Modul cel mai potrivit de a lamuri problemele puse in discutie (internationala) este acela de a lua cunostinta de materialele incriminate, publicate sub semnatura lui Alexandru Safran si Moshe Carmilly, doi memorialisti de mare autoritate, care niciodata n-au proferat opinii vagi ori sovaielnice despre realitatile si evenimentele vietii lor. Pe de alta parte este evident ca, asemenea oricarui memorialist liber si independent, si ei au fost – si continua sa fie – expusi la diverse greutati, neplaceri, adversitati.

Am recitit recent unele din evocarile lor 1 cautând sa aflu ce anume ar putea fi contestat “in numele adevarului”, ori tintuit la stâlpul infamiei, expus oprobiului lumii iudaice ori chiar transformat in cenusa. (De ce aceasta tentativa de a-i contesta si compromite sau chiar de a-i exclude din memoria vietii sociale evreiesti existenta in spatiul istoric si spiritual româno-ungar? – dupa ce cuprinsul deformat al unora din scrierile lor a fost transformat, in urma câtorva interminabile discutii si aprinse dezlantuiri de patimi, intr-un vulgar argument pentru afirmarea anumitor interese neevreiesti.)

Atât Alexandru Safran, cât si Moshe Carmilly si-au formulat literar amintirile trairilor ca cetateni liberi ai unor tari libere. Primul a parasit România in 1947, al doilea cu trei ani mai devreme, fugind inspaimântat din fata neomeniei maghiare, cu ajutorul unor români si chiar cu cel al Statului Român (aflat inca sub ocupatie nazista), care, in ciuda faptului ca rabinul Carmilly era cetatean maghiar (refugiat in România) i-a acordat un pasaport românesc pentru a putea pleca in Palestina. Sef Rabinul României, Alexandru Safran, nevrând sa colaboreze cu regimul comunist, a fost gonit din tara si s-a refugiat in Elvetia, iar Carmilly, dupa o scurta cariera diplomatica s-a stabilit la New York, integrându-se in viata stiintifica din SUA ca profesor universitar. Nici unul din ei nu s-a despartit de o inradacinata credinta in om; ambii au ramas ancorati in conceptiile lor umaniste si in existenta unei constiinte iudaice cu aspiratii universale, convinsi ca lipsa de omenie se va subrezi si se va compromite in fata omeniei si a istoriei.

In anii stapânirii comuniste cei doi exilati nu au avut nici o relatie cu lumea din care au fost exclusi atât de dramatic. Si, in fond, ce probleme i-ar fi putut lega de trecut in noul lor mediu de viata?; Safran la Geneva, Carmilly la New York, in doua tari unde dreptul era solid ancorat, unde libertatea si egalitatea in drepturi erau asigurate pentru fiecare cetatean – chiar si pentru cei refugiati din calea neomeniei regimurilor totalitare din Europa.

Cel care astazi contesta obiectivitatea si onestitatea cuprinse in scrierile Marelui Rabin al Genevei si in cele ale profesorului new-yorkez Moshe Carmilly, aspira – ori isi revendica – o sfera de autoritate pe care n-ar putea-o avea decât un magistrat. Si totusi, cel care o face si-a luat atitudinile dintr-o zona obscura, inca nepusa suficient in lumina, ca si din aroganta unui agitator ce incearca sa-i satisfaca pe sustinatorii sai, vizibili si invizibili, din cercurile revizionistilor din Ungaria si aiurea. Acestia – folosind insinuarile in scopul de a instaura confuzia in desfasurarea unor intâmplari – l-au si inaltat in demnitatea unei importante decoratii ungare (Meritul Republicii Ungare in grad de ofiter 2) acordata si inmânata personal de presedintele Ungariei. Astfel si-a serbat izbânda in credinta revizionista, alaturi de fiii acelora care i-au exterminat neamul in Ungaria.

Aceasta actiune, alaturi de altele de acest fel, de a dezinforma, de a insela, de a minti, s-a petrecut nu demult in industria politica a acelora care astazi se regasesc in sloganul “cel ce nu simte durerea Trianonului – nu este maghiar!” Or, Randolph Braham, caci despre el este vorba, desi se considera evreu, simte aceasta durere!

Sa reluam textual câteva din afirmatiile lui Al Safran si ale lui Moshe Carmilly, izvoare de stiri si serioase documente pentru istoria epocii considerate de Braham ca servesc ultranationalismul bolsevico-nazisto-ceausist al românilor:

In cuvântarea sa din Senatul României, Alexandru Safran a tinut sa sublinieze imprejurarile in care si evreii din România au fost transformati in victimele unei politici represive, trecând “prin vremuri crunte... cu rasfrângeri pustiitoare”, când “urgia s-a abatut cu o furie distrugatoare, cu totul deosebita, asupra evreilor, cu tâlcul orb de a nimici acest popor..., de a-l extermina, de a-l elimina de pe fata pamântului.” In acelasi timp insa, Al. Safran nu a dat uitarii nici “acele vremuri de macinatoare zdrobire a fiintei noastre fizice si morale... vestitoare ale negurilor mortii. Când, de multe ori, un suflu de alinare, de compatimire, chiar de tamaduire, vestitoare ale zorilor vietii, ne inviora inimile”.

Dar in faptul de la care a plecat critica si interpretarea croita de opiniile lui R.L. Braham fata de cuvântarea lui Al. Safran apare o intentionata inversare si rastalmacire a esentei atitudinii acestuia. De altfel aceste opinii au fost potrivite dupa caracterul propriu al semnatarilor, adica dupa bunul lor plac in sustinerea unor interese antiromânesti.

Moshe Carmilly, asezând in cuvinte propriile experiente personale, si ca refugiat din Ungaria in România – unde, cum se stie, i s-au intocmit documente de identitate si de calatorie românesti cu ajutorul carora a emigrat in Palestina – relateaza urmatoarele:

- “Români si evrei eram pusi sa tragem impreuna jugul destinului comun de minoritar (in Ungaria n.n.) Acest destin comun ne-a apropiat. Astfel se explica ca in martie 1944 evreimea a gasit intelegere si ajutor din partea conducatorilor vietii politice si religioase românesti din Transilvania de Nord” (Ungaria);

- “Ungaria a asasinat 80% (= 618.000 n.n.) din evreii sai pe care i-a trimis in camerele de gazare de la Auschwitz in timp ce România a vrut sa salveze ceea ce se mai putea salva si a aruncat colacul celor ce se aflau in pericol de a se ineca”;

- “România s-a dovedit a fi fost nu numai mai putin speriata de miturile violentei hitleriste decât alte tari aflate sub ocupatia armatelor germane, dar si faptului ca masele poporului român nu erau ostile evreilor”;

- “... in martie 1944 evreimea a gasit intelegere si ajutor din partea conducatorilor vietii politice si religioase românesti din Transilvania de Nord (Ungaria n.n.) ”;

- “Evocând barbariile anilor 1941-1944, consider ca este o datorie morala elementara ca sa nu uitam si sa relevam faptul ca in acei ani in România a existat o raza de umanitate de care au beneficiat evreii. O raza de umanitate, ca si un mod de gândire si de actiune opuse formulelor antisemite, dominante in Europa”;

- “Refugiatii evrei ajunsi in România din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria aveau sansa de a pleca din porturile românesti spre Palestina... Oricum ar fi privita aceasta stare de lucruri, in orice fel s-ar analiza cele petrecute cu evreii din România..., ramâne un lucru care nu se poate nega: faptul ca atunci când lumea a privit insensibila spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusa sa primeasca refugiati evrei si a fost gata sa deschida pentru ei porturile sale. Aceasta cale firava spre viata era un lucru cunoscut si de catre evreii ce se aflau in iadul nazist... Acest capitol eroic nu a fost inca scris, el isi asteapta cronicarul autorizat.” 3

In acelasi timp, mai spune Moshe Carmilly, “nici in România situatia evreilor nu a fost usoara. Nimeni n-are voie sa uite pogromurile infaptuite de legionari, agentura a hitlerismului in România, din Bucuresti, din Bucovina, Basarabia, nici trenul mortii, nici masacrarea evreilor in Transnistria ori devastarea sinagogilor si profanarea cartilor noastre sfinte.”

In acest fel au vorbit Al. Safran si Moshe Carmilly, in calitate de martori valabili, despre relatiile evreilor cu românii in anii razboiului, documente ale unor imprejurari locale, sociale si istorice, in care si-au avut radacinile si acele afinitati ce au servit la urzirea unor relatii de colaborare.

Aceste – si asemenea – relatari sunt considerate de Braham ca infestate (ori “in acord”) cu “nationalismul intelectualilor (români n.n.) din epoca lui Ceausescu”, dupa a caror parere “România n-ar fi fost o tara antisemita in vremea ocupatiei germane, dimpotriva – era singura tara unde (evreii refugiati n.n.) beneficiau de siguranta, de obtinerea unor documente de identitate si de sansa emigrarii in Palestina”... “Ca in cele mai multe retrospective nationaliste (ale intelectualilor ceausisti? n.n.) si in acest caz – afirma Braham – sunt camuflate intentionat masacrele savârsite de Garda de fier, ca si cele comise de armata si jandarmeria lui Antonescu, care au costat viata a cca 220.000 de evrei din România si Ucraina”. 4

Cu intentiile subterane ale unor artificii, Braham incearca sa nege, sa mistifice, sa rastalmaceasca si chiar sa prefaca, neluând in seama ca istoria e viabila numai daca e strabatuta de aspiratiile de cunoastere ale societatii si daca exprima adevarul.

Ceea ce il irita pe Braham este faptul ca nimic din ceea ce s-a spus pozitiv, ca adevar, despre relatiile româno-evreiesti in anii 1941-1944, nu se poate spune si despre relatiile ungaro-evreiesti!

Ca incheiere voi cita o fraza a lui Moshe Carmilly, prin care ar fi vrut sa puna capat oricarei discutii: “Am incercat sa definesc faptele istorice cât se poate de precis intr-o expunere pe care am facut-o la Institutul «Nicolae Iorga». 5 Nu am de adaugat nimic... In România au avut loc niste intâmplari. Ori se scrie despre ele, ori nu se scrie, nici Dumnezeu nu poate sa anuleze lucruri care s-au intâmplat”.

Cu referire la acele intâmplari tragice prin care a trecut evreimea ardeleana, Adrian Riza a formulat urmatorul comentariu: “Indiferenta din anii 1940-1945, manipularea de atunci, ca si urmarile ei de mai târziu isi fac simtite prezenta pâna astazi. Una din cele mai aspre lectii ale istoriei contemporane pare sa nu fi invatat nimic tocmai pe cei care ar trebui sa ia aminte la ea si, din acest punct de vedere, tacerea poate fi intr-adevar complice. Furia dezlantuita in 1944 in Ungaria s-a hranit din sovinismul salbatec, derivat natural al revizionismului, cultivat cu grija in Ungaria timp de doua decenii. Fenomenul fara precedent pe care il reprezinta nimicirea evreilor unguri cere o explicatie istorica precisa. Neorevizionismul incearca sa faca uitat acest lucru esential, printre altele, silindu-se sa stabileasca echivalente care nu exista intre niste «tendinte reactionare», egal distribuite in Ungaria si România”. 6

In ceea ce ma priveste, voi cauta sa lamuresc câteva intâmplari in legatura cu tragedia evreilor din Ardealul de Nord (Ungaria) 7, despre care am incercat sa vorbesc doar in ultimii ani de câteva ori, cu sovaieli si formulari nu prea izbutite, ca despre lucruri interzise, invrajmasite de anumite aprecieri si judecati oficiale tendentioase si cu teama unor agresari pe care, in sfârsit, le-as vrea cernite de confuzii ca sa ramâna marturie despre rosturile pentru care au fost savârsite câteva ciudate – si periculoase – complicitati, motivate de speranta unei posibilitati de refugiu, mai bine zis – de salvare.

Asadar vreme de 40 de ani, intre 1944-1985, nu am scris si nici n-am vorbit despre intâmplarile petrecute in Transilvania de Nord (Ungaria) la desfasurarea carora am asistat. Iar atunci când, in cursul mai multor arestari si al anchetelor repetate, am fost supus la agresive cercetari, am negat cu obstinatie – ori am cautat sa camuflez – tocmai datele adevarului. Am procedat astfel fiindca stiam ca rastalmacirea unora din actiunile la care am participat ar fi putut oferi motive suficiente pentru a fi acuzat ori chiar suprimat, datorita strâmbelor si tendentioaselor ipoteze si scheme ideologice din concluziile anchetei, tinând seama si de “originea mea sociala”, expusa formelor violente ale “luptei de clasa”.

Astazi, o asemenea istorie despre care incerc sa vorbesc poate sa para obsesia unui om timorat. Dar ceea ce stiam – despre cum a fost organizata trecerea peste granita a unor evrei in 1944 (in câteva cazuri cu complicitatea unor gradati ai armatei germane hitleriste si ai Serviciului sau de Siguranta) – o data marturisita ori dovedita, ar fi insemnat pentru mine condamnarea la moarte! Frica mea era legata si de iscoditoarea banuiala a anchetatorilor. Teama ca aceasta colaborare ar putea iesi la lumina a pus stapânire pe mine, mi s-a strecurat in gânduri si in inima. De aceea am si incercat cu indaratnicire sa indrept banuiala fata de persoana mea (care de fapt era fara obiect) intr-o alta directie (tot fara temei), rezistând, cu o indaratnicie aproape disperata la repetatele constrângeri fizice si morale din partea anchetatorilor. Eram supus, noapte dupa noapte, unor presiuni carora n-as fi imaginat ca puteam sa le tin piept. Si totusi am rezistat. In cursul anchetelor mi-am dat seama ca viata mea a fost sever supravegheata, dar ca in lipsa unor probe nu putea fi totusi modificata pentru a servi interesele prezumate ale anchetei. De altfel, inca din 1942 aveam convingerea ca intr-o buna zi va trebui sa depun marturie biografica despre propria mea viata. Poate acesta a si fost motivul pentru care am avut mereu grija ca imaginea existentei mele sa fie conforma nu cu ceea ce era de fapt, ci cu ceea ce ar fi trebuit sa fie viata unui pictor si istoric de arta tânar – mai mult ori mai putin boem. Spre norocul meu, “caietul de regie”, dupa care era condusa ancheta Securitatii, acorda prioritate unei alte (grave) presupuneri , anume ca as fi putut fi agent britanic. Ancheta s-a si organizat pe aceasta prezumtie, in lumina careia tactica anchetatorului a functionat in gol si, oarecum, si-a epuizat fortele. Astfel ajutorul meu dat unor evrei la trecerea granitei in 1944 s-a redus la incercarea de a-mi salva prietena si familia ei, iar declaratiile mele erau conforme cu cele date anterior la Siguranta Politiei din Cluj, cu ocazia arestarii mele precedente, din 1945, când ancheta a insistat asupra imprejurarii trecerii unor evrei peste granita si cu ajutorul meu in aprilie-august 1944.

Misiunea pe care mi-o asumasem in 1943, in urma discutiilor cu Mendy Lehrmann, ca si semnificatia si consecinta acesteia nu au fost nici macar pomenite cu prilejul anchetelor. Ceea ce s-a intâmplat atunci, in 1943, a fost un lucru care tine de viata mea, care nu necesita explicatii si interpretari astazi, cum nu a necesitat nici atunci, ca orice eveniment personal. Ce sa mai spun? Ceea ce s-a intâmplat atunci nu putea sa se intâmple altfel; era ceva din interiorul vietii mele, era insusi spiritul si plamada vietii mele.

In ceea ce il priveste pe R.L. Braham, se pare ca el face parte din rândurile acelora care impartasesc opinia dupa care evreii trebuie sa-si cunoasca numai dusmanii, nu si prietenii sau aliatii lor.

Or, in relatiile intre evrei si români, care depaseau intâlnirile ocazionale, au existat legaturi purtatoare de solidaritate, de stima, de satisfactii impartasite, de aprecieri reciproce in unire si unitate, manifestate prin situatii concrete, in imprejurari sociale firesti pentru intreaga gama a relatiilor interumane a caror semnificatie rezida tocmai in independenta fata de cei ce fac diferentieri de valoare si calitate intre neamuri, rase, religii, intre modurile de a fi oameni, oameni adevarati care in aceasta calitate pot sa se afirme in conexiunile realitatii in care le-a fost dat sa-si traiasca viata. Dar in practica demersurilor pseudo-istorice ale lui R.L. Braham o asemenea situatie se inscrie, in cel mai bun caz, in domeniul posibilitatilor niciodata realizate. Astfel, ignorând obligatiile istoricului, el nu a luat act de natura acelor relatii ale caror importanta se afirma tocmai in independenta fata de un ansamblu “legiferat”, ostil acelora care, voind sa-si afirme calitatea de oameni, au incercat sa-si implineasca libertatea cu orice risc, chiar si cu cel al pierderii vietii. Din acest motiv R.L. Braham nu vrea – si nici nu poate – sa vada in inconsecventele si contradictiile lui Ion Antonescu de ex. ceea ce au remarcat, printre altii, L.A. Zissu, Al. Safran, Dr. W. Fildermann, Moshe Carmilly, Dr. Ernest Marton, Raul Hilberg, Jean Ancel, Nicolas M. Nagy-Talavera si numerosi alti evrei, adica nu numai raul, dar si binele, ca si tentativa de a-si afirma libertatea in fata unei constrângeri politice, care l-a consacrat si careia i s-a subordonat o vreme. Dimpotriva R.L. Braham vrea sa croiasca drum liber patimii sale, o patima profund nelegitima si, ca atare, imorala, deviata spre un scop râvnit, si necesara pentru realizarea unor meschine si vinovate interese personale.

Nici atunci când acuza, Braham nu motiveaza – doar formuleaza. De pilda el vorbeste despre “complicitatea” iscata de niscaiva – niciodata precizate – “interese comune” dintre Rabinul Carmilly si mine. Adica dintre doi oameni asociati in anii Diktatului de la Viena – si nu in alte imprejurari – impotriva reprimarii libertatii si a sacrificarii unor oameni – evrei si români – dupa un criteriu deopotriva nationalist si rasial. In acea vreme intelegerea noastra era determinata de nazuinta comuna de a ne opune acelor forte politice – ori istorice? – care si-au propus extirparea evreilor si nimicirea identitatii nationale a românilor.

Au urmat mai bine de patru decenii in care a lipsit orice forma de legatura intre noi. Dupa ce profesorul Abraham Ronen de la Universitatea din Haifa a inceput demersurile la Yad Vashem, institutie despre care nici macar nu auzisem, pentru a fi mentionat printre cei “drepti intre popoare”, ca un “neevreu” care a salvat o fiinta de evreu; abia la sfârsitul unei cercetari, care a durat 14 ani (1972-1986), a reaparut, pentru o scurta perioada, in orizontul vietii mele fostul Sef Rabin neolog al Clujului de alta data. Titlul ce mi-a fost conferit la Ierusalim m-a confruntat cu un fapt aproape uitat, amintindu-mi de un conflict cu ordinea publica din Ungaria anilor 1940-1944. Atât motivatia, cât si scopul acordarii acelui titlu tineau de categoria unei aprecieri diferentiate si de moralitatea relatiilor de viata intr-o forma socialmente uzitata: o distinctie ca un semn exterior neimpovarat de nimic confuz. Nu se prevazuse insa ca datorita acestui titlu voi fi expus – nu ca persoana, ci ca român – unui asalt de porniri obscure, ce se situeaza dincolo de adevar, din partea hungarismului patimas si al unuia dintre mercenarii acestuia: R.L. Braham. Incapacitatea acestuia de a aplica in demersurile sale categoria adevarului s-a evidentiat si in calomnierea lui Moshe Carmilly, cuprinsa in acuzarea ca “fugind in mod las” din Ungaria in România, Sef Rabinul neolog al Clujului si-ar fi tradat comunitatea – in loc s-o salveze asemenea capitanului de vas ce-si paraseste ultimul corabia pe cale de a se scufunda.

Voi repeta, ceea ce am mai spus intr-una din relatarile mele, anume acea dorinta ferm exprimata de Emil Hatieganu – (care in saptamânile marii tragedii din Ardealul de Nord si-a solidarizat existenta cu soarta evreilor) – ca, pentru buna desfasurare a trecerilor peste granita si a plecarii spre Palestina, sa fie trimise câteva persoane cu autoritate si prestigiu dintre evreii din Ardealul de Nord in România, capabile sa actioneze, respectiv sa-i ajute pe cei trecuti peste granita in rezolvarea unor probleme previzibile si imprevizibile. Dincolo de deghizarile si alterarile de interpretare ale lui Braham, cu aceasta intentie au fost trecuti in România, Dr. Ernest Marton, Ernest Hátszegi, Moshe Carmilly, dar si altii de numele carora nu-mi mai amintesc. Dintre cei amintiti Dr. E. Marton s-a situat chiar in centrul operatiunilor, contribuind, in vara anului 1944, sub indrumarea lui A.L. Zissu la inlesnirea emigrarii in Palestina (din România) a unui numar important de refugiati evrei, mai ales din Ungaria.

In al doilea rând Braham ignora obiectivitatea actiunilor de salvare, dintre care pe unele inclina sa le considere necorespunzatoare normelor de moralitate. De exemplu el nesocoteste faptul ca in intentia de a salva evrei (de catre evrei), rabinii se aflau inaintea tuturor, fapt cunoscut de mine inca din luna aprilie 1944, când primisem solicitari din partea Miscarii Sioniste de a contribui la identificarea si la trecerea in România a unor rabini (si nu a altor personalitati ale societatii evreiesti), dintre care astazi imi mai amintesc de rabinul Paneth din jurul Dejului si de rabinul Teitelbaum din Satu Mare. Un document pe care l-am gasit in arhiva Universitatii din Haifa confirma aceasta intentie si contrazice insinuarile lui Braham. E vorba de o lista cu urmatorul titlu: “Personnes juives de Hongrie ayant obtenu des visas d'immigration pour les Etats Unie que leur servant regulièrement délivrés des qu'elles auront attent Israel” .

Fara indoiala contextul virtual al acestei liste se raporteaza la importanta unor persoane in functie de rolul lor religios, national si social si nicidecum la calitatea de simpli membri ai comunitatii. Unii dintre acesti fruntasi au si fost salvati, fara ca cineva sa-i fi acuzat ca “au dezertat” de la indeplinirea serviciului lor.

Documentul mentioneaza pe urmatorii rabini (si pe membrii familiilor acestora), nu numai din Ungaria, ci si de pe teritoriul României Mari:

“Rabinul Aron Friedman si rabinul F. Friedman (Cernauti), rabinul S. Ehrenrech (Simleul Silvaniei), rabinul Mayer Fried (Lupeni), rabinul Solomon Rosenberg (Câmpia Turzii), rabinul Baruch Schechter (Timisoara), rabinul Joel Teitelbaum (Satu Mare), rabinul Aron Katz (Bistrita), rabinul Simon Lichtenstein (Crasna), rabinul Lipot S. Pallacht (Bihor), rabinul Jacob Rubin (Reghin), rabinul Josif Weiss (Salaj), rabinul Abraham Malek (Cluj), rabinul Pinkas Rubinstein (Viseu de Sus), rabinul Moritz Friedman (Satu Mare), rabinul Isidor Goldman (Oradea), rabinul H. Baruck Mayer (Oradea), rabinul Baruch Haser, rabinul Herman Kohn (Bihor) si rabinul Maier Spitz (Bihor).

Când R.L. Braham se refera la “scopurile urmarite (de mine) cu publicarea nascocitelor actiuni de salvare”, ca si la “comunitatea de interese” ce ar fi existat intre Moshe Carmilly si mine, el nu precizeaza si natura acestor interese. In schimb isi ia libertatea sa suprime datul existent, in cadrul caruia si activitatea prin care mi s-a transformat viata, in anii 1943-1944, in acel mod ce si-a conferit singur realitatea, reflectata si documentar in cuprinsul scrisorilor trimise de mine din Turda la Bucuresti lui Ernest Marton, despre care Zeew Rotics, seful arhivei de la Universitatea din Haifa a afirmat ca “evidentiaza activitatea (mea) exceptionala in cauza salvarii si ajutorarii evreilor ardeleni . In legatura cu aceleasi mesaje, Adrian Riza a notat urmatoarele: “Scrise in focul actiunii, sub presiunea evenimentelor care evoluau rapid, ele sunt constituite din scurte comunicari, mai ales cu privire la participarea lui Raoul Sorban la activitatea retelelor sioniste... Ne gasim in fata unor documente impresionante si irefutabile care atesta nu numai participarea româneasca la actiunea de salvare a evreilor din Ardealul de Nord si Ungaria, ci si amploarea acestei actiuni, multimea contactelor, legaturile si complicitatile românesti care au facut posibil succesul ei. Rolul personal al lui Raoul Sorban se contureaza astfel si mai puternic in contextul unei atitudini asumate responsabil de conducatorii politici si religiosi ai românilor din Ardealul de Nord, de oficialitatile din România si de zecile, poate sutele de oameni care au dat acestei atitudini expresia faptei”. 8

Oare documentul poate fi considerat – asa cum il considera R.L. Braham – un simplu material de care istoricul se foloseste pentru scopurile sale, asemenea unui meserias care transforma materia prima in altceva? Oare nu intrebuinteaza el si zvonul, rumoarea, pentru a contamina substanta unui document cu un atribut psihologic fals, destinat sa contribuie la recunoasterea unui neadevar ca adevar, ca astfel sa corespunda intentiei de deformare? O asemenea abatere de la corectitudine nu anuleaza oare legile responsabilitatii, provocând o prapastie intre viata si gândire? Când istoricul n-are masura ori rataceste cu inchipuirea in false presupuneri, activitatea lui devine factice, prefacuta, mai ales daca e sustinuta de un condei simbrias, pus in miscare de interese indoielnice. Iar alterarea sentimentului de culpa si a responsabilitatii profesionale, ca si absolvirea sa de un aparat politic strâmb mai contribuie si la alterarea altor elemente ce ar putea frâna instinctul de agresivitate si acele consecinte ce rezulta din ignorarea intentionata a valorii sociale a adevarului.

In cazul lui R.L. Braham ignorarea moravurilor profesionale i-a permis sa amestece adevarul si aparenta, intâmplarea reala cu inchipuirea, si sa confunde informatia cu propaganda, intr-un talmes-balmes, unde se incaleca absurditati, falsuri si bârfe. In acest chip el ignora cu buna stiinta faptul ca onestitatea serveste la ameliorarea vietii si prin inlaturarea dependentei fata de necontrolate si strâmbe forte.

Cum anume actioneaza in nascocirile lui R.L. Braham ratacirea in plasmuiri, cum altereaza el realitatea prin modificarea ori trecerea sub tacere a obiectului ei, cum ignora corectitudinea in aprecierea semnificatiei unor intâmplari – toate acestea au fost remarcate deja din cuprinsul scrisorii deschise adresate Marelui Rabin Alexandru Safran, redactata si publicata sub semnatura unui grup, din care n-a lipsit nici numele lui Radu Ioanid.

Când abordez acest caz sunt nevoit sa constat ca legatura dintre Braham si misiunea stiintifica pe care si-o revendica (“de importanta internationala”) ca “specialist in Holocaust si Istoria Românilor”, este factice, intrucât el se foloseste de un sistem de gândire si de comportament, in care vocea trecutului este cu totul neglijata. Astfel nu faptul istoric constituie elementul esential, ci prefacerea semnificatiei adevarate a acestuia.

In fata unor documente R.L. Braham selectioneaza acele parti ce par utile unei anumite demonstratii si elimina, fara nici un respect pentru mesajul real, tot ce nu-i convine. Astfel el incearca sa ne determine ca sa vedem si sa gândim ceea ce vrea el, ceea ce ne arata, si sa nu cunoastem lucrurile pe baza adevarului cuprins in ele. O asemenea “tehnica” se poate evidentia cu exemple, dintre care ne vom referi la mesajul cuprinsului unor comunicari scrise de Arie Hirsch (Eldar) si de mine, trimise de la Turda la Bucuresti lui E. Marton, colaborator apropiat al lui A.L. Zissu, conducatorul Miscarii Sioniste Clandestine din România, organizatoarea unei ample actiuni de emigrare in Palestina (fiind cunoscut faptul, adesea trecut cu vederea, ca România, in ciuda staruitoarelor presiuni germane, a continuat sa permita emigrarea in Palestina a evreilor, in special dupa declansarea operatiunilor militare in Europa de rasarit in 1941 si perfectarea planurilor naziste privind “solutia finala”, in 1942.

Din aceste mesaje, niste comunicari scurte, scrise in graba, documente extrem de rare, se poate deslusi cu siguranta ca in România a existat o organizatie centrala sionista clandestina, ca si un grup de actiune la Turda, având ca scop trecerea evreilor refugiati peste granita ungaro-româna, respectiv organizarea plecarii acestora in Palestina. Dintre colaboratorii acestui grup condus de Arie Hirsch (Eldar) faceam si eu parte, având legaturi, prin mijlocirea unei retele organizate de mine, cu Budapesta si Cluj, care asigura “un circuit complet in 24 ore” – Turda-Cluj-Turda si un altul – Turda-Budapesta-Turda in 7 zile 9. In aceste comunicari se face referire la legaturile mele directe cu Otto Komoly, presedintele Organizatiei Sioniste din Ungaria (asasinat de fascistii unguri in Budapesta, la 1 ianuarie 1945) caruia ii transmiteam – si de la care primeam – mesaje, si se mai mentioneaza relatiile mele cu viceconsulul M. Gurgu din Cluj, respectiv cu soferul acestuia, Chiril Raileanu (mentionat ca Releanu), cu ajutorul carora au fost trecuti peste granita Dr. Ernest Marton, Miklós Krenner, fiica acestuia Eva, (ultimii doi neevrei) s.a. Mai aflam din aceste scrisori ca, prin mijlocirea mea, conducatorii evreilor din Ardealul de Nord au fost pusi in legatura cu Iuliu Maniu, Emil Hatieganu s.a.; ca urma sa plec in Palestina cu un vapor (camuflat in evreu), dar “din moment ce nu pleaca vapoarele, ramân in Ardeal, indeosebi sa-i stau in ajutorul organizatiei noastre si al lui Arie (Hirsch)” Etc.

Oare de ce Braham, care cunoaste aceste scrisori, nu scoate nici o vorba despre ele? Fiindca continutul lor contrazice “tezele” sale masluite, pe care le sustine si le intareste insistent si sonor, in articolele si “studiile” sale raspândite in publicatii evreiesti si neevreiesti de limba maghiara, ce apar in mai multe tari si chiar continente (Canada, SUA, Israel, Australia, Ungaria, România, Iugoslavia s.a.). In schimb la o alta scrisoare a mea 10 – trimisa prin posta lui Ernest Marton de la Sibiu la Bucuresti, la 14 noiembrie 1944, deci dupa 23 august, când situatia evreilor din România era in curs de normalizare, – intr-o nota de subsol aproape invizibila se refera insinuant astfel: “Se afla aici (in arhiva Universitatii din Haifa n.n.) o scrisoare a lui Sorban cu data de 14 septembrie, in care pictorul solicita un ajutor banesc de la Marton” . 11

Intentia “specialistului” in Holocaust, usor de deslusit, este aceea de a sugera ca am cerut bani, ca rasplata pentru ajutorul pe care il dadusem evreilor! In acelasi timp se fereste sa aminteasca de continutul real al pasajului asupra caruia atrage atentia, care era astfel formulat: “Draga Doctore, acum o chestiune personala. Eu fugind de la Turda am ramas absolut fara bani. La Arie mi-au ramas 150 gr. aur, pe care el trebuia sa le (sic!) vânda. Eu in contul aurului am luat drept avans ceva parale. Fuga mea a fost atât de precipitata incât nu mi-a fost posibil sa transez cu el. La Turda eu am stat numai in interesul cauzei fara sa iau bani de la organizatie (cu toate ca Ari mi-a oferit) . Astazi sunt nevoit sa ma adresez voua, rugându-va sa gasiti o solutie pentru a ma ajuta cu o suma din care sa pot trai pâna la reintoarcerea noastra la Cluj. Banii vi-i restitui... Te rog deci sa faci totul pentru a-mi veni in ajutor cu 100.000 lei pe care urgent sa mi-i trimiti prin Kaplan (Ilus), fie altfel, pe adresa Dr. Coriolan Tataru... Nu ma indoiesc ca vei intelege situatia in care ma aflu si ma veti ajuta...”

In 1988, Adrian Riza a inregistrat pe banda magnetica convorbirile noastre despre actiunea de salvare din 1944. In legatura cu fragmentul citat am facut atunci urmatorul comentar: “despre situatia mea materiala... Eu eram un om bogat. Când am trecut in România, alta ocupatie nu aveam decât sa-i ajut pe evrei. M-am intretinut cu banii mei. Pâna era posibila comunicarea intre România si Ungaria, eu primeam de la ai mei bani... N-aveam probleme. Problemele au aparut in momentul in care a inceput atacul Ungariei (impotriva României, la 5 septembrie 1944 n.n.)... Relatia (cu familia n.n.) s-a rupt. La Bucuresti, Marton si la Turda Hirsch mi-au oferit bani, ceea ce era poate normal, pentru ca eu alta treaba decât sa-i ajut pe evrei nu aveam... Nu numai atât, dar eu plateam si curierii . Nimeni nu mi-a dat, mie bani afara de Maniu. In orice caz Maniu m-a avertizat... sa nu primesc nimic, sa nu primesc bijuterii in pastrare de la evrei, sa nu primesc bani... Si nu am primit. Niciodata n-am primit bani de la ei... Prin urmare e clar ca nu am primit bani de la organizatie, cu toate ca Ari mi-a oferit. Mi-a oferit si Zissu... In biroul lui, mi-a facut o teorie de o jumatate de ora – ca sunt obligat sa primesc pentru ca interesul mare al lor este ca eu sa nu am probleme”. 12

(In privinta cererii de imprumut adresata lui Dr. Ernest Marton mentionez ca suma solicitata n-am primit-o niciodata, probabil pentru ca nu mai aveam nevoie de ea. Fiindca in jurul datei de 10 nov. 1944, m-am intors la Cluj.)

In incheiere as vrea sa ma mai refer, pe de o parte, la faptul ca exista incercari de a scrie istoria antievreismului din România in alb-negru, adica intr-o viziune simplificata, prin reductii ce mutileaza adevarul, motivata de unii prin argumente artificiale, chiar mincinoase, in spiritul cliseelor dogmatismului de ieri, pe de alta parte in termenii acelora care au izbutit sa patrunda obiectiv pâna la realitatile adânci ale intâmplarilor. O asemenea atitudine isi gaseste expresia in concluzia pe care o trage istoricul Béla Vágó din Israel când compara destinul evreilor din Ungaria si România astfel: “ acolo unde cercurile conducatoare s-au opus presiunii germane iar oamenii nu s-au lasat contaminati de antisemitism, Holocaustul nu a avut loc; acolo unde cercurile conducatoare au cedat Germaniei naziste, iar o majoritate activa s-a lasat contaminata de antisemitism, “solutia finala” a putut fi aplicata. ”

Orice avataruri mai are de strabatut adevarul – arata A. Riza, comentând concluzia lui Béla Vágó –, el va invinge micile sau marile, putinele sau marile minciuni.

Eu as mai adauga repetând ca cele mai bune condee ale istoricilor s-au sprijinit totdeauna numai pe dreptate. De aceea niciodata ele nu au fost vazute in slujba unor cauze strâmbe.