RETROSPECTIVE AUTOBIOGRAFICE

 

 

Poate e o lipsa de modestie sa te referi la propria ta viata fara ca evenimentele ei sa fi beneficiat de o notorietate motivata si durabila. Dar in cazul meu relatarea despre ceea ce a fost aceasta viata nu va pune la incercare propria-mi capacitate de a deveni aparatorul ei. Fiindca voi vorbi mai ales de imprejurari si oameni impliniti in autenticitatea unor intâmplari, realizari si fapte.

Mai exista o cauza care problematizeaza amintirile despre viata oricui: trecerea posibila si ispititoare – voluntara sau involuntara – de la relatarea veridica la pledoarie ori literatura. O trecere ce se profileaza uneori ademenitoare, cu tentatia de a te integra unui tablou bine inchegat ale carei goluri se pot umple cu ajutorul imaginatiei.

Motivarea relatarilor ce urmeaza se datoreaza, mai ales, imprejurarii ca in lumea amintirilor nu exista moarte. Cei ce au fost – ori astazi nu mai sunt cum erau ieri – continua sa fie prezenti in gândurile noastre, actionând cu noi, de parca ar mai fi vii, precum fusesera odinioara.

Când incerc sa-mi amintesc ma simt adeseori coplesit de framântarile si agitatia trecutului, cu o uluitoare varietate de personaje si intâmplari irepetabile, patrunse de credinta ca fericirea poate fi faurita de ratiunea, inima si vointa omului.

Ca sa relatezi fidel si convingator despre ele, indemnat de cele mai bune intentii, te poti oare emancipa din rutina de a privi deasupra lucrurilor? Sa forezi in tine fara crutare si teama, cu sentimentul lipsit de spaima propriei spaime? Or, dimpotriva, cu sentimentul tulburator al necunoasterii dependentei de propriul tau trecut?

Sunt, acestea, lucruri asupra carora trebuie sa meditam când ne cercetam pe noi insine, punându-ne la incercare continuu – si fara menajamente – memoria. Dar cu o conditie: ca memoria, la rândul ei, sa ne puna in miscare constiinta. O asemenea garantie ofera nu numai puncte de reper, ci si sens moral evocarilor, despartind ceea ce a fost visul despre viata, de viata reala ca atare, chiar si daca astazi n-ai mai adera la ea. O asemenea regula se aplica tuturor rememorarilor ce se vor adevarate.

M-am nascut la Dej in epoca Austro-Ungariei, la 4 septembrie 1912, in strada Bocskay, mai apoi Kogalniceanu, nr. 42. O casa solida, cu fatada inalta spre strada, având trei curti: una in fata, plina de flori si copaci, alta pentru legume si pomi fructiferi, iar a treia cu grajduri pentru cai, vaci, capre si galite. Caii erau pentru trasura, iar vacile si caprele dadeau laptele pentru necesitatile unei gospodarii in care forfoteau, pe lânga membrii familiei noastre, rude, prieteni si nu putini angajati cu indatorirea de a pastra ordinea, de a pregati mâncarea, sa inhame caii – pâna la aparitia automobilului in 1919 – pentru câte un drum mai scurt ori mai lung.

Multi ani orasul Dej a trait pentru mine identic in realitate si imaginatie, patruns de proza linistita a vietii cotidiene ce hranea o spiritualitate integratoare, rasfirata – prin asemanare si repetare – in biografii lipsite de excese.

Pe atunci viata la oras se deosebea mult mai putin de cea rurala decât in prezent. Pamântul cultivat al gradinilor, argintat de geruri, innegrit de ploi, colorat – mai ales primavara si toamna – de vegetatie, isi oferea podoabele simple, inviorând peisajul oraselului cu privelisti si miresme agrare. In jurul celor mai multe case se trudea cu mâinile pe sapa ori pe alte unelte.

In acea casa a noastra, demolata de câtiva ani din vointa unei administratii fara amintiri, pentru a face loc unor blocuri fara trecut, am cunoscut o multime de lume, compusa din prietenii tatalui meu. Cel mai bine imi amintesc de fratii Vaida-Voevod, Ioan si Alexandru, de Ion Scarlatescu, Popovici-Bayreuth, Egisto Tango, Theodor Mihali, George Dima, Emil Isac, Iuliu Maniu, Victor Bontescu, Weress József, Mihai Popovici, Kömives-Nagy Lajos, Tiberiu Brediceanu, Amalia si Leonida Domide, dr. Adolf Wasserstrom, Aca de Barbu, dr. Manó Weinberger, Nora Tessitori, Lucretia si Liviu Micsa... Obisnuitii casei apareau de obicei fara preaviz; unii dintre ei veniti de prin alte parti se instalau pentru a innopta, ori pentru a zabovi zile intregi in odai ce le devenisera familiare.

Erau ultimii ani ai primului razboi mondial si primii ani de existenta ai României Mari. Disparitia Austro-Ungariei – dupa cum aveam sa-mi dau seama ulterior – nu era sesizata si inteleasa in intreaga ei amploare, cu toate consecintele si evenimentele sale uluitoare, ce frapau prin efectele lor. In viata oamenilor aparuse o noua preocupare, datorita perspectivei – ori dorintei – de a acapara „puterea”, o ispita ametitoare care a divizat in partide politice unitatea traditionala a românilor din fostul imperiu austro-ungar, taind-o parca in bucati. Prieteni se transformau in dusmani; aparuse invidia – ca o primejdioasa forta invizibila.

La sat, profunda cotitura datorata reformei agrare rasturnase o milenara rânduiala taraneasca. Efectele acesteia, servind progresul, s-au repercutat asupra destinelor, care isi cautau un nou reazem pentru viitor. Lumea noua nu era usor de inteles din cauza complexitatii ei, iscata din mutatii complicate, intre ele schimbarea temeliilor vietii, pâna atunci predominant nationala. Pe când noul calendar avea sa se alcatuiasca mai ales dupa criterii sociale.

La prabusirea a trei mari imperii a aparut un nou flux al constiintei in Europa, intr-un context de fenomene derutante pentru cunoasterea „binelui” si a „raului”. Intr-un fel de noua geneza, lucrurile pareau a se invalmasi, a se ciocni, prevestind chinurile, dar si bucuriile nasterii unor noi asezari si sperantele dupa Unirea „tuturor” – de fapt a majoritatii – românilor, când oamenii aspirau, uneori delirant, la pace si liniste, la buna intelegere intre neamuri, o data cu modernizarea vietii.

Dupa infricosatul Apocalips al primului razboi mondial, tara unita si intregita s-a indreptat, in cautare de sine, spre marile rezerve autohtone ale spiritualitatii sale, spre propriile zacaminte care aveau sa regenereze arta, literatura si gândirea, in pofida incercarilor unor ideologii care, ca si atazi, ne invadau urmarindu-si interesele ce nu se potriveau – si nu se potrivesc – firii noastre.

Intr-adevar, in 1918 intreaga noastra natiune a aderat aproape instinctiv la o forma de viata si cultura care i-a exprimat mai limpede firea si aspiratoole interioare. In sfârsit, pentru majoritatea românolor – caci multe milioane de români ramasesera in afara granitelor tarii – se ivise prilejul istoric pentru a-si salva inclinarile, insusirile, posibilitatile, pentru a se implica in modernitate cu specificul nostru propriu. Se adevereau astfel cuvintele profetice ale lui Nicolae Balcescu, dupa care ,,pentru poporul român unitatea nationala este chezasia libertatii lui, este trupul lui trebuincios ca sufletul sa nu piara si sa amorteasca ci din contra sa poata creste si dezvolta.”

Conditiile unitatii noastre nationale nu au fost create din afara, nici nu se datorau unor „jocuri politice ale istoriei” – ele s-au iscat organic pe temeiul „visarii iubita a voievozilor nostri cei viteji, a tuturor barbatilor nostri cei mari, cari intrupara individualitatea si cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii...” (Balcescu) – unind intr-o solidaritate ferma aspiratiile unor generatii succesive care aveau sa duca la implinirea gândului mereu treaz al luptatorilor si maselor din trecut, facând parte din traditiile si moravurile noastre, din modul nostru de a fi si a simti.

Infaptuirea Unirii celei Mari de la 1 Decembrie 1918 nu reprezenta altceva decât efectul energiilor care au zamislit si au pastrat un popor. A biruit reazamul pe trecut, viitorul hranit din traditie, dinamizarea latentelor virtualitatii autohtone, care numai ele pot deschide calea universalitatii. Marea Unire a mai reprezentat si o noua etapa in afirmarea si implinirea vietii românesti pe fundamentele darniciei climatului national, o primenire ce a contribuit la consolidarea echilibrului interior, la implinirea destinului propriu, pe care istoria avea sa le confirme ca o noua epoca in asezarea fireasca a societatii, ca o dovada ca o colectivitate nationala nu rezulta, nici nu se formeaza printr-o deductie apriorica.

Cei ce cauta sa nesocoteasca astazi, cu indiferenta si dispret, aceste principii, fiindca le considera depasite ori mucede, ori cei ce incearca sa sufoce insufletirea patriotica, ignora insasi temeliile României moderne, care s-a alcatuit din propria substanta in implinirea idealului sau.

Ceea ce se leaga in amintirea mea de acea perioada, extrem de complicata, se afla in legatura cu tatal meu, cu aprecierile sale privind noile imprejurari. Sfârsitul sau tragic, (a fost otravit de un adversar politic când avea abia 47 de ani) il si confirma, de altfel, in categoria acelor oameni care s-au manifestat critic fata de moravurile acelor timpuri.

Disparitia neasteptata, brutala si prematura a tatalui meu, compozitorul Guilelm Sorban, m-a facut sa meditez ani in sir asupra efemeritatii unor imprejurari, care desi nu puteau fi uitate, nu au fost inregistrate nicaieri.

Poate nici nu as fi amintit de aceasta intâmplare, foarte apasatoare pentru mine, daca ea n-ar fi declansat multiple procese sufletesti, care, de-a lungul timpului, la distante mai mari ori mai mici, au reaparut ulterior in dialogurile cu mine insumi, purtând amprenta unor manifestari comportamentale, deosebite de cele considerate, in general, ca obisnuite (ca sa nu spun conventionale).

Precedenta acestui episod dramatic m-a incitat sa ma preocup de clarificarea unor argumente in incercarea de a discerne si de a intelege deosebirea dintre „adevar” si „neadevar”. A trebuit sa admit ca judecata nu dispune neaparat de capacitatea de a deosebi cu siguranta datele adevarului de cele ale falsului si, ca atare, nici de a se pronunta fara ezitari asupra naturii acestora.

Dificultatile de a gasi raspuns la intrebarea cum a fost posibil ca o crima evidenta sa ramâna tainuita numai pentru ca in dosul ei se afla un individ ocrotit de structuri politice obscure, in complicitate cu puterea, in stare sa legitimeze faradelegea, datorita unor conjuncturi imorale – au intervenit tulburator in intreaga mea viata. Aceste dificultati au demonstrat nu numai ca falsul poate fi la fel de real ca si adevarul, dar ele au contribuit si la modelarea comportamentului meu in fata pericolelor si maltratarilor la care erau expusi, pâna la limita de naufragiu al umanului elementar, toti cei atacati de fortele primitive ale unor tiranii doctrinare. O atare despartire de luciditate, ca si de seductia pe care o putea exercita asupra unor colectivitati delirul, fascinatia si instinctul ce altereaza facultatile si prerogativele constiintei vigilente, ne-au expus unei coruptii marcate de semnele lasitatii. O lasitate ce insotea supusa, formele perverse si agresive ale regimurilor autoritare, cu decorul lor de stralucire inferioara.

Incepusem, asadar, de foarte tânar sa vad pâna si deposedarea omului de antica superioritate al carei beneficiar ideal s-a crezut a fi – un vechi si difuz ideal, insotit de amintiri nebuloase si de multe capcane intinse marii noastre increderi in utopii ce râvneau sa creeze lumi imaginare, adeseori cu pretul tolerantei, tranzactiilor, concesiilor, al capitularii ori chiar al terorii. De câte ori ne-am aflat sub dominatia fanteziilor inselatoare, a pornirilor fabulatorii, a revoltelor sterile ori exaltati de idealuri neadecvate unor realitati lamurite si intelese?

Problemele acelui ansamblu de viata trecuta se prezinta astazi pentru unii retrase in teorii, iar altora li se par simple vestigii ale unui cosmar. In timp ce pentru cei care au trait acele vremuri in stare de veghe, maltratarile, crimele, spaima si angoasa nu constituie numai niste vise urâte, nici simple argumente de a polemiza cu un trecut imemorial, lipsit de rigurozitatea cronologiei precise. Fiindca evenimentele s-au desfasurat intr-un anume loc si intr-o anume epoca. Iar cunoasterea adevaratei lor naturi face parte din experienta fundamentala a vietii contemporane, ce implica o alegere deliberata intre cel putin doua alternative. Una dintre optiuni, determinata de conceptia optantului, cea „buna”, era legata de speranta in valoarea de adevar a democratiei, capabila de crearea unor domenii deschise necesitatilor de baza ale existentei umane.

La intretaierea acelor alternative, destinul oamenilor a depins de directia in care erau angajati sa actioneze in circumstantele epocii, ca si de pozitia „ierarhica” in care au fost asezati de catre detinatorii puterii.

Am trait in Transilvania pâna in anul 1956, când imprejurarile m-au obligat si pe mine ca, impreuna cu numerosi alti tineri – si mai putin tineri – intelectuali români sa parasim Ardealul. Erau imprejurari care la prima vedere pareau a fi niste improvizatii de conjunctura, dar de fapt erau consecintele unor migaloase elaborari, puse la cale de confratii nostri maghiari, ce aveau sa lase, pâna in zilele de azi, urme adânci.

Asa cum am aratat in treacat, copilaria si adolescenta mi le-am petrecut la Dej, capitala judetului Somes. In acest judet 87% din locuitori erau români inca in vremea imperiului austro-ungar. Viata zilnica, alaturi si impreuna cu maghiarii si evreii – acestia din urma formând o treime din locuitorii orasului Dej, cca. 5.000 de suflete, – ca si cu sasii (azi disparuti) din acest oras situat pe malul Somesului, vorbind de când ma stiu limbile lor (chiar si idis), m-a sensibilizat fata de realitatile acelei lumi, pe care o simteam ca pe o alcatuire fireasca, armonioasa, prietenoasa; oameni, viata, obiceiuri, necazuri, drame, bucurii... Aceleasi in fond – indiferent de limba, religie, de obiceiuri sociale si familiale.

Lumea aceasta a ramas insa pierduta in trecut. Din cei 5.000 de evrei, câti erau inainte de Holocaust la Dej, au revenit, dupa deportarea lor, in 1944, de catre autoritatile Regatului Ungar, cca. 500. Azi in oras intâlnesti mai putin de 8-10 dintre ei, preocupati sa-si intretina templul, una din Sinagogile monumentale din tara. Populatia româneasca a judetului a fost la fel de grav lovita in anii ocupatiei ungare, dupa Diktatul de la Viena, pe de o parte datorita actiunii tolerate de contele Béla Bethlen, prefect al judetelor Somes si Bistrita-Nasaud, de a trimite tarani români in afara granitelor Ungariei, in anii 1942-1944, pe de alta datorita mobilizarii tinerilor români in unitatile care luptau pe frontul antisovietic.

Tradarea acelei convietuiri armonioase despre care vorbeam mai sus s-a petrecut in 1940. Termenii acestei tradari, datorita Diktatului de la Viena, au luat pâna la urma formele unei uri dementiale si la nivelul relatiilor particulare. Echilibrul a fost rasturnat de ideea orgolioasa a superioritatii poporului ungar.

Arestarile mele din iarna anilor 1942 si 1945, apoi aceea din 1952-1956, se inscriu in istoria evenimentelor petrecute in climatul creat de Diktatul de la Viena. Ciclul istoric al acelor evenimente, cu desfasurarile si consecintele lor in timp, ar trebui sa ramâna mereu in preocuparea acelora ce vor sa inteleaga si sa reconstituie intâmplarile traite atât de români, cât si de maghiari, de cei din România, ca si de cei din Ungaria, in epoca Diktatului de la Viena. Daca in practica o asemenea sarcina pare dificila, ea se datoreaza nu lipsurilor documentare, ci unor complicitati create de acei istorici care nu iubesc adevarul faptic al lucrurilor „asa dupa cum s-au petrecut ele”. O asemenea atitudine vizeaza mai ales orgoliul acelei istoriografii care a creat intentionat nu numai felurite confuzii, dar a si construit serioase obstacole in calea celor interesati sa cunoasca cronica mizeriilor, erorilor si chiar a crimelor din acea epoca, ca si pe cea a unor manifestari opuse, chiar fratesti.

Va fi nevoie de rabdare, de inlaturarea ori macar de diminuarea deformarilor si a tehnicilor pledoariilor retorice, ca si de inventarierea nepartinitoare - prima conditie a interpretarii libere – pentru a putea studia problemele aflate in depozitul a tot ce s-a intâmplat in epoca Diktatului de la Viena. Abia atunci vor fi intelese acele stari si situatii din perioada postbelica in fosta „Transilvanie de Nord” si in toata tara, care au inaugurat criterii speciale in aprecierea unor imprejurari actionând diferentiat asupra persoanelor – in contexte similare –, nu in functie de faptele, ci in strânsa legatura cu nationalitatea lor: altfel in cazul praxisului hungarismului horthyst al lui Károly Kós; altfel in aprecierea literaturii preocupata de identificarea „binelui” si a „raului” pe care o datoram lui Ion Agârbiceanu, altfel in fata meditatiilor ori confesiunilor lui Lucian Blaga, altfel in cântarirea vitalismului pragmatic pus in serviciul salvarii suprematiei Ungariei din actiunile contelui Miklós Bánffy; altfel, in sfârsit in cazul pictorului budapestan Aurél Bernáth, care a avut curajul insingurarii in cadrul vietii private, ca si vointa de a cunoaste arta – dar si capacitatea de a o trai – ca revolta morala in serviciul infaptuirii unei noi alcatuiri interumane. Modul lui de gândire avea un caracter aparte si se justifica, in fond, din mai multe puncte de vedere, dar mai ales prin cautarea unei iesiri dintr-un orizont confuz care cuprindea obiective ideologice ce i se pareau a fi formale si fictive. (De cum ne-am cunoscut, mi-am dat seama ca pentru Aurél Bernáth era straina problema proeminentei principiului utilitatii in relatiile umane. Om al „umanismului european”, el refuza modurile de a se supune si de a supune cu ajutorul ori prin mijlocirea unor formule politice, sociale, nationale etc. Artist inainte de toate, pictorul avea in schimb, intuitia starilor supra – si sub – rationale dispersate in incertitudini, straine de trufiile unor mituri ideologice mai ales a celor de nuanta romantica, ca cele rasiale, mistice sau nationale, de ex. Poate si din acest motiv, in lumea anilor 1940-1944, Aur é l Bernáth mi s-a parut a fi un om sortit de a nu parasi caile spiritului, ba din contra: de a le urma, chiar cu riscul de a nu sti, de a nu afla, care ii va fi pâna la urma destinul).

Tot in legatura cu consecintele in timp ale Diktatului de la Viena se va clarifica, in dependenta cu atasarea la noi forte de „ordine comunista”, intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem: de ce dintre cei „retinuti”, arestati, condamnati „administrativ” la noi, in România, respectiv in fosta „Transilvanie de Nord”, apoi deportati in lagare de munca fortata dupa anul 1948, de la 2 la 60 luni, cu perspectiva de prelungire, peste 95% erau români, intelectuali, tarani, muncitori?

Faptul ca aceste – ori asemenea – situatii n-au fost inca analizate si nici macar mentionate in cronica acelor vremuri, nu inseamna ca ele ar fi fost uitate, nici ca trebuie sa fie date uitarii. In ceea ce ma priveste, la multi ani distanta, intrezaresc in ele trasaturile unora dintre acele fenomene care, ulterior, in decursul mai multor decenii, s-au infiltrat in viata publica a tarii noastre.

Am fost arestat de patru ori.

Am stat intemnitat peste 60 de luni.

O precizare absolut necesara: n-am comis niciodata vreo fapta ce ar fi contravenit legilor penale ori civile.

Prima arestare: 1940, la inceputul lunii octombrie 1940, la Bucuresti.

Fratii Gaina, din ordinul medicului Dr. Anastasescu, seful lor, comandantul politiei legionare si sub stapânirea unei voluptati rele, cu un fel de dezgust fata de orice fiinta umana care nu purta camasa verde, sadici, plictisiti si totodata fioros de lucizi pentru tineretea lor adolescentina (16-18 ani), m-au batut, cu patima furiei in sine si pentru sine, o noapte intreaga in podul sediului Politiei legionare din Splaiul Unirii. M-au batut pur si simplu, fara sa ma interogheze, intrucât nici macar nu cunosteau motivul pentru care m-au arestat. Dupa o asemenea osteneala fizica epuizanta pentru ei, la ivirea zorilor mi-au oferit, cu un gest de condescendenta paradoxala, o tigara americana, marca „Camel”. Invitatia de a fuma fusese formulata cu o intonatie confident-admirativa fata de calitatea tigarii si motivata, in conventiile vremii si ale imprejurarilor, astfel: „Ia, camarade, fumeaza tigara asta, e foarte buna, a fost fabricata in Germania”.

(O asemenea rasturnata folosire a entuziasmului s-a generalizat mai târziu, intr-o alta configuratie politica, când tot ce era „foarte bun”, „avansat”, „progresist”, „de calitate” etc. nu putea avea decât provenienta sovietica.)

Desi a ramas in urma, episodul pe care l-am crezut irepetabil, a intervenit in diverse variante, cu succesiva derulare a biografiei mele.

Nu e vorba de pierderea iluziilor in contact cu o intâmplare agresiva a lumii contingente, ci de instalarea unei stari de neputinta, care m-a insotit in cautarile posibilitatii de insanatosire dintr-un fel de boala ce s-a declansat atunci. Boala incepuse cu intâmplarea din noaptea la care m-am referit. Datorita loviturilor primite la cap, ca si izbiturilor dure ale craniului meu de peretii si grinzile de lemn ale sarpantei acoperisului, incepusem sa orbecaiesc ca o vietate lipsita de vedere si mai ales de simtul echilibrului. Crizele vestibulare, de vertij si vedere, lungi si frecvente, tulburarile vegetative anexe, dupa aprecierea medicilor s-au datorat unor dereglari la nivelul labirintului, ca si unor leziuni in zona inferioara a encefalului (hipotalamus). Aceste tulburari mi-au insotit viata ca un memento denuntator al lipsei totale de consideratie fata de fragilitatea alcatuirii umane.

Totul a pornit de la un denunt. Nu ca reactie pentru infruntarea, destainuirea ori prevenirea unei greseli, ci ca o practica comportamentala, greu de inteles si de masurat astazi in toata adâncimea si intinderea ei.

Inaintea acestui denunt il vedeam pe Ion Chinezu, traind in peisajul cultural al Transilvaniei printre visatorii care isi urmeaza ezitant drumurile, patruns de un fel de naiva si lenesa bonomie.

Ca cititor si colaborator al revistei „Gând Românesc”, stiam ca Ion Chinezu, redactorul sef al acestei publicatii, se afla sub fascinatia „mitului legionar”. (Când scrisese despre Ion Mota – in nr. 1 al revistei din anul 1937 –, el se simtea coplesit de „apoteoza de balada”, fiindca „I.I. Mota a trait in atmosfera culmilor nu prin exceptie, ci urmând cu statornicie porunca unui destin inalt”, drept care „Ion I. Mota a fost o intrupare autentica a geniului rasei noastre de tarani de straveche noblete” etc.).

Ion Chinezu fusese profesor la liceul „George Baritiu” din Cluj, pe care il frecventasem intre anii 1927-1930. Il cunoscusem indeaproape ca pe un om angajat intr-o relatie deschisa si joviala cu semenii sai, preocupat de deslusirea celor mai firesti cai de iesire din jungla conjuncturilor la moda. In acei ani isi elaborase teza de doctorat, o istorie a literaturii maghiare din România Mare.

Nu altfel l-a vazut postum pe Ion Chinezu si Ovidiu Bârlea 1 , subtilul portretist al unor mari carturari români: in postura unui reprezentant necontestat al epocii, justificat, cu masura si control, in situatii determinate de indatoriri si scopuri clare. El reprezenta – dupa aprecierea lui O. Bârlea – „tipul taranului transilvanean dotat pentru cultura, care, trecut prin toate scolile, duce cu sine acea zestre de cumintenie si echilibru, instaurând la locul unde a pus apoi ordinea organica, remediul primordial impotriva improvizatiilor factice”. Intr-un fel Ion Chinezu continua – scria O. Bârlea – „sirul carturarilor ridicati de jos, de la Samuil Micu incoace” etc.

Pentru ca expresiile verbale sa stabileasca o corespondenta cât mai clara cu faptele, voi incerca sa evit formularile echivoce, susceptibile de fluctuatii ambigue.

Asadar sa invingem dificultatea de a vorbi despre cel ce a fost Ion Chinezu (1894-1966), având constiinta ca istoria – care intâmplator ne-a confruntat ca sa ne desparta – nu ar putea fi altceva decât unul din multele aspecte ale slabiciunilor omenesti.

***

La data de 21 septembrie 1939 a fost asasinat Armand Calinescu, primul ministru al României. In acea perioada – cum am aratat in alta parte – eram directorul de cabinet al Rezidentului Regal din Tinutul Somes. Cifrul –un fel de carte, nu prea voluminoasa, prin care Ministerul de Interne transmitea, catre organele subordonate, unele din comunicarile sale administrative, mai mult ori mai putin secrete – se afla in pastrarea mea.

In seara acelei zile am fost convocat telefonic, in mod neasteptat, de profesorul Tataru la Rezidenta, unde, in jurul orei 22, a aparut colonelul Panaitescu, inspectorul jandarmeriei din Tinutul Somes (cel care avea sa fie asasinat de legionari, peste un an, la Jilava). Inspectorul jandarmeriei primise o telegrama de la Ministerul de Interne intr-un alt cifru decât cel destinat lui. Dupa ce se stabilise ca telegrama nu poate fi decodata nici cu cifrul Sigurantei si nici cu cel al Politiei, colonelul Panaitescu s-a gândit ca din greseala a fost utilizat cifrul Directiei administrative.

Dupa ce am constatat ca textul se decodifica cu cifrul pastrat in safe-ul din biroul meu, am cerut un ragaz de doua ore pentru transcrierea lui. Lucrând impreuna cu Miron Radu Paraschivescu (incadrat la propunerea mea ca sef al Serviciului de presa si cenzura de la Rezidenta) si cu secretarul cabinetului, un functionar de cariera, Gheorghe Foica, unul din colaboratorii mei apropiati, telegrama a fost decodificata in mai putin de o ora.

Cuprinsul ei ne-a umplut insa de groaza!

Ministerul a ordonat jandarmeriei din Tinutul Somes, ca represalii impotriva Garzii de fier, impuscarea, in acea noapte a mai multor zeci de legionari din diverse localitati si apoi expunerea cadavrelor in locuri circulate, de preferinta la intersectia unor drumuri. In cursul operatiei de decodare se insiruiau nume – cu adrese exacte – necunoscute noua, in afara de unul singur: profesorul Ion Chinezu din Cluj, strada Baii...

Nici unul dintre noi trei nu aveam simpatii fata de legionari. Dar nu eram dispusi – nu eram in stare – sa colaboram, nici macar sub o forma indirecta, la crime puse la cale de furia oarba a puterii.

L-am informat pe Rezidentul Regal despre cele ce aflasem. Coriolan Tataru a gasit solutia potrivita pentru a ne scoate din cauza: a cerut anume telefonic ca Ministerul de Interne sa reexpedieze telegrama pe adresa Inspectoratului jandarmeriei, folosind codul corect.

Din pacate a fost salvata numai o singura persoana, cea pe care o cunosteam: Ion Chinezu.

Pentru a-l salva, Coriolan Tataru s-a sfatuit cu profesorul Dr. Iuliu Hatieganu, presedintele filialei Cluj a „Astrei”, sub patronajul careia aparea revista „Gând Românesc”, redactata de Ion Chinezu. Pentru salvarea acestuia am actionat conform indicatiilor primite de la Hatieganu: cu un automobil al rezidentei l-am transportat pe Ion Chinezu intr-un sat situat lânga Teius, la Intregalde (jud. Alba), unde Emil Hatieganu, fratele lui Iuliu, avea un conac. (Peste patru ani, in aceeasi casa, aveau sa fie adapostiti, in alte imprejurari, numerosi evrei care erau trecuti din Ungaria in România ca sa li se salveze viata.)

Peste câteva zile, Ion Chinezu a reaparut la Cluj. Cei care in noaptea masacrelor nu au fost gasiti, nu mai erau urmariti.

In aceste imprejurari, a fost salvata viata profesorului Ion Chinezu in noaptea de 21/22 septembrie 1939.

Când, in toamna anului 1940, Ion Chinezu m-a denuntat la politia legionara din Bucuresti, ca „element daunator tarii si natiei”, „nedemn de a fi considerat român” etc., ne aflam amândoi in refugiu in capitala dupa Diktatul de la Viena. In invalmaseala confuza a vremii, el a incercat sa puna de acord propria sa opinie – ori intentie – cu o practica politica a „noului regim national-legionar”. Fara indoiala, el a actionat in spiritul unei doctrine, dogma legionara parându-i-se a fi ultima ratiune a lucrurilor, aderând cu o totala convingere la Garda de Fier. El m-a denuntat, prin urmare, intr-o vreme când o simpla sugestie putea sa aiba forta argumentului irefutabil. Chinezu s-a autojustificat, se pare, cu o conceptie „mistica” despre moarte, cu implicatii politice si morale (ca fost absolvent de teologie, el obisnuia sa vorbeasca despre morala cu o adânca participare), fiind convins ca „miscarea” Garzii de fier va face sa domneasca in lume conceptul de umanitate.

Pe subreda temelie a unei asemenea utopii – dupa care o agresiva ideologie politica ar fi in masura sa determine triumful dreptatii si echitatii, a pacii si armoniei sociale –, in secolul nostru s-au afirmat doua pozitii extreme, reprezentate de doua partide si state. Fiecare vedea in celalalt un eretic, fiecare se considera a fi cel mai autorizat exponent al adevarului, straduindu-se sa indrepte lumea reala spre o imagine utopica, artificiala. In aceasta confruntare exaltata au patruns adeseori pasiuni, interese personale, dusmanii, antipatii si nu putine prejudecati.

Daca Ion Chinezu a putut sa doreasca in 1940 moartea mea, stiind ca eu l-am ferit de o moarte prematura in 1939, el s-a situat – cu aceasta dorinta a sa – in zonele orgoliului absolut, fiind convins de grandoarea propriei infailibilitati.

L-am revazut surghiunit, inlaturat, când lumea a mers mai departe fara el (si fara mine), si impotriva lui (ca si impotriva mea). Dar si in aceasta imprejurare idealul sau era patruns de prea multa otrava, credinta sa continea prea multa patima, prea multa ura fata de adversari si prea multa supunere fata de o abstracta nazuinta politica.

Cu aceste gânduri m-am despartit de imaginea lasata de stafia lui Ion Chinezu intr-o „alta parte” a existentei mele.

Dar pentru ca n-as vrea ca cititorul sa creada ca viata mea a fost mai mult legata de anumite forme ori directii politice si ca n-avea radacini in realitati, fiind alterata de iluzii facile, ori idei fixe, voi arata ca daca –in general – nu m-am intovarasit cu cei pentru care sciziunea dintre idei si fapte devenise starea normala a constiintei lor, niciodata nu m-am despartit, daca nu altfel, macar sufleteste, de cei dispusi sa osteneasca pentru realizarea ideilor lor, gata sa le profeseze cu pretul unor primejdii ori chiar cu pretul vietii lor. Chiar daca convingerile lor mi se pareau insuficient deslusite, fiind confirmate poate numai de inima lor, in care dospea cu putere ura fata de nedreptati, ori traia dorinta unei lumi mai bune – ori adeseori acel spirit eroic ce genereaza pasiune ori se hraneste dintr-o credinta. De aceea nu l-am uitat pe Sef Rabinul Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, dar nici pe poetul Nicu Caranica, pe care l-am cunoscut intr-o prietenie cu radacini in anii adolescentei, care, pentru a nu-si pierde visele, pline de atâtea sentimente nealterate de proza vietii, a trebuit sa-si piarda Patria si Familia.

Cu blândul preot ortodox Florea Muresanu am devenit aliati, implicându-ne in actiuni solidare la Cluj, când, dupa Diktatul de la Viena ne-am dat seama – privind lucrurile din unghiuri diametral opuse – ca in România totul va trebui refacut, nu numai moravurile, dar chiar si religia; ca lumea imbatrânise prematur, devenise corupta si trebuia innoita. Leacul nu putea fi decât acea libertate care a existat ca speranta inainte de orice: inainte de aparitia noastra pe lume – si va exista, tot ca speranta si dupa moartea noastra. Ca ceva fara limita, necesar vietii insasi: element primordial in descatusarea si activizarea unei dimensiuni de profunzime a românitatii.

Dupa ce, datorita fortei transformatoare a unor experiente, Florea Muresanu devenise partas – in anii ocupatiei Transilvaniei de Nord de catre Regatul Ungar – la actiunile democratiei europene, participând pâna si la salvarea unor evrei, el a cazut victima unei conjuratii care a rearanjat istoria in alcatuirea fictionala a unei false democratii, manevrata de pescuitorii de situatii, cu ura marunta si meschina impotriva românilor, injosind principii si idealuri. Aceasta conjuratie a lovit, dupa 1944, mortal viata acestui smerit calugar, retras la manastirea de la Rohia. Dupa lungi ani de detentie, Florea Muresanu a murit in penitenciarul de la Aiud. Tovarasul sau de celula, in bratele caruia si-a dat obstescul sfârsit, aducându-mi, dupa multi ani, ultimul sau salut, imi vorbise despre atitudinea unui suflet sacrificat pentru credinta sa, dar inaltat tocmai de aceasta credinta pe culmile bunavointei, ale daruirii si seninatatii generoase. (Numai cei ce nu au cunoscut darul prieteniei nu stiu ca acest sentiment se situeaza in afara accidentelor biografice, ca o forta sintetica a spiritului – dincolo pâna si de labirintul politicii. Despre Florea Muresan se spunea ca ar fi fost legionar.)

Când in iarna anului 1968/69 am parasit locuinta lui Jean Cassou la Paris, Mihai Sturza a murmurat, ca pentru sine: „paradoxul contrariilor”.

Jean Cassou, fost membru al Partidului Comunist Francez, pornind de la evenimentele anului 1956 din Ungaria, a vorbit despre imaginea indivizibila sub care i s-au infatisat nazismul si comunismul, indiferent de aspectele lor programatice si formele diferite. Fiindca neasemanarea dintre ele s-a anulat, datorita aceluiasi mecanism prin care au refuzat libertatea si au practicat represiunea, ca si incalcarea acelui drept elementar al individului de a-si pune intrebari si de a se cunoaste pe sine. Aceeasi viata de cosmar la baza a doua constructii ideologice (pretins) antagonice, dar, de fapt, legate intr-o identica conexiune interioara. In fond o agresiva subjugare a omului de catre putere, justificata de violenta dominatie a unor dogme. Pe acelasi temei se nominalizeaza apoi si dusmanul, care, daca nu a existat, a fost inventat. Impotriva unei astfel de structuri nu se poate desfasura nici un proces opozitionist energic decât in afara sistemului – fascist ori comunist. Si daca totusi se incearca o desfasurare pe dinauntru – ea nu poate fi altceva decât o infruntare cu mâinile goale, fara vreo protectie, a puterii represive, bine utilata cu tancuri, arme automate, gaze toxice, bombe etc. – carora nu li se poate opune nimic altceva decât puterea unui sentiment uman.

In concluzie: cei care au aderat „revolutionar” la comunism pentru a anihila nazismul – ori invers – nu si-au dat seama ca unica sansa de a garanta libertatea este inlaturarea tuturor practicilor care ingradesc ori cenzureaza cunoasterea adevarului intr-o ordine sociala constituita dupa normele unei relatii de dominare si subordonare, „practica” ce caracteriza atât totalitarismul nazist, cât si totalitarismul comunist.

Nu o data câte un pericol nimicitor s-a apropiat amenintator de zilele vietii mele. Evenimentele au reusit – si nu de putine ori – sa ma abata de la caile firesti ale unei biografii obisnuite, normale. Asa s-a intâmplat si in acea zi de sfârsit de septembrie 1940, la Bucuresti.

Luasem masa de prânz cu Dr. Aurel Buteanu la Athénée Palace. Imi aduc foarte bine aminte de impresia placuta a unei insorite dupa mese timpurii, când, iesind pe trotuarul din fata hotelului am fost acostat si identificat, in prezenta lui Aurel Buteanu (spre norocul meu, cum se va vedea) de fratii Gaina care si-au atestat cu legitimatii numele si calitatea de agenti ai politiei legionare.

Imbrâncit intr-un automobil fara capota am fost transportat la sediul politiei legionare, situat, cum am mai spus, pe Splaiul Unirii.

A doua zi dimineata ma aflam pentru ancheta in cabinetul doctorului (medic) Anastasescu. (Pâna prin 1990 il mai zaream la concertele de la Atheneu ori pe Calea Victoriei), interogatoriul inca nu incepuse când suna telefonul. In locul unei obisnuite convorbiri se auzea, ca replica la un monolog iritat, un fel de murmur supus, aproape nearticulat, al sefului, din care se putea distinge câte un „da”, „am inteles”, „cum doriti”, rostite cu o intonatie de supusenie.

La aceasta convorbire telefonica asistam nedumerit, impreuna cu doi aghiotanti barbosi, doritori sa semene cu niste icoane bizantine, figuri de legionari pe care ii stiam din vedere de la Universitatea din Cluj. Seful insusi, cu spatele nitel gârbovit, facea si el impresia unui personaj ascetic, imbibat de tamâie, vizibil deranjat acum de acest telefon, receptionat fara placere.

La incheierea acelei convorbiri, am inteles, spre marea mea usurare, ca sunt liber.

Sesizat de Dr. Aurel Buteanu asupra celor petrecute cu o zi inainte, cel care a telefonat – salvator – in interesul meu era Iuliu Maniu.

Constient de fragilitatea situatiei, m-am si indreptat cu graba spre usa, când am fost rechemat pentru a-mi lua de pe biroul doctorului Anastasescu pasaportul ce-mi fusese confiscat la perchezitia corporala. Am ajuns in strada, mi-am dat seama ca ma aflam in apropierea unui Institut al Facultatii de Stiinte Naturale de pe Splaiul Independentei unde lucra – si locuia impreuna cu sotul ei, – asistenta universitara Florica Mezincescu. Ajuns la dânsa, i-am relatat pe larg despre lucruri la care acum se fac doar aluzii. Atunci am gasit, printre foile pasaportului scrisoarea – denuntul – lui Ion Chinezu, trimisa politiei legionare cu intentia lucida de a determina arestarea mea.

Locuind in acelasi hotel cu sotii Chinezu, la Splendid Parc, diminetile, la orele micului dejun, taifasuiam impreuna, fara a ne ascunde gândurile. El – fostul meu profesor; eu – fostul lui elev. Mi-am amintit mai pe urma ca in treacat, printre altele i-am relatat despre incidentul meu cu noul director al presei, legionarul Medrea, un barbat bine cladit, si el fost student in drept la Cluj, care, a doua zi dupa ce fusese instalat in locul lui Al. Badauta, m-a convocat pentru a ma avertiza, intr-un limbaj agresiv, de o usoara coloratura dialectala, sa-mi parasesc imediat postul de atasat de presa... altfel... etc.

Am luat in serios avertismentul. Si m-am decis sa ma reintorc la Cluj (ajuns sub stapânirea Regatului Ungar dupa Diktat), unde se aflau Mama si fratele meu. Am retinut din amenintarile lui Medrea aluziile (in limbajul epocii) la „murdarele mele pacate” ca student „convertit la iudeo-masoni”. Sub stapânirea unei nelinisti firesti i-am istorisit lui Ion Chinezu si despre amenintarile lui Medrea. Viitorul consul general al României legionare la Cluj m-a denuntat la politia legionara, pentru a dovedi – probabil – si in acest mod fidelitatea fata de ordinea politica la care aderase.

De altfel, despre modul in care Ion Chinezu a apreciat vremurile si a actionat in noua lui calitate, Aurel Socol noteaza in insemnarile sale: „La Cluj, primul consul român instalat in toamna lui 1940, a fost Ion Chinezu, om blajin si liric, care insa, nu stiu sub ce influente, se apropiase foarte mult de mirajul unor mituri de extrema dreapta, de «geniul national transcedental»; era cu capul in nori si inconjurat de o echipa de oameni slabi si slugarnici fata de Hitler si Antonescu...” etc.

Când ma despart de amintirea lui Ion Chinezu, pe care il stiu raspunzator pentru prima mea arestare, nu pot ignora epoca care a mobilizat stimulente puternice si a intetit patimi confuze. Cu gândul la acele imprejurari, inclin sa inchei cu meditatia comprehensiva a lui O. Bârlea, formulata cu rara sobrietate de apreciere si cuvânt: ...Chinezu s-a daruit grelelor probleme de aparare a etnicului românesc din teritoriul cedat... Unirea cea Mare l-a impins in capitala Transilvaniei, rezervându-i rolul de cicerone literar la cea mai prestigioasa revista interbelica din aceasta provincie, dupa ce a trait cea mai fericita zi a vietii sale, participând la Adunarea de la Alba Iulia ca delegat al judetului Mures... I. Chinezu ar fi lasat poate si niste amintiri literare, daca o boala incurabila nu i-ar fi incetosat privirea, privându-l integral de putinta de a citi si scrie. A suportat cu stoicism un atare final impus de destin, dovada reflectia care i-a scapat cu putin inainte de moarte: „Nu suferim destul pentru cât traim!”.

Oare câti se pot patrunde de un atare adevar abisal, spre a-l masura in toata adâncimea?

 

1 Ovidiu Bârlea, Efigii , 1987, pp. 107-115.

Inapoi la index

1