori artistice de exceptie: Larissa Kleismer-Sorban, Imre Mária, Elena Popovici, Éva Maksay, Kurt Cerminsky, Mária Lukács, Vasile Capusan sau Simona Noja, care fascineaza azi spectatorii marilor teatre din lume, deschizând pentru lirica miscarii o perspectiva cu totul noua.

Am fost inlaturat brutal din functia de rector in octombrie 1949, in imprejurari care atunci m-au umplut de mânie si indignare. Apoi aceste simtaminte au trecut pe plan secund sau chiar in uitare. Aparusera in sirul anilor intâmplari si mai grave in viata mea.

Atunci, in octombrie 1949, – intr-o terminologie care astazi trebuie descifrata pentru a lamuri vocabularul unui limbaj pe cale de a fi uitat („origine sociala nesanatoasa”, „favorizarea unor elemente ostile proletariatului” etc.) – rectorul Institutului de arta maghiar din Cluj, pictorul Zoltán Kovács, m-a denuntat simultan la directorul general al invatamântului superior din Ministerul Invatamântului, Öcsi Tóth, si la sectia de cadre de la regionala P.C.R. Cluj – la seful acesteia pe nume Marcinkievics, afirmând ca as fi incercat sa-mi camuflez „originea sociala” (de „nobil si mosier”), falsificând niste caracterizari. Acuzatia a fost intarita de seful cadrelor de la Institutul de arte maghiar, un muncitor de la C.F.R., Székely, despre care s-a aflat apoi, ca in anii Diktatului fusese un fel de sef in Partidul Crucilor de Sageti (partid nazist in Ungaria).

Ca urmare a acestui denunt am fost dat afara din invatamântul superior si „trecut la munca de jos”. Am lucrat ca zugrav si vopsitor la Centrala Uniunii Cooperativelor din judetul Cluj, aproximativ un an, dupa care am fost inlaturat si din aceasta slujba. La 10 iulie 1952 m-a arestat Securitatea din Cluj si m-a predat in pastrare, in beciul acestei institutii tovarasului capitan Bárány.

In cuprinsul acestor insemnari schitate in cercul de probleme al perioadei anilor când am condus destinele Academiei de Muzica si Arta dramatica din Cluj, relatarea este obiectiv legata de viata reala, intr-un timp concret fara adaosuri afective. Ar trebui sa inchei amintind ca destinul meu de puscarias a fost determinat tocmai si de rolul pe care l-am avut in consolidarea acelei institutii de invatamânt. In evolutia generala a vietii din Ardeal, in acea perioada, ca si inainte de altfel, s-a pus in evidenta faptul ca fidelitatea mea fata de cauza româneasca nu este negociabila. Destinul meu pe terenul vietii sociale s-a decis atunci când prin 1947-1948, ostenind cu fermitate pentru „cauza” Academiei de Muzica si Arta dramatica, am ramas nereceptiv la ideea – si propunerea – lui Edgár Balogh de a renunta la organizarea acestei institutii si de a “accepta destinul”, anume ca orasul Cluj sa devina capitala culturala a maghiarimii din România. „De ce sa nu devina capitala culturala a tuturora?” – am intrebat – receptiv la tot ce e cultura, la tot ce ar putea deveni – impreuna, alaturi ori in opozitie – doua ori mai multe culturi sensibile la tot ce e nou, fara sa respinga nimic cu argumente nationale.

Discutiile dintre Balogh si mine erau libere, sincere, fara gânduri obscure. El se simtea ideolog al stângii, era insa eliberat de obsesii de „clasa”; desi afisa o atitudine revolutionara consecventa, nu era un sectar... Dar pozitia sa ideologica parea influentata de controversele nationaliste ale unor aspiratii.

Nu o data mi-a venit in minte ca propriile sale conspiratii, nicicând exprimate, l-au imboldit spre un socialism nationalist. Iar la batrânete, când a colaborat la publicatii catolice (de limba maghiara), a rupt oare cu propria sa traditie marxista?

Ne-am cunoscut prin Gábor Gaál prin 1935 si apoi ne-am conversat, direct sau prin János Vincze (Ion Vinte) si József Méliusz, fara a vorbi despre politica, vreme de decenii. Una din insusirile sale pozitive consta in indignarea patimasa pe care i-o provoca saracia, inegalitatea sociala, si suferintele pe care trebuie sa le infrunte maghiarimea ajunsa „minoritate” in România, Cehoslovacia, Serbia. Edgár Balogh in vecinatatea formelor marxiste de gândire era adeptul unui socialism maghiar pentru maghiari.

Prietenia noastra parea vesnica, adica valabila in tot restul zilelor noastre, fara sa se manifeste in actiuni, in programe, fara aglomerari teoretice. Poate era un destin. Si ar fi ramas in aceasta ipostaza daca nu intervenea o intâmplare, aparent banala. Daca ma gândesc bine intâmplarea, „buturuga mica” care a rasturnat carul mare al prieteniei, asa cum a fost ea, si m-a instrainat brusc si pentru totdeauna (adica din nou pâna la sfârsitul zilelor noastre) de Balogh venea tot de pe solul nationalismului ungar.

Suspiciunile Securitatii si conformismul societatii clujene m-au determinat in 1956 când am fost pus pe picior de libertate de Securitate dupa patru ani de detentiune si lagare de munca, sa ma stabilesc la Bucuresti. La fiecare sfârsit de saptamâna, vreme de zece ani, cât a mai trait Mama, veneam la Cluj. De obicei ma intâlneam si cu Edgár prin cofetarii. El facea parte din vechea garda a cunostintelor mele clujene. Imi facea placere sa aud vorba ungureasca. (Limba e o lume, expresie monumentala a fortei nationale nepieritoare. Si eu nu voiam sa uit legatura mea cu aceasta lume.)

Inainte de ultima mea convorbire cu Edgár Balogh ma intâlnisem cu Aurel Socol. Extenuarea si nervozitatea se simteau in intreaga lui fiinta. Era un om extorcat fizic si sufleteste. Dupa eliberarea sa dintr-o detentie prea lunga fusese obligat – desi era cardiac – sa practice extenuanta munca de dulgher la niste constructii in provincie.

Edgár avea o situatie politica convenabila. Avea relatii la partid, era redactorul sef al unei importante reviste. Reusise sa stârneasca campanii pentru diverse actiuni sociale, culturale etc. Era o personalitate luata in seama. Mai era si membru in P.C.R. Il stiam – ori il credeam – ca este un om liber in limitele ideologiei sale marxiste; il cunosteam bine si de obicei era de acord cu mine. L-am rugat sa puna o vorba buna pentru Socol, unde trebuia, la partid ori in alta parte, aratându-i cât sunt eu de marginalizat, neluat in seama...

Ii vad si acum chipul, in cele mai mici detalii, pe care aparuse expresia unei mari si sincere surprize: uimire, nedumerire, deruta.

- Adica noi – imi raspunse – noi sa intervenim pentru Bubi Socol? Dar el e român! E treaba voastra (a românilor), nu a noastra (a ungurilor)!

Eu stiam, adica credeam a sti ca toate deosebirile de nationalitate, de religie, limba etc. au disparut dintre oamenii atinsi de idealismul comunist, ca sunt imprejurari când sub valul impetuos al vreunui sentiment apare fraternitatea...

Ascultându-l consternat, stupefiat, pe fostul meu prieten am inteles ca ne jucaram o viata intreaga cu idei nobile si trisam cu ele, ca niste persoane fara nobleta.

In anii ce au mai urmat pâna la sfârsitul vietii sale nu am simtit nevoia de a-l mai vedea pe Edgár Balogh.

Nu numai ca nu l-am vazut, dar nici nu l-am crezut. Retroactiv. N-am crezut nimic din ceea ce a scris, fiindca i-am descoperit cu totul intâmplator, identitatea reala.

 

 

inapoi la index

1