Când tara si-a pierdut identitatea

Protestul popular, oricât a fost el de energic, nu putea avea o pondere reala in modificarea deciziei de la Viena. Tot ce se spunea, se scria, se simtea ori se striga pe strazi, toate incercarile de a infrunta Diktatul se dovedeau a fi neputincioase in fata mecanismului puterii si a birocratiei politice manevrate de Germania, Italia si U.R.S.S. Aliantele si garantiile acordate României anterior anului 1940 cuprinse in documentele parafate cu buna credinta si speranta, datorita schimbarii brusce intervenita pe scena politica mondiala prin intelegerea dintre Germania nazista si Uniunea Sovietica, nu mai aveau nici o valoare intrinseca pentru România. Timpul a pus in actiune continuturi indisolubile, subiective si obiective, care manifestându-se in opozitie cu logica omeneasca pareau a se sustrage oricarei analize rationale si erau de nepatruns. Viata se populase cu ceea ce scriau ziarele si se vorbea la radio: cu zvonuri, controverse, nelinisti. Aparuse presimtirea amara ca ceea ce va urma ne va arde inima si ne va chinui existenta. Nimeni nu-si facea vreo iluzie cu privire la adevarata dimensiune a primejdiei, fara ca, totusi, cineva sa dea alarma. S-a inteles insa cu claritate ca situatia nu era pendinte de un punct de vedere politic, ci de unul ilogic, datorita caruia nu aveau sa se modifice doar niste linii de frontiera pe harta si in viata unor oameni, ci insasi substanta morala a vietii . Mai intâi isi pierduse puterea cuvântul, compromis de minciuna institutionalizata si de tradare, apoi se topise constiinta morala, puterea ei de a reactiona la ignorarea ori lezarea celor mai elementare legi ale bunului simt. Germania – nazista, U.R.S.S. si aliatii lor facusera din minciuna un principiu de inlocuire a adevarului, si din lipsa de umanitate o practica. Surghiunul intern si constiinta propriei neputinte devenisera semnificative pentru un nou mod de viata. Politicienii timpului vedeau confirmarea ideilor in experientele fortei si in aplicarea santajului cu forta. Miscarea legionara din România, supusa Germaniei, s-a lepadat de interesele vitale ale tarii si ale poporului. Incercarea ei de a impune o viziune fragmentara, intru totul subiectiva asupra lucrurilor a esuat. Indignarea morala fata de inumanitate, crime, brutalitate era generala, dar fara efect. Alianta – ce nu parea subreda – dintre cele doua tabere ale Europei, turnase in tipare politice “aranjamente”, sub aspectele unor concepte ce nu pot fi definite decât in legaturile lor reciproce.

Se incepuse marea actiune de pervertire si cumparare a constiintelor, cu scopul de a se folosi de cât mai multi oameni de prestigiu pentru a justifica tot ce era injust. Actiunea aceasta nu a reusit insa in România, amputata fara sovaire si mila. Poate tocmai din acest motiv – pentru intimidare si nu din razbunare – au cazut victime sute de oameni fara vina, intre ei personalitati proeminente, precum Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, Victor Iamandi...

In acea perioada când teritoriul României a fost redus, in urma intelegerii germano-ruse, cu aproape 100.000 km 2 , si cu cca 7. 000.000 din locuitorii sai, s-a produs un proces de ruptura in istoria politica a tarii. O ruptura care pe de o parte a facut imposibila repetarea ori reproducerea formelor vechi de guvernare, obligând la parasirea directiei obisnuite de actiune a oricarui demers politic traditional, pe de alta a determinat acceptarea realitatii constituite fara deprinderi codificate, modificarea diverselor demersuri de abordare, o dialectica a actului imediat, ce se manifesta in procese discontinui, expuse unor posibilitati de metamorfozare, de reajustari impuse de catre imprevizibile prefaceri de situatii. Ruptura nu s-a limitat la acea dezradacinare fara de care adaptarea la noi realitati nu este posibila, ci s-a aratat a fi singura solutie capabila sa faca fata unor mecanisme care noua, contemporanilor, ne pareau irationale, fiindca se plamadeau din abaterea de la sensul originar a doua principii, reciproc rezistente la argumentele sistemelor lor, unul fiind intruchipat de Uniunea Sovietica, celalalt de Germania nazista.

In decursul anilor au fost minimalizate ori trecute sub tacere procesele de abatere de la consecventa continuitatii a doua sisteme, preocupate de elaborarea si structurarea in practica a doua sensuri diametral opuse privind insasi esenta vietii si a societatii in lume.

De aceste amintiri, si de semnificatiile unor evenimente de mult petrecute, se leaga perioada cea mai complicata si problematica a vietii celor care au fost martorii ei.

Pornind de la unele sensuri ce nu pot fi disociate de procesele mentionate, epoca nu poate fi citita cu mijloace simple. Textul ei, investit cu semnificatii irationale, era desprins de intelesuri uzuale si detasat de presupusul adevar. Cei ce si-au asumat raspunderi publice in spatiul spaimelor timpului erau adeseori nevoiti sa se nege pe sine. Pâna si tara isi pierduse propria ei identitate, fiind obligata sa se lase patrunsa si chiar dominata de forte ce-i erau straine. Aceasta era oare conditia de a fi lasata in viata?; de a pastra in realitatea ei traita insasi constiinta fiintei sale? Imaginea ei din timpul razboiului continua sa dezvaluie, prin insasi continuturile ei, acea dezmembrare a identitatii sale reale care i-a fost impusa - si apoi incriminata – chiar de catre unii din autorii ei, deveniti judecatorii acelor desfasurari pe care ei insisi le-au pus la cale. Fiindca, dupa cum au demonstrat vremurile, au fost justificate unele dintre evenimentele trecutului prin argumentul imperialist al fortei, transpus in diversiunea unor jocuri de cuvinte, investite insa cu puteri depline, capabile a formula pâna si sentinte de condamnare la moarte.

Sa ne lepadam oare de acea lume nocturna, s-o consideram ca si moarta, sa refuzam amintirile confuze si obsedante, umbrele ce umplu spatiile sufletului intunecându-le? Sa ignoram faptul cu toate crimele raspund in fata aceluiasi criteriu moral, indiferent de schemele lor justificante, si ca, indiferent de mobilul lor, chipurile lor se aseamana?

Lucruri si intâmplari dupa Diktat

Mi-e teama, ca nu voi izbuti sa le lamuresc pe de-a-ntregul, mai ales când nu e vorba de vreo nepotrivire ori de niste conflicte intre doua sau mai multe standarde comportamentale, de niste conventii divergente, greu de deslusit si de inteles astazi, dupa mai bine de 60 de ani, – ci mai ales de moduri diferite de a simti si intelege istoria, de a ne raporta la ea intr-o perioada aspra, in care catastrofele puteau nimici orice credinta, orice speranta...

Vorbind despre ele, voi cauta sa ma refer, cât mai concret posibil, la o ambianta si la acele argumente nepartinitoare si lipsite de patima, care m-ar putea impaca chiar si cu o dusmanie dintr-o alta era a existentei mele.

Pentru a fi mai lesne inteles, voi aminti ca toti cei care ne stiam a lucra in spirit democratic pentru „cauza nationala”, in anii când o parte a Transilvaniei fusese ocupata de unguri (septembrie 1940 – septembrie 1944) – intre ei aflându-se fosti si viitori national-taranisti, liberali, social-democrati, legionari, comunisti s.a. – am presupus, am crezut chiar, ca intre noi nu poate sa existe, in general, decât o relatie ideala, alta decât cele obisnuite; o relatie patrunsa de un flux continuu de energie tonica, de armonie, solidaritate si buna intelegere...

N-as vrea sa pierd din vedere ca trecutul spre care incerc sa-mi indrept atentia nu este altceva decât o umbra; o umbra a carei amintire nu se poate insa nega, fiindca substanta ei dainuie in interiorul fiintei noastre, acolo unde se afla si mormântul propriei existente.

Dar sa vorbim, inainte de toate, despre interesul pe care il merita ziarul „Tribuna Ardealului”, cu defectele sale ce proveneau din neajunsurile timpului.

Componenta redactiei acestui „organ de afirmare a românilor din Ungaria” a fost rezultatul unui hazard, din care a lipsit, fireste, cu desavârsire, selectia.

Inca din primele zile de existenta a ziarului, publicistii si gazetarii români au plecat din transilvania de Nord – cei mai multi fiind expulzati de unguri – in România.

Amintindu-si de mutilarea vietii românesti in „Ardealul cedat” atunci, la 30 august 1940, George Sbârcea a evocat sfârsitul unor vremuri linistite, dar si miezul unei istorii ajunsa in situatia de a nu mai avea idei, in timp ce se desfiinta tara: „Asistam neputinciosi in mijlocul tradarii si al dezertarilor la spectacolul tragic al dezradacinarii. Ramasesem câtiva redactori, cu scopul de a mai scoate un numar-doua din «Tribuna». Incercam sa talmacim in ceea ce scriam deznadejdea fara margini a ardelenilor, dar ne exprimam in acelasi timp increderea nestramutata ca are sa infloreasca din nou frumosul Cluj al tineretii românesti, atunci când dictatorii smintiti vor fi inchisi dupa gratii, iar nebunia provocata de ei se va fi dovedit furia unor puhoaie trecatoare... In ceea ce scriam, le spuneam cititorilor «unde fugiti»? Cine are sa va ingrijeasca agoniseala de-o viata?; mormintele in paragina? Cui lasati putinul vostru avut?...

Catre miezul noptii am fost chemat la telefonul tipografiei de un glas ce mi s-a parut cunoscut, dar pe care nu l-am putut identifica. Ma avertiza, in termenii cei mai grosolani ca daca m-as incumeta sa ramân cumva in teritoriul cedat, o sa fiu «lichidat» intr-un viitor apropiat.

Amenintari asemanatoare au primit in aceeasi noapte si altii, probabil datorita unei actiuni de intimidare organizata de agentii administratiei de ocupatie...

Cu doua valize de haine, o geanta de carti si sotia dupa mine m-am catarat, cu inima sfarâmata de durere, pe un camion incarcat cu partiturile, stimele si caietele-program ale Operei Române, trecând pe la Feleac... frontiera cea noua...

Fusesem smuls cu sila, la fel ca multi altii, dintr-o lume a carei realitate avea sa se destrame pentru multa vreme in amintire...”

In aceleasi imprejurari au parasit Clujul, de la o zi la alta, Ion Agârbiceanu, Aurel Buteanu, Emil Isac, Zaharia Boila, Liviu Hulea, Grigore Popa, Mihai Beniuc, Ion Dimoftache, Corneliu Albu, Emil Sabau, Victor Iancu si alti publicisti de frunte, de ale caror nume nu-mi mai amintesc. Tara era deci impartita, umilita, prost cârmuita; gândirea nationala inchisa in ea insasi, in neputinta de a se manifesta altfel decât aluziv.

Iata cum si de ce redactorul sef Gheorghe (Ghita) Giurgiu nu avea de unde sa recruteze gazetari pentru unicul ziar românesc ce primise aprobarea sa apara – patru ani – in Ungaria. Erau multi cei care ar fi vrut sa „scrie la gazeta” despre problemele acute ale vremii, care erau si problemele fiecaruia dintre noi. Multi, dar lipsiti cu totul de experienta. S-a vazut atunci in ce mare saracie culturala am fost aruncati cu buna stiinta de cei care si-au propus sa fie reorganizatorii unui nou si mare stat ungar, multinational si poliglot. Asupra acestei perioade de catastrofe, istoricii români nu incearca sa indrepte nici macar un slab fascicol de lumina, ceea ce pentru memoria natiunii ar fi fost nu numai necesar, dar si folositor. Nimeni n-a cercetat inca, cu suficienta raspundere si obiectivitate, acele imprejurari când „statul român national unitar” a cedat, dupa dorinta Ungariei si a URSS-ului, ca si la porunca Germaniei si a Italiei, un milion si sase sute de mii de români, fara a schita macar un gest de rezistenta. Era mare neputinta noastra!

Dupa Diktat, in zilele unui interegn, s-au petrecut lucruri care evoca unele din spaimele timpului. Câteva dintre ele au dobândit semnificatia unor fapte istorice, altele au fost trecute printre intâmplarile devenite obisnuite prin repetare.

De exemplu: au fost expulzati atunci din Transilvania de Nord (Ungaria) in România sute de mii de oameni . Români. Numai din municipiul Oradea au fost expulzati, in câteva zile, 11.519 intelectuali si familiile lor. Printre ei, si episcopul ortodox Nicolae Popovici.

Din declaratiile acestuia se va intelege mai bine acea urzeala ungureasca ce s-a simtit stapâna timpului, in asa masura incât a procedat la transformarea persoanelor umane in cifre inutile. In acest chip, autoritatile Regatului Ungar au revenit pe scena istorica a Transilvaniei cu deprinderile unui trecut ce parea depasit. Evenimentele s-au inserat intr-o ampla operatiune terorista, care s-a putut – si se mai poate – reface. Insasi repetarea lor demonstreaza ca ritualul nemilos al dominarii se poate reactualiza oricând.

Iata cum vorbeste despre cazul sau episcopul oradean Nicolae Popovici:

„... S-a prezentat la domiciliul meu un agent secret, insotit de un plutonier major de jandarmi, inarmat, care m-a somat, in numele legii, sa-l insotesc la inchisoarea Tribunalului... Am dat urmare somatiunii ce mi s-a facut, atragând atentia celor doi agenti unguri ca e de prisos sa fiu condus sub baioneta, deoarece inteleg sa merg de bunavoie... Am fost condus la inchisoare. Aici... am fost dat pe mâna gardienilor, carora li s-au dat instructiuni sa fiu inchis separat intr-o celula... Am stat in aceasta celula pâna la ora 20,30. Arestarile au continuat pâna in faptul serii. Tot timpul cât am stat inchisi, majoritatea gardienilor civili si militari au avut numai cuvinte de ocara si batjocura la adresa noastra. Aici am asistat la scene de un dramatism sfâsietor, caci se auzeau plânsetele copiilor români, inspaimântati de groaza inchisorii si a celor intâmplate in timpul zilei. Ostentativ si in scop de a ne batjocori si a ne face insuportabila situatiunea in inchisoare, au pestilentiat aerul cu golirea hârdaielor W.C. portative, din intreg penitenciarul... Pe la 20,30 s-a dat ordin ca toata lumea sa iasa in curtea penitenciarului. Femeile au fost scoase in prima curte, barbatii in alta, alaturata, asezându-i pe trei rânduri, lânga un zid al penitenciarului. In fata era postata o companie de soldati, comandata de un locotenent, care, provocator, dadea urmatoarele ordine: «Drepti, stânga imprejur! Arma la mâna! Incarcati!» Aceste comenzi erau de natura sa ne inspaimânte si au produs panica in rândul femeilor care, auzind ca e vorba de executare in masa, au inceput sa tipe si unele au lesinat. Ordinele locotenentului continuau: «Controlati incarcatura!» Incarcate? Fiecare sef de pluton a raportat in parte executarea ordinului dat, repetând: «Gata de tragere!»

Aproape toti eram convinsi ca vom fi executati, toata regizarea acestor demonstratii era aceea sa ne insufle aceasta credinta. S-a dat ordin soldatilor sa ne inconjoare. Abia in acest moment ni s-a comunicat ca vom merge la gara, sa ne imbarcam pentru o destinatie necunoscuta. Am iesit din penitenciar, urmarind convoiul femeilor, inconjurati de un foarte puternic cordon de soldati... Ne-a stârnit o mare neliniste si surprindere faptul ca am gasit in lungul Bulevardului Regele Ferdinand, artera principala a orasului, insirate tancuri, motociclete si camioane, impreuna cu soldati inarmati. Multi dintre noi am fost brutalizati in cursul drumului pâna la gara.

Aici, dupa aproximativ o jumatate de ora de asteptare, inghesuiti intr-o curte strâmta, locotenentul a crezut ca e necesar sa ne atraga atentiunea ca, datorita unui regim de favoare, se ingaduie membrilor acelorasi familii sa plece impreuna. Când am fost chemat sa ma urc in vagonul de marfa, nu am fost scutit de cuvintele triviale ale câtorva soldati si de observatiile ironice ale unui functionar superior din gara, care a strigat: «Domnul episcop urca in vagonul de dormit». Dupa ce am fost introdusi intr-un asemenea vagon, in numar de 40 de persoane, usa a fost inchisa si plumbuita, fara a mai fi deschisa, decât peste 18 ore in statia de frontiera Lökösháza. Mentionez ca in vagon nu era nici un scaun sau vreun alt obiect de confort, care sa ne faca suportabila aceasta penibila calatorie. Toata noaptea ne-am chinuit in picioare, fara a avea posibilitatea de a inchide ochii. De asemenea, aerul era complet confinat din cauza faptului ca fiecare isi facea necesitatile corporale in vagon...” etc. etc.

Sute de mii de români au fost expulzati din orasele si satele ardelene. Altii au plecat de bunavoie. Fundalul acestei actiuni ramâne, fara indoiala, tragic. Ce concluzii s-ar putea trage din frecventa acestor imagini ale intunericului? Ele au patruns in cronica natiunii noastre cu valorizari negative pentru vremea lor si pentru vremuri viitoare. In schimb, ungurii priveau evenimentele cu un sentiment de impacare, ignorând sensul degradant al transformarii unor impulsuri in crime mereu reinnoite.

Cu referire la „fenomenul expulzarilor”, autoritatile din România au alcatuit o sinteza privind atrocitatile savârsite de organele statului ungar impotriva românilor pe teritoriul atribuit Ungariei, dupa Diktatul de la Viena, in perioada 1 septembrie 1940 – 15 mai 1941. Iata schema acestor agresiuni: „Cea mai mare parte dintre expulzatii români au fost ridicati de catre organele militare si politienesti, adunati in convoaie escortate si izgoniti peste frontiera, fara nici o formalitate de expulzare si sub amenintarea ca vor fi executati daca se vor inapoia. In numeroase cazuri, autoritatile militare maghiare au silit pe expulzati sa dea declaratii in scris, ca pleaca de bunavoie si ca renunta la cetatenia maghiara si la tot avutul lor. Expulzatii au fost supusi celor mai umilitoare suferinte, in timpul transporturilor si la punctele de frontiera”. 1

Printre diferitele lor procedee de aplicare a teroarei, organele statului ungar – in primul rând armata – au transformat urgisirea intr-un rit pentru a celebra lungul cortegiu al imoralitatii.

Cel care si-a asumat sarcina practica de a organiza redactarea si tiparirea ziarului „Tribuna Ardealului” a fost Gheorghe V. Giurgiu. El avea in vedere un scop limpede, bine deslusit, acesta fiind singurul pe care s-a simtit obligat sa-l realizeze. Intentiile lui au prins contururi ca niste raze atrase de un centru. Intr-o imprejurare extrem de dificila, in vara anului 1944, cu o mare cutezanta, Gh. V. Giurgiu a refuzat public sa adere la retorica nazista si sa se supuna fortei acesteia. Luând in serios ceea ce dorea si gândea, el a stiut ce are de facut. Oricât a fost de presat, nu a cazut in ratacire. Drept care Gestapo-ul l-a arestat. Conduita sa morala a primit astfel o semnificatie politica... si a fost legitimat istoricul program caruia a cautat sa-i dea directie si sens ca redactor sef al ziarului „Tribuna Ardealului”. Ideile sale n-au ramas simple tentative lipsite de efect. Când incendiul nazist s-a intins in toata Europa, s-au aprins totodata, si fortele opiniilor contrare, antinaziste. In acele imprejurari, Gh. V. Giurgiu si-a pastrat credinta in democratie. Si, totusi, dupa ce armatele ungare si germane au fost gonite de pe pamântul Transilvaniei, când ungaro-comunismul si-a arogat dreptul de a organiza „democratia” sub stindard sovietic, Gh. V. Giurgiu, democrat prin constiinta si fapta, a fost sacrificat, fiind inlaturat din profesie printr-o hotarâre de „epurare”. Fiindca a ramas român.

Pentru a cunoaste ceva din programul lui Gh. V. Giurgiu, vom reproduce un articol al sau, publicat sub titlul „Ravas de sarbatori” in „Tribuna Ardealului” , la 25 decembrie 1940:

„Când am pornit la drum, in imprejurarile stiute si chemati la viata de o necesitate care nu tinea seama de circumstante, ci ne impunea existenta cu orice pret – ne-am dat seama ca vom avea de infruntat greutatile vremurilor apasatoare pentru toti cei care am ajuns sa traim in aceasta epoca de profunde rasturnari.

Nimic din ceea ce am prevazut nu ne-a putut face insa sa dam inapoi de pe calea datoriei, fiindca stiam din prima zi care ne este rostul si fiindca ne dam seama ce importanta are sa ducem slova de mângâiere, cuvânt de imbarbatare si indemn românesc, in casele celor napastuiti de griji.

A lupta pentru dreptate si pentru sprijinirea infocata a tot ce are mai pretios si mai valoros neamul românesc – a fost programul cu care am plecat la drum. Si ne intrebam: poate fi o tinta mai frumoasa si mai curata pentru un român ardelean?

Nu ne este greu sa ramânem români si cinstiti, pentru ca avem in fata noastra o pilda, aceea a inaintasilor nostri gazetari ardeleni, care au sfintit prin scrierile lor ogorul in care ne revine acum noua, modesti urmasi, sarcina de a munci (...).

Suntem inca intr-o lupta care de multe ori intrece puterile noastre modeste. Greutatile nu ne inspaimânta insa. Dimpotriva, suntem mândri de rolul pe care ni l-a harazit destinul. Indeplinim o misiune, care, oricât de ingrata ar fi si oricâta amaraciune ne-ar ascunde in cale, suntem hotariti sa o ducem la bun sfârsit, pentru ca asa ne-am legat, si ne-am legat de bunavoie”.

La inceput, redactia ziarului „Tribuna Ardealului” se alcatuise din doi ziaristi profesionisti si un colaborator extern: dr. Aurel Socol – articolele caruia pastreaza marturia unor preocupari si stari sufletesti iscate din durerile obstei, cu revolte melancolice si tristeti ca de plumb.

Alaturi de Gh. V. Giurgiu se afla Iacob Tis, român din Valea Timocului, vorbitor de sârba, germana si maghiara, priceput analist, dar, inainte de toate, un jurnalist experimentat, bun cunoscator al mecanismelor de functionare ale unui ziar.

Se mai aciuise in redactie un fel de dezertor, fost ofiter infanterist in Armata Româna, care isi parasise unitatea in cursul retragerii spre România. Avea doi copii si o sotie maghiara, care isi descoperise trufia vocatiei nationaliste abia dupa Diktatul de la Viena, când si-a determinat sotul sa-si ignore indatoririle ofiteresti. Si, totusi, casatoria lor s-a destramat, fiindca atât tradatorii cât si corupatorii aveau câte o nationalitate a lor. Vai de cei invinsi!

Cu imaginea neclara a unei apropiate victorii „etnice”, depravarea aparuse si in aspectele grosolane ale xenofobiei, care framânta societatea maghiara si provoca drame.

Fostul capitan de infanterie era folosit – din marea mila a lui Emil Hatieganu – ca redactor pentru probleme militare la „Tribuna Ardealului”. Un alt colaborator, Theo Bindea, un umanist social-democrat, s-a facut remarcat in paginile ziarului „Tribuna Ardealului”, cu analiza mitului totalitarist, mai ales in domeniul economiei, un mit primitiv altminterea, infasurat cu o manta de expresii verbale extrem de pretentios formulate. Curând, si-a facut aparitia in redactia de la „Tribuna Ardealului” si Tudor Bugnariu, revenit „acasa”, la Cluj (Ungaria), din lagarul de la Caracal (România), dupa o mai lunga internare. Ambii, uniti de programul eroic al luptei antinaziste, ar fi vrut sa dispuna de argumente magice potrivite pentru a ne mântui de starea sovaielnica in care se afla politica româneasca, peste care s-a asternut, ca un cosmar, negura de indoiala a constiintei tulbure. Ca niciodata inainte, românii simteau ca vietile lor, indestructibil legate intre ele, se afla impreuna intr-o cotitura de istorie; ca fiecare in parte este chemat sa se alature, fara urme de egoism, la aceeasi cauza. Au disparut atunci toate deosebirile sociale si de confesiune; dar a disparut, totodata, si respectul fata de politicieni, fata de „oamenii de stat”, fata de „cei de sus”, fata de capacitatea si sinceritatea lor. Lumea – la fel ca dupa 1989 – a simtit ca a devenit victima, fie a imoralitatii – ori confuziei – politice, fie a unui destin vrajmas. In acele imprejurari programul antinazist, excesiv entuziast, pe care Theo Bindea si Tudor Bugnariu ar fi vrut sa-l realizeze prin „Tribuna Ardealului”, pentru opinia publica româneasca nu parea a fi altceva decât o facila evadare in zonele unor fictiuni – o pretentioasa aventura. Dar mai era inca ceva: oamenii n-aveau iluzii. Ei stiau ca situatia n-are cum sa se schimbe prea curând; ca va dura ani si ani – tot atâtea irecuperabile anotimpuri ale vietii. Mai stiau – din ziare, din filme si de la radio mai ales, ca si din cele petrecute sub ochii nostri – despre noile metode diavolesti de nimicire, practicate de Armata Regala Ungara, pe care le-am receptat ca semnele unei bestialitati si mai inumane decât razboiul mondial anterior. Apoi lumea nu mai credea nici macar in legitimitatea unei paci cucerite prin razboi.

Când – in iarna anilor 1941-1942 – Theo Bindea si Tudor Bugnariu m-au indemnat sa ma reincadrez in mod vizibil luptei antinaziste, o asemenea idee mi s-a parut un fel de deraiere in lumea fanteziilor. Fiindca, dupa opinia generala (apreciata de Bugnariu, cu bunavointa, ca „nemarxista”), noi, de fapt, eram confruntati, inainte de toate, cu pierderea libertatii, cu inrobirea etniei noastre de catre un stat ce practica xenofobia, cu foametea ca si cu pierderea accesului la patrimoniul spiritual si national. Despre aceste grave realitati, lupta antinazista a unor comunisti nu luase cunostinta!

Bindea si Bugnariu pareau, fara indoiala, de buna credinta. Ei ar fi vrut sa aduca servicii intereselor românesti, luptând, in primul rând, impotriva nazismului, considerând ca intreaga vina pentru dezastrele noastre trebuia atribuita Germaniei hitleriste. Dar dusmanii cei mai apropiati ai lumii ce ne apartinea erau cei care incercau sa ne nimiceasca cu mijloace mai inumane decât cele ale razboaielor. Intunecarea mintilor devenea tot mai grava. Era un razboi dus direct impotriva românilor si a nationalitatilor, in general. Era razboiul ungurilor patrunsi de „ideea” lor sanstefanista si credinta patimasa in dreptatea unilaterala a „cauzei” lor.

Discutiile, in care se pleda – de parintele Florea Muresanu, de Gh. V. Giurgiu, Liviu Lazar s.a. – pentru tiparirea urgenta a unor carti românesti , pentru organizarea unor manifestari de arta româneasca etc., se incheiau cu acea concluzie a lui Tudor Bugnariu, dupa care – primul si cel mai important – obiectiv al actiunilor noastre nu poate fi decât lupta impotriva nazismului si a diverselor forme ale fascismului. Cei care eram de alta parere am fost considerati incapabili de a intelege „esenta marxismului”, un fel de rataciti, daca nu chiar tradatori ai „cauzei democratiei europene”. In pofida acestor aprecieri, eu personal (urmat de multi altii, ca Florea Muresanu si Eugenia Muresanu, Liviu Lazar, Gh. V. Giurgiu, Leontin si Carmen Muresanu, Emil Cornea, Fr. Pacurariu, Valentin Raus, Al. Anca, Vasile Moldovan s.a.) m-am preocupat si indreptat spre unele activitati editoriale, culturale si artistice românesti, unde se putea face macar câte ceva fara a fi considerati instigatori, cu gândul si speranta ca o asemenea opera nationala nu va fi repudiata la o viitoare intelegere a istoriei acelor imprejurari.

Ma simt obligat sa repet ca atât Bugnariu cât si Bindea pareau de o totala buna-credinta când sustineau ca „slujirea intereselor poporului” nu e posibila decât pe temeiurile marxismului si, la fel, când considerau ca „fiara hitlerista” – nu si „fiara hungarista”! – nu poate fi nimicita decât de miscarea comunista internationala. In ciuda exclusivismului lor, nu se putea sa nu-i stimez ca pe niste oameni de treaba, buni camarazi, convinsi ca servesc o cauza dreapta. Abia dupa 23 August 1944 s-a vazut cât erau de false acele idei „umaniste” ale comunistilor, când, intr-o stare euforica, cel mai stupid zvon era considerat adevar si orice calomnie – fie ea oricât de absurda – era crezuta si transformata intr-un argument al „luptei de clasa”; când toti cei ce nu apartineau „clasei muncitoare” puteau fi acuzati in mod mincinos de lucruri pe care nu le-au savârsit si trecuti in tabara „dusmanilor poporului”. „Comunismul victorios” avea nevoie de exaltarea simturilor, de osanale pentru virtutile propriei cauze, de dispret si ura nemasurata fata de adversarii sai si chiar fata de toti cei neangajati ori indiferenti. Starea aceasta de infierbântare irationala s-a prelungit, in forme legiferate, pâna la sfârsitul „epocii comuniste”, impregnând constiinta oamenilor cu otrava dusmaniei. Astfel avea sa se confirme ca aceasta credinta unilaterala a lui Tudor Bugnariu constituia o mare primejdie pentru societate. Si inca ceva: in nici o imprejurare, Bugnariu nu a dezavuat abuzurile si crimele savârsite de succesivele guvernari comuniste (munca fortata, nimicitoare de viata, de la Canal, Bicaz, etc., destituirile si arestarile in masa, regimul distrugator din inchisori, confiscarile bunurilor personale etc.).

Campaniile de ura s-au extins si asupra mortilor neamului, care zaceau in cimitire de decenii ori chiar de secole. Teoria comunista pusese stapânire pe constiinta acelui om blând si inzestrat cu o fire pasnica, care fusese Bugnariu, si l-a facut sa creada acea afirmatie gratuita dupa care cel care nu uraste, nu este in stare nici sa iubeasca.

Directorul ziarului „Tribuna Ardealului”, Emil Hatieganu, in general, nu a intervenit, ca publicist, in probleme de actualitate politica si nici nu s-a angajat in dispute redactionale. La intersectia unor opinii divergente, ce aparusera in redactia ziarului intre doua grupuri comuniste, in iarna 1940, continuând si in 1941, Emil Hatieganu nu a luat atitudine, constient ca in imprejurari confuze si fara colaboratori exersati, nu putea dirija aparatul redactional dupa codul complicat al necesitatilor istoriei acelor vremuri. De altfel, el considera ca in fata satisfacerii unor cerinte noi, disputa dintre doua grupuri comuniste nu este altceva decât un produs auxiliar al unor divergente politice desuete. Dupa parerea lui Emil Hatieganu, pentru normalizarea vietii românilor din Transilvania de Nord (Ungaria), era nevoie mai intâi de garantarea vietii populatiei române majoritare, prin eliberarea de sub aservirea nationala, prin inlaturarea actiunilor represive si agresive ale statului ungar si numai in al doilea rând de schimbarea structurilor societatii. Dupa parerea sa, intre nevoia de a schimba conditiile de viata insuportabile ale românilor si proiectele de a schimba structurile societatii, in general, nu exista o corespondenta concordanta. In fata divergentelor celor doua grupuri comuniste, Emil Hatieganu, desi era cuprins de un „sentiment amar”, s-a abtinut sa intervina, poate si pentru ca divergentele si discutiile anexe i se pareau de o inutilitate absoluta. Cel care, in redactie, a avut câstig de cauza, beneficiind si de sprijinul Consulatului General al României din Cluj (Ungaria), a fost Gheorghe Dancus, cu acea noua credinta politica a sa – „agreata si de regimul din România” – in necesitatea „reconcilierii” dintre nazism si bolsevism. Drept consecinta, grupul din jurul lui Bugnariu si Bindea si-a incetat vremelnic colaborarea la „Tribuna Ardealului”, calificând ziarul drept „colaborationist” (cu nazismul, fireste). Cititorii ziarului, cei aproximativ 50-60.000 de tarani si foarte putini intelectuali (dintre cei care nu au fost expulzati), din intâmplarile relatate nu au sesizat nimic sau aproape nimic.

In memoria mea, Gh. Dancus aminteste de o persoana incapabila sa scape de dogme, un fel de slujitor lipsit de istetime, care n-a reusit sa ajunga la demnitatea unui om liber, rasplatit macar de sentimentul utilitatii sale pentru eforturile de a fi fost necesar obstei.

Theo Bindea a fost expediat curând pe frontul antisovietic, in vara anului 1941, intr-o unitate a Armatei Regale Ungare. A fost trimis sa moara in Ucraina, si pentru ca sotia sa maghiara sa se poata recasatori, fara plictiselile unui divort, cu un ofiter maghiar.

Agentia germana de stiri DNB si cea maghiara MTI (Biroul Maghiar de Telegrame) inundau presa scrisa si vorbita cu materiale „substantiale”, care, pentru a fi publicate in ziar, urmau sa fie traduse, publicarea lor fiind nu numai obligatorie, dar si supravegheata de controlori de la cenzura, mai bine-zis de la cenzurile care cautau sa si indrume linia ziarului: Parchetul, Institutul stiintific ardelean „Contele Pál Teleki”, Consulatul german, Comandamentul Armatei Regale Ungare. In fiecare numar al gazetei, cel putin doua pagini trebuiau sa cuprinda relatari si informatii despre „victorioasele” operatiuni militare ale Axei (Roma-Berlin). Aceste materiale, ca si alte – numeroase – stiri mai marunte despre mersul razboiului erau „redactate”, adica traduse din maghiara si „stilizate” de fostul capitan infanterist Ion Pintea.

Datorita si acestor materiale, ce nu puteau fi nici comentate, nici trunchiate, ziarul „Tribuna Ardealului” aparuse – ca de altfel, intreaga presa din tarile aflate sub controlul Germaniei – o tribuna de propaganda a actiunilor militare naziste.

Au trebuit sa treaca mai multe luni ca presa cu aspiratii spre democratie din Ungaria, inclusiv „Tribuna Ardealului”, sa lepede macar o parte din vesmântul sclaviei ideologice si al subordonarii totale, a caror imagine se asocia cu servilismul, confuzia si imoralitatea unei lumi in aparenta izbândire. Abia atunci, prin procedee de camuflaj, de ambiguitati, parabole si metafore, au aparut in publicistica politica din Regatul Ungar scrieri care cautau sa sugereze macar chipul adevarului. Asemenea scrieri necesitau prudenta, inventie si curaj. Ziarul „Magyar Nemzet” („Natiunea Ungara”) din Budapesta a parasit primul, in acei ani, tonul solemnitatii atotstiutoare al presei naziste si, stimulând facultatile inteligentei critice, ale luciditatii realiste, a tins spre polul democratiei, marcat deopotriva de nostalgia adevarului si de dorinta reabilitarii Ungariei. In presa vremii s-a incetatenit un anumit „gen de epoca” bine localizat, care incerca sa se situeze dincolo de aventura politica si militara, hranita de visul dorintelor, desi speranta – alta decât cea nazista – era considerata o libertate interzisa, culpabila, ce putea subrezi stabilitatea ordinei germane in Europa.

„Tribuna Ardealului” avea sa paraseasca si ea linia pasiva, docila, a slugarniciilor impuse de cenzura maghiara – umbra cleioasa a cenzurii naziste – urmând deprinderile servilismului de tip ierarhic, practicat si de speriatul subordonat care fusese fostul capitan de infanterie Ion Pintea.

In iarna care lega anii 1942-1943, a fost remarcata activitatea publicistica a profesorului universitar Liviu Lazar (parasit si el de sotia sa maghiara), unicul intelectual român care a fost expus in vitrina propagandei ungare, pentru a demonstra consideratia oficialitatii fata de „nationalitatea” noastra româneasca din Transilvania ocupata.

Dupa Liviu Lazar (fiul marelui patriot Aurel Lazar), avea sa reinceapa activitatea publicistica antinazista a lui Tudor Bugnariu, fost asistent universitar, revenit – in mod miraculos intreg si nevatamat – de pe frontul ucrainean, unde fusese trimis ca simplu soldat al Armatei Regale Ungare, pentru a deveni, si el, un „erou” decedat pentru o patrie imaginata dupa retete atribuite Sfântului Rege Stefan al Ungariei.

Orizontul politic al lui Bugnariu era cel conturat de Komintern, el fiind un vechi si sincer comunist, purtat prin inchisori si lagare, deposedat de functia sa didactica si, in general, marginalizat.

Marcat de sentinte judecatoresti si de internari in lagare, Tudor Bugnariu a fost angajat de mine (eram secretarul de redactie al ziarului, din ianuarie 1943 pâna la 19 martie 1944, data instalarii armatei germane in Ungaria), cu sarcina (acceptata de el) de a contribui la constientizarea spiritului democratic la ziar si de a ma ajuta, cu sfaturile sale, ca sa ma descurc mai bine in orizontul social-politic al acelei perioade complicate. In aceleasi conditii, l-am angajat si pe incercatul gazetar Ernest Hátszegi (Hatagan), unul dintre fruntasii miscarii sioniste din Transilvania, care era „legatura” mea – adica a noastra – cu actiunea de salvare a evreilor, respectiv cu organizatia sionista din Ardeal.

O tentativa de capitulare

Problemele culturale românesti, in special cele literare – intr-o tara unde afirmarea vietii noastre isi pierduse drepturile si imposibilul era prezent ca realitate zilnica – au fost acoperite la „Tribuna Ardealului” de pagina „Grai si Suflet Românesc”. Initiatorul si responsabilul acestei pagini a fost Gheorghe Dancus.

Numele acestui modest truditor pe tarâmul popularizarilor de literatura si de ideologie comunizanta imi era necunoscut pâna atunci. El venise la Cluj, in 1938, adus de la Sighetul Marmatiei de Mihai Marina, ca functionar la Rezidenta Regala a Tinutului Somes. Se pare ca devenise necesara parasirea Sighetului, intrucât Gheorghe Dancus, adept al marxismului si membru al partidului comunist, incercase sa trezeasca interesul unor tineri – spre nemultumirea politiei – pentru lupta anticapitalista.

Când l-am cunoscut, spre sfârsitul anului 1940, Gheorghe Dancus amintea de urmele umbrelor si idealurilor sale, in perspectiva – si terminologia – „marii reconcilieri” comunisto-naziste. El parea a fi fost cuprins de o puternica inflacarare nationalista in legatura cu „insemnatatea istorica” a pactului Ribbentrop-Molotov, datorita caruia credea – alaturi de toti cei care s-au lasat indusi in eroare – ca s-au reconciliat cele doua ideologii. Convins de stabilitatea pactului si intimidat de forta sistemului nazist, „ordinea noua” instaurata de Hitler si Stalin i se parea imuabila. Consecintele acestei convingeri s-au evidentiat si in manifestarile comportamentale ale lui Dancus. Numai astfel se poate explica resemnarea sa in fata Diktatului de la Viena, prin care a fost nimicita temporar opera Marii Uniri din 1918; de aceea el a putut ajunge la concluzia ca pentru românii din partile ocupate ale Transilvaniei, respectiv din Ungaria, la 30 august 1940 (data Diktatului), a inceput o lume noua, fara sa mai existe posibilitatea vreunei schimbari. Semnificatia acestei rataciri era concentrata in formula „aici si acum”, adica o resemnare, ori chiar o impacare in fata situatiei create prin Diktat.

In acest orizont, care ignora unitatea culturii românesti, ca si evolutia organica a acesteia intr-o lume unde armonia vietii isi pierduse drepturile, pagina „Grai si Suflet Românesc” s-a conformat unei situatii politice trecatoare, iar Gheorghe Dancus, aflat in lanturile unei confuzii ideologice comunisto-naziste, nu mai credea nici macar intr-o fisura minuscula prin care s-ar fi putut strecura o mica raza de speranta.

O asemenea imprejurare lamureste indemnurile si concluziile lui Dancus, formulate, fara nici un echivoc, ca raspuns adresat parintilor ingrijorati de masurile autoritatilor statului maghiar, prin care a fost desfiintat de facto invatamântul elementar in limba româna in toate scolile satesti si urbane de pe cuprinsul „Transilvaniei de Nord” (Ungaria).

Niciodata, in cei patru ani de ocupatie maghiara, o scriere semnata de un român nu daduse expresie unui negativism atât de absolut, ca acel articol intitulat „Incepe un nou an scolar” , aparut pe prima pagina a ziarului „Tribuna Ardealului”, la data de 6 septembrie 1942 (nr. 572).

Iata articolul, primit cu mare satisfactie de acei maghiari care voiau sa schimbe destinul nostru national si sa modifice psihologia colectivitatii românesti din Ungaria:

„Numarul elevilor – scria Gh. Dancus – fiind limitat, se observa o inghesuiala pe la portile si prin coridoarele scoalelor, asteptând cu infrigurare rândul de inscriere, ca sa nu ramâna printre cei ce nu vor mai avea loc... Si nu numai fiii de domnari, ci multi, foarte multi (copii) de tarani.

La Liceul de stat cu limba de predare româneasca din localitate (unicul liceu unde se preda pâna in 1943 si in limba româna pe toata intinderea Transilvaniei de Nord, era la Cluj – n.n.) acum, atâti elevi si eleve s-au prezentat incât n-au incaput nici in doua clase paralele, ramânând foarte multi neinscrisi... Situatia aceasta nu este numai aici, ci in toate partile si in scolile unguresti...

Unii parinti ezita sa-si inscrie copiii in scoli unguresti, pentru ca nu le stiu copiii ungureste si, deci, nu pot invata in scoala ungureasca; alt motiv – de ce sa nu o spunem verde? – frica de instrainare.

Cu acesti parinti nu putem fi de o parere. Mai ales acum. Nu putem fi, stiind bine ca intre scoalele de stat cu limba de predare româneasca (era o singura asemenea scoala la Cluj – n.n.) si cele in care se preda ungureste, nu exista nici o deosebire. Sau, daca exista, aceasta ar consta in faptul ca in ultimele se invata, poate, mai temeinic. Iar limba româna, ca studiu aparte, exista in programele analitice ale tuturor scoalelor secundare de pe cuprinsul Transilvaniei nordice (informatie inexacta – n.n.) .

Cu privire la chestia instrainarii, in loc de alte lamuriri, e bine sa ne amintim si de starile dinaintea primului razboi mondial.

Pe atunci, multi Români isi faceau studiile prin scoalele unguresti si nu s-au instrainat deloc; cine a fost Român adevarat, Român a ramas, fiindca limba materna nu se invata in scoala, ci de la dulcea mama, asa cum arata cuvântul insusi.

Concluzia, logica si necesara, deci, este: toti parintii sa-si duca copiii – in caz daca nu mai exista loc acolo unde doreau – la orice scoala din apropiere... In legatura cu necunoasterea limbii maghiare si cu greutatea invatarii acestei limbi, gândul ne duce tot la starile dinaintea primului razboi mondial. Cum se face ca românii care, atuncia cei mai multi faceau clasele primare la scoalele confesionale, deci nu stiau o boaba ungureste, când se inscriau in clasa I a liceului unguresc totusi ajungeau – de regula – fruntasii si nu codasii claselor. Intr-un an-doi invatau ungureste la perfectie. De ce, acum, nu s-ar putea?

Si – apoi – pe lânga alte considerente – cunoasterea acestei limbi, noua românilor transilvaneni, ne este necesara. Trebuie sa apreciem si (sa) intelegem interesele reciproce privite in perspectiva legii. Si in timp, si in spatiu.

Este o lege si o necesitate peste care nu se poate trece – cei care sunt sortiti sa traiasca laolalta trebuie sa se cunoasca reciproc.

Sa ne adunam, dar, gândurile, sa ne incordam vointa si sa facem fata oricarei situatii si oriunde. Providenta a fost generoasa cu noi, ne-a inzestrat cu multe si variate posibilitati.”

Asadar, Gh. Dancus a indemnat românii din Ungaria sa accepte masurile guvernamentale ungare, care urmareau schimbarea identitatii lor prin ofensiva de deznationalizare practicata si in scoli!

In cazul acestui articol avem a face cu o capitulare survenita sub presiunea unor imprejurari derutante. Iar acceptarea „necesitatii istorice a capitularii” a rezultat din neputinta de a intelege just lucrurile in circumstantele istorice curente. Modul sau de a gândi l-a determinat pe Gh. Dancus sa renunte la marea speranta a românilor din Transilvania de Nord, aceea anume de a redeveni cetateni ai statului român. Eroarea lui Gh. Dancus – si a celor putini care erau de o seama cu el – rezida in neputinta de a intelege o mare necesitate istorica: prabusirea celor doua mari state – si regimuri – totalitariste: Germania nazista si Rusia bolsevica. Articolul sau se inscrie astfel in cadrul unei crize istorice, dar si a unei crize subiective.

In fond, Gheorghe Dancus a ramas, prin psihologie si opinii, in afara nazuintelor nationale românesti, ca un apologet convertit la teluri straine de interesele vitale ale poporului român.

In modelarea starii de spirit si a constiintei nationale ungare din perioada ce a urmat Diktatului de la Viena s-au remarcat, cu ponderea pe care au avut-o in practica politica si ca produs actualizat (pâna astazi), tendinte vii, active si in trecut, care au dus istoriceste la prezent.

Atunci când, in septembrie 1942, Dancus a publicat articolul sau, a carui semnificatie a devenit vizibila de indata pentru toata lumea, teoriile si actiunile politice ungare erau profund marcate de conceptia privind crearea unei Ungarii vorbind o singura limba si locuita de o singura natiune. Repunerea in actualitate a unor programe maghiare ultranationaliste mai vechi a contribuit la indrumarea societatii ungare, cu o energie paroxistica, spre „faptele marete” ale sovinismului ungar etatizat, preocupat sa culeaga roade imbelsugate din ruinarea sistematica a nationalitatilor. Spiritul hungarismului nu s-a dovedit niciodata atât de fertil in tot felul de combinatii, de siretlicuri, de proiecte nemiloase, ca in cazul anihilarii fiintei nationalitatilor, locuitori bastinasi dintotdeauna ai unor intinse regiuni din cuprinsul Ungariei.

Cartea baronului D. Bánffy – fost prim-ministru al Ungariei –, „Magyar nemzetiségi politika” (Politica maghiara fata de nationalitati , Budapesta, 1903), concentreaza si sistematizeaza o buna parte a stirilor, proiectelor si practicilor referitoare la desfiintarea nationalitatilor de pe teritoriul Regatului ctitorit de regele Stefan cel Sfânt.

Sa-i urmarim gândirea si sa retinem sensul cuvintelor sale:

„Discutarea deschisa a problemei privind politica noastra nationala de transformare a unui stat poliglot intr-un stat national unitar ar putea avea si dezavantaje prin declansarea unor curente de opozitie, printr-o reactie la planuita si recomandata actiune. Un politician (maghiar – n.n.) activ n-ar avea voie sa trateze public programul acestei probleme, ci ar fi mai util sa taca si sa faca; ar fi mai potrivit sa nu vorbeasca, ci sa fie cu bagare de seama, dând in toate demersurile o expresie vizibila scopului urmarit. Noi, pâna eram activi in politica, socotim ca am procedat in acest fel.” (p. 5).

„Daca Ungaria vrea sa supravietuiasca, trebuie sa devina un stat maghiar unitar, iar nazuintele sale de maghiarizare trebuie sa infrunte toate acele aspiratii stiute ori tainice care, sub pretextul revendicarii drepturilor pentru nationalitati se indreapta in mod camuflat ori pe fata, impotriva alcatuirii statului national unitar (ungar) si graviteaza spre exterior, ba urmareste sa se uneasca cu puteri aflate in afara Ungariei...” (p. 9).

„Daca noi cautam temeiurile unui stat de drept inainte de a deveni un stat national unitar maghiar, vom fi poate un stat, eventual chiar un stat de drept, fara sa fim insa un stat maghiar unitar.” (p.15).

„Din punctul de vedere al hegemoniei rasei maghiare... acela este un bun patriot, care vrea sa rezolve favorabil chestiunea alcatuirii statului national maghiar unitar si care aproba politica nationala maghiara exclusivista, sovinista, opusa tendintelor cosmopolite, favorabile pentru nationalitati.” (p.35).

„Fara sovinism va fi imposibil sa ne cream statul national maghiar unitar. Daca vrem sa fim maghiari si daca vrem sa ne intemeiem pe acest pamânt statul national maghiar unitar – noi trebuie sa fim sovinisti (p. 212). Sovinismul fiind acea idee in care este vorba de interesele noastre nationale. Recunoastem ca suntem sovinisti; recunoastem ca sovinismul nostru nu este de data recenta, dar avem curajul sa afirmam ca daca am reusit sa aducem servicii patriei, radacinile acestora erau infipte in sovinismul nostru.” (p. 213) etc. etc....

Chiar si in aceste câteva frânturi se evidentiaza caracterul brutal al unei politici care, pe de o parte, incadra nationalitatile din Ungaria intr-o tolerata categorie inferioara, pe de alta, le plasa, ca pe niste proscrise, in afara legii. Astfel se defineste „asimilarea” in practica politicianului maghiar. Un procedeu inuman, datorita si metodelor tehnico-diavolesti de nimicire a individualitatii nationalitatilor din Ungaria dupa cele doua Diktate de la Viena.

Rezistenta spontana sau organizata fata de acest adevarat razboi etnic avea un sens moral, fiind vorba si de recucerirea libertatii, si de pastrarea unui patrimoniu spiritual. Cum s-a vazut, sovinismul maghiar isi cunoaste propriile iluzii care alimenteaza visul despre un popor de cel putin 20 de milioane.

Intre anii 1940-1944, aflati iarasi sub stapânirea Ungariei, românii din Ardealul ocupat au fost confruntati din nou cu betia maghiaromaniei, intocmai ca aceea celebrata de baronul (Dezideriu) Dezsö Bánffy. Cum altfel s-ar putea interpreta afirmatia categorica, formulata, in 1941, de contele Paul (Pál) Teleky, pe atunci prim-ministru al guvernului ungar, despre conditia de maghiar: „Daca eu spun maghiar, prin asta eu inteleg pe toti locuitorii Ungariei, fiindca la noi (in Ungaria – n.n.) in nici o imprejurare natiunea nu inseamna nationalitate”. 2

La putina vreme, un alt prim-ministru al Ungariei, László Bárdossy, cu aceeasi credinta a ungurilor in dreptatea unilaterala a „cauzei” lor si in convergenta evidenta cu ideile baronului Bánffy, la o distanta de patru decenii, avea sa dea expresie convingerii sale (cu referire la Széchenyi) ca „Toti locuitorii tarii noastre (ai Ungariei – n.n.) sunt patrioti, care au fost contopiti intr-un singur trup de evenimentele vremurilor, ale istoriei si destinului!” .

Insa cum maghiaromania a facut din neadevar si teroare un principiu si din neomenie o regula, considerând ca misiunea statului maghiar si a societatii maghiare, ar consta in a agrava si mai mult atmosfera supraincalzita de ambitii imperiale, prin toate mijloacele de atâtare, patrunse de duhorile urii sovine si xenofobe. Un vast program de actiune indreptat impotriva nationalitatilor a fost fondat pe un asemenea repertoriu de impulsuri agresive, construindu-se pâna si o conceptie perversa a istoriei in spiritul „dreptului ereditar” al natiunii maghiare, de a fi stapâna peste alte neamuri. 3

Teoriile, principiile si institutiile revizionismului erau alimentate de un program presupus patriotic. Un program insusit si reformulat – pâna astazi – in numeroase variante de politicienii Ungariei ca si de clerici, de istorici, de conducatori militari, de oameni de cultura si arta, de diplomati, de sportivi, chiar si de oameni de afaceri. Pâna si delirul terorismului ungar a actionat pe teritoriul Transilvaniei de Nord (Ungaria), mai ales la inceputul si apoi spre sfârsitul ocupatiei maghiare, in numele acestui program. Teoriile si principiile revizionismului au patruns nu numai in gândirea majoritatii maghiarilor de pretutindeni, manifestându-se in comportamentul si in limbajul conventional al familiilor si al strazii, dar pâna si in rândurile pretinsilor „aparatori ai libertatii gândirii si ai democratiei.”

In cei patru ani, când eram coplesiti de frazeologia despre vointa neclintita a ungurimii de a reusi in transformarea nationalitatilor in unguri, când a fost reperat dusmanul in fata caruia trebuia sa rezistam, fiecare dintre noi s-ar fi simtit vinovat daca n-ar fi rezistat, daca nu si-ar fi indreptat cugetul si fapta impotriva acelora care voiau sa ne frânga vointa de a ne pastra identitatea nationala.

Articolul lui Gh. Dancus, prin care ii indemna pe români la concesie si resemnare si incerca sa prefigureze o imagine a viitorului ce amintea de un model inlaturat ireversibil de istorie, chiar si daca ar fi fost scris din constrângere, arata supunere exagerata fata de autoritatea convertita in opresiune. Cu acest articol, Gheorghe Dancus s-a situat in afara intereselor generale ale comunitatii românilor din Ungaria, care isi revendica dreptul de a-si pastra identitatea, limba si, nu in ultimul rând, fiinta nationala. El a intors atunci spatele acelor scopuri care nu puteau fi atinse decât prin rezistenta si lupta solidara.

Când am vorbit lui Emil Hatieganu despre situatia de la „Tribuna Ardealului”, iesita de sub controlul intereselor noastre vitale, despre diminuarea – ori chiar disparitia – responsabilitatii personale si alterarea acesteia de catre un aparat politic ostil – era in ianuarie 1943 –, ca si despre efectele agresiunii sovinismului maghiar in orientarea ziarului (care avea ca subtitlu „Organul de afirmare a românilor din Ungaria” ) i-am sugerat, totodata, daca nu schimbarea garzii, macar intregirea corpului redactional cu o serie de colaboratori externi si tineri condeieri, care dupa colaborari anterioare izbutite s-au dovedit capabili de a implini o noua dorinta. Si intr-adevar, la raspântie de vremuri, ei erau aceia care aveau sa construiasca o punte spre viitor.

Emil Hatieganu m-a convins sa incerc a preciza autoritatea unei initiative ferme in clarificarea orientarii ziarului. Am devenit atunci – dupa justificate ezitari – secretarul de redactie al „Tribunei Ardealului”. N-as avea curajul sa afirm ca m-am cârmuit dupa vreun plan de cine stie ce iscusita strategie. Si totusi lucrurile s-au asezat ca de la sine, fara tensiunea unor discutii si a masurilor autoritare. Astfel, pentru 14 luni (pâna in martie 1944, când armata germana se instalase in Ungaria), fara pregatiri tactice, fara explicatii solemne, intr-o solidaritate spontana, s-a alcatuit noua redactie a ziarului, intregita cu parintele Florea Muresanu, Liviu Lazar, Tudor Bugnariu, Ernest Hátszegi, Wilhelm Erös (un alt gazetar evreu) si cu acei foarte tineri scriitori care au insotit cu entuziasmul, priceperea si daruirea lor evenimentele de atunci, din rândurile carora cronica istoriei a retinut numele lui Francisc Pacurariu, al lui Alexandru Anca, al lui Valentin Raus, al lui Mihai Pop, Iosif Morutan, Vasile Moldovan, Iordan Dumitriu s.a.

Era razboi, cu tot felul de agresiuni militare, civile, ideologice, materiale si morale. Boala era grava, atât de grava incât intentiile de a o combate nu erau in stare aproape de nimic.

Framântând in minte lucrurile acestea, ma gândesc acum ca toate acele cauze care au dat oarecum energie animozitatii si dezacordului dintre comunistii români din Transilvania de Nord (Ungaria) erau fara importanta si lipsite de semnificatie politica concreta.

„O subita intunecare”

Celor ramasi pe locurile lor dupa Diktat nu le era adresata de nicaieri slova româneasca. Drept care: „O noapte apasatoare s-a lasat peste suflete, o noapte groasa, o noapte grea, intocmai ca in apocaliptica viziune argheziana” (D. Micu).

Abia din ianuarie 1941, unicul ziar românesc ingaduit sa apara in Ungaria, in una din paginile sale a inceput timid sa publice poezii, proza, traduceri, note, recenzii etc., incercând sa informeze cititorii despre ceea ce se petrecea in cultura româna.

Stapânirea maghiara a cautat sa ne convinga despre inutilitatea oricarei impotriviri fata de politica de deznationalizare. Dar idealul national al românilor s-a dovedit a fi asemenea unei fiinte vii si s-a confundat cu viata. Credinta românilor a rasarit din dorinta si convingere. Au aparut – de unde oare?, din lumea sentimentului, a imaginilor, a metaforelor, a mitologiei nationale? – câtiva, nu putini, poeti. Inima lor vie a transformat cuvântul intr-o religie, pentru care sperantele si dorintele nu murisera.

Cel care isi asumase raspunderea de a redacta pagina «Grai si suflet românesc» era insa stapânit de schematism si de o conceptie saracacioasa, considerata de el drept principiu salvator. Cu deprinderi functionaresti a respectat, trei ani in sir, aceleasi argumente de slujbas inscaunat in functia administrativa a unui „sef de scoala”, având convingerea ca in absenta scriitorilor, a bibliotecilor scolare, a cartilor si revistelor de literatura românesti, absenta datorata unor „cauze istorice”, in alcatuirea speciala a unor imprejurari, „acum si aici” n-ar fi existat nici o alta posibilitate decât aceea de a incepe o alta literatura româna, pe masura conditiilor si posibilitatilor ingaduite in viata locuitorilor români ai „Transilvaniei nordice” (Ungaria). Acestui punct de vedere s-a mai adaugat si convingerea redactorului paginii „Grai si suflet românesc” ca stapânirea ungara in partile ajunse sub suveranitatea Regatului Ungar va ramâne stabila pentru viitor in conditiile noii ordini europene (nazisto-comuniste).

Pe aceste temeiuri s-a fixat si telul urmarit de Gh. Dancus, redactorul paginii de literatura la cotidianul „Tribuna Ardealului”.

(Memento. In Transilvania de Nord intre septembrie 1940 si septembrie 1944 autoritatile maghiare au interzis: 1 – vânzarea cartilor românesti de orice fel tiparite in România; 2 – editarea lucrarilor in limba româna ale acelor autori care nu-si aveau domiciliul in Ungaria; 3 – functionarea bibliotecilor inzestrate cu carti românesti; 4 – invatamântul in limba româna la nivel elementar, mediu si universitar cu exceptia liceului „coeducational” din Cluj, a Scolii medii graniceresti – din Nasaud, a teologiilor greco-catolice din Oradea si Cluj, ca si a celei ortodoxe din Cluj; 5 – Spectacolele de teatru in limba româna s.a.)

Amintindu-si de „Literatura româna in Transilvania nordica – 1940-1944”, Dumitru Micu, intr-un studiu publicat in revista „Steaua” (8 august 1978), a cautat sa lamureasca, pe intelesul tuturor, o pagina ignorata din istoria literaturii noastre.

Pentru a ne face sa intelegem vremurile, D. Micu ne aminteste de „efectul sceleratului Diktat de la Viena in sfera vietii spirituale din teritoriul instrainat”, pe care o asemuieste cu o „subita intunecare”.

Din multimea cauzelor acelei intunecari, istoricul literar a punctat: stingerea brusca a tuturor focarelor de cultura româneasca din acele parti ale Transilvaniei care au fost ocupate de Ungaria; disparitia tuturor publicatiilor in limba româna, a tuturor scolilor si a tuturor bibliotecilor de carte româneasca etc. „Singurele publicatii (in limba româna) erau proclamatiile bilingve, lipite de ziduri si porti, prin care ocupantii isi anuntasera sinistra «victorie». Nici un scriitor sau publicist de oarecare notorietate n-a ramas (mai bine zis, cei ramasi au fost expulzati de ocupanti – n.n.) cu cei un milion si jumatate de conationali abandonati in voia sortii de catre fostii cârmuitori” etc.

Fara a incerca o informare mai larga privind productia literara din paginile „Tribunei Ardealului”, despre care a scris D. Micu in studiul citat si, tot el, in „Viata Româneasca” (iulie 1981) unde a publicat studiul „Recitind pagini vechi – poezia din Nordul Transilvaniei intre anii 1940-1944”, vom zabovi asupra unor controverse datorita carora chiar intre colaboratorii ziarului a aparut un conflict pregnant, legat de orientarea si importanta culturii române in Ardealul vremelnic ocupat de Regatul Ungar. Se poate vorbi nu numai de un conflict in jurul caruia au gravitat componentele unei activitati, dar si de personaje, care prin convingerile lor au reprezentat acele forte din ciocnirea carora s-a constituit continutul obiectiv al conflictului. Unele personaje sa fi actionat – sub influenta unor pasiuni – exagerat, brutal, cu efecte deformante?

Fara a cunoaste toate aspectele mersului real al conflictului iscat intre colaboratorii paginii „Grai si suflet românesc” si redactorul acestei pagini, Gh. Dancus, istoricul literar Dumitru Micu, in studiul mentionat, scrie urmatoarele: „La inceputul anului 1944, unul dintre conducatorii «Tribunei Ardealului» care indeplinea functia de secretar de redactie, publica in ziar un amplu articol «Problema literaturii românesti in Ardealul de Nord» , ce afirma un punct de vedere diametral opus celui ce strabate articolele lui Gh. Dancus, nu numai din anii 1941, dar – mai putin manifest – si in acelea din 1943. „Potrivit opiniei lui Raoul Sorban, despre literatura ce se scria in nordul Transilvaniei, nu trebuia vorbit «ca despre o aparitie oarecum spontana care a izbucnit din nimic, crescând sub ochii nostri si incercând sa refaca de la alfabetul elementar o melodie care s-a implinit cândva pe portative majore». A sublinia, in primul rând, prezenta acestei literaturi, ca atare «admirând-o sau condamnând-o aproape numai sub unghiul acestei prezente», insemna a desprinde din constatare «numai concluzii de ordin politic, lasându-se pe planuri laturalnice problema specifica a realitatii culturale, cea axiologica». Fara a nega ca, «plecând vizionarii si deputatii rosturilor noastre, toti acei ce puteau fixa cu un cumpat matur punctele de reper», asigurând «dainuirea si ecoul in spiritul colectiv al traditiilor», Raoul Sorban considera, totusi, «o eroare majora, si de-a dreptul tragica, teza ca trebuie sa incepem totul de la inceput». Acea teza rezuma, dupa parerea lui Raoul Sorban, o mentalitate provinciala, «un provincialism care vrea sa se impuna prin chiar conditiile pe care le ofera, conditii particulare conjuncturii». Lumea româneasca nord-transilvaneana parcurgea, istoric, «ceasuri» in care «simplul fapt ca nazuiai spre articularea in grai românesc a unui vers schiop contine si justificarea actului liric, dincolo de orice problema de nuanta, de subtilitate, de valoare». Erau ceasuri penibile si nu trebuia lasat ca mediocritatea (si submediocritatea) sa profite de ele pentru a se instala in cultura, obstacolând creatia veritabila, posibila, credea Raoul Sorban, chiar in circumstantele date. Anticipând punctul de vedere al acelora care, intr-o animata discutie ce avea sa se incinga in Pagina tineretului, se vor pronunta pentru integrarea in climatul românesc din Transilvania septentrionala a valorilor universale (in opozitie cu sustinatorii ideii ca tinerii de acolo trebuiau sa-si dea silinta de a crea capodopere ei insisi), secretarul de redactie al «Tribunei Ardealului» califica «energia cu care unii dintre tinerii nostri scriitori cauta sa dezbrace haina particulara a provinciei» drept «miscatoare si semnificativa». «Daca vroim ceva – scria Raoul Sorban – atunci trebuie sa vroim a integra in spatiul si timpul nostru ritmul propriu al realitatilor ce pulseaza in traditia care se vrea continuata. E o greseala inadmisibila aceea de a indruma literatura spre un inceput, in loc s-o indrumam in mod firesc spre matca traditiei.»”

Când am combatut cerintele legate de justificarea programului cuprins in sintagma „aici si acum”, teoretizat dascaleste, am procedat astfel pentru ca o asemenea justificare crea piedici serioase pentru natura si misiunea culturii noastre nationale, cu un efect mutilant asupra functiunilor acesteia. „Aici si acum” punea sub semnul intrebarii caracterul general al culturii românesti, in jurul careia se grupase, in anii 1940-1944, intreaga existenta spirituala a natiunii, una si indivizibila.

Pe plan politic, expresia aceasta confirma posibilitatea de a se crea, ignorând evolutia istorica a culturii românesti si cu acceptarea supusa a unei conjuncturi trecatoare, un fel de subcultura, ca rezultat al unei discontinuitati nefiresti provocata arbitrar si samavolnic (Diktatul de la Viena). O subcultura primitiva, amorfa; in viziune hungarista pe masura colectivitatii neevoluate a „minoritatii valahe”, condamnata sa suporte din nou jugul robiei si sa renunte la mentinerea prin cultura a identitatii sale.

Viata nu l-a obligat pe Gheorghe Dancus sa dea socoteala pentru ambitiile si erorile sale. Dincolo de evocarea si relatarile noastre iata cum isi autodefineste el teza, despre care se vorbeste aici, in legatura cu Versuri din Transilvania nordica : „Una din problemele importante – aici si acum – este cunoasterea genetica si evolutiva a realitatilor transilvanene, pentru a fi utilizate si valorificate in sensul trebuintelor. Este cu alte cuvinte problema transilvanismului ... Aceasta problema este bine sa fie avuta in vedere mereu, in toate domeniile de activitate si pe toate planurile existentei” 4.

Fata de o asemenea perspectiva, determinata de imprejurari labile si vadit trecatoare, consemnam replica lui Vasile Moldovan exprimata in numele scriitorilor si poetilor români tineri: „Formula «scrieti baieti orice numai scrieti» si-a avut valabilitatea atunci când, intr-adevar, trebuiau puse bazele unei literaturi. Astazi cunoastem calea. Ne-au lasat-o vizibila Eminescu, Cosbuc, Arghezi, Sadoveanu, Rebreanu si atâtia altii. Daca unii considera inchis capitolul acestora din urma si – in inchipuirea lor – i-au si inmormântat, noi credem neincetat in geniul unora si in posibilitatile creatoare superlative ale altora. Vom sti deosebi insa grâul de neghina, dupa cum nu vom confunda diletantii cu incepatorii talentati” 5.

Transformarea la care nazuiau ungurii in acei ani era legata si de discreditarea si distrugerea modului de a fi al nationalitatilor, in mod special al românilor. Ungurii – considerându-se „singurii purtatori autorizati ai progresului istoric de importanta universala” (nu numai locala) – nu puteau accepta prezenta românimii in formele mai evoluate de existenta statala si sociala, nici spiritul lor care batea la poarta prezentului. Ei ar fi vrut, cum vor pâna si azi, ca românii, cehii, slovacii, sârbii – adica neamurile cu care se invecineaza – sa-si pastreze conditia de subpamânteni, de natiuni subistorice, subsociale, sa nu razbata pâna la existenta moderna, pâna la o viata proprie, actuala si independenta.

Din tabloul acelor realitati vom remarca circumstante atât de generalizate incât ele pot fi considerate tipice pentru o epoca. Intâmplarile despre care vom vorbi faceau parte din peripetiile vietii zilnice obisnuite ale românilor din Ungaria.

Tabloul acestor intâmplari care sintetizeaza un adevarat curent politic, este patruns de sentimentul dispretului fata de nemaghiari.

Limitele inguste de apreciere corecta a cenzurii privind „materialele studiate si analizate”, pentru a fi ori a nu fi aprobate ca sa apara in paginile ziarului, s-au manifestat in mai multe rânduri. Cenzura privea cu neincredere indeosebi materialele de „politica”, cele cu „probleme nationale” si minoritare; stirile despre desfasurarile razboiului, in schimb era mai putin atenta la consemnarea starii de spirit, ca adevar nemijlocit al vietii, ca si la fluctuatiile emotionale, mai mult sau mai putin discrete ale celor multi. Astfel se explica de ex. ca o seama de scrieri compuse cu naivitate (care uneori inlocuia talentul) au putut sa creeze o punte solida spre sufletele cititorilor, fiind in acord cu ceea ce se cheama opinio communis . De exemplu, cenzura nu a observat ca in poezia pe care o reproducem mai jos, autorul era in consens cu preocuparile si dorintele nerostite, tainice, ale cititorilor.

Poezia se misca intr-o lume dominata de unitatea armonioasa a unor trairi comune, iar retorica implicata in cuprinsul ei are darul s-o legitimeze si s-o duca la intelegere obsteasca, dincolo de interdictii. Epoca era a umbrelor, a semnelor, a starilor nereale desi era derivata din realitati. O asemenea sursa energetica, confuza si ascunsa, a facut ca poezia sa depaseasca limitele controlului cenzorial. La originea succesului era rolul esential al asa-numitelor senso-comune , situat intre domeniul realitatii si acela al nostalgiei.

Iata poezia – scrisa de Iosif Rabos 6 (?) – Prietenii copilariei mele : „Ma mai cunosti Ileana Cosânzeana?/ Si tu frumoase Fat, din visele de iarna?/ Voi prieteni buni ai visurilor mele/ Pe unde va iubiti, prin ce castele?// Si tu, Harap Alb, pe unde-mi ratacesti/ De nu mi-te mai plângi, de nu mi-te caiesti?/ Sau poate azi ti-e prieten Spânul cel viclean/ Si nu te temi de dânsul, nu-l mai crezi dusman?// Dar tu, Piparus Petru, ucigator de zmei,/ Tiganu-acela negru, cu negri pigmei,/ Pe unde-si doarme somnul cel de veci./ Tu, oare, pe unde-ti mai petreci?// Dar tu, Barba-Cot, si tu Sfarma Piatra/ Tu, hârca batrâna, iti arde focu'n vatra?/ Gurila, Ochila si voi ceilalti,/ Va mai aduceti aminte de când eram frati?”

Desigur, decodificarea acestei scrieri nu este necesara, desi a fost scrisa intr-un context foarte diferit de cel in care ne aflam azi. In practica zilnica a anilor Diktatului (1940-1944) cautarea si aflarea unor posibilitati de comunicare si de intelegere intre membri unei colectivitati dispretuite, cum erau românii in Ungaria, a fost indreptatita, chiar si cu pretul regresiunii formei de expresie. Fara indoiala mesajul unor productii literare asemanatoare tinea in acei ani, de conventii „conspirative”. Efectul trebuia sa corespunda cu motto-ul scrierii: introducerea unor sensuri nationale in for, in circuitul preocuparilor colective. In cazul acestei scrieri politice , opinia generala a cititorilor, cel putin in aspectele sale referitoare la imaginatie-dorinta, a reactionat favorabil, motiv pentru care a si fost multiplicata, invatata pe de rost, comentata...

Protestul nostalgic cuprins in scrierea reprodusa priveste, evident, de pe un teren imaginar, dar el deplânge sfârsitul unei realitati, al unei epoci fericite, de armonie, siguranta si unitate nationala. Scopul ei, prin urmare, nu era unul poetic, ci mai curând istoric. Cititorii scrierilor de acest tip si-au inteles propria lor viata si au vazut in istorie ceva ce actioneaza profund in existenta lor, ceva ce-i priveste direct. Ei au fost impulsionati sa-si configureze propriul prezent ca pe un moment al istoriei.

Odata cu pronuntarea verdictului de la Viena s-a petrecut o modificare in rândurile românilor: s-a trezit din nou simtul pentru istorie, pentru trairea istoriei. Confruntati cu invingatorii protocolari de la Viena, românii „invinsi” stiau, simteau ca dreptatea este de partea lor, ca destinul va continua sa apara si sa creasca din propria lor constiinta, in timp ce ungurimea „invingatoare” a rastalmacit situatia istoriei spre teluri politice retrograde.

Inviorarea sentimentului national era legata de invierea istoriei nationale, de amintirea maretiei de odinioara si a unor momente de umilinta, indiferent de faptul daca acest sentiment, daca aceasta constiinta de sine ducea spre solutii progresiste ori conservatoare. Prin urmare problemele istoriei se concentrau in jurul existentei nationale si erau dependente de aceasta.

Cu cât mai profund se daruiau românii ideii nationale, cu atât mai mult se simteau legati de viata si de diversele ipostaze ale existentei obstesti.

Sentimentul national – si nu ideea politica – constituia adevarata putere a românilor.

Un duel inevitabil

Redactorii si colaboratorii ziarului „Tribuna Ardealului” au convenit, in unanimitate si in mod firesc, sa se fereasca de orice particularism care ar putea acorda privilegiul omeniei unei rase, natiuni, etnii ori unei culturi; sa nu piarda din vedere ca nici o fractiune umana sau a unui popor nu dispune de formule aplicabile totalitatii. Prin urmare sa nu lovim pe nimeni pentru a-l ofensa in propria-i conditie nationala, sociala, religioasa etc. Ca atare nu eram nici antimaghiari, nici antisemiti si nu ne dispretuiam pur si simplu daca nu ne asemanam.

In general – si cu buna stiinta – aceasta conventie n-a fost nesocotita decât intr-un singur caz. Un caz care insa m-a obligat sa cumpanesc aparenta efemeritate a unei intâmplari ce parea a nu avea consecinte, când de fapt avea sa lase rani chiar foarte adânci intr-o alta conjunctura politica.

In fiecare zi, intre orele 13,30 – 16, instalat intr-o foarte mica si incomoda camera, faceam ultima revizie a ziarului, inainte de a fi tiparit. Un control de rutina, de obicei fara surprize. La 10 ianuarie 1944 m-a socat insa un titlu, cules pe doua coloane, in josul paginii. Titlul ii facea vinovati pe „jidani” de toate necazurile si suferintele taranilor români din Maramures. Articolul, vadit antisemit, provenea de la un colaborator ocazional si – pentru a putea fi inserat in paginile ziarului – purta avizul redactorului paginii culturale, Gh. Dancus. Acesta daduse articolasul la cules abia in ziua amintita, evitând sa ma consulte. Fara ezitare am scos articolul, inlocuindu-l cu o reclama, spre satisfactia tipografului paginator, nenea Inovan, un vechi social-democrat.

N-aveam de unde sa stiu ca articolul era anume introdus in ziar de Gh. Dancus cu intentia de a ma provoca. Era clar ca voi dispune scoaterea lui. Instalat intr-o cârciuma din vecinatatea redactiei, Gh. Dancus astepta semnalul de confirmare a dispozitiei mele. De indata ce a aflat ca articolul a fost eliminat din pagina a doua (culturala), care aparea sub girul sau, s-a si indreptat spre sediul redactiei. Fara sa-mi dau seama cine a intrat in camera (continuam sa rasfoiesc paginile ziarului), Dancus si-a ridicat bastonul si a lovit cu toata puterea spre capul meu. Aplecându-ma instinctiv, bâta a lovit in umarul meu stâng. Fiind mai puternic, l-am imobilizat, i-am smuls bastonul din mâini si l-am scos afara din camera, fara sa-l lovesc. Imi amintesc si azi momentul când am simtit, prin zvâcnetul brusc al inimii, dimensiunea cu totul neobisnuita a intâmplarii care s-a petrecut atunci, in redactia ziarului „Tribuna Ardealului”. Cu o spontana solidaritate, redactorii si colaboratorii ziarului au reactionat fata de acea penibila agresiune. Pentru a linisti spiritele, Emil Hatieganu, directorul si proprietarul cotidianului, l-a inlaturat pe Dancus din redactie, dându-i salariul pe sase luni (“ca sa aiba din ce trai”).

Trecutul contine o bogatie uluitoare, greu de explorat, de figuri si intâmplari. Cazul relatat a constituit, in anii marilor noastre incercari, o ofensa fata de acel sentiment al datoriei intelese pâna in adâncul constiintei care ne-a unit pe toti românii in fata agresivitatii lumii ungare. In fapt eram lipsiti de cele mai elementare drepturi umane si cetatenesti. Situatia noastra era aceea a unor intemnitati.

Despre o intâmplare oarecum asemanatoare a scris si Aurel Socol. Episodul aminteste de vulgaritate huliganica si de faptul ca Dancus isi concepea rolul intr-un fel propriu, cu alte gânduri, alt vocabular, alte instincte si intentii decât ale celorlalti truditori ai ziarului.

Aurel Socol (unul din conducatorii de baza ai ziarului) a scris un articol despre initiativa „senzationala” a directorului Bibliotecii Universitare din Cluj, Valentini, de a permite accesul cititorilor români la cartile lui Eminescu, Creanga, Cosbuc etc. „Un om exceptional” – a remarcat Aurel Socol in articolul intitulat semnificativ „Corbul alb”. Era prin 1943.

Iata relatarea lui Socol:

“Dimineata am dus articolul la tipografie, dar n-a aparut; informându-ne, am aflat ca dl Dancus (submediocru: in toata colectia Tribunei nu se gaseste un singur articol cu cap scris de el), desi nu era pagina lui, a scos articolul. A urmat o scena de violente verbale in sala de redactie (prezent Giurgiu si altii). Dancus spunea ca nu va admite (el) sa fie laudat un ungur, ca se pare ca nu sunt destul de bun român etc. La ripostele mele in ceea ce-l privea, a si ridicat bastonul sa loveasca. Am ramas sezând picior peste picior si zâmbitor, i-am raspuns ca «in infirmi nu lovesc», aluzie si la submediocritatea sa si la un TBC si inca ceva (asa mi s-a spus) insuficient tratate. De altcum, eu staruisem (cu pumnul in masa) la Emil Hatieganu, aflând de bolile lui Dancus: sa-i dea un salar mai mare, sa se poata trata cu medicamente straine si sa se poata supraalimenta. Pe atunci era sa-mi pupe mâna, acum ma injura. Mai târziu eu, zarind intâmplator niste texte culese pentru pagina culturala scrise de tineri din Nord in spirit antisemit, batjocoritor, am cerut tipografilor sa le scoata. Le-au scos, dar Dancus le-a bagat din nou. A doua zi le-am scos iarasi, având o discutie violenta cu el: noi nu suntem antisemiti si cum am putea fi noi antisemiti, „hoheriti” de acelasi regim; nationalitatile sa se manânce intre ele pentru bucuria si folosul stapânitorilor in acel spirit puber scârbos?! El a urmat cu invective, insulte, spume la gura. Am ramas calm si de atunci n-am avut decât dispret pentru profesorul Dancus, cum ii place sa-si zica...!” 7

Dupa ce Dancus ma lovise cu bastonul, in conventiile acelor vremuri si a imprejurarilor locale, nu ma puteam adresa justitiei ungare pentru repararea ofensei ce mi-a fost adusa. Si atunci am recurs la singura solutie ce parea posibila, l-am „provocat” pe Dancus la duel.

In procesul verbal „redactat in Cluj la 11 ianuarie 1944 (...) in locuinta dlui Dr. Aurel Hetco (...) in chestia de onoare ivita intre domnii Raoul Sorban si Gh. Dancus” se recapituleaza astfel situatia:

„Dl. Raoul Sorban ne comunica verbal, ca in ziua de 10 ianuarie, orele 13½ in localul ziarului «Tribuna Ardealului» din Cluj, fara nici un motiv just a fost grav insultat prin lovire cu bastonul de dl Gh. Dancus, din care motiv doreste sa ceara satisfactie de la susnumitul pe cale cavalereasca. Roaga pe subsemnatii sa-i serveasca ca incredintati la indeplinirea formalitatilor prescrise de Codul de Onoare.

Subsemnatii (Dr. Aurel Hetco, avocat si Dr. Liviu Telia, medic) declara ca primesc aceasta insarcinare...” Etc.

Asadar am cerut socoteala in unicul mod onorabil pentru ofensa ce mi-a fost adusa. Ce insemneaza aceasta? Trebuia sa ma astept si sa ma pregatesc de aici incolo la atacuri fata de mine, declansate de armele urii si ale razbunarii. Se intelege de la sine ca faptele au repercusiuni asupra destinului, care la rândul sau depinde de directia in care actioneaza acesta in imprejurari date. In viata lui Gh. Dancus consecintele faptelor sale anterior acumulate au intervenit rapid si lamuritor, lasându-se târât in conflicte si razbunari penibile, neavând moralitatea necesara pentru a-si stapâni impulsurile spre a apara convingeri pe care sa le considere sfinte.

In fata numeroaselor ciudatenii si contradictii ale vremurilor de mult apuse, noile generatii intra la banuieli in privinta seriozitatii unor conventii sociale de odinioara, luând cunostinta de ele cu neincredere, fiind obisnuite sa priveasca cu rezerva ori sa nu lase cale libera nici unei opinii ce nu corespunde conventiilor de azi.

Când imi amintesc de dueluri in general, ca si de duelurile pe care nu le-as fi putut evita decât cu riscul de a fi considerat – si de a ma fi considerat – un „descalificat” conform unei cutume depasite azi – acestea nu mi se par niste izbucniri ale amorului propriu, ci implinirea fara remuscari ori rezerve, a unor obligatii. In orice caz provocarea la duel a lui Dancus nu era o umoristica forma subiectiva de extravaganta, ci un act de compensare morala in legatura cu o agresiune mârsava si de prost gust.

Supravietuirea unora din documentele acestei provocari permit fixarea in real a cazului. Astfel la 12 februarie 1944 „imputernicitii” mei, Dr. Aurel Hetco si Dr. Liviu Telia „recapituleaza rezumativ starea de fapt in scopul examinarii comunicatului primit din partea Comisiunii de Arbitrii si aplicarea concluziunilor, in conformitate cu dispozitiile Codului de Onoare (V. Clair, ed. 1943)”.

Aflam din acel proces-verbal ca, Gh. Dancus fiind concediat din postul de redactor la Tribuna Ardealului „considera ca dl. Sorban a primit o deplina satisfactie, deci dl Dancus nu e obligat a da si o satisfactie cavalereasca in plus, numai atunci daca un juriu de arbitrii se va pronunta in sensul ca concedierea dlui Dancus nu-i detrage dreptul dlui Raoul Sorban de a cere o satisfactie pe cale cavalereasca”.

Comisia de arbitri s-a constituit astfel: din partea mea au fost propusi d-nii Dr. Simeon Tamas, avocat si dl Liviu Lazar, profesor universitar, iar din partea lui Gh. Dancus d-nii Dr. Alex Tufan, avocat si Dr. Iuliu Oros, avocat. La rândul lor acestia au convenit ca presedinte al Comisiei sa fie dl Dr. Iuliu Micsa, avocat din Dej.

“Intrucât dl Gh. Dancus nu a fost dispus sa dea declaratia obligatorie ca va accepta si ca se va supune neconditionat sentintei de arbitraj, Comisia de Arbitri pe baza art. 258 din Codul de Onoare al lui V. Clair (pag. 148) («denegarea declaratiei e echivalenta cu retragerea de la arbitraj, respectiv cu denegarea satisfactiei pe cale cavalereasca») considera chestiunea de onoare ivita intre d-nii Raoul Sorban si Gheorghe Dancus incheiata cu toate consecintele prevazute de uzantele si regulile Codului de Onoare fata de dl Gh. Dancus, care a refuzat a se supune lor prin darea de satisfactie pe cale cavalereasca”. Prin urmare, refuzând sa dea satisfactie pe „cale cavalereasca”, Gh. Dancus si-a pierdut calitatea de a fi considerat un „om de onoare”!

“Cazul Dancus”, ca fapt de viata, n-ar merita sa fie inregistrat in cronica vremurilor. El trebuie totusi mentionat pentru efectele sale ulterioare. Inclinarea omului spre delatiune a provocat socuri brutale, determinari primejdioase, anchete sâcâitoare, arestari care au facilitat aparitia unor situatii dispunând de forte mai mari decât le-au avut cazurile reale. Motorul acestora era denuntul – ca practica si argument politic in regim socialist. De altfel, delatiunea ca profesie, in deceniile crizelor politice, aparute la noi in anii dominatiei comuniste, a luat amploare ca pretext decisiv pentru anihilarea dusmanului „ideologic” si de clasa, asigurând delatorului posibilitatea de a-si asterne câte o „cariera” confortabila, fara ca aceasta sa fie motivata de calitati mature si implinite intr-o specialitate oarecare. Fireste, tendinta spre falsuri avea cauze politice. Dar sa tratam problema mai concret.

Dupa inlaturarea sa din redactia ziarului „Tribuna Ardealului”, Dancus a compus o „scrisoare catre Românii din Transilvania nordica”, expediata prin Posta Regala Ungara in 200 de exemplare pe adresa unor preoti, cooperatori, liber profesionisti etc. români. Scrisoarea il acuza pe Emil Hatieganu ca ii favorizeaza pe straini (evrei) si democrati (comunisti). (Ungaria si-a legat, in acei ani, aspiratiile politice de nazism.) Au mai fost pusi pe banca acuzatilor toti aceia dintre noi – Aurel Socol, Liviu Lazar, Gh. V. Giurgiu, Francisc Pacurariu s.a. – ale caror mame, sotii ori iubite erau „straine” (nemtoaice, evreice, maghiare, armence). Mai erau denuntati Florea Muresanu, preot si Eugenia Muresanu, scriitoare, „amândoi legionari fanatici”, care „lucreaza din rasputeri pentru a-i legionariza si pe Românii din Transilvania nordica”. Etc. (Pentru oficialitatea din Ungaria a fi „legionar” echivala cu a fi român „ultranationalist!”) Fireste „informarea” epistolara a lui Dancus din ianuarie 1944, adresata românilor din Transilvania nordica, inainte de a ajunge la destinatari, a ajuns in mâinile politiei secrete ungare. Au urmat anchete, cercetari, descinderi, in redactie, in locuintele redactorilor si colaboratorilor ziarului, la Emil Hatieganu etc.

Un alt recital de insinuari si delatiuni, de care s-a folosit Gh. Dancus pentru a distruge „clica lui Hatieganu” in general si pe mine in special, a aparut peste un an, in aprilie 1945, intr-o brosura intitulata In contra ticalosilor, Crâmpeie privitoare la clica Hatieganu. 8

La data publicarii acelui denunt ma aflam in arestul politiei din Cluj mai bine de o luna, in urma dispozitiilor date de Lajos Jordáky in calitatea sa de copresedinte al râvnitului stat independent al Transilvaniei de Nord (celalalt copresedinte fiind Teofil Vescan). Arestarea mea a fost pusa la cale de mafia ungara care voia astfel sa ma „sanctioneze” pentru cuprinsul unor articole publicate in presa centrala („Ardealul”, „Curierul” si „Jurnalul” lui Tudor Teodorescu-Braniste) in legatura cu uneltirile si actiunile maghiare de a federaliza Transilvania si cu labilitatea cameleonica a deputatului „horthyst” Imre Mikó, care incerca sa transforme meritele sale naziste in „merite comuniste”.

Brosura lui Gh. Dancus – despre care acesta precizeaza ca l-a predat in 25 aprilie, “On. Chesturii Politiei Cluj, la cerere” – a fost tiparita intr-un tiraj de 15.000 de exemplare, fiind subventionata de Partidul Comunist din România, prin secretarul acestuia Miky Goldberger si prin Lajos Jordáky. Se urmarea compromiterea lui Emil Hatieganu, personalitatea caruia era asociata, in acei ani, lumii românesti nord-ardelene, fiind expresia cea mai autentica a aspiratiilor acestei lumi. Atacul trebuia declansat neaparat de un român. Singurul intelectual care s-a incumetat sa comita o asemenea blasfemie a fost Gheorghe Dancus. La acea data Emil Hatieganu se afla intr-un arest al Gestapo-ului undeva in Ungaria. In aceasta afacere, Dancus etalase calitatea sa de profesor si de autor al unui calendar (partea culturala), a doua volume (Versuri din Transilvania nordica, Din viata satului transilvanean , antologii intocmite de I. Breazu, „de mine – afirma Dancus – numai ingrijite si potrivite cerintelor cenzurii de atunci”).

Cu aceasta zestre „stiintifica”, delatorul a fost rasplatit, adica „promovat” de P.C. din România in importanta functie stiintifica de director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei, functie pastrata pâna la moarte. Cazul acesta ramâne o marturie a vremurilor coborite prea aproape de glodurile pamântului, de forfota celor fara invatatura, fara pregatire morala, fara constiinta de om.

(Amintindu-si de brosura intitulata Impotriva ticalosilor, scrisa pe când Hatieganu si Socol erau deportati de Gestapo si se parea ca nu se vor mai intoarce vii, Aurel Socol in „Furtuna deasupra Ardealului”, „n-are cuvinte s-o caracterizeze”.)

Din imbulzeala acuzelor formulate de Gh. Dancus despre mine in „mentiunile predate” Politiei din Cluj, „la cerere”, de asta-data in spirit „democratic-comunist” (ca doar se schimbase lumea!) se desprind urmatoarele soapte de umbra in spirit „comunist”:

“Ca (R.S.) este omul de casa al lui Al. Vaida-Voevod, parintele si protectorul huliganilor; ca a fost seful de cabinet al Rezidentului Regal, Coriolan Tataru, intr-o vreme când legile n-aveau nici o valoare, când nu puteai protesta impotriva ticalosilor si ilegalitatilor”, „ca a imbracat uniforma de paiata a Frontului carlist”; „ca in toamna anului 1940 a parasit Clujul refugiindu-se la Bucuresti spre a-si continua activitatea «democratica»; „ ca dupa câteva saptamâni de refugiu, vazând ca patronii sai nu mai au puteri totale... si-a cautat alti stapâni si a aparut, iarasi la Cluj ca cetatean român (...) In acel timp comandantul suprem al jandarmeriei ungare era unchiul lui R.S. (generalul)” (...); „ca in cei 4 ani de teroare fascisto-horthysta, «conducator» cu puteri depline al Românilor din Ungaria a fost impus si mentinut cu forta, atât din partea guvernului din Bucuresti cât si a celui din Budapesta, dl. Emil Hatieganu, un genial cameleon, escroc si intrigant. Acest batrân ticalos avea atât de mari atributii si puteri incât dorintele si vointa lui erau lege”; „ca in ianuarie 1944, prin provocari si intrigi murdare, l-a determinat pe Emil Hatieganu sa ma dea afara din redactia ziarului «Tribuna Ardealului»;; „ca, impreuna cu Hatieganu si cu escrocul Dr. Mihai Marina (consulul general al României la Oradea n.n.) au intocmit contra mea un dosar (...) cuprinzând activitatea mea de stânga... Am fost silit sa trimit niste scrisori (unele au ajuns si pe la alte persoane, rastalmacite chiar) prin care il acuzam ca este cameleon, ca lucreaza cu elemente de neincredere, «straini», «comunisti» etc. Terminologia insa am plasat-o intre ghilimele si am specificat ca este vorba de escroci si farsori” (subl. ns.); „ca in tot decursul celor 4 ani a fost in serviciul celui mai negru fascism, al Sigurantei generale din Bucuresti, al Gestapo-ului si al Kémelhárito-ului (Biroul II al Armatei Regale Ungare de contraspionaj – n.n.). Desele intâlniri ce le facea la Budapesta, unde petrecea mult timp la Legatia României (era licheaua si primul om de incredere al lui Eugen Filotti, plenipotentiarul României la Budapesta; era fartatul de cruce al consilierului de presa, Septimiu Bucur), pe la Ministerul de Externe ungar si pe la unchiul sau, Comandantul suprem al jandarmeriei ungare; avea rosturi despre care ar putea fi poftit sa dea seama, acum când este foarte necesar sa fie divulgate si cunoscute toate escrocheriile si porcariile regimurilor fasciste din trecut”; „ca, cu ocazia ducerii Evreilor in Ghetto, când impreuna cu advocatul Dr. Aurel Socol si sub patronajul lui Hatieganu au organizat trecerea unor Evrei peste frontiera in România, au jucat un rol infam jupuindu-i de bani si bijuterii si, apoi facându-i sa cada in mâna autoritatilor; ca dupa lovitura din 23 august 1944 isi cauta alti patroni in partidele «istorice». Ramâne mai departe omul de incredere al lui Eugen Filotti..., dar se baga si sub pielea lui Ionel Pop («Inalt Comisar al Ardealului de Nord») la care a functionat – in taina – si ca sef de cabinet. Cu Leon Bochis si altii pregatesc si indeamna lumea sa se inroleze in garzile «Iuliu Maniu», sa vie si sa «democratizeze» Transilvania eliberata. Vorbeste si la Radio Bucuresti, proslavind personalitatea si meritele «democratice» ale fostului conducator al Românilor din Ungaria, Emil Hatieganu, ca «martir al democratiei»; mai proslaveste «meritele literare» ale colaboratorilor sai, indeosebi pe sotii Muresanu («parintele» Florea si «scriitoarea Eugenia»). Scrie si articole prin ziare («Curierul», «Ardealul») tot despre «democratie» si «martirajul» lui Hatieganu, accentuând ca nu este bine si oportun acum sa se scormoneasca trecutul, sa se puna intrebari despre felul cum a «condus» «Conducatorul» Hatieganu... Ba a scris articole chiar la adresa Ungurilor, atacându-l pe fostul deputat Mikó Imre... A venit si aici, in Transilvania nordica, cu misiuni discrete de la partide, indeosebi de la Inaltul Comisariat. Plaseaza «dispozitii categorice de sus»: nimeni sa nu se amestece in treburile publice, nimeni sa nu ocupe functiuni publice in noua ordine politico-sociala, nimeni sa nu intre in noile organizatii politice. Aceasta propaganda facuta de el si de alti emisari, fie veniti de la Centru, fie localnici, s-a resimtit in primele luni, spre nenorocirea Românilor din Transilvania nordica”.

In concluzie: „aceasta campanie a fost pornita de Raoul Sorban si ceilalti ortaci de banda mânati de interesele vitale ale clicii Hatieganu: compromiterea si inlaturarea din viata publica a tuturor acelora care ar putea sa contribuie la divulgarea ticalosiilor comise in timpul celor patru ani de teroare hateganisto-horthysta”.

Un denunt mediocru si banal, plasmuit in terminologia vulgara a epocii comuniste, dar cu consecinte grave mai târziu: ostracizarea si arestarea lui Emil Hatieganu, a lui Aurel Socol, Gheorghe V. Giurgiu si a mea. Cât de putin ne cunoastem tara si oamenii ei!

Denunturile repetate au fost fructul unei vietuiri lipsite de orizont si al unor conjuncturi marunte, searbade, alimentate de dorinta parvenitismului de duzina, stimulate de factorii politici ai regimului comunist.

Dancus a redus tara si neamul la nevoile sale proprii intre cei patru pereti ai unei anticamere, unde era in asteptarea maruntei ori marii ocazii de parvenire. Contributia lui la omenia locului sau de viata a fost asemenea bâzâitului unei muste prinse pe hârtia lipicioasa. Dar musca era infectata cu microbul leprei.

Cu oarecare tristete, mai bine zis cu un sentiment amar de jena, am recapitulat acest episod din biografia ziarului Tribuna Ardealului si din biografia mea. Nu m-as fi apucat sa amintesc de el daca n-as crede ca este necesar macar azi, dupa aproape 60 de ani, sa deslusim in caracteristicile acelor fenomene, care ulterior s-au intins in viata noastra publica si in relatiile personale, senzatia dezgustatoare a ingerintei, a amenintarii ascunse si mai ales a legitimarii acestei amenintari.

In incheierea acestei relatari imi pun – a câta oara? – intrebarea: ce anume insufletea indeletnicirea periculoasa de gazetar român sub ocupatie maghiara? Raspunsul se cuvine a fi spus raspicat: fermentul era perspectiva ametitoare a eliberarii despre care in paginile ziarului nici macar nu se putea vorbi altfel decât metaforic, aluziv.

Amintindu-si de propria sa munca de gazetar in Ardealul instrainat, George Sbârcea scrie astfel despre „Tribuna Ardealului”: „Cine isi mai aminteste de trecutul eroic al presei din provincia de peste munti? De profetii visurilor implinite; modesti dar neinduplecati, de prefatatorii marilor izbânzi, de cuvintele de ordine, de nestinsa incredere in viitor a gazetarilor de altadata? Cum concentram in foile acelea tiparite pe hârtie ieftina, in conditii tehnice inapoiate, in putinele lor pagini, aspiratiile publice, ecoul Neamului intreg! Fiecare exemplar raspândit in popor echivala cu o batalie câstigata, fiecare pagina semana cu un drapel tricolor desfasurat peste sufletul românismului. Poporul necajit nu avea decât doi piloni, doua refugii: Biserica si Gazeta. Amândoua isi aveau usile in permanenta deschise catre durerile celor multi, si daca preotii coborau uneori de la inaltimea amvonului pe pamânt, intre bicisniciile vietii de toate zilele, facând politica, apoi nu o data gazetele Ardealului se ridicau pe culmile credintei fanatice, prin neclintita lor incredere in izbânda Neamului...” 9

A fost oare cu putinta sa-ti aduci contributia pe tarâmul gazetariei românesti fara darul raspunderii obstesti!?

Solutii politice prin crime

Situatia românilor si evreilor din Transilvania de Nord (Ungaria) poate fi asociata cu invazia – si practica – raului, cu brutalizari, prigoane sadice practicate de institutii ungare de stat si sub indrumarea acestora, ca si de oameni de rând, care, acceptau cu supusenie obiceiul vremii. Printre practicantii raului a predominat tipul omului supus, ascultator, conformist, gata mereu si oricând sa satisfaca intentiile si dorintele puterii statului. Puterea avea nevoie de executanti dispusi sa tina sub controlul teroarei intreaga sfera a vietii „nationalitatilor” ca sa obtina supunerea timorata a cetatenilor. In momentul culminant al antisemitismului maghiar din anii razboiului, când au fost organizate ghetourile si convoaiele de deportati spre lagarele de exterminare din afara tarii (Ungariei), au fost ucisi 618.000 de evrei din Ungaria, din care aproximativ 200.000 erau transilvaneni. In privinta românilor exterminati, autoritatile Ungariei au preferat ca acestia sa fie anihilati prin structurile militare, intrucât in cadrul unei armate, aflata pe picior de razboi, puteau fi exterminati oameni fara limita si cu sânge rece, fiindca legile imperativelor militare pot justifica si asemenea actiuni. De altfel puterea traditiei de a uza de armata pentru reglarea unor calcule etnice era activa in Ungaria inca din anii primului razboi mondial, când cea mai mare parte a armatei ungare era alcatuita din tineri români, slovaci, ruteni, svabi etc. Scopul urmarit? Un raport mai „convenabil” dintre majoritatea nationalitatilor si minoritatea reprezentata de maghiari , minoritari in propria lor tara.

Sa ne abtinem insa de la a blama caracterul national al rezolvarilor politice prin crime, fara a ne bizui pe fapte. Mecanismul totalitar al Ungariei si-a insusit practicile naziste, fara ca acestea sa incarce cu remuscari constiinta etica a tarii si a indivizilor participanti la diverse actiuni criminale. Totusi pacatele comise impotriva evreilor, românilor, sârbilor nu s-au datorat doar politicii totalitariste a statului maghiar, cât mai ales constiintei morale viciate a societatii si indivizilor. In conceptia totalitarismelor, in general, a celei ungare, in special, dusmanul era considerat a fi prezent in interiorul tarii. Aceasta idee era intregita si sustinuta de concluzia ca acel dusman trebuie anihilat, trebuie nimicit. Evreii si românii, in anii celui de-al doilea razboi, au fost considerati in Ungaria „dusmani de rasa” ai ungurimii, ca atare razboiul de exterminare pus la cale impotriva lor era socotit motivat si necesar. Am cunoscut noi insine printre cadrele de comanda ale unei unitati de munca fortata militarizata (“munkásszázad”) oameni de rând, oameni obisnuiti, desigur buni familisti la casele lor, care au savârsit atrocitati si crime. Unde era constiinta lor morala? Am mai cunoscut paznici de inchisoare care nu ezitau sa brutalizeze pâna la schilodire. In Transilvania de Nord (Ungaria), de-a lungul celor patru ani de ocupatie, eram amenintati, urmariti, agresati fizic si moral, maltratati: - românii si evreii. Impotriva nelegiuirilor revolta nu era posibila.

Panorama celor patru ani de ocupatie maghiara contine multe intâmplari care provoaca indignare, revolta, mâhnire. Voi incerca sa iau in evidenta câteva, fiindca inventarul complet al nelegiuirilor, nici n-a fost inca intocmit si nu s-ar putea comprima nici macar intr-un volum.

Ungaria a participat la razboiul antisovietic cu o armata – a II-a – compusa din 256.000 combatanti, dintre care cca. 150.000 erau români, iar ceilalti proveneau din rândurile altor „nationalitati” (slovaci, svabi, ruteni etc.) Daca in Cotul Donului armata ungara a suferit cea mai dezastruoasa infrângere din intreaga sa istorie moderna, pe planul intern al politicii de maghiarizare, infrângerea militara, cu pieirea a 100.000 de români, morti si disparuti, a reprezentat un succes in conformitate cu ansamblul doctrinelor ungare de maghiarizare a tarii.

Cei care au urmarit desfasurarile luptelor din primul razboi mondial au remarcat ca cca 65% dintre cei cazuti ca ostasi ai Regatului Ungar pe diversele fronturi erau români. Desigur statisticile oficiale ungare nu au dat in vileag – nici atunci, nici in anii celui de al doilea razboi mondial – cifrele celor morti ori disparuti pe fronturi dupa nationalitatea lor. In ambele imprejurari a intervenit camuflajul dar si o stare de indiferenta, un fel de infirmitate nationala a românilor fata de o situatie foarte grava. Numai aceasta stare de indiferenta poate explica familiaritatea excesiv exaltata si mediatizata a „colaborarilor” actuale dintre Armata Româna si Armata Ungara, in acele imprejurari in care Armata Maghiara continua sa se insiruie sub simbolurile aceleeasi steme sanstefaniste (simboluri ale stapânirii ungare peste Transilvania si peste „nationalitati”), ale aceluiasi drapel de totdeauna, si se leaga de misiunea sa istorica cu acelasi juramânt de ieri si de azi, cu acelasi text al imnului national intr-o neschimbata nazuinta. Cu ajutorul administratiei civile si militare ungare s-a savârsit – cum s-a mai spus – asasinarea a cca 200.000 evrei ardeleni (si inca a 418.000 evrei din Ungaria), a celor cca. 100.000 de români, a unui numar greu de precizat de tigani, ca si expulzarea si gonirea din Ardealul de Nord (Ungaria) a sute de mii de români. Prin urmare aceeasi armata, ieri si azi, se arata neinteresata de-a lungul istoriei de necesitatea unor lamuriri si intelegeri reciproce cu vecinii si cu nationalitatile din cuprinsul Ungariei.

Mai avem motive sa retinem un alt aspect care, pe buna dreptate, poate stârni nedumeriri. Cum este indeobste cunoscut, statul ungar pe de o parte, pe de alta ungurimea, au cerut in mod public iertare pentru crimele pe care le-au comis: de doua ori de la slovaci, de mai multe ori de la evrei, o data de la sârbi. Dar nici statul maghiar nici ungurimea nu au cerut scuze ori iertare – si nu considera necesar s-o faca – pentru crimele savârsite de-a lungul istoriei fata de români!

Putem oare ramâne netulburati in fata fortei semnificatiei limpede cuprinsa in aceasta situatie?

Ca incheiere ma simt indemnat sa arat ca satul Stoiana, unde am revenit in 1991, dupa vreo patruzeci de ani de exil, a simtit nevoia sa confere simbolului tot ceea ce depaseste puterea de intelegere a satenilor. In centrul satului a fost ridicat un obelisc cu mesaj memorial, prin care oamenii vor sa-si arate sentimentele si gândurile (colective) intr-o inscriptie. Pentru a fi corect intelese – inscriptia si epoca pe care o evoca – sunt necesare câteva lamuriri.

Satul Stoiana a fost si este locuit de români, majoritatea locuitorilor, si – in prezent – de cca 5% maghiari, care traiesc alaturi intr-o fireasca si calma armonie. In 1940, dupa Diktatul de la Viena, majoritatea tinerilor români s-a refugiat in România.

Intr-o asemenea imprejurare, inscriptia si numele celor cazuti in razboi, gravate pe obeliscul din satul Stoiana, divulga starea in care a fost azvârlita lumea româneasca. Dar mai ales taranii români.

Iata textul acestei inscriptii:

„EROII CAZUTI IN AL DOILEA RAZBOI MONDIAL: ALBUS STEFAN, FELDINGER ABRAHAM, MORAR F. EUGEN, MURESAN P. GAVRILA, MURESAN I. STEFAN, POP T. IOAN, POP T. IZIDOR”

„Eroii”, adica victimele, erau sase tineri români si un tânar evreu! Nici un ungur! Situatia nu s-a datorat imprevizibilului, ci rânduielilor stabilite de statul maghiar, care transformase dispretul si opresiunea in crima oficializata. Era vremea când românii au ajuns sa traiasca intr-o tara unde oastea din care faceau parte nu era a lor, ci a unora care se aratau a fi fost dusmanii lor.

Obeliscul de la Stoiana, si alte multe asemenea semne de morminte ale satului românesc din Ardealul de Nord (Ungaria), se arata astazi asemenea unei sumbre profetii pentru viitor.

Degeaba se straduie propaganda hungarista sa ne prinda in pânzele unor blânde iluzii, adevarul ne ia de mâna si ne obliga sa-l urmam, inlaturând valul care incearca sa ni se lase pe ochi.

In refugiu la Bucuresti

Diktatul de la Viena a lasat amintiri prevestitoare de mari complicatii si chiar de nenorociri. Era unul din ultimele masacre politice regizate de nazisti inainte de izbucnirea razboiului germano-sovietic, care in orizont european si in efectele lui a pus capat vietii noastre inocente si ne-a implicat, prin consecinte, in destinul celor haraziti sa infrunte groaza anilor si intâmplarilor razboiului, cu evenimentele sale fatale.

Diktatul a marcat inceputul unui timp in care aveau sa se desfasoare, sub ochii nostri, istorii dramatice, cu urme dezastruoase pentru oameni si neamuri. In cazul meu, mi-a remodelat viata si destinul, aruncându-ma in conflictele si controversele morale ale epocii.

Constiinta oamenilor era ravasita de spaime si pericole, ranita de neputinta in fata destinului, marcata de semnul germanic al national-socialismului militarist, nimicitor de pace si de omenie.

Am parasit Clujul in ziua de 10 septembrie 1940, insotindu-l pe seful meu, rezidentul regal dr. Coriolan Tataru. Ne-am oprit la Turda. Orasul era nelinistit si cuprins de crize, de panica chiar, si de revolta. Investirea cu puterea suprema in stat a unui general, care emitea proclamatii, a fost primita cu incredere si aclamatii de opinia publica.

De la Turda ne-am indreptat spre Bucuresti. In vâlvataia capitalei am cautat sa ma feresc de cei animati de impulsuri agresive, extremiste, fata de realitatile vremii.

Circumstantele erau de asemenea natura incât favorizau domnia celui mai temerar si mai abuziv bun plac. Se mânuiau cuvinte belicoase, dar cu prea putina participare la starea adevarata pe care istoria o impusese tarii si locuitorilor ei.

Vremea, despre care incerc sa vorbesc, a fost pentru români, vremea unei prabusiri nationale. A unei prabusiri trecatoare. O vreme de capitulare, de resemnare, de sfârseala.

Vremea in care scriu aceste insemnari este, din nou, vremea unor catastrofe, fata de care infrângerea de la 30 august 1940 pare o criza oarecare. Fiindca ceea ce se petrece acum ar vrea sa poarte semnele unui final, de care izbuti-vom oare sa scapam? O stare rusinoasa, datorata unor politicieni diletanti – invaluiti, majoritatea lor, in taceri, complicitati, stângacii si afaceri vinovate. Lumea toata stie ori intuieste adevarul, pe care il citesti in ochii incremeniti de indignare ai tuturora de fiecare data când puterea capituleaza fara a opune rezistenta, fara batalii. Cine ar putea sa masoare amploarea acestei prabusiri la care incearca sa contribuie ura nemarginita si dispretul atavic, ce nu se stinge de veacuri in politica unui popor de lânga noi, dispus sa ne suporte doar in calitate de argati.

Atunci, in toamna anului 1940, am fost prevenit de Iuliu Maniu ca ar fi ingrozitor sa ajung „in mâinile strainilor”, când a aflat ca intentionez sa ma intorc „acasa”, la ai mei, lânga Cluj (Ungaria), unde „tara” nu mai putea exercita nici o protectie asupra românilor; unde populatiei românesti majoritare ii va fi impusa o ideologie si o limba straina pentru a o integra unui râvnit si presupus imperiu, la discretia unui „dusman fara mila”.

Despre Iuliu Maniu, pe care il cunosteam din copilarie, trebuie sa notez, fara a ma afla sub impulsul unui sentiment de admiratie romantica, ca personalitatea sa avea maretie istorica. O personalitate stapânita de pasiunea infaptuirii unui tel coincident cu un curent larg ce cuprindea nazuintele intregului popor.

De când l-am cunoscut, din copilarie cum spuneam, stiam ca prin Iuliu Maniu s-a concentrat intr-o fapta istorica programul national al tuturor românilor: Unirea Ardealului cu Tara Mama.

Am relatat in alta parte despre imprejurarile in care Iuliu Maniu a obtinut eliberarea mea din arestul politiei legionare din Bucuresti, la inceputul lunii octombrie 1940, când m-a pus in fata unei dileme: Ancara ori Cluj? La Ancara ar fi urmat sa actionez in anii razboiului ca agent al sau, legat astfel, sub aspect politic, de destinele P.N.T.-ului.

Am optat pentru reintoarcerea la Cluj.

Bucurestii se aflau sub stapânirea miscarii legionare. Marsurile entuziaste si sonore pe strazile capitalei erau continue. Se cântau, se declamau, in cor, lozinci. I.T.B.-ul (se numea altfel), C.F.R.-ul, studentimea – tineretul in general –, preotimea (ortodoxa), muncitorii din fabrici, functionarimea etc. dadeau forma imaginii entuziasmului legionar. Toti in uniforme verzi, in cizme, cu diagonale si, destul de multi, inarmati cu pistoale la centura. Printre manifestanti nu se vedeau ofiteri, nici soldati. O impresionanta avalansa umana, de o viguroasa mobilitate demonstra, in cadenta pasilor militarosi, forta miscarii legionare ce parea a stapâni sufletul orasului, viata tarii.

Imaginea aceasta era patetizata de preotii in odajdii, purtând cruci, evanghelii si cadelnite, care oficiau mici ceremonii, cu rugaciuni, ingenunchieri, cânturi si tamâie, mai ales la intersectiile strazilor, in amintirea martirilor Garzii de fier.

Aceste manifestari, in comparatie cu cele care aveau sa urmeze peste numai patru ani, sub stindardul drapelelor rosii si al Internationalei, pe aceleasi strazi, ocrotite uneori de prezenta, alteori de marele prestigiu al fortei Armatei Sovietice, erau spontane, simtite dinauntru de participanti si, fara indoiala, sincere. Tocmai aceste aspecte m-au pus pe gânduri. Era vorba de o stare de spirit reala, traita profund de participanti si nu de o dispozitie venita dinafara. (Mai intâlnisem acest fenomen fascist de masa in Austria, in anii premergatori Anschluss-ului.)

Inainte de a fi vazut aceste manifestari, credeam (si nu numai eu) ca miscarea legionara nu are „priza” in masele largi ale poporului. Chiar daca se tine seama de coeficientul de oportunism ce insoteste orice miscare politica oficializata (s-a constatat doar cât de usor aveau sa se lepede, in masa, oportunistii Garzii de fier – si apoi adeptii conjuncturali ai bolsevismului – de mult trâmbitatele lor convingeri vitale! la primele semne de criza!. Manifestarile legionare, vazute de mine in toamna anului 1940, la Bucuresti si in tara, erau demonstratiile unei remarcabile vitalitati politice si ale unor reale trairi colective si personale. Exista, fireste, un interes care ii indemna pe oameni la o solidaritate militanta. Unul din telurile acesteia era, fara indoiala, dobândirea unor conditii de trai mai bune, mai umane, pentru un larg si numeros grup social. Atât legionarii, cât si comunistii au afisat, ca scop, eliberarea colectivitatii, afirmarea „interesului general”, „schimbarea radicala a situatiei”. Dar numai pasiunea luptei politice in sine n-a rezolvat problemele, de orice natura ar fi fost ele.

In acele saptamâni din toamna anului 1940, agitate de furtuna dezlantuita a strazii, m-am simtit stingher si neajutorat. Aurel Buteanu era si el debusolat, asemenea tuturor national-taranistilor, care devenisera constienti de puterea masei legionare si, inclusiv, de forta operationala a nazismului in România. Doi dintre corespondentii de presa straini, care ma frecventau, s-au dovedit a fi clarvazatori. Unul era Winston Burdett, de la Radio Columbia (SUA) si prietena lui, italianca Lia Schiavi, o antifascista bine cunoscuta in acea vreme, obsedata de perspectiva razbunarii fasciste. (Peste putin timp a si fost asasinata in Turcia.) Inca din prima parte a lunii septembrie ei credeau a sti ca in curând vor sosi trupe germane in România, de fapt o armata de ocupatie, indiferent de denumirea ce i se va da. La sfârsitul lunii cei doi corespondenti cunosteau deja pâna si cazarmile in care se vor instala unitatile nemtesti la Bucuresti si in provincie. Winston Burdett avea certitudinea ca vechea si idilica ordine a vietii, cu normele ei considerate imuabile solicitând siguranta, demnitatea, stabilitatea si alte drepturi ale persoanei, nu sunt doar periclitate, ci vor fi chiar abolite. Insasi existenta noastra fizica va fi pusa sub semnul intrebarii; vom fi chiar descurajati si distrusi moral. Iar intreaga noastra lume, mostenita de pe vremea bunilor si respectabililor parinti, se va narui. Burdett fusese corespondent de razboi in perioada conflictului finlandezo-sovietic, in zona ruseasca a frontului, unde – spunea el – isi descoperise niste aptitudini nestiute pâna atunci, adica insusirea de a „adulmeca”, de a presimti, de a prevedea, de a intui niste adieri mai inainte ca sa apara cauza acestora. Isi simtea narile receptive pentru pânda. Totodata era convins – si cauta sa ma convinga – ca omenirea se indreapta spre o simpla existenta in letargie si indiferenta, in care nu va putea sa-si afirme si sa-si ocroteasca forma de viata care ii este proprie. Dupa opinia sa primul razboi mondial a pus capat decentei si prudentei unei lumi a statorniciei si a reasezat conventiile vietii colective pe baze noi. Va urma o noua epoca in care vom fi coplesiti de spiritul cazon, intolerant si nemilos, de furia bataioasa si brutala a megalomanilor, care vor transforma instinctul lor dominator, imperialist, in legi de circumstanta, strunite si manevrate strasnic ca sa loveasca in orice nazuinta libera, in orice dorinta de a implini armonios sperantele firesti ale vietii.

Am zabovit asupra viziunii lui Winston Burdett (pe care nu l-am mai revazut niciodata), fiindca istoria anilor stapâniti de nazisti si bolsevici – care ne-au indepartat de izvoarele vietii si ne-au cufundat in destinul „devenirii prin moarte”, ne-au anulat constiinta, curajul vietii personale etc. – a confirmat preeminenta fortei in spatiul uman, nevoit sa sfârseasca in resemnare si deznadejde in fata puterii. O homo fuge!

Revenirea la Cluj

Comparând alternativele, cea mai logica si fireasca mi s-a parut intoarcerea la Cluj, devenit, datorita Diktatului de la Viena, un oras de granita in cuprinsul Regatului Ungar. Aveam asupra mea un pasaport românesc, eliberat de Politia Cluj, când orasul se afla pe teritoriul Regatului Român. Eram in dubiu daca Ungaria va accepta valabilitatea unui astfel de pasaport si daca, din capul locului, va fi dispusa sa ma primeasca? Fusesem informat ca pe listele celor expulzati din Cluj de autoritatile ungare – somati ca in timp de doua ore de la comunicare sa se prezinte la gara cu un singur geamantan – figuram si eu. In asemenea imprejurari au fost expulzati peste 90% din intelectualii români ai oraselor nord-ardelene. A fost expulzata de la Cluj pâna si familia Rezidentului Regal Dr. Coriolan Tataru, adica sotia si cei doi copii ai lor, desi Consulatul Ungariei din Cluj (România) i-a dat asigurari ca „garanteaza” linistea si siguranta familiei, pâna se va gasi o modalitate civilizata de „repatriere”.

Legatia Ungariei din Bucuresti a confirmat valabilitatea pasaportului meu, dar avea indoieli daca revenirea mea la Cluj va fi – ori nu - „posibila”. Am convenit sa merg la Budapesta si sa ma informez asupra acestei chestiuni la fata locului.

In capitala Ungariei se jubila cu o oarecare moderatie. Regatul parea a fi, totusi in refacere, cu ajutorul „marilor sai aliati”, Germania nazista si Italia ducelui Mussolini, considerat de românii de pe strada drept tradator al gintei latine.

Cu vechi amintiri familiale am tras la hotelul „Jägerhorn” din apropierea Dunarii. Un hotel „select”, de moda veche, frecventat pâna la dezmembrarea Ungariei Mari de reprezentantii nationalitatilor din monarhie. In 1920 locuisem si eu acolo cu parintii mei, in drum spre Viena. (Experientele din copilarie stabilesc, cum se stie, temelia unor obiceiuri.) Cautând numarul de telefon al familiei unchiului meu Eugen Ioan (Jenö János) Sorban, unul din fratii tatalui meu, decedat in 1924, fost magistrat de rang inalt la Curtea Superioara Legislativa, am dat si de un alt Sorban, un pantofar, de la care aveam sa aflu, intr-o scurta convorbire, ca era ardelean, „maghiar de origine româna”. Dar ceea ce eu cautam la Budapesta nu erau nici neamurile, nici tizii.

In sinea mea ma clarificasem asupra caii de urmat: m-am adresat fostului meu coleg de facultate si vecin de casa de la Cluj, istoricul László Makkai, colaborator apropiat al contelui Pál Teleki, in acei ani primul ministru al Ungariei. In perioada Diktatului, Makkai lucra la Presedintia Consiliului de Ministri, in calitate de consilier pentru probleme românesti. Ii vorbisem direct despre dificultatile carora n-am fost in masura sa le fac fata la Bucuresti, simtindu-ma incurcat si dezamagit de propria-mi neputinta. In timp ce-i vorbeam ma privea atent si vadit interesat de „cazul” meu.

Departe de Bucuresti ma framânta gândul de a intelege adevarata situatie in care se afla tara. Nimic nu-mi era clar. Nu pricepeam la ce anume servesc toate staruintele de a spori un martirologiu, de catre cei ce considerau românimea la pragul unei „ere noi”, dupa ce a pierdut peste o treime din teritoriu si o buna parte din populatia tarii. Mi se parea absurda practica Coroanei in contul Natiunii, ca si staruinta in violente si nedreptati, in varsarile de sânge, apreciate drept victorii politice, de catre cei care le practicau.

Dupa doua zile de asteptare, la Budapesta, am fost invitat la Presedintia Consiliului de Ministri. Makkai m-a primit in biroul sau, situat intr-o cladire baroca din strada Uri („Domneasca”) din Buda. Am aflat de la el „neoficial” ca cererea mea de a ma intoarce la Cluj a fost aprobata in principiu, urmând ca subsecretarul de stat (pentru problemele nationalitatilor) Tibor Pataky, sa ma informeze oficial. Acesta m-a si primit, protocolar si rezervat, in prezenta lui László Makkai. In cele zece-cincisprezece minute, cât a durat audienta, am aflat, nu fara surprindere, ca primul ministru avea cunostinta despre „nobila” mea familie, cu urme importante in cronica ardeleana inca din secolul XIII, când regele Béla al IV-lea a intarit in privilegiile sale stramosesti si in stapânirea a trei mosii pe „nobilul sau amic valah Moise Sorban ”. Mi-a amintit si de un document regal – din 1266 – intocmit la Cluj in acest sens.

Subsecretarul de stat Tibor Pataky, in timp ce-mi vorbea ma cerceta cu un anumit interes. Imi dadusem seama ca era cuprins de un sentiment de consternare. Pâna la urma nu s-a abtinut si mi s-a adresat cam asa:

- Domnule doctor, sunteti indubitabil un european, un om manierat; poliglot, ungureste vorbiti ca noi. La naiba! De ce va incapatânati sa ramâneti valah?!

Abia ulterior am inteles ca aceasta fraza rezuma o intreaga conceptie politica de traditie sanstefanista.

„Calitatea” mea de român a avut si alte urmari printre rudele mele din Ungaria. Fiul unui frate al tatalui meu, Eugen, consilier ministerial la interne in probleme administrative, jenat de activitatile mele in domeniul culturii românesti, unele consemnate si de presa budapestana, si-a schimbat numele, devenind din Sorban – Csernefalvy (adica Cernesteanul, dupa predicatul nobiliar al familiei: de Cernesti ). Pe acest var primar nu l-am intâlnit niciodata. A parasit Ungaria in 1945, in perioada ofensivei sovietice. S-a refugiat in SUA, dar a decedat la Paris. Mult mai târziu, abia in 1965, le-am cunoscut pe verisoarele mele primare, doua fiice ale lui Eugen Ioan, care locuiau la Budapesta; alte doua fiice ale lui Stefan Sorban – frate mai vârstnic al tatalui meu – dupa Unire fost prefect de Ciuc. Pe una dintre ele, casatorita cu un om instarit, Fecske, am gasit-o exilata in mahalaua orasului Jászberény, evacuata din casele familiale. Dupa principiile luptei de clasa faceau parte din „categoria sociala” a fostilor exploatatori.

Asadar primisem aprobarea de a ma intoarce la Cluj. Inainte de a lua trenul spre Bucuresti, de unde urma sa-mi aduc câteva cufere cu garderoba, carti si alte anexe necesare vietii, m-am revazut la Budapesta cu scriitorul Lajós Zilahy in cabinetul sau de lucru de la editura “Atheneum”. Era indignat si alertat de cruzimile nazistilor (in Polonia). Aflase de brutalitati, de varsari de sânge. Era insa convins ca Budapesta („aici, in centrul geografic al Europei”, daca nu chiar intreaga Ungarie, „ajunsa in pragul unei ere noi”), va fi scutita de dramele razboiului. A ramas de-a dreptul consternat când i-am schitat parerea mea ca in doi-trei ani razboiul nazist va cuprinde teritoriul Ungariei si vom asista la naruirea frumoaselor edificii budapestane traind flamânzi si redusi la neputinta printre ruine pâna se va instaura, pentru toata lumea din Europa, „era noua”. (Dupa eliberarea Ungariei de catre trupele sovietice si române, scriitorul Zilahy a devenit presedintele Asociatiei Ungare pentru Strângerea Legaturilor de Prietenie cu URSS, apoi dupa 2-3 ani a izbutit sa se refugieze in America.)

In primele zile ale lunii octombrie 1940 paraseam pentru a doua oara Bucurestii, indreptându-ma cu trenul spre Budapesta. Era o noapte mohorâta, ma simteam singur si imi era teama de viitor. Dimineata in zori, când abia intrasem pe teritoriul Ungariei, ne-am incrucisat cu un tren ce transporta spre România primele unitati al armatei germane de ocupatie. Eram consternat. Stiam ca am devenit martorul unui eveniment covârsitor.

La Budapesta am revenit la acelasi hotel, unde a doua zi, la micul dejun, m-am intâlnit cu episcopii greco-catolici Iuliu Hossu de la Cluj si Al. Russu din Baia Mare. Acestia venisera sa protesteze la guvern impotriva atrocitatilor savârsite de Armata Regala Ungara in partile ocupate ale Transilvaniei de Nord. Doi ostasi crestini ai pacii!

Revenit la Cluj eram dornic sa-mi revad cunoscutii si prietenii. Spre seara m-am instalat la Clubul Ziaristilor (din cladirea hotelului “New-York”), unde de-a lungul a zece ani ne intâlneam la aceeasi masa, Sándor Szolnay, Károly Kós, Aurel Buteanu, Endre Szász, Emil Cornea, Walter Widmann, Eugen Neumann, medicul Miky Guzner s.a. – maghiari, români, evrei si nemti. Tema discutiilor noastre: diverse comentarii si cuvinte rostite despre evenimentele in curs de desfasurare, taceri in jurul unor probleme mai delicate, stiri despre intâmplarile unor cunoscuti – scriitori, artisti, gazetari etc.

In aceeasi sala, aceeasi formatie de lautari tigani, „banda” lui Dudus Körösi, aceiasi chelneri in frunte cu Józsi-bácsi. Acesta de cum m-a vazut a venit la mine agitat ca sa-mi spuna in soapta: va rog parinteste domnule Sorban, plecati de aici imediat! S-a schimbat lumea! Daca apar aici noii nostri clienti si afla careva cine sunteti – o sa fie scandal!

Situatia era neasteptata. De fapt dupa revenirea mea la Cluj, in afara lui Ernest Fischer si a sotiei sale, in a caror casa primitoare m-am instalat, nu ma vazusem cu nimeni. Ma zapacisem de-a binelea. Fusesem cuprins de doua sentimente – de jena si de consternare. Stiam ca Józsi-bácsi nici nu minte, nici nu exagereaza. In sala de mese a clubului nu aparusera inca clientii. Indreptându-ma spre iesire, formatia de lautari, in frunte cu Dudus Körösi, a inceput sa intoneze, vadit satisfacuta de initiativa, cântecul primitiv al ocupantului „Édes Erdély itt vagyunk, Érted elünk és halunk!” („dulce Ardeal iata-ne, suntem aici/ pentru tine traim, pentru tine murim!) Cântecul devenise expresia victoriei ungare asupra românilor, asupra Trianonului...

Abia a doua zi aveam sa inteleg mai bine, adica mai concret, ca intr-adevar, se schimbasera lucrurile. Vrând sa merg in centru, m-am urcat pe un autobuz. Acelasi ca inainte de 11 septembrie (ziua când a avut loc ceremonia de luare „in stapânire” a Clujului de autoritatile maghiare). Aceeasi vânzatoare de bilete, poreclita popular cu epitetul de „gata”, fiindca dupa ce termina vânzarea biletelor inchidea usa autobuzului si semnala soferului cu un strigat sonor: „gata”. I-am cerut si eu un bilet... româneste. Fara ostentatie, dar româneste. Reactia calatorilor din autobuz a fost spontana: m-au aruncat in brânci din autobuz pe trotuar. Pentru anii la care ma refer acum, nu pot sa nu fac legatura intre necazurile noastre si comportamentul generalizat al ungurilor. Era o ostilitate ce se desfasura victorios in toate sectoarele vietii, pe strada, in pravalii, in spitale, la piata. Toata lumea maghiara era ostila noua, dar toata lumea maghiara era nervoasa. In ceea ce ne priveste, in adâncul sufletelor noastre ziceam: mai exista inca sperante...!

Revenirea mea la Cluj in toamna anului 1940 dovedeste o naiva lipsa de orientare. Nu stiam, desi ar fi trebuit sa stiu, de amploarea masurilor pe care autoritatile ungare de ocupatie le luasera impotriva românilor in general, impotriva intelectualilor români in special. Nu stiam nimic despre „Stimmung”-ul antiromânesc al populatiei maghiare civile din Transilvania ocupata, datorita caruia s-a ingreunat si mai mult viata dirijata de vârfuri de baioneta, de legi statariale, condamnari, severe restrictii alimentare, ca si de discriminare si asuprire nationala.

La inceput aveam sentimentul ca cele ce se petrec in jurul meu nu ma privesc câtusi de putin. Ma stiam dintotdeauna a fi in raporturi mai mult decât cordiale cu concetatenii mei, indiferent de limba pe care o vorbeau, de credinta lor, ca si de conditia lor sociala. Aveam chiar o afectiune respectuoasa fata de ei.

Ce a devenit aceasta ideala iluzie, care astazi pare o melancolica formula de (auto-)consolare?

Fara veste au aparut si s-au inmultit pe strazi cetele de „leventi”, mai putine si mai mici la inceput, apoi tot mai numeroase si mai mari. Grupuri de tineri purtând pe cap un chipiu anume si pe brate o banderola tricolora – rosu-alb-verde. Marsaluiau cântând si strigând in cor lozinci antiromânesti („Horthy, Csáki, Teleki/ Minden oláh menjen ki = „toti valahii sa plece afara”). In spatele acestor bande existau niste forte diriguitoare.

A aparut o adevarata manie a uniformizarii tinutei exterioare, a imbracamintei. Aristocratii si burghezii unguri purtau, cu o mândrie orgolioasa, paltoane si cojoace de un anumit croi, ca si palarii verzi de acelasi tip, decorate cu pene si par de mistret ori cu alte trofee vânatoresti. Iata-i intorsi, dupa o letargie de doua decenii, la vechea traditie de barbatie, afisata vestimentar, cu un fel de mândrie nationala.

Oare merita sa continui aceasta relatare numai ca sa indrept atentia asupra unor lucruri pe care orizontul de astazi al intelegerii obisnuite greu le mai poate cuprinde? Sau felul in care imi amintesc de trecut n-ar fi altceva decât un accesoriu al nelinistii existente in adâncul meu? Si daca ezit sa dau acelor ani calificative, faptul se explica prin aceea ca pentru mine a evoca orizontul acelor vremuri constituie o apasare, o stinghereala launtrica, chiar o suferinta pricinuita de opresiunea pe care a generat-o stapânirea ungara, marcând instaurarea arbitrarului in rânduielile vietii. Diktatele si programele de tip nazist au facut viitor pentru comportamentele autoritare, intolerante. Fara acestea viata in Transilvania de Nord ar fi fost crutata de nesfârsite drame si de inspaimântatoare crize morale, ca si de violenta obsedantelor ambitii de „rasa” ale hungarismului.

Intr-o alta parte a vietii

Dupa moartea pictorului Sándor Szolnay (1950), familia acestuia mi-a restituit scrisorile pe care le-am adresat, in anii 1935-1942, unuia dintre maestrii mei. Una din ele poarta data de 14 februarie 1941. Recitita, cuprinsul ei m-a facut sa simt ca ma aflam, la acea data, intr-unul din acele momente de tensiune, când se poate decide destinul unei biografii, drumul de viata al unui om. Cele doua pagini mi se par astazi grele in cuprinsul lor si confuze prin aprecierea situatiei in care ma aflam. Stiam oare atunci incotro voi merge? Nu cred ca as fi intrevazut viitorul. Eram destul de fixat in conventiile lumii vechi, initiat in cunoasterea unui ciclu istoric in care m-am format si nici macar nu banuiam marile primejdii si tragedii ce aveau sa urmeze. Scrisoarea ramâne insa un document pentru cunoasterea iluziilor unui tânar pictor (român) legate de perspectiva adaptarii vietii la o noua situatie, in Ungaria, la câteva luni dupa Diktat:

„14 februarie 1941, Iubite Maestre Szolnay, cu intârziere raspund rândurilor tale prietenesti. Asta (adica intârzierea) a devenit „stil” – sau ce naiba? – la mine. Daca ar fi cazul sa ma explic, as enumera câte griji si necazuri am avut, si mai am, cât de greu am reusit sa-mi câstig dreptul de a trai aici, pe acest pamânt pe care bat pasul pe loc de la inceputurile vietii mele; cât de greu s-a inteles ca niciodata nu m-am folosit de pozitia mea ori de nationalitatea mea pentru a-i pagubi pe semenii mei, ori pentru a trage beneficii dupa paguba altora. Dar astea toate au fost, mai mult ori mai putin, depasite. A urmat apoi – si chiar mai este in plina desfasurare – insasi cauza mea fata de mine insumi. Un proces de „reacordare”, incadrat cu grele indoieli. In locul alergaturilor pentru nevoile altora – propria mea lipsa de rost. Gasirea unui cadru nou, pentru o noua existenta! Caci mi-am dat seama ca «intoarcerile» nu sunt posibile – si nici sanatoase nu sunt! Acum ma aflu tocmai pe cale de a gasi o motivatie rosturilor mele – iar asta inseamna un Atelier. Ceva ca o lume personala, ca un bârlog propriu, cu cartile, cu picturile mele si cu alte fetisuri personale. Poate acest lucru a si spart tacerea mea: Atelierul. In timp ce chiverniseam si osteneam pentru el, adunând cele necesare, m-am gândit mult la tine. Acum când e aproape gata, as dori sa-l consideri ca si cum ar fi al tau. Se afla in casa mamei, prin urmare e scutit de chirie; alaturi un fel de camaruta – pentru o cabina de toaleta. Prin urmare astfel arata casa ta din Cluj.” Etc.

Viata parea fara tel, iluzii nu se iveau decât pentru a preludia dezamagiri. Opozitia dintre o lume personala interioara, apasata de contradictiile acelei perioade crunte, ce pareau fara leac, genera o noua dezorientare. Stiam, simteam ca in cadrul acelei lumi, in care lipsea orice libertate de cuvânt si de gândire, speranta se irosea in gol, in neputinta. Apoi eram inconjurat de nefericire, de oameni care cunosteau suferinta pâna in adânc, victime ale istoriei, ce impleteste si zamisleste evenimentele, punându-le pecetea epocii.

Dupa mai bine de treizeci de ani, când am incercat sa descriu atelierul lui Friederich Bömches de la Brasov, aveam in fata mea modelul spiritual al râvnitului meu atelier, unde, intr-o coexistenta toleranta, nu s-au exclus realul si imaginarul, practicul si inutilul, exaltarea si degradarea, intr-un spatiu in care apar si se irosesc sperantele unor mari intâmplari si unde te bucuri de o aparenta libertate in mijlocul atâtor lucruri. Si nimic confuz. Si nici o spaima! Atelierul ca o ipostaza esentiala a vietii, un fel de a trai, un simbol al vointei in centrul caruia se afla inevitabil si exclusiv propria ta energie, ca izvor al viitorului. Astfel aratau sperantele mele atunci, in februarie 1941.

Cronica acelui atelier ar merita sa fie scrisa; ar contribui la cunoasterea si rememorarea unei intregi epoci privitor la viata culturala a românilor din anii „Ardealului de Nord”. O istorie care nu este inca cunoscuta.

Imi instalasem atelierul in casa familiala din Cluj, o cladire din secolul XVII, aflata in flancul Teatrului National. Eram prins in fierberea unor evenimente, traiam intr-o tara noua; zilele de ieri s-au retras undeva foarte departe, zbuciumul unei parti din Ardeal devenise si zbuciumul meu.

Realitatile in care am ajuns sa traim au rasturnat teorii si abstractiuni, obligându-ne sa ne recompunem constiinta in valmasagul intrebarilor ce ne asaltau. O constiinta noua. Fiindca de pe urma agresiunilor lui Hitler nu s-a schimbat doar harta politica a Europei, ci s-a plamadit o noua psihologie, o noua morala colectiva. Si aparuse conturul unui program, nu numai pentru repunerea in drepturile „firesti” a unui teritoriu, ci mai ales pentru desavârsirea unui proces inceput in vremurile inaintasilor, intrat cu o expansiune energica in sufletele noastre. Ideea era a dezrobirii – prezenta in simtirea si vointa noastra.

Sub apasarea politica a regimului zis astazi „horthyst” nu au existat nici macar minime conditii de dezvoltare. Aveam (pentru 1,5 milioane de români) un cotidian, transformat de cenzura intr-un buletin al stirilor oficial agreate. Nu aveam scoli, biblioteci, n-aveam teatru, radio, editura, nici viata artistica organizata. Doar bisericile ofereau adapost si ocrotire limbii române. Apoi in acest orizont cernit si strâmt, lipsit de personalitati reprezentative, au aparut o seama de condeieri harnici, pentru care scrisul românesc era o necesitate de viata. Limba in sine devenise izvor si cauza de simtire si de traire nationala. Toti cei care o vorbeam ne consideram – si eram – frati. Asa ne si spuneam.

Ce avânturi puteau oare prinde aripi intr-o vreme când pentru o vorba româneasca rostita in public puteai fi surghiunit intr-un detasament de pedeapsa, de obicei pe frontul de rasarit? Ori puteai fi mobilizat cu indicatia ca sa mori moarte de erou!

Câte argumente nu s-au ivit pentru a demonstra ca nu era vorba de un fenomen de suprafata, ci de un proces cu un potential demonstrativ tulburator, care ne-a convins de consecintele grave ale traverselor de natura nationala.

Dialogul, in general, a devenit imposibil, fiindca pur si simplu nu ne mai vedeam. La inceput ni s-a parut ciudat ca am ramas singuri. Singuri noi, singuri ei. Incerc sa caut un exemplu pentru a ma vedea in acel trecut cât mai calm si fara emotie. Memoria pusa in miscare ma face sa-l gasesc, dintre cei ce mai traiesc, (acum când scriu aceste pagini) – pe Demeter János, si el „democrat” pâna la data Diktatului. Daca ar fi sa tin socoteala, cred ca dupa 1940 ne-am intâlnit o singura data, si atunci intâmplator, in jurul Universitatii clujene. El era prorectorul Universitatii. Rectorul, C. Daicoviciu, ii facuse o observatie in legatura cu o problema de natura birocratica, in care eram implicat ca solicitant. Dar inainte de Diktat, intâlnirile noastre erau frecvente, aproape zilnice, si pareau a fi stabilite pe un teren solid si amical. Pe atunci Demeter János era stapânit de convingerea ca trebuie sa-si consacre activitatea exclusiv „interesului poporului maghiar”. Si ceea ce spunea nu erau vorbe goale. Simteam ca aceasta convingere crescuse din intreaga lui viata. Era o traire in credinta. Dupa Diktat, in anii „horthysmului”, comportamentul i se schimbase. A devenit epigonic, imitativ, adaptat noului curs social. Era un comportament drapat cu zorzoanele agreate de nationalismul ungarist al acelor ani si integrat cursului nationalist din Regatul Ungar, ca si discriminarilor operate asupra societatii si oamenilor dupa criterii de rasa, nationalitate, religie etc.

Câteva din argumentele acestei schimbari au fost pastrate de presa vremii: in ziarul „Ellenzék” din Cluj, la 28 februarie 1941, apare sub semnatura lui un articol care dezvolta amplu cuprinsul enuntat de titlu: „In ce cazuri pot fi atacate actele juridice privind bunurile mobile si licitatiile survenite sub ocupatia româneasca” . 10

Cursul epocii si deopotriva, schimbarea la fata a lui Demeter János se reflecta chiar si in singura fraza pe care o transcriem, din care aflam atât spiritul inegalitatii, cât si decizia de a-i deposeda pe români de bunuri, sub scutul unor legi viclene: „Decretul 1440-1421 ME – scria Demeter – care extinde efectele dreptului privat (ungar) si asupra teritoriilor dezrobite de sub dominatia româneasca, care a facut posibila atacarea exproprierilor in timpul ocupatiei române, a produs in cercuri juridice bucurie si senzatie” .

Legea care a produs „bucurie” a relativizat insusi spiritul legii, iar aplicarea ei a dat loc savârsirii unor flagrante nedreptati, cu consecinte catastrofale pentru români, fiindca in foarte putine cazuri decretul a fost aplicat atunci când beneficiarii legilor românesti erau unguri .

O asemenea modificare de conceptie era inclusa in insusi procesul „schimbarii istorice” survenit in Transilvania de Nord prin integrarea acestei parti a României in uzantele juridice ale Regatului Ungar.

O noua cotitura comportamentala se produce la Demetér János dupa armistitiul din 1944. Intrucât nu l-am mai intâlnit, ceea ce se consemneaza aici la adresa biografiei sale politice se datoreaza vitrinelor cu carti ale librariilor. Dupa 1945 publica lucrari pe teme juridice, in spirit stalinist. Ca functii se stie ca fusese ajutor de primar al Clujului (1944-1945), profesor la Facultatea de Drept, prorectorul Universitatii “Babes-Bolyai”. In volumul sau memorialistic vorbeste despre contaminarea sa „horthysta”, care l-a marcat in anii 1940-1944. Apoi, dupa o faza stalinista, a devenit adeptul restructurarilor gorbacioviene si poate chiar a revolutiei din 22 decembrie 1989, teoretizând, ca si altii de seama lui, cotitura posibila spre „separatism” regional si privilegii – cu „drepturi mai egale” – pentru minoritatea maghiara.

Toate aceste amintiri ne intorc cu mult inapoi, fara a pune vreun pret pe optiunile tainice, pe acele hotariri ce se tes la umbra ocolind ratiunea. Inlantuirile gândirii se incarca cu un cuprins de nesiguranta in fata neputintei de a lua o decizie deliberata, executorie. Doar cuvintele sunt nevoite sa se descatuseze de toate travestirile si ornamentele conceptuale pentru a se intrupa in sensuri esentiale.

Din acel univers straniu, situat intr-o alta parte a vietii, o lume de viduri si absente, n-a ramas nimic altceva decât o confuza stare de ingândurare neputincioasa care, prin contrast, jaloneaza o lume lacunoasa, teribila. Chiar si aceasta subreda oratie interioara se stinge sub apasarea intimidarii, ea nu ne indreapta nici spre Dumnezeu, nici spre oameni, ci spre un mecanism care impiedica sa se rosteasca cuvintele de jonctiune intre prezent si trecut pentru a formula un raspuns la intrebari mereu active cu privire la insasi devenirea noastra.

Atelierul a devenit un loc unde nu ne-am simtit persecutati de destin si nici dispretuiti de cei imbolnaviti de sovinism, in primul rând de fostii nostri prieteni, aliniati dupa Diktat in diverse fronturi „crestine”, „nationale” etc.

Dintre vechii nostri prieteni unguri, Gaál Gábor si Kovács Katona Jeno nu-si pierdusera eficacitatea, dar erau marginalizati ca „oameni de stânga”. Imi amintesc ca aflând de marile greutati materiale cu care era confruntat Gaál Gábor, i-am organizat un fel de „universitate libera”. Ne adunam saptamânal vreo 20 de tineri – exclusiv evrei si români – pentru a-i asculta expunerile axate pe istoria culturii. Participantii cotizau cu o suma ce nu era mica. Am asistat la trei asemenea conferinte, incepând din noiembrie 1940, prima in locuinta Magdei Farkas (str. Regala), a doua la Hugó Semlyén (str. Universitatii) si a treia in atelierul meu. Apoi a intervenit politia secreta (inspectorul Torockai) si adunarile noastre au fost interzise. Dintre participanti imi amintesc de dr. Nicolae Elekes, Emil Cornea, Éva Semlyén si Judith Semlyén, dr. Menyász, Ernest Fischer, Edith Fischer, Maya Kertész…

Atelierul era frecventat de câteva din prietenele Evei Semlyén, tovarasa mea de viata in acei ani. Cu o tinuta plina de distinctie, coafate cu gust si fantezie sub palariile cochete, cu tenul mângâiat de alifii fine, discret fardate, gratioase, invaluite de mirosuri frantuzesti, etalând toalete, pantofi... Parca le vad si acum limpede inaintea ochilor, – imi amintesc de Zsuzsa Starck, Vera Erdos, Klári Szentiványi – cu deprinderi de fete bine crescute, cu priviri senine si prietenoase. Erau, cum spuneam, prietene cu Eva Semlyén, alaturi de care traiam intr-o intelegere calma dar resemnata, fiind opriti de a ne legaliza relatia.

Crezusem ca impedimentul ar fi de natura confesionala, adica religioasa. M-am adresat atunci rabinului Moshe Carmilly, care m-a lamurit ca nici in cazul in care prietena mea s-ar increstina si nici daca eu as trece la iudaism, casatoria n-ar fi posibila fiindca in Ungaria sunt in vigoare legile de la Nürnberg, – adica legi dupa criteriul rasial. Prin urmare casatoria dintre un arian si o semita este interzisa. Am incercat sa iau aparenta drept esenta – ori invers – fara sa inteleg despre ce anume este vorba.

Ca „persoana publica” eram cenzurat si legat de severe conventii sociale. Dar nu puteam sa ascund o relatie fireasca cu o evreica, dominata de sentiment, stima si prietenie. Spiritul acestui sentiment nu putea ramâne nevazut, nici ascuns in colturi de taina.

Eram impacati cu noi insine si incercam sa refuzam amestecul politicii rasiale in treburile pur personale. Pâna la urma familiile noastre au acceptat situatia. Apoi atât rabinul, ca si episcopii români ai Clujului, cât si Emil Hatieganu, pe care i-am consultat, au aprobat dorinta de a nu ne ascunde in spatele unor invelisuri exterioare si nici de a atribui autoritate unei realitati politice marcate de forte intunecate. Drept care nu ne-am ferit imaginea reala de „opinia publica”. In felul acesta a aparut „imorala” legatura dintre o „semita” si un „arian”, ca urmare a interventiei legii in viata privata.

Când insa a inceput deportarea evreilor de catre unguri la Auschwitz, am inteles ca toate incercarile au fost inaltate pe temelii romantice. (Dar sa nu uitam, totusi ca romanticii ar fi voit sa contopeasca miracolul iubirii ideale cu forta elementara a iubirii pamântesti!)

Faptul de a-mi fi instituit un calendar special al vietii in si prin atelier – si de a fi fost decis sa-l urmez – s-a dovedit o exaltata naivitate. Raul institutionalizat fata de nemaghiari nu putea fi invins nici prin cunoastere si nici prin vointa ori dorinta.

Nici o perioada a biografiei mele nu a fost mai cumplita decât aceea a anilor Diktatului. Eram asezat fata in fata de un demon care voia sa-si impuna propriul imperiu. In acei patru ani am descoperit prezenta straina si ostila a raului. Ma puteam gândi la orice, dar nicicând nu mi-ar fi trecut prin cap toate câte aveam sa indur ca om fara patrie, haituit de un foarte exersat aparat represiv, care nu a ezitat sa legalizeze pâna si crimele, fara ca neomenia sa fi compromis pe cineva in fata umanitatii. Nici macar pe Regentul Miklós Horthy, devenit pentru oamenii liberi ai Europei – neinfricati de tiranii – simbolul crimelor puse la cale si savârsite de autoritatile unui stat.

Visurile mele au fost curmate la inceputul lunii martie, in 1942. Euforia sufleteasca stârnita de râvnita mea libertate personala s-a calmat brusc atunci când m-am conformat unei conventii de supunere civica. Ordinul de chemare a fost emis de regimentul 31/2 infanterie din Cluj pentru imediata incorporare. Chemarea s-a dovedit a fi insa un mandat de arestare, prevestind punerea in practica a unei condamnari la moarte. Cum s-a aflat mai târziu, initiativa lichidarii mele fizice a apartinut „autoritatilor regale ungare”, civile si militare.

Situatia insolita, cu efectele si cauzele sale, cu fizionomia si caracterul ei special, s-a datorat imprejurarii in care se afla Ungaria, marcata de vadite semne de sleire morala – duplicitara, derutata si ipocrita. Viata societatii – o societate istovita – era impovarata de acumularea unor forte rele. Presupuse interese politice devenisera dominante: lipseau intelegerea, generozitatea, lipseau virtutile si masura. Altfel spus lipsea democratia. Toate erau semne ale starii natiunii ungare care, dupa prabusirea imperiului (austro-ungar), nu se putea resemna cu noile realitati europene antiimperialiste, cu noua ideologie care nu accepta conventiile de subordonare a popoarelor dupa criterii de ierarhizare, concentrate in jurul fortei – militare, administrative, spirituale, economice. Si a ideii de revansa... Si totusi, ca protest ori impotrivire fata de o asemenea stare, aparusera numeroase personalitati puternice – in lumea artelor, a stiintelor – patrioti inflacarati, care s-au opus cu hotarire inchipuirilor desarte, patimilor nationaliste ca si starilor de confuzie si ura, dând dovada – in opozitie cu cei ce revendicau dreptul de stapânire – de o rara energie ungara de gândire, de cuvânt si de faptuire independenta.

Sa ne citim insa istoria din evenimente si din intâmplarile propriei noastre vieti.

In Transilvania, dupa 1918, artistii plastici au optat pentru statornicia unei solidaritati profesionale sincere. Inceputul a avut loc la 23 februarie 1921, când s-a deschis la Cluj o mare expozitie, „Collegium Artificum Transilvanicorum”. Au aparut si expus impreuna 80 de artisti români, maghiari, germani si evrei intr-o expozitie organizata de Gh. Bacaloglu, Emil Isac, János Thorma si Aurel Popp. Ampla manifestare era menita sa demonstreze schimbarile survenite in orientarea vietii publice si culturale din Transilvania si, totodata, sa cucereasca un rost istoric in contextul procesului de intarire a noilor principii de buna convietuire si incredere reciproca intre artisti. „Fiind cea dintâi incercare (in Ardeal) de a dovedi ca artele plastice sunt un element pretios al unui stat modern”, care contribuie la “ridicarea nivelului cultural-artistic al Tarii”, organizatorii expozitiei voiau sa arate cum, „oamenii de grai diferit pot avea un ideal comun”. In perioada aceea, plina de peripetii si ferocitati politicianiste, artistii plastici ardeleni au incercat o clarificare, exprimându-si speranta intr-un viitor „de iertare a vechilor pacate si de innobilare a tendintelor de progres cu ajutorul neintrecut al artei”. 11

Curând au inceput sa fie cunoscute creatiile unor artisti precum Catul Bogdan, Hans Mattis-Teutsch, Anastase Demian, Eugen Pascu, Aurel Ciupe, Romul Ladea, Hans Eder s.a.m.d. ca si opera unor mari talente din rândurile artistilor unguri si evrei, in primul rând pictura dramatica, de mare autenticitate, a lui István Nagy, care a cucerit admiratia entuziasta nu numai a lumii artistice, dar si a colectionarilor (profesorul Dr. Coriolan Tataru avea in jur de 100 tablouri de István Nagy in colectia sa!), apoi fata de pictura lui Alexandru Ziffer, si nu in ultimul rând fata de lucrarile lui Sándor Szolnay.

De altfel, trebuie remarcat faptul ca dupa 1918, in România, fronturile in lumea artelor plastice nu s-au constituit pe criterii nationale, ci pe cele ale afinitatii dintre artisti. In gruparile si in polemicile artistilor, disputele erau purtate ferm. In timp ce un Sándor Szopos era un admirator al lui G. Dem Mirea ori Pericle Capidan si adversar categoric al lui István Nagy ori Imre Nagy, Hans Eder de exemplu se considera ca serveste in arta aceeasi cauza ca si Eugen Pascu, Elena Popea, Jeno Szervátiusz, Tasso Marchini, etc. manifestând totodata o activa simpatie pentru arta lui Tonitza, Petrascu, Iser, Victor Brauner s.a.

Caracterul acestei tinute ramâne important pentru ca el reflecta latentele unei infratiri in profesie si ideal, intr-un inteles ce trece dincolo de epoca, când, in deceniile al treilea si al patrulea din secolul nostru, o pleiada de artisti plastici, intre ei personalitati marcante, s-au manifestat ca initiatorii unei uniri spirituale in profesie.

Fara indoiala, in acea perioada de emulatie culturala, starea de spirit a artistilor ardeleni, fara deosebire de nationalitate, era stimulatoare de manifestari comune. Si totusi, in acei ani se face si prima tentativa – nereusita – de a organiza o asociatie nationala a artistilor maghiari. Unul din initiatorii acesteia, Sándor Szolnay, când isi aminteste de aceasta incercare, in 1936, nu mentioneaza si criteriul national, ca argument. Dar aminteste de o miscare a tinerilor contestatari ai „miscarii de la Baia Mare”, care „au urmat alte scoli”, aveau „alte idealuri”, motiv pentru care au hotarât sa organizeze o expozitie.

De fapt, cum s-a vazut si s-a inteles mai târziu, dupa Diktat, incercarea de a-i izola in „Breasla Miklós Barabás” pe artistii maghiari, se inscrie in seria initiativelor lui Károly Kós.

Expozitia colectiva organizata de „breasla” in 1930, nu a avut efectul scontat. A esuat si intentia de a „atrage in expozitii si pe cei ce nu sunt membri ai «breslei» (maghiari), ca si pe alti artisti ardeleni, români si sasi, profesând identice tendinte progresiste” (afirmatiile apartin pictorului Szolnay).

In acea epoca de emulatie si efervescenta culturala din România, starea de spirit a artistilor transilvaneni, indiferent de nationalitatea lor, era stimulatoare de manifestari comune. In anul in care a avut loc expozitia organizata de „Breasla Miklós Barabás”, s-a organizat, tot la Cluj, una din cele mai importante expozitii a artistilor ardeleni dintre cele doua razboaie mondiale, cu participarea a 53 de artisti, români, maghiari, germani si evrei (initiatorii fiind Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Walter Widmann, Károly Kós si Al. Szolnay). Iar la Timisoara, tot in 1930, Ioachim Miloia, Ferdinand Gallas, Andreas Ferch, Aurel Ciupe, Iuliu Podlipny s.a. au intemeiat „Salonul artelor banatene”.

Asadar incercarea lui Kós si Szolnay de a-i organiza pe artistii ardeleni dupa criterii nationale – ori in cadrul „breslei”, organizata si condusa de maghiari – nu a reusit. Fiindca, in acea epoca, intre artistii din Transilvania a existat o afectuoasa si exemplara solidaritate profesionala, rezistenta la sugestiile insinuante ale unor obscure porniri nationaliste.

Dupa Diktat au aparut nebanuite surprize. Birocratia „Breslei Miklós Barabás”, avându-l ca presedinte pe Károly Kós, a impus introducerea principiilor naziste in organizarea vietii artistice din Transilvania de Nord (Ungaria). Ca urmare a directiei preconizate de Károly Kós, in anii 1941-1944, „breasla” s-a remaniat intr-o institutie ungara ultranationalista. Refuzând sa adere la aceasta orientare, reputatul grafician Gy. Szabó Béla a demisionat din functia de vicepresedinte al „Breslei Miklós Barabás”. A fost singurul artist (maghiar) care in mod ostentativ nu a aderat la noua orientare culturala din Transilvania de Nord (Ungaria) in acei ani.

La capatul parcursului sau „Breasla Barabás” a aplicat antisemitismul, antiromânismul, xenofobia in general. Breasla era consfintita de Budapesta ca singura asociatie autorizata a tuturor artistilor plastici din Transilvania de Nord (Ungaria). Si totusi a refuzat sa-i primeasca in rândurile membrilor sai – ca si in expozitii – pe artistii români si evrei, in ciuda faptului ca printre acestia se aflau unii dintre cei mai de seama creatori ai acelor ani. Astfel, Aurel Popp, Alexandru Ziffer, Eugen Pascu, Arnold Cencinschi (Borgoprund) s.a. nu au fost acceptati printre membri asociatiei. Mai mult, in calitatea sa de presedinte, Károly Kós, apelând la sprijinul autoritatilor locale – primarii, prefecturi, societati patriotice, organe de politie – a luat toate masurile posibile pentru a interzice orice manifestare publica a artistilor nemaghiari pe tot cuprinsul Transilvaniei de Nord.

Pictor „sub caciula natiei”

Când caut sa asez in cuvinte acele imprejurari in care vecini, camarazi, cunoscuti ori prieteni (unguri) au schimbat brusc, dupa 30 august 1940, conceptia lor, mult trâmbitata de „transilvanisti” si totodata legatura interioara cu ambianta Ardealului, ma confrunt cu „sila” puskiniana produsa de incercarea de a citi intâmplari din propria mea viata.

Se poate oare uita ca indata dupa Diktat glasurile populatiei ungare au izbucnit cu un potential demonstrativ incendiar, neputând – si nevrând – sa-si astâmpere sentimentele antiromânesti si antisemite. Sub josnicia manifestarilor se vede o penibila pervertire morala.

In formularea contelui Miklós Bánffy, faptul a lezat, inainte de orice, regulile elementare, normale de bunacrestere in relatii interumane. In al doilea rând s-a creat o situatie nemaiintâlnita in istoria zonei si a relatiilor româno-ungare, dezvaluind considerabila distonanta dintre omenie si voluptatea vulgara, primitiva, a raului. Ungurimea politizata din Transilvania si-a implinit firea in postura invingatorului pâna intr-atât incât s-a considerat instalat in nelege asemenea unui despot absolut. In acest mod a practicat un infumurat dispret si indiferenta fata de realitati, ignorându-si adevarurile si idealurile dovedite in toate acele imprejurari când a actionat pe scena istoriei dupa intelesul vietii. Comportamentul neingradit de legi si lipsit pâna si de umbra omeniei fata de nemaghiarii Ardealului – cu exceptia sasilor – a fost brutal si tiranic. Din aceasta cauza ungurimea ardeleana nu a avut – si n-are – curajul , nici astazi, sa-si priveasca drept in fata imaginea proprie in intâmplarile anilor 1940-1944 si nici aceea din deceniile urmatoare.

Este insa inutil sa fantazam despre lipsa omeniei si a civilizatiei in fizionomia unei perioade in care tirania era total lipsita de masura moralei. (De altfel, verdictul va intârzia pâna la aparitia acelui echilibru interior, care va exclude orice partinire si care va garanta judecata dreapta si clara a lucrurilor.)

Evenimentele din Transilvania de Nord (Ungaria), care s-au derulat in anii 1940-1944, urmareau nu numai sa-i paralizeze pe români, dar si sa-i distruga. In acei ani nu eram intrutotul constient de amploarea si energia dramaturgiei intâmplarilor. Procesul a fost insa resimtit de toti cei care traiam sub incidenta tiranica a vremurilor. In acei ani tranzitorii, vâltoarea era mai mult decât violenta. Infrângerea acelei lumi, cu programele ei, cu mentalitatile si apucaturile sale nefiresti va trebui sa fie ireversibila.

Câte pretexte si argumente nu au fost nascocite pentru a atenua ori rastalmaci principiile actiunilor vinovate; tot atâtea imagini ale unei societati invechite, cu aspiratii fara sens contemporan in Europa, urme ale unor mosteniri de tip despotic, medieval.

Dilemele erau inlaturate cu pretextul necesitatii istorice: consolidarea, respectiv, refacerea cu orice pret a „natiunii politice” ungare si a teritoriilor Ungariei Mari. Cu o evidenta nota de exaltare au fost repuse in circulatie teze fara nici o legatura cu realitatea, motivate cu imperative derivate dintr-o prezumata „necesitate istorica” de a implini niste presupuse „obligatii patriotice”, una dintre acestea fiind purificarea nationala a Ungariei, prin asimilare sau prin orice alte mijloace .

Delimitati categoric de asemenea fenomene politice dominante si refuzând – activ ori pasiv – sa se alinieze unor conventii oficializate si conjuratii sovine, cu o rara consecventa si forta demonstrativa, s-au remarcat in orizontul acelor ani personalitati de vaza ale societatii maghiare care nu si-au pierdut nici judecata proprie si nici curajul de a ramâne ei insisi in iuresul unei ofensive oficiale, stârnita si alimentata de insusi statul ungar. Dintre cei ce au ridicat cu o rara fermitate intrebarea „in ce masura suntem oameni?” ori „cum ne purtam?”, personal eram intr-o activa si frateasca relatie cu Imre Haynal, Zoltán Felvinczi Takáts, László Baránszky-Jób (profesori la Universitatea din Cluj), cu pictorul Aurél Bernáth si cu scriitorul Lajós Zilahy, ambii din Budapesta (nici unul dintre cei mentionati nu era ardelean!).

Din departarea amintirilor figurile acestor oameni se inalta in orizontul memoriei asemenea unui lant de munti privit de pe o câmpie.

Tinând seama de principiul concomitentei voi aminti, cu mâhnire si tristete in suflet, ca printre cei cuprinsi de mistica hungarismului, care cautau sa-si impuna, cu orice pret si in orice imprejurare, vederile lor demodate, in continuarea unei lungi traditii de sorginte ultrasovina, se aflau numerosi fosti prieteni ai nostri, dintre care nu pot fi uitati Károly Kós, Imre Mikó, Attila T. Szabó, contele Wass (scriitorul), Tibor Florian, fratii Demeter, János si Béla, Dezso Albrecht (ardeleni, fara exceptie).

Nu-i pot uita, fiindca aproape toti cei amintiti imi erau nu numai prieteni, ci si tovarasi de-ale vietii in anii tineretii. Mai precis pâna la 30 august 1940, ziua in care s-a dat verdictul la Viena. Una din acele date când Ungaria veche imperiala, a incercat sa se mute din trecut in contemporaneitate.

Intr-una din ultimele zile ale lunii decembrie 1941 am cerut sa fiu primit de subprefectul judetului Cluj. Il chema Gaál. Nu mi-a refuzat solicitarea, dar m-a tinut in anticamera cabinetului sau peste trei ore. Aflând de intentia organizarii unei expozitii de pictura in sala de sticla a prefecturii, formulata de patru artisti români, fata subprefectului deveni si mai bosumflata decât era inainte: parea ca ma mustruluieste in gând, inainte de a se exprima oficial.

- Uite ce este, domnule, e bine sa se stie o data pentru totdeauna ca pentru valahi nu dam sala („oláhnak nem adjuk a termet”).

Auzindu-i vorbele, biroul subprefectului Gaál mi s-a parut gol ca o groapa, ca o bresa aparuta in gândul meu despre oameni.

Subprefectul se ridica de la biroul sau si smucindu-se intr-un mod ciudat, imi spuse cu dezgust si repros urmatoarele: „iar pe d-ta te-am primit in calitatea pe care o ai ca mostenire de familie, in calitate de nobil (nemes) si nu ca artist valah. Nu s-ar cuveni sa-ti patezi aceasta calitate”.

Din cuvintele subprefectului care erau de fapt ale noii stapâniri in Transilvania, incarcate, in cuprinsul si intentia lor, de prost gust, am inteles ca urmeaza sa fim confruntati cu reminiscentele unor stari depasite si cu prejudecatile istorice ale acestora.

„Sala de sticla” era situata in demisolul cladirii prefecturii. Incaperea imi era familiara. Vizitasem, ca adolescent, prin 1926-1928, tulburatoarele expozitii ale lui István Nagy si, mai târziu, la inceputul anilor ‘930, expozitia memorabila a Elenei Popea. A doua mea expozitie clujeana de pictura, in 1939, când am expus impreuna cu sculptorul danez Peer Merloe, a avut loc tot in aceasta Sala. Apoi, in 1940, am organizat nu numai expozitia personala a pictorului Sándor Szolnay, dar si vânzarea tuturor operelor expuse atunci de el in Sala de sticla, ceea ce in acele vremuri paruse un act de-a dreptul magic. (Era, din partea mea, un efort de stima si de recunostinta fata de unul dintre maestrii si prietenii mei.)

Parasind cabinetul subprefectului, am intrat in sala de sticla. Celor prezenti, - imi amintesc de Imre Nagy, care isi aranja tablourile pe simeza, de Sándor Szolnay si Gy. Szabó Béla, - am relatat intr-o stare de agitatie si consternare despre atitudinea badarana a subprefectului. Dupa o scurta convorbire am inteles insa, din reactia lui Szolnay, ca ceea ce spusese subprefectul era preludiul unei situatii ce avea sa se instaleze curând in viata noastra din Ungaria ca o suflare otravita, inabusitoare, ce ispiteste si stimuleaza la o mizerabila vanitate, capabila sa ucida toate aspiratiile spre concordie si progres. Fiindca frazele rostite atunci de Szolnay (dar neimpartasite de ceilalti doi), prin care pictorul s-a instrainat de propriile fapte si credinte anterioare, demonstrau o schimbare esentiala, o rascruce cu consecinte decisive, fara nici o legatura cu nazuintele anterioare ale artistilor ardeleni, care au inspirat atâtea si atâtea colaborari si manifestari fratesti in zonele centrale ale vietii spirituale, sub semnele infratirii.

Acum, când incerc sa vorbesc despre momentul dramatic (pentru mine) in care Szolnay a asezat in centrul relatiilor lui cu confratii români intentia de „a cere socoteala” pentru presupusele „suferinte nationale de ieri” (de care nu colegii sai români puteau fi trasi la raspundere), acum, prin urmare, la 60 de ani de la savârsirea intâmplarii, retraiesc cu intensitate acel moment de rascruce. Pentru ca lucrurile sa fie cât se poate de clare. Szolnay a tinut sa faca – in stilul lui Kós – si urmatoarea precizare: daca pâna acum am suferit noi (adica artistii unguri), de-acum incolo e rândul vostru sa suferiti . Mai e oare cazul sa spun ca tocmai din acea clipa, pe Szolnay nu l-am mai putut considera ca pe unul din „maestrii” mei. Spontan. Nu ca o anumita ascutire, incordare, cu caracter de criza, a relatiilor personale, ci ca un fapt de viata, de instrainare brusca si ireversibila.

Atunci, in acea imprejurare, in Sala de sticla a prefecturii din Cluj, in ziua de 30 decembrie 1941, am inteles ca adevaratele scopuri ale reputatului pictor, nu pot fi si scopurile mele. Le lipsea substantialul ce deriva din nazuinta spiritului universal spre seninatate. Ajuns acasa, am cautat sa rememorez intâmplarea. Nu-mi venea sa cred ca intre viata si formele de arta create de Szolnay poate exista nu numai o teorie, dar si o practica falsa, care – in mod fatal – altereaza atât imaginea picturii sale, cât si continutul ei uman. Am trait una din cele mai brutale socuri sufletesti si de constiinta din viata mea. Am plâns. Traiam din plin unul din falimentele vietii mele.

Pentru a incheia aceasta relatare despre decesul fulgerator al unei legaturi fratesti, fara intentia de a cere cuiva socoteala, voi adauga ca, din motive psihologice si morale, am scris câteva rânduri lui Szolnay, intrebându-l daca i- am inteles corect spusele? Mi-a raspuns, continuând parca dialogul nostru, pe contrapagina ravasului, scurt si concluziv: „Copile, asta e rânduiala lucrurilor. Resemneaza-te! Nu te agita!” („Gyermek – ez a dolgok rendje. Térj magadhoz; Ne izgulj!”). Prin urmare, antica „idee a destinului”. Evident, eram convins, adica stiam, ca o asemenea opinie – ori credinta? – nu poate corespunde adevarului. In schimb, eram convins ca ea se afla in corelatie conjuncturala cu insasi natura evenimentelor, ca si cu consecintele acestora.

Situatia artistilor români si evrei din Transilvania de Nord in cei patru ani de ocupatie ungara a scos la lumina insusirile proprii ale unei sleiri artificiale, provocate. Colegii unguri, intre ei numerosi prieteni apropiati de-a lungul multor ani, ajunsi sub bolta hungarismului, pareau a nu mai fi insufletiti de nimic altceva decât de afirmarea calitatii lor nationale (nationaliste). Devenisera taciturni, amutisera (niciunul, dar niciunul n-a rostit un cuvânt in favoarea colegilor români! – Si totusi a fost unul singur: Gy. Szabó Béla!). Sloganurile vremii – formulate in spirit nazist si preluate mecanic si literal – erau nu numai reproduse in conversatii, in manifestari personale si publice, dar si practicate cu o supusenie slugarnica. Cum se intâmpla adeseori in cazul unor evenimente neasteptate, lumea si-a pierdut parca ratiunea, ignorând orice obligatie. Oamenii isi vedeau de treburi fara sa se gândeasca la vecinii lor, români, evrei; ba, dimpotriva, pareau preocupati sa culeaga roadele ruinarii celorlalti...

Ce s-a intâmplat in Transilvania de Nord (Ungaria) cu un milion si jumatate de români, pe cale de dezumanizare prin ura si dusmanii? Incercam sa traim retrasi in noi insine, cautând, in neputinta noastra, o cale de depasire. Ciocnindu-ne cu realitati aspre am inteles insa ca nu putem trai totusi in noi si din noi. Si daca vrem sa traim, trebuie nu numai sa intelegem situatia, dar sa-i facem si pe vecini sa ne – si sa se – inteleaga. Când ne-am hotarit pentru actiune, am fost preveniti ca o asemenea intentie este o amagire, invaluita de aburii fanteziei. Dar si un pericol pentru siguranta personala.

Am reusit sa conving trei colegi, pictori, ca sa iesim din viata pe care o traiam in abstractia ei. In dezordine de idei si confuzie de sentiment, nelinistea si frica erau semnele obisnuite ale acelor ani tulburi. Diktatul de la Viena ne-a invatat sa cunoastem sensul dramatic contemporan al destinului de român. Dorinta de activitate in acea lume, gresit inteleasa si apreciata de unguri (stapâniti de ambitia de a mai practica inca o mie de ani complexul de stapânitori) era apelul la intoarcere in normalitate, dar si un pas inainte pentru a ne regasi puterile, de a trai, de a ne reface energia.

In aceasta situatie, experientele m-au obligat sa reflectez, cu staruinta, la conditia noastra de artisti români intr-o societate confuza, neunitara, ezitanta, anacronica. Adeseori eram cuprins de teama, simtindu-ma parca dincolo de limitele de gândire. Aveam, nu o data, impresia, ca traiam intr-un fel de exaltare a facultatilor firesti.

Cumpanind argumentele, cele bune si cele rele, ne-am inteles cu Emil Cornea, Toader Harsia si Petre Abrudan. Nu era vorba doar de o expozitie, ci de afirmarea dreptului elementar de a exista. Am aruncat in disputa destinele noastre de artisti, de oameni si de români.

Ma aflu in posesia a doua scrisori, adresate de mine, in ianuarie 1942, in pragul „Expozitiei artistilor români din Transilvania de Nord”, pictorului Emil Cornea 12. Recitirea lor astazi ma face sa simt cât era de mare izolarea si dezorientarea noastra. Traiam ca intr-un abis, unde se destramau toate atributele vietii. In jurul nostru, dincolo de o raceala infumurata, care ne strângea inima, ostilitate si dispret din partea colegilor unguri si agresivitate categorica, de esenta fascista, din partea conducatorului „Breslei Barabás”, Károly Kós. Acesta in fata lui Emil Cornea si a mea, ca raspuns la solicitarea artistilor români si evrei de a fi primiti in asociatia artistilor ardeleni adica in asociatia tuturor artistilor plastici din Ardealul de Nord, a formulat astfel refuzul sau: „Sunteti nebuni?! Valahii si jidanii aici nu-si vor pune piciorul! („Meg vagytok bolondulva!; ide oláh és zsidó be nem teszi a lábát!) (Aceasta latura a vietii lui Kós sa nu fi intrat in contradictie cu conceptia sa „transilvanista” – de esenta pretins umanista – despre traiul in Ardeal? Sa fi fost punctul de vedere al unui adept al asa-numitelor bonae litterae? Limbajul era a acelei lumi ce contravenea nu numai demnitatii omenesti, dar si elementarelor norme de civilizatie.)

Când, dupa eliberarea Clujului in octombrie 1944, artistii plastici de toate nationalitatile s-au regrupat intr-o asociatie democratica, Károly Kós nu a fost accepat printre membri acesteia , ceea ce nu l-a impiedicat insa sa-si organizeze curând, in cadrul Uniunii Populare Maghiare, propria sa asociatie, de asta data „democratica” (din nou pe criterii nationale). Astfel avea sa se schimbe infatisarea nazista intr-una pretins democratica. Cazul tine de practicile „vrajitoresti” ale politicii ungare.

Refuzati de „breasla Barabás”, de Prefectura, de Primarie, interzisi de Politie, artistii români din Transilvania de Nord (Ungaria) au beneficiat in schimb de sustinere din partea unor marcante personalitati maghiare, in mod deosebit din partea profesorilor universitari Zoltán Felvinczi Takáts (istoric de arta) si dr. Imre Haynal (medic internist). Am gasit si un local acceptabil in subsolul Caminului Muncitorilor Metalurgisti din Cluj, unde cu ajutorul secretarului de sindicat Ferencz Schnegg (social-democrat) s-a putut instala prima expozitie a „Artistilor Români din Transilvania de Nord”, deschisa publicului la data de 25 ianuarie 1942, nu fara câteva incidente, dintre care voi consemna doua. Textul afisului expozitiei a fost tiparit in doua limbi: ungara si româna. Cenzura nu a aprobat insa ca textul sa apara si in limba româna. Fata de acest afront, cu asentimentul colegilor mei, am retiparit afisul in limba... germana. Numai in limba germana. S-a iscat o alarma in jurul problemei, dar nici una din autoritatile ungare de veghe nu a avut curajul sa interzica difuzarea acestui afis pe tot cuprinsul municipiului Cluj. Era in anul 1942.

O data expozitia aranjata au aparut pompierii. Au venit, au plecat si, peste vreo ora, au revenit cu o dispozitie scrisa: localul fiind expus incendiului, expozitia se interzice . A fost nevoie de interventia energica a profesorului Takáts si a prietenilor sai. Pâna la urma pompierii s-au razgândit si expozitia a putut fi deschisa.

In aer, cum usor se poate remarca, plutea ceva din starea de spirit a fricii, ceva ce tinea de un fel de epidemie sufleteasca latenta. Când lucrurile pareau a fi rezolvate, pictorul Emil Cornea – un om rational, lucid si cumpatat – a intrat in panica. Vestea mi-a fost adusa de pictorul Petre Abrudan (o criza de vertij ma tinea imobilizat in casa). De altfel si eu, ca si Cornea, fusesem prevenit „prieteneste” sa renunt la organizarea expozitiei pentru ca altfel... etc. Mesagerul era un vechi si simpatic partener de cafenea, artistul decorator Laci Kiczkó, concentrat in acea perioada la biroul de contraspionaj al armatei.

Câte nu s-au petrecut in cei patru ani de stapânire ungara cu noi si sub ochii nostri in numele „interesului de stat” („államérdek”), care nu s-ar fi putut petrece, cu nici un pret, in numele omeniei ori in numele dreptatii!

Retragerea lui Cornea din rândurile noastre nu trebuia sa se intâmple. Mesajul celor doua scrisori pe care i le-am adresat, ma face – in pofida celor 60 de ani care s-au scurs – sa retraiesc cu intensitate necazurile acelor ani si valabilitatea argumentelor care, in vremuri de criza, au inspirat faptele noastre:

14 ian. 1941

„Draga Emil,

as fi vrut sa-ti vorbesc personal. O criza de vertij ma tine in casa. Trebuie sa-ti spun neaparat si urgent ca dupa convorbirea cu subprefectul Gaál si apoi cu Kós Károly si Szolnay – tandemul care pedaleaza la Barabás Céh spre mistica rasiala – nu mai exista nici o perspectiva de a reface, deocamdata, traditionala noastra colegialitate intr-o asociatie comuna. „Ei” sustin ca vorbesc in numele tuturor artistilor din Transilvania de Nord; de fapt «ei» nu vorbesc decât in numele unei minoritati. Dar au pus mâna pe cârma. Subprefectul a fost mojic. Mi-a spus clar «oláhnak nem adjuk» („pentru valahi nu dam”). Aceeasi melodie sinistra (sanstefanista) o cânta si Szolnay si Kós. In plus Kós a devenit subit anti-transilvanist. Dar Gy. Szabó Béla e alaturi de noi. Concluzia lui Kós a biblica: „pâna acum am suferit noi, de-acum incolo sa suferiti voi”. Auzindu-l, as fi preferat sa-l pot crede nebun. (Dupa) cum mi-a vorbit, am certitudinea ca, pur si simplu, a mintit 22 de ani! Ingrozitor! Ceea ce se petrece „aici si acum” mi se pare cu atât mai grav – si confuz – cu cât raspunderile revenirii la un modus vivendi normal vor cadea asupra generatiei noastre, o generatie care va purta stigmatele unor experiente apocaliptice, si tot noi va trebui sa ne iertam pacatele reciproc, indiferent de limba pe care o vorbim – ca fratii.

Cum vezi, draga Emil, ne aflam sub focurile Partidului Ardelean si la discretia unei administratii condusa impotriva noastra si a evreilor (sasii, spre onoarea lor, desi lingusiti si curtati cu umilinta, au decenta sa nu se bage), condusa din nou de o mâna de conti si baroni. Suntem expusi urii, teroarei, retorzionismului inaugurat si trâmbitat de catre Mikó Imre, acest sinistru agent local al ideologiei naziste, vesnicul deputat si viitor „fascist democrat ”. N-avem voie sa disperam. Au fost vremuri si mai grele, oameni si mai infricati decât noi. Urgia vremurilor va fi cumplita. Dar cine altul decât noi are datoria sa lucreze pentru supravietuirea neamului, sa urmeze drumul staruintei si al cugetului clar in haosul acesta manevrat diabolic de la Berlin?

Vezi dara ca expozitia noastra trebuie s-o facem cu orice pret. Va fi singura manifestare româneasca posibila la nivel profesional. La sediul sindicatului metalurgistilor, unde joaca actorii evrei, este un demisol potrivit pentru expozitie. Trebuie sa iesim la vedere, sa deschidem niste usi acelora care au dorinta sa-si limpezeasca sufletele la lumina unei arte libere de obsesii nationaliste si sovine.

Emil, e mare nevoie de tine. Numai impreuna, uniti, putem lucra cu rost pentru interesele culturii si ne putem afirma ca români. Iti repet ca expozitia noastra nu vrea sa fie o provocare la adresa nimanui. Dimpotriva, noi vom respecta la altii ceea ce ei nu respecta la noi.

Sa nu ne parasesti! Alte lucruri vei afla de la dl. Abrudan. De la mine inca numai atât ca dl. Prof. Felvinczi Takáts Zoltán si dl. Haynal Imre lucreaza pentru noi. Te imbratiseaza Raoul”

Se pare ca scrisoarea mea, transcrisa mai sus in intregime, nu l-a convins pe Emil Cornea. Fiindca a doua zi i-am mai trimis o alta scrisoare, tot prin Petre Abrudan, incercând sa risipesc o nedumerire, dar si pentru a-i atrage atentia asupra unei probleme vitale pentru fiecare dintre noi, aceea anume de a nu renunta, sub presiunea evenimentelor, la activitatea in care traiam.

15 ian. 1942 „Draga Emil,

Dl. Abrudan iti va arata firul ultimelor evenimente.

Eu iti scriu sa-ti spun ca neaparat trebuie sa ramâi cu noi. Am avut lungi convorbiri cu Kós Károly si experiente felurite cu autoritatile, care mi-au cimentat convingerea in pastrarea pozitiei noastre fratesti si (in) necesitatea unei comunitati – altfel ne ia dracul.

Interesele tale existentiale le-am cumpanit, dar n-am vazut – si nu vad – nici acum vreun risc pentru tine.

Indiferent cu ce si (cu) câte lucrari – trebuie sa expui; daca nu altfel: simbolic. Din manifestarea noastra va lipsi ura si fatarnicia ori gândurile ascunse. Patru pictori s-au regasit sub caciula natiei si-si intind mâinile cu prietenie – si operele, truda lor – spre aceia care au inima incercata de intrebari, si sufletul insetat de emotia frumosului.

Iarta literatura si revino la gândul prim. Te imbratiseaza Raoul”.

(N-as putea spune ca nu am un sentiment de sfiala insirând amintiri incomode dar figurile evocate, ca si intâmplarile amintite erau nespus de caracteristice imaginii acelor timpuri si cadrului vietii noastre.)

Expozitia „artistilor români din Transilvania de Nord” s-a deschis la 25 ianuarie 1942 in subsolul “Caminului Muncitorilor Metalurgisti” din Cluj. Fireste nu vom repeta diversele dificultati ce s-au contrazis adeseori intre ele, in care s-au manifestat programele anticulturale ale oficialitatii ungare ca si contestarea deschisa nu numai a culturii dar si a istoriei românesti, o directie dominanta a politicii statului ungar.

Expozitia a provocat in societatea româneasca un vârtej de entuziasm. Apoi dupa izolarea istoriei noastre de evenimentele inscrise in zilele desfasurarii lor, a ramas, pentru doar câtiva ani, o amintire de „breasla”, lipsita de orice conexiune cu viitorul istoriei locale. Daca totusi s-a incercat ulterior inregistrarea ei in memoria colectiva, faptul ne obliga sa pomenim numele a doi istorici, Gheorghe Bodea si Mircea Toca.

Expozitia a avut un mare rasunet, fiind comentata de numeroase articole aparute in „Tribuna Ardealului”. Inca inaintea vernisajului, inaugurând cronica de arta a cotidianului, intr-un articol semnat cu initialele E.C. (Emil Cornea) se sublinia ca „Expozitia care ni-i infatiseaza pe pictorii români in Sala Caminului Muncitorilor Metalurgisti, nazuieste la a afirma libera si continuata fiinta a artelor in ultima vreme in aceasta parte de tara”. 13 Articolul, dupa aprecierea lui Mircea Toca reflecta o actiune constienta si programata pentru pastrarea continuitatii vietii spirituale proprii. 14 „O manifestatie culturala – apreciaza Gheorghe Bodea – cu implicatii national-revolutionare a fost organizarea de catre grupul tinerilor intelectuali democrati din Cluj a unei expozitii colective de pictura”. 15

Vernisajul a avut loc in prezenta unui public numeros, care a continuat apoi sa frecventeze expozitia pâna la inchiderea acesteia, la 8 februarie 1942. Au fost expuse 114 lucrari (Abrudan – 30 acuarele si 17 picturi in ulei, Cornea – 12 lucrari in ulei, Harsia – 25 tablouri in ulei si Sorban - 13 lucrari in ulei, 7 in tempera, 2 in tehnici mixte, 1 guasa, 3 pasteluri si 3 desene in carbune). A fost publicat si un catalog, dar fara prefata, fara reproduceri, cuprinzând doar succinte fise biografice (numele, adresa, participarile la expozitii, numarul si tehnica – dar nu si titlul – lucrarilor expuse.) S-a procedat astfel ca protest fata de dispozitiile cenzurii de a tipari textul prefatei si titlurilor lucrarilor in limba ungara...

„Tribuna Ardealului” a popularizat manifestatia „artistilor români” mai intâi intr-un grupaj de fotografii apoi publicând o serie de articole de mare interes. Primul – si poate cel mai important – a fost prezentarea lui Francisc Pacurariu, sub titlul „Note despre arta plastica cu ocazia expozitiei colective Abrudan – Cornea – Harsia – Sorban. „Recitite azi – remarca Mircea Toca – diversele pasaje ale cronicii au calitatea de a alcatui un fel de caracterizari globale, concentrate si perfect aderente la universul poetic si plastic al operei fiecaruia dintre expozanti, pe care Francisc Pacurariu ii cunoaste din activitatea anterioara si pe care incearca si reuseste sa-i incadreze cu coerenta intr-un context cultural amplu si semnificativ. Depasind, in acest fel, elementele de circumstanta, judecatile critice si-au pastrat intacta valoarea...” etc.

La câteva zile de la inchiderea expozitiei, “Tribuna Ardealului” revine asupra ei printr-o scrisoare adresata redactiei ziarului, semnata de cei patru expozanti. Scrisoarea cuprinde urmatorul pasaj, deosebit de semnificativ pentru conditiile in care a putut fi deschisa expozitia si pentru scopul constient urmarit de artisti:

„Dificultatile care au trebuit invinse au fost de doua ori mari. Odata acelea de ordin tehnic si material: o sala care trebuia gasita si cheltuielile care trebuiau acoperite si care pareau, la inceput, ca vor sufoca realizarea expozitiei. Apoi refacerea unor raporturi cu publicul (din septembrie 1940, de-a lungul a 16 luni, nu a avut loc nici o manifestatie cultural-artistica româneasca in Transilvania de Nord!), care si ele, la rândul lor, pareau a fi aproape cu neputinta. Dar expozitia trebuia facuta in ciuda acestor dificultati, deoarece doream ca in inventarul valorilor culturale românesti sa ocupam un loc, fie cât de modest, si noi, artistii plastici... Si daca aceasta expozitie nu a cuprins pe toti artistii plastici români de seama – in primul rând ne gândim la maestrul Aurel Popp, apoi la pictorul Victor Constantinescu si la sculptorul Carol Plesa – se datoreste imprejurarii amintite deja ca unii dintre noi, si la un moment dat cu totii chiar, ne-am indoit de putinta intreprinderii ei. Acum insa, dupa ce dificultatile unui inceput au fost invinse si raporturile traditionale dintre artistii plastici români si societatea româneasca in parte refacute, viitoarea expozitie – suntem convinsi de acest lucru – va realiza o imagine mai completa despre munca si infaptuirile artistice ale plasticienilor români din Transilvania de Nord.

Numarul considerabil de vizitatori a rasplatit cu prisosinta osteneala si sacrificiile, pe care fiecare dintre noi a trebuit sa le ia asupra sa...”

Intrucât lupta impotriva atitudinii anticulturale a breslei „M. Barabás” si a oficialitatilor (prefectura, primaria, etc.) nu putea fi dezvaluita in mod direct, neputându-se vorbi despre dictatura reactionara a lui Kós Károly, a subprefectului Gaál, a primarului Keledy (?), puternicii acelor ani la Cluj, pentru a demonstra totusi conceptia de un sovinism extrem a celor pomeniti, „Scrisoarea pictorilor români adresata „Tribunei Ardealului” cuprinde, in final urmatorul pasaj:

„Nu putem incheia acest bilant fara ca sa nu aratam deosebita noastra recunostinta dlui prof. univ. Felvinczi Takáts Zoltán, care fiind delegat de catre Comisiunea Artelor a Municipiului sa verifice materialul artistic expus, a aratat intelegere completa si, prin sfaturile date, a determinat infatisarea mai unitara a expozitiei”

Asadar „cenzorul” caruia i s-a trasat sarcina de a zadarnici manifestarea celor patru artisti români, s-a transformat in protectorul si aliatul acestora! O asemenea atitudine trebuie fixata pentru totdeauna in amintirea noastra. Profesorul universitar Takáts Zoltán s-a infratit cu dreptatea si cu bunul simt. Ca atare a demisionat din functia de consilier artistic al Municipiului Cluj – ca si din aceea de consilier al breslei „M. Barabás” – nevrând sa-si croiasca un alt strai decât cel european!

In scrisoarea celor patru pictori au mai fost mentionate urmatoarele: „Ziarele «Ellenzék» 16 din Kolozsvár (adica din Cluj), «Magyar Nemzet» si «Népszava» din Budapest”, publicând dari de seama si critici, au facut ca expozitia sa fie cunoscuta nu numai de transilvaneni, dar si de toti aceia care urmaresc manifestatiile noastre culturale.” Ampla relatare din ziarul „Ellenzék” care se incheie cu fraza „Expozitia celor 4 artisti români, reprezinta un eveniment artistic remarcabil in viata artistica evoluata a Clujului”, era semnata cu initialele Sz.C.

„Magyar Nemzet”, in acei ani cel mai important cotidian budapestan, la 8 febr. 1942, publica articolul Expozitia pictorilor români din Ungaria semnat de E. Balogh (Edgár Balogh). Articolul incepe cu urmatoarea constatare: „A fost nevoie de aproape un an si jumatate ca lucratorii culturali ai românilor din Transilvania de Nord, reanexata la Ungaria sa renunte la izolarea lor precauta si sa paseasca cu creatiile lor in fata opiniei publice largi. Expozitia pictorilor români din Transilvania de Nord... merita o atentie apreciabila si pentru faptul ca aceasta expozitie colectiva reprezinta prima prezenta a noii culturi minoritare românesti din Ungaria”. Si, dupa aprecieri consacrate fiecarui expozant, cronica se incheie astfel: „Ceea ce apare ca o trasatura comuna la artistii expozanti este urbanismul si europenismul . Evident ca o consecinta a unei scolarizari occidentale. Acesti pictori isi cunosc propriul lor popor si traditiile lor culturale nu doar de la distanta si din informatii... Dupa prima aparitie vom urmari cu atentie continuarea drumului lor”.

Amintindu-si in 1981 17, intr-un interviu acordat lui Károly Kiss, de acest articol al sau, Edgar Balogh precizeaza: „Patru pictori de nationalitate româna, la inceputul anilor 40 nu au primit o sala pentru a-si organiza expozitia la Cluj. Pâna la urma sindicatul muncitorilor metalurgisti a facut posibila organizarea expozitiei. In atmosfera nationalista a vremii, ziarul «Magyar Nemzet» si-a asumat un foarte frumos rol, când a publicat articolul meu in februarie 1942 despre expozitia clujeana a celor patru pictori români: Petre Abrudan, Emil Cornea, Th. Harsia si Raoul Sorban. Aceasta expozitie a exemplificat dragostea pentru Ardeal a celor patru pictori români. Si tocmai aceasta a impresionat, fiindca niciodata nu e voie sa se uite ca ardelenii – fie ei români, unguri ori sasi – isi iubesc pamântul natal. Infatisând in pictura toamna ori primavara ardeleana se sugereaza aceasta. «Magyar Nemzet» a fost singurul ziar care a avut curajul sa-mi publice articolul in care odinioara am laudat aceasta expozitie”.

Un alt articol, „Ilustrata clujeana”, publicat in paginile aceluiasi ziar budapestan, „Magyar Nemzet”, in sept. 1942, releva câteva realitati la indemâna bunului simt. Unele puteau sa risipeasca o confuzie, altele atrageau atentia asupra unor probleme mai dificile ale vremurilor situate dincolo de politica. Toate amintind de mizeriile infruntate cu sperante intr-o apropiata zodie mai propice. Unele inutile constatari, fara imbarbatare. In fond vietuiam intr-o lume fara orizont, prizonierii unei ambitii statale. Zarea parea cuprinsa in cadrul unor perspective fumegoase.

Oare o realitate poate fi reconstituita cu litera marunta a unui articol de ziar?

Iata despre ce ne informeaza „Ilustrata clujeana” din „Magyar Nemzet”:

„Manifestatiile culturale ale românilor din Ungaria in anii trecuti au urmat potecile dibuirilor. Viata lor culturala nationala, acum ca odinioara s-a stabilit in interiorul religiei. Toate manifestarile culturale sunt ezitante si primitive. Literatura nu e altceva decât literatura de calendar. N-a aparut inca urmasul unor precursori. Nimeni nu se apropie de nivelul lui Barnutiu, Baritiu, a celor de mai târziu ca Ion Pop Reteganul, Slavici, Cosbuc, Goga, Rebreanu. Inca nu se arata scriitorul transilvan (român – n.n.) al vremurilor de azi. Nici poetul acestor vremuri. Cu atât mai mult surprinde majoratul artei lor plastice!

In luna februarie din acest an s-a intâmplat ca artistii plastici (români – n.n.) din Transilvania de Nord cedând din izolarea lor au pasit la prima manifestare a noii culturi minoritare românesti in cadrul unei expozitii. Patru pictori ardeleni, Petre Abrudan, Emil Cornea, Teodor Harsia si Raoul Sorban s-au infatisat in expozitie.

A doua miscare s-a petrecut acum. Pictorii români, sub genericul «Colectia artistilor români din Transilvania de Nord» au aparut in mici monografii, textul carora se adreseaza numai publicului român, dovedind prin reproduceri ca arta lor sintetizeaza forma de expresie a pictorului ardelean. Aceasta atitudine picturala dovedeste influente reciproce, maghiare, sasesti, românesti si aminteste acele vremuri când, sub regim românesc au expus impreuna ungurii Sándor Szolnay, Antal Andor Fülöp, sasul Servátiusz 18 si românii Ciupe, Bogdan, Demian. In reproduceri domina o comuniune caracteristica definitoare dar – poate indefinibila: ardelenismul. Si azi, când literatura româna din Transilvania de Nord face primii sai pasi, caracterul ardelean este reprezentat de arta plastica.

Primele patru carti din serie, despre Cornea, Sorban, Harsia si Abrudan au si aparut. In prezent se afla in redactare volumele despre Constantinescu si István Nagy 19. Acesta din urma, pictor ardelean decedat in urma cu patru ani, este prezentat ca un principe al picturii, a carui influenta s-a imprimat asupra contemporanilor sai si a carui opera a constituit o adevarata lectie. Depasind proiectul volumelor in privinta cadrului transilvan, va apare si volumul lui Okakura Kakuzo – Cartea Ceaiului.”

Presa clujeana de limba ungara, cu exceptia ziarului „Ellenzék”, nu a acordat nici o atentie expozitiei. Din relatarea publicata de „Ellenzék”, 20 sub titlul Expozitia de pictura a celor patru artisti români clujeni , cu numeroase date biografice si informatii privind activitatea artistilor români, vom reproduce fraza concluziva: „In viata artistica evoluata a Clujului expozitia celor patru artisti clujeni constituie un eveniment demn de toata atentia”.

„Cum se vede – arata Mircea Toca in studiul citat 21 – in ciuda conditiilor grele de munca si de lupta, pictorii si criticii de arta din oras au izbutit sa inchege o serie intreaga de actiuni de-a lungul intregului an 1942. Pentru a sintetiza roadele unei experiente pretioase si pentru a putea formula programul unor activitati viitoare, in numarul de Craciun al «Tribunei Ardealului» din acel an, sub semnatura lui Raoul Sorban este publicat un articol 22 in care se afirma cu indreptatire: «Anul 1942 a limpezit in parte situatia in care se gaseste arta noastra plastica din Transilvania de Nord, locul pe care il are in ierarhia valorilor culturale si ne lasa sa intrezarim orizontul evolutiei sale in viitor. Subliniind importanta aparitiei Colectiei artistilor români din Transilvania de Nord , autorul nu uita sa precizeze – ca un omagiu – ca aceasta se datoreste in primul rând profesorului Dr. Emil Hatieganu, omul sortit a fi indrumatorul spre valorile luminoase ale culturii.»”

A doua arestare

In contabilitatea anului 1942 a aparut inca un anume aspect care tine si el de istorie, ca si de forta sumbra si de impovarare a vietii, intr-o atmosfera de necurat. In relatarea ce urmeaza voi incerca sa pastrez proportiile corecte ale intâmplarilor. Am pomenit in treacat ca in perioada de pregatire a expozitiei mi-a fost transmis, de un artist decorator concentrat la serviciul secret al armatei ungare, un avertisment: „ar fi mai bine daca nu te-ai ocupa de organizarea unei expozitii”, dupa care au urmat explicatii caracteristice acelor vremuri.

Expozitia artistilor români din Transilvania de Nord a lasat o foarte buna impresie, inregistrând un desavârsit succes. Expozitia a fost desfacuta la 8 februarie 1942, iar noi, cei patru „pictori români”, confirmati in sperantele noastre, ne-am hotarât sa organizam urmatoarea expozitie in iarna anului viitor.

N-aveam cum sa stiu atunci ca in curând, in primele zile ale lunii martie, voi cunoaste un moment de cotitura, când intentiile autoritatilor ungare in privinta mea s-au precizat, fara un alt impuls nou, decât cel creat de Károly Kós.

Posta mi-a inmânat, la inceputul lunii martie, un ordin de chemare emis de regimentul de infanterie din Cluj. Credeam ca e o greseala, intrucât in octombrie 1940 intrasem in Ungaria cu un pasaport român, fiind inscris in evidenta cetatenilor straini. Pentru orice eventualitate, profesorul dr. Imre Haynal mi-a dat un impresionant certificat medical (eram suferind in urma maltratarilor de la politia legionara din Bucuresti). Din precautie si voind a conferi o „mai mare greutate certificatului”, profesorul Imre Haynal m-a condus la Clinica de Neurologie, unde profesorul dr. Dezso Miskolczy si-a asociat autoritatea cu acea a ilustrului sau coleg.

Când dimineata m-am prezentat la cazarma, eram deja asteptat la poarta de comandantul regimentului, lt. colonelul Tomcsányi si de câinele sau de vânatoare, un copoi caramiziu inrudit ca expresie cu stapânul sau. De indata am si fost luat intre baionete de doi soldati si introdus intr-o „zarca” atât de strâmta incât nu te puteai nici misca, nici aseza. Dupa vreo 3-4 ore de asteptare am fost condus intr-o incapere mai spatioasa. Aici, printre cca 20 de tineri, i-am recunoscut pe prietenii mei: pictorul Alfred Grünfeld, Aurel Stanescu, Aurel Socol si Victor Cosma, avocati toti trei, care m-au informat ca suntem mobilizati alaturi de un grup de evrei, trei ruteni si un binecunoscut om de afaceri, Arthur Peris-Cappellaro.

Fara vreun motiv special, pe când incercam sa ma gândesc la situatia in care ma aflam, s-a miscat ceva in sufletul meu, parca s-ar fi deplasat un centru de greutate si lucrurile si-ar fi schimbat infatisarea, devenind altfel, ca intr-o lume noua, cu totul diferita decât erau pâna atunci.

Stiam ca la nazisti erau ridicati, adica arestati, ca si bolsevicii la rusi dealtfel, oameni absolut nevinovati si nepreveniti. Aveam sa aflam mai târziu ca toti cei ce primisera ordine de chemare s-au si prezentat la regiment. Nimeni n-avea curajul – si nici nu-i venise cuiva in gând – sa ignore ordinul de incorporare. De altfel puteai oare sa te impotrivesti? Sa fugi? Unde oare – in România? Dar nici unul dintre noi nu banuia macar ca ar putea fi arestat. Nici nu intelegeam ce se petrece. Abia dupa ce isi facu aparitia medicul (civil), cam tiganos ca infatisare, insotit de lt. col. Tomcsányi, am inteles ca ne aflam in fata comisiei de recrutare. Nu-i asa, Ungaria era un „stat de drept” care „respecta legea”? „Ordnung muss sein!” Si totusi, atât formele cât si criteriul „recrutarii” ne-au facut sa intelegem ca vom fi confruntati cu o agresiune „legiferata” si nicidecum cu rigorile unui serviciu militar obisnuit. Caci iata ce se intâmplase.

„Comisia” a respectat intocmai eticheta unui examen medical – ca forma. Dezbracare, stetoscop, luarea tensiunii etc. Concluzia se consemna intr-un registru: „Tauglich” (adica bun pentru serviciul militar). Invariabil. Si in cazul unui comerciant evreu de cca 28-30 de ani, caruia ii lipsea din nastere antebratul stâng. Tuturor ne-a pierit graiul. Am inteles ca asistam la un preludiu al mortii. Spaima noastra parca ii amuza pe membri comisiei. Când imi veni rândul, am predat medicului certificatele mele medicale. Fara sa le priveasca macar, le-a rupt cu siguranta birocratului confirmat. Medicul isi facea datoria dupa dispozitiile primite. In fata acestei ceremonii absurde, in care eram implicati, aveam sa intelegem ca prin mascarada comisiei, – a medicului, a colonelului si a secretarului – au fost oficializate arestarile noastre. Eram stapâniti de sentimentul fatalitatii.

La sfârsitul mascaradei, comandantul regimentului a improvizat un mic discurs: „Patria – spunea lt. colonelul Tomcsányi – este buna, intelegatoare si iertatoare. Va ofera prilejul sa va reabilitati. Fiti supusi (alázatosak), ascultatori si disciplinati! – altfel va agravati situatia. Veti fi imbarcati la gara, unde veti merge incolonati si incadrati de soldati cu armele incarcate. Au ordin sa traga la orice semn de indisciplina! Atât!”

Era oare Ungaria o tara guvernata de normele logicii umane si ale unor legi?

Sub paza honvezilor cu arma incarcata „la teava”, grupul a parasit spre seara curtea cazarmii, dupa ce a depus juramântul militar. Abia pe strazile Clujului, unde se insiruiau familiile celor incorporati, am inteles ca arestarea noastra inseamna altceva si mai mult decât o chestiune personala: desfasurarea lunga a unui calvar, a unor vieti intoarse pe dos ori chiar distruse. Familiile noastre se inghesuiau la colturile strazilor, facându-ne semne pe furis – sotii, mame, frati, prietene, fiinte dragi, evrei in marea lor majoritate. Pentru clujeni era o premiera. Prima data de la inceperea razboiului Clujul vedea un spectacol prevestitor de tragedie: vreo 30 de civili, inca bine imbracati, condusi sub escorta militara sub ochii familiilor. Figuri napadite de lacrimi, palide si infricate.

Ajunsi la gara am fost inghesuiti de honvezii inarmati intr-un vagon de clasa a III-a. Ni se ordonase sa stam nemiscati pe banci. Dar paza si comandantul acesteia, un pasnic si ingândurat plutonier major, tolerant, timorat ori indiferent intr-o imprejurare insolita, n-a reactionat in nici un fel când ne-am apropiat de ferestrele vagonului. Printre cei ce se inghesuiau pe peron am recunoscut pe sotia lui Alfred Grünfeld, Magda, si pe prietena lui Aurel Socol care, peste capetele celor ingramaditi in preajma vagonului a strigat ceva.

Atasati de un personal, am parasit gara Cluj. La Huedin, unde am sosit in plina noapte, am avut surpriza sa-l vedem intrând printre noi pe Bela Peris-Cappellaro, fratele lui Arthur. Amator de improvizatii insolite, Bela a pus la cale evadarea celor cinci români si trecerea noastra peste granita in România. Granita era in apropierea orasului Huedin. In furnicarul garii nimeni n-ar fi observat nimic.

De ce am refuzat atunci in unanimitate? Eram doar niste victime. (Peste numai un an pentru a ne infaptui idealurile de viata ne-am stramutat fiecare, rând pe rând si clandestin in România!) Eram cuprinsi, se pare, de un sentiment de fatalitate, dar nu si de credinta ca ar fi o datorie sa te sacrifici in unitatile Armatei Regale Ungare.

Dupa aproximativ doua zile de hoinareala pe sinele cailor ferate ungare, intre Oradea, Debretin si Miskolc, uneori atasati de vreun tren, alteori zabovind prin gari necunoscute, am ajuns la destinatie. Eram asteptati la Miskolc de o patrula si de un batrân colonel, reactivat in serviciu la „partea sedentara”, pe nume Hámory. Condusi intr-o cazarma situata in mijlocul unei curti spatioase am fost instalati intr-o incapere plina de gunoaie, de cutii de conserve goale, resturi lasate de alte grupuri care trecusera inaintea noastra in incapere. Eram tratati ca detinuti.

Dupa câteva zile si nopti petrecute pe dusumeaua umeda, jegoasa si rece, fara paturi si fara paie pe jos, „grupul de la Cluj” a fost transferat la penitenciarul tribunalului din Miskolc. In cursul acestei stramutari, când in asteptarea pazei inarmate eram insiruiti lânga o cladire cu fata spre zidul acesteia si cu bratele ridicate deasupra capului, Aurel Socol, aflat la dreapta mea, auzise un ordin dat in soapta de un ofiter. Devenise alb ca varul si-mi sopti: „vom fi impuscati”. Ordinul i s-a parut a fi „jojjön ki a gépfegyveres” , adica „sa iasa afara soldatul cu mitraliera”, de fapt ordinul fusese altul, acela anume ca „sa vie afara cei doi paznici inarmati” ( „Jojjön ki a két fegyveres” ).

Cei ce puteam simti astfel frica aveam oare o imagine fidela despre Ungaria acelor ani? Prin intrarea acestei tari intr-un razboi pe care il alimenta cu o armata alcatuita din români, ruteni, svabi, se putea oare reface splendoarea militara de odinioara, invaluind imaginatia, sensibila la farmecele vitejesti, spre a-i ispiti si inalta in simtire?

Imi amintesc cât eram de consternati! Nu intelegeam rostul unei „natiuni-stapâne” care a dezvoltat, si in legatura cu viata militara, o conceptie nationala dominatoare. De la o asemenea temelie au pornit toti teoreticienii sistemului statului ungar, cu ideile lor raspândite in carti, programe si organizatii. Teorii care au izbutit sa traiasca prin adeptii lor, ca printr-o religie fervent si chiar cu patima asumata.

Dar oare o idee poate sa ajunga la un rezultat prin aceea ca se traieste pe sine insasi?

Când ne-am delimitat terenul pe care am incercat sa ne modelam rosturile, ne-am simtit solidari cu adversarii nazismului, ai teroarei politice si de orice fel; nu eram nicidecum antimaghiari (mama lui Aurel Socol era unguroaica) si doream ca lumea exterioara, in general, sa se apropie cât mai mult de lumea launtrica. Arestarea noastra in sine nu dovedea nicidecum vinovatie – ci doar razbunarea spiritului ungarist pentru ca nu eram nici unguri, nici tradatori.

O data transferati la penitenciar am inteles ca eram asteptati. Cei care ne asteptau erau „mobilizati”, ca si cei din grupul nostru, si integrati intr-o companie speciala de pedeapsa (7-ik különleges bunteto munkás- század), format din 208 „mobilizati”, din care 200 erau evrei. Majoritatea acestora fusese implicata in „procese antistatale”.

Ne-am integrat in noul nostru colectiv, instalându-ne in „confortul” penitenciarului, fara paturi, dar cu paie imprastiate pe dusumele si cu hârdaie pentru dejectii in centrul celulei. Douazeci de oameni in aceeasi incapere, toti clujeni cu exceptia unui actor din Târgu-Mures si a trei tarani ruteni din nordul Tisei.

Detinutii evrei au reusit sa intre in legatura cu Comunitatea din oras; conform regulamentului inchisorii, pentru rugaciunile Sabatului, li s-a permis ca un rabin cu ajutoarele sale sa oficieze intr-o incapere a penitenciarului slujbele de sâmbata. La cererea lor, Comunitatea a acordat hrana zilnica – caser – tuturor detinutilor din grupul nostru, adica si celor opt crestini.

Aflând ca in orasul Miskolc exista o biserica ortodoxa, am cerut directorului penitenciarului (un pictor amator) ca sa se oficieze si pentru noi, conform regulamentului, slujbe saptamânale in capela inchisorii. Preotul ortodox s-a angajat intr-o discutie cu directia penitenciarului si a obtinut aprobarea ca detinutii ortodocsi sa asiste duminica la slujbele oficiate in biserica, intrucât parohia avea doar un singur preot slujitor. Ajunsi sub paza in oras si dispunând de bani, s-a aranjat cu sergentul insotitor in asa fel ca dupa slujba sa ne intâlnim in fata bisericii. La câteva minute dupa despartire ne instalam la posta, de unde telefonam la casele noastre, apoi ne procuram medicamente, ziare si tigari, iar intr-o duminica ne-am si fotografiat toti impreuna, cu sepci de honvezi pe cap (un alt „echipament militar” mai era si o brasarda galbena – culoare evreiasca? – cu un cerc negru foarte vizibil, acesta având rostul de a atrage atentia jandarmeriei de campanie ca poate trage fara somatie!). In afara chipiului si a brasardei, Armata Regala Ungara nu a contribuit cu nimic altceva la echiparea celor „mobilizati” in detasamente de munca.

De la preotul ortodox am aflat despre numeroasa colonie de aromâni din Miskolc. In biserica pe care o frecventasem ca detinuti a fost botezat si Andrei Saguna, nascut la Miskolc. Câte lucruri uitate ori nestiute, ajunse in conexiune cu arbitrariul memoriei, ca si cu propriile noastre gânduri si sentimente, care greu isi gasesc forma in evocarea trecutului. Si totusi in fata noastra se afla istoria cuprinsa in trairi de odinioara.

Dupa trei luni de temnita in penitenciarul din Miskolc, cei 208 de detinuti au fost repartizati militareste intr-un detasament organizat sub comanda unui ofiter, tot militareste. In aceasta formatie, prin iunie-iulie 1942, am fost detasati pentru construirea unui aeroport (ori a unor arene de tenis?) pe malul râului Sajó (?). Detasamentul era supravegheat de un efectiv compus din cca 25-30 militari. Comandantul se numea Sidney Schmidt, un gazetar din Budapesta, nascut in Australia, svab de origine. Un om onest, in dezacord cu misiunea ce ii fusese ordonata. Ar fi vrut, asa ni se parea, sa respinga consecintele situatiei in care ne aflam, el – comandantul, noi – victimele. Oprindu-ma odata, intr-o zona mai ferita lânga malul râului, mi-a spus textual: „Salvati-va („menekuljon”), sunteti, toti cei de aici, condamnati la moarte!” Sa ma salvez? Cum oare?

Sidney Schmidt a aprobat sa primim vizite. Imi amintesc de vizitele logodnicii lui Sándor Izsák, student la arhitectura, originar din Cluj, o fata draguta. Singura mea vizitatoare era prietena mea, Éva Semlyén. Curajoasa si gata sa se expuna la eforturi – si la riscuri. Prin mijlocirea ei am corespondat cu familia mea, cu ministrul României la Budapesta, Eugen Filotti, cu Emil Hatieganu, cu profesorul Imre Haynal. In acea perioada, Éva Semlyén a trait nemijlocit in istorie, ca o fiinta care actioneaza, risca si sufera. Peste numai doi ani avea sa fie deportata de unguri la Auschwitz.

Dupa schimbarea comandantului Schmidt, survenita cu o graba evidenta, noul sef, cu numele – maghiarizat – de Érháti, a introdus de indata metodele inumane ale Armatei Regale Ungare cu sanctionarile sale brutale: legarea de stâlp („kikötés) etc. Am privit cu luare aminte aceste intâmplari ale unor oameni parasiti, umiliti, expusi unor fantezii perverse (carora detinutii le-au dat denumirea de „turanice”). Ne-am vazut viata ca si cum am fi stat pe banca acuzatilor, trebuind sa dam socoteala de greselile nesavârsite in anii tineretii noastre. Acestor confruntari le lipsea argumentul concret si vizibil care ar fi putut duce la o concluzie morala, destinata viitorului. Evocarea fortelor aflate pe scena acelor timpuri nu va izbuti vreodata sa demonstreze superioritatea viciului, a brutalitatii, a crimei.

In primavara anului 1942 autoritatile statului ungar, prin masuri oficiale, m-au prefacut in evreu. Aceasta calitate a devenit manifesta prin obligatia de a purta pe brat brasarda galbena si de a servi interesul statului, Tara ungureasca, intr-un detasament de evrei. Or, cum se stia, pe vremuri evreii erau considerati vinovati pentru pericolul bolsevic, pentru flagelul capitalist; ei erau considerati a fi purtatorii diverselor virusuri care infecteaza si distrug natiunile, economia, cultura, moravurile... In Ungaria iudaismul era considerat o boala infectioasa distrugatoare, desi „majoritatea coplesitoare a evreilor era complet asimilata de unguri”. 23 Datorita asimilarii trebuie sa „recunoastem ca, din punct de vedere social, ei nu mai sunt evrei, ci maghiari”. Si totusi militarii unguri au fost cei care au organizat dislocarea unor grupuri importante de evrei din Ardealul de Nord si in câteva imprejurari, ca de exemplu la Kamenetz-Podolsk, armata ungara a organizat, in 1941, masacrarea celor 36.000 de evrei deportati! 24 Intr-o scrisoare adresata contelui Pál Teleki, Horthy s-a confesat astfel: „Am fost toata viata mea antisemit si n-am intretinut niciodata relatii personale cu evreii; eu am fost acela care am propovaduit deschis antisemitismul in Europa”. 25

Semnificatia purtarii brasardei galbene (cu sau fara steaua lui David) era evidenta, toate masurile antievreiesti erau indreptate impotriva celor care purtau acele brasarde!

Acest episod din viata mea a avut un caracter mai mult decât dramatic. Prin el s-a exteriorizat, ca fapt, un conflict de care inainte n-aveam cunostinta. Dusmania nationala era, si in acest caz, o dusmanie de moarte, fara ca oprimatii sa poata avea un teren comun cu opresorii.

Transformat oficial in evreu am fost – si m-am simtit – integrat in destinul general al evreimii. Era o situatie concreta, traita in mijlocul unor oameni concreti. Si totusi situatia in care ma aflam nu a culminat intr-o tragedie, din momentul in care am putut fi dislocat, ca individ, intr-o sfera negociabila. Dar despre acest lucru aveam sa aflu mult mai târziu, in jurul anului 1986, când, datorita lui Mihai Pelin, a fost inlaturata neclaritatea unei situatii. S-a pus atunci, in 1942 si dupa, intrebarea cum de am scapat cu bine dintr-o situatie mai mult decât periculoasa, ramânând in viata impreuna cu inca trei români (Aurel Stanescu, Victor Cosma si Bela Peris-Cappellaro) din aceeasi companie de pedeapsa, unde din cei 208 detinuti au murit in cursul unei singure saptamâni 200 de oameni? La o asemenea intrebare mi-a fost imposibil sa raspund. In schimb, Mihai Pelin, in 1986 cunostea raspunsul. L-a aflat intâmplator din dosarele unei arhive militare, unde a dat de nota informativa a unui serviciu secret din cadrul Armatei Române despre arestarea, in Ungaria, a patru tineri intelectuali români. Acestia aveau o singura vina, anume aceea ca erau români si in aceasta calitate erau destinati mortii. Aceasta nota a ajuns pe biroul maresalului Ion Antonescu. In apostila scrisa pe nota informativa, seful statului român a dispus ca sa fie de indata arestati in România patru tineri intelectuali unguri, acestia urmând sa aiba soarta celor patru tineri intelectuali români arestati in Ungaria. (Desigur a existat un factor mijlocitor cu ajutorul caruia au fost informate autoritatile din Ungaria asupra intentiilor autoritatilor române.)

Abia dupa cele ce am aflat in 1986, despre situatia noastra din Ungaria anului 1942, am inteles motivul pentru care un colonel de stat major al armatei Regatului Ungar, a fost insarcinat sa ancheteze „cazul” la fata locului, adica in cadrul detasamentului special de pedeapsa.

Dialogul a decurs aproximativ asa:

Colonelul: - Daca sunteti crestini ce cautati in acest detasament?

Eu: - Domnule colonel, noi n-am venit in acest detasament de buna voie, ne aflam aici in urma unor ordine de chemare.

Colonelul: - Veti pleca de aici inca azi spre Cluj prin Budapesta, unde s-a cuveni sa intrati in legatura cu Legatia României. Domnii de acolo sunt foarte preocupati de soarta voastra!

Dupa o detentie de opt luni am fost eliberati – cei patru români – din arestul de cazarma al regimentului de infanterie din Cluj unde erau transferati dupa detentia din Miskolcz. Am pastrat impresia ca intâmplarile cu care am fost confruntati au scos la vedere una din laturile adevarate ale spiritului politic ungar, o anumita delimitare morala launtrica a orizontului uman. Am mai aflat, fara surpriza, ca nici unul din fostii nostri prieteni apropiati din rândul ungurimii ardelene n-a miscat un deget pentru curmarea abuzului exercitat de autoritati.

Aflându-ne in vechi si bune relatii cu familia contelui Bethlen, dar si datorita imprejurarii ca Béla Bethlen era prefectul judetului nostru (Solnoc-Dabâca), mama s-a adresat contelui in lunile când detasamentul de pedeapsa se afla inca la Miskolc. Ceea ce s-a intâmplat in urma demersului mamei mele aflam dintr-o relatare a contelui, respectiv din cuprinsul cartii sale „Am fost comisarul guvernului in Transilvania de Nord” . 26

Iata relatarea contelui:

„Am fost vizitat o data de vaduva lui Guilelm Sorban, mosiereasa in comuna Stoiana, proprietara unei mori sistematice etc. ...; dna Sorban m-a cautat in interesul celui de al doilea fiu al ei – Raoul – care, in mod surprinzator, a fost repartizat intr-un detasament de pedeapsa, care era tocmai gata sa plece din Miskolc la Cotul Donului. Despre detalii dna Sorban nu stia multe, le-am aflat de la Comandantul Corpului de armata. Impotriva lui nu exista nici o acuzatie concreta, dar a fost vazut adesea cu o persoana dubioasa si suspecta, care se afla sub supravegherea permanenta a politiei. Intrucât nu exista nici o acuzatie concreta impotriva lui, am intervenit personal in interesul sau la ministrul de razboi Csatay, fiind eliberat chiar in acea zi in care tovarasii sai au pornit spre front. Dupa cum aveam sa aflu ulterior, in Cotul Donului detasamentul a fost pus sa culeaga mine si din intregul efectiv al detasamentului a revenit un singur om.

Raoul acum (1966 n.n.) traieste la Bucuresti si are o foarte frumoasa pozitie...”

Béla Bethlen – dupa convingerea mamei – avea constiinta innascuta ca nobletea obliga. Relatarea mamei mele pe care o rezum mai jos era anterioara aparitiei cartii contelui, din cuprinsul careia am reprodus varianta despre mizerabila mea istorie:

„Stiam ca esti in pericol de moarte – imi spuse mama. M-am adresat si contelui Béla Bethlen. M-a primit cât se poate de bine, era foarte afectat de cazul tau. Fiind vorba de o «chestie militara» («katona dolog»), Bethlem m-a asigurat ca, la nevoie va vorbi cu ministrul de razboi. L-am cautat apoi peste o saptamâna. Mi-am dat seama ca a inceput si el sa inteleaga ca Ungaria din vremea tineretii sale nu este si Ungaria anilor sai de potentat politic. Ca multi altii – a ramas si el undeva in trecut. Dar nici atunci nu s-a instrainat de destinul nobletei sale. In concluzie mi-a repetat « e o chestie militara doamna, in care n-am cum sa intervin in calitate de prefect». Dupa aceasta intâlnire – mi-a povestit mama – mi-am dat seama ca numai o vrajitorie te mai poate salva! Ceea ce s-a si intâmplat!”

Cauza acestei evocari? Poate contradictia dintre structura mea individuala si natura istoriei despre care incerc sa relatez.

Suntem oare expresia familiei ca si a prejudecatilor, erorilor si meritelor unor vremuri, a unor societati, unde ne-am format? Suntem oare nevoiti sa actionam in spirit circumscris national si geografic? Suntem oare beneficiarii unor energii de alta data?

Cum se alcatuiesc puterile vii, cele care se isca din neam si din pamânt, din gânduri si simtiri, din crize, sperante si victorii?