Ca o modalitate de a lega trecutul de realitatile lui, ca si de constiinta contemporana, au fost rememorate, cu o emotie pe care nu a racit-o timpul, evenimente tragice din 1941 si – prin extensie – cele in istoria anilor 1940-1944.

La o distanta de o jumatate de secol, pusi fata-n fata cu tragediile si crimele prilejuite ori devenite posibile datorita razboiului moral si militar declansat in Europa de Germania nazista, cine oare nu se cutremura de sfâsietoarea neputinta si groaza care a insângerat inimile oamenilor prigoniti, ucisi si aruncati in nefiinta pentru ca erau evrei, sârbi, polonezi, români, slovaci, tigani?... Sumbre intâmplari si procese ale trecutului obscur si chinuit se perinda in amintirile constiintei, ne tulbura de la eveniment la eveniment: asasinarea lui Nicolae Iorga, V. Madgearu; macelul de la Jilava; uciderea sutelor de evrei la Bucuresti; pogromul de la Iasi; deportarile in Transnistria; genocidul savârsit de unguri in Transilvania de Nord impotriva românilor si evreilor, prigonirea si uciderea democratilor antinazisti.

In dosul acestor intâmplari, ce continua sa ne urmareasca se profileaza coalitia uzurpatorilor, a vânzatorilor de tara si de neam.

O asemenea evocare nu ar fi voie sa fie transformata intr-o diversiune. Dimpotriva: ea trebuie indreptata spre izvoarele celor mai adevarate intâmplari, pentru a deveni imaginea unei realitati intr-o cât mai adevarata infatisare posibila.

Printre necesitatile ce calauzesc rememorarile nu se vor cauta doar conjunctiile posibile dintre memorie si persoanele evocatorilor. Altfel spus, trecutul nu trebuie individualizat prin persoana evocatorului, ci prin insasi evenimentele vremurilor evocate.

Dintr-o asemenea perspectiva, functia evocarii se leaga, asadar, de cunoasterea onesta, obiectiva, a unor fapte si nicidecum de recompunerea lor printr-o artificiala elaborare personala. Constatarea se impune intrucât uneori evocatorul ordoneaza in felul sau trecutul, pentru a oferi cu girul functiei ori autoritatii lui – si sub semnatura – o selectie. O asemenea „adaptare” a interpretarii trecutului la interesele evocatorului nu se potriveste insa cu exigentele Istoriei. Cunoastem metoda din schemele punerilor in scena pe care am fost nevoiti sa le toleram de-a lungul multor ani, stiind prea bine ca ele nu se potrivesc cu adevarul pe care incercau sa-l substituie cu o realitate falsa.

Am dori, avem chiar obligatia morala, sa cunoastem inventarul intâmplarilor dezamagitoare, monstruoase, din istoria anilor 1940-1944, dincolo de subiectivitatea procedeelor de evocare personala, sa ne intoarcem la adevarurile tragediei si in cazul evreimii din România, precum si a românilor si evreilor din Ungaria, fara sa refuzam insa ideea opozitiei continue dintre tenebre si lumina, dintre viata si moarte, dintre cei ce au contribuit la pastrarea vietii si cei care au manipulat politic moartea. Numai astfel vor putea fi cunoscute dimensiunile degradarii, ale deportarii si crimelor, ale disparitiei multor surse de lumina, dar si raspântiile ce au putut intoarce speranta spre innoirea vietii. Altcum, o Istorie trecuta prin filtrul unor meschinarii personale nu va fi decât parodia faptelor, o regie lipsita de valoare pentru categoria realitatilor degradarii. In spatiul inchis ala cestui tip de evocari, moartea ocupa pretutindeni primul loc, in consonanta cu tonul folosit in relatarea celor intâmplate la Bucuresti, Iasi, Cluj – o imagine a dezumanizarii ireversibile, considerata caracteristica pentru intregul nostru popor, impotmolit intr-un univers compromis ce nu-si contine contrariul nici la nivelul sperantei.

Dar drama ce rezulta din intâlnirea dintre interesele personale si ignorarea deliberata a adevarului nu se datoreaza atât unui fenomen inchipuit, cât mai ales structurarii fictiunii si a presupusului in biografii morale, viciate de teama si prefacatoria impostorului, de viclenie, ca si de cezaromania ridicola si agasanta.

Procesul de interpretare si de cântarire ramâne superficial si exterior când se raporteaza doar la necesitatile unei piese emotionale si nu la desfasurari reale.

Are oare vreun rost sa negam ce si cum a fost?, când se stie ca avem mosteniri comode si incomode? Avem oare dreptul sa le negam – când pe unele, când pe altele? Evocând componentele unor mari tragedii, nu suntem oare obligati sa cunoastem si intreaga lor semnificatie, pentru a nu deforma imaginea lor? Altfel, evocatorul se justifica prin sine insusi ori se transforma in subiectul propriei sale interpretari devenind uneori beneficiarul unui “miracol dumnezeiesc”, calitate care se defineste a fi reflexul unei realitati interioare, fara atingeri cu adevarul desfasurarilor vitale. Numai astfel se poate explica – de exemplu – ca o cumplita tragedie, petrecuta in Ardealul de Nord in iulie 1941 – când aceasta parte a tarii noastre se afla ocupata de Regatul Ungar – nu a fost inregistrata pe agenda unei comemorari istorice. Sa nu-si mai aminteasca chiar nimeni de deportarea miilor de familii evreiesti la Kamenetz-Podolsk, familii “expulzate” din Ungaria de Oficiul national pentru controlul strainilor (KEOKH) din Budapesta? Erau cca. 36.000 de evrei, considerati a nu avea cetatenie ungara, 36.000 de oameni din care nici unul n-a ramas in viata. Tragica si rapida lor extirpare nu a patruns in constiinta Istoriei si nici in constiinta celor care au organizat manifestatiile prilejuite de rememorarea pogromurilor la Cluj, Bucuresti si Iasi. Sa fie o conlucrare la sensul pe care il are tacerea, – de ieri si de azi, – când ar trebui sa ne amintim si de atrocitatile ce n-au fost comise de români? Sau n-a sosit oare inca ora când se poate evoca adevaratul timp de doliu datorat Holocaustului? Si nici cel datorat „Comitetului Democratic Evreiesc” (D.D.E.), cu actiunile lui desfasurate intr-o cronologie degradanta a tradarii, in spirit comunist si antisionist? Aceeasi regie, aceeasi actorie, in continua revenire, aceeasi falsificare si o identica dezinformare a diriguitorilor tarii si a opiniei publice.

S-a uitat oare ca dupa agresiva ofensiva a CDE-ului, sustinuta de P.C.R., a inceput eliminarea din mers a conducatorilor legitimi ai evreimii din România, a celor care au realizat disparatele si marile actiuni de salvare a evreilor din tara si a celor refugiati in România din Germania, Polonia, Slovacia, Serbia, Ungaria si Austria? Acesti temerari conducatori, in frunte cu Rabinul Sef Dr. Alexandru Safran, au actionat cu succes pentru domolirea agresivitatii entievriesti si au luptat, – ei si nu altii –, cu autoritate si curaj pâna la limitele puterilor pentru salvarea a ceea ce se putea salva din lumea si viata evreiasca. Dr. Filderman, A.L. Zissu, Benvenisti s.a. au fost nevoiti sa se refugieze in strainatate; Alexandru Safran traieste azi in Elvetia, fiind Marele Rabin al Genevei. Oare nevoia de sens a Istoriei si de implinire a propriului sau destin – de sacrificat al P.C.R. si a uneltirilor Comitetului Democratic Evreiesc bolsevizat – nu trebuiau sa impuna invitarea de reintoarcere in tara, indata dupa decembrie 1989, a Rabinului Sef, legal ales si ilegal gonit, ca si inlaturarea unei bande de agenti politici, instalati prin abuz si teroare in 1947, la conducerea evreimii din România?

Nici tacerea vinovata a oficialitatii dupa 1989, nici rastalmacirile viclene ce urmara inca ani in sir nu au putut anihila rezonantele actiunilor salvatoare ale lui Alexandru Safran in fruntea colaboratorilor sai, care in istoria evreimii din România au dobândit semnificatia unei epopee. Sa fi devenit România o tara fara amintiri si fara memorie, la cheremul unor impostori ce-si aroga fapte cu care n-au avut nimic comun? Pentru ca Alexandru Safran sa-si recapete statutul de respectabilitate istorica, de prooroc al vointei de dreptate si adevar, trebuie sa dispara instrumentele – umane si institutionale ale vointei neleguita de putere, ale aversiunilor prin complicitati cu partidul comunist. Profitorii n-au disparut sub balastul propriilor uneltiri. Lumea lor a sucombat abia dupa disparitia lor fizica. Abia atunci Parlamentul României a izbutit sa revina la propria-i misiune, omagiindu-l pe inteleptul de la Geneva. Abia atunci, Academia Româna a fost in masura sa-l consacre printre membrii sai pe marele Sacerdot Alexandru Safran, una din putinele personalitati ale tarii noastre care era dotata cu puterea de a talmaci realitatile zilelor sale in fapte de constiinta.

Dupa cum se stie caile supravietuirii, in fond ale viitorului, nu au existat gata trasate; ele au fost construite cu abnegatie, perseverenta, curaj si cu mari sacrificii de evrei si de români, fiind dovedite in fapte exemplare de solidaritate, ca si de infratire intr-un destin comun. Aceste aspecte ale unor colaborari salvatoare din anii Holocaustului au fost mentionate in Israel, când in luna ianuarie 1991 s-a organizat, sub presedintia domnului Al. Safran, o sedinta de reamintire a tragediilor petrecute in România. Ceea ce a fost posibil in Israel sa nu fie posibil in România?

Israelul a deschis poarta istoriei pentru a pune in evidenta faptul ca trecutul este un prezent virtual, in care toate evenimentele isi au ecourile lor si conlucreaza pentru a conferi raspundere si sens timpului in mers si extensiune. Ierusalimul a tinut sa reaminteasca ca dominarea timpului se face di interiorul sau, respingând principiul arbitrarului.

Din publicatiile editate de Institutul Yad Vashem lumea a putut afla ca in anii cumpliti ai Holocaustului in România nu au existat numai asasini de evrei. Numerosi români sunt mentionati ca salvatori de evrei. Unul a salvat 6.000, altii mii si zeci de mii. Dar actiunea din Transilvania de Nord? – initiata de Dr. Ernest Marton, Rabinul Sef Moshe Weinberger-Carmilly, Ernest Hátszegi, in colaborare cu Arie Hirsch Eldar, J. Guttfied, Ytzhak Artzi, Carol si Emeric Moskovitz, nu ar fi reusit fara sprijinul episcopului Iuliu Hossu, a lui Emil Hatieganu, Iuliu Maniu, Eugen Filotti, Aurel Socol, col. Victor Cupsa, col. M. Gurgu, Mihai Marina, Ion Isaiu, Letitia Papu, Vasile Moldovanu si altii?

Exista oare un interes actual de a continua antiiudaismul Comitetului Democratic Evreiesc, Calul Troian introdus in structurile Comunitatilor Evreiesti din România de P.C.R. pentru a le otravi? Ca sa ascunda adevarul?

Dincolo de artificiile retorice si emotionale ale unor manifestari, nu s-ar cuveni ca oricare din confesiunile active la noi sa-si delimiteze domeniile dupa anumite practici si necesitati de ordine spirituala si nu dupa formele activitatilor politicianiste?

Si o ultima problema: oare nu a sosit inca momentul ca fostul Sef Rabin al României, teolog de reputatie mondiala, constrâns de comunisti si de uneltele lor sa emigreze in 1948, sa fie invitat, in sfârsit, in tara lui de obârsie? Poate Rabinul ne-ar putea dezvalui adevarul dinlauntrul intâmplarilor in care acel adevar s-a concretizat. Aceasta invitatie pe care Federatia Comunitatilor Evreiesti din România nu a facut-o – si n-o face – ar trebui formulata de acele oficialitati de vârf ale tarii, care ar fi fost obligate sa se documenteze inainte de a contribui cu autoritatea functiilor lor la acreditarea unor sentinte arbitrare si nedrepte prin care poporul român in intregimea lui a fost si continua sa fie culpabilizat, fara posibilitatea unui apel, la pedeapsa grava a retragerii din fata omeniei in anii Holocaustului si la aceea a singuratatii interioare sterile si insensibile.