O MISIUNE DIPLOMATICA SECRETA:

MESAJUL REGENTULUI HORTHY CATRE IULIU MANIU

Intâlnirea dintre Iuliu Maniu si contele Miklós Bánffy (1874 – 1950), a avut loc din initiativa acestuia din urma prin mijlocirea si in prezenta mea in iunie 1943, la Bucuresti. Inca de atunci stiam ca intelesul si motivatiile acestei intâlniri nu se finalizeaza in sensuri contemporane asociate unor procese politice si interstatale in cautare de solutii – ori macar de raspunsuri – la solicitari stringente. Intr-adevar, argumentul central al convorbirii nu viza gasirea modalitatii de armonizare a prezentului ci o mai „potrivita” intelegere a unei idei apartinând „viitorului”: ideea de model imuabil si etern al Ungariei si al „natiunii politice ungare multinationale”.

Contele Miklós Bánffy imi ceruse solemn sa pastrez o absoluta tacere asupra celor discutate la intâlnirea sa cu Iuliu Maniu, dar nu si asupra intâlnirii in sine. Fiindca despre aceasta intâlnire aveau cunostinta – cel putin – Emil Hatieganu, col. M. Gurgu, primul ministru al Ungariei, Miklós Kállay, contele István Bethlen s.a.. Cum se va vedea, Bánffy de fapt era emisarul Regentului Miklós Horthy, calitate perfect camuflata atât fata de sistemele de informatii din Ungaria si România, cât si fata de agenturile de spionaj naziste. Strategia si tactica camuflarii fusese destul de complexa si complicata. Bánffy dispunea insa de o mare experienta conspirativa. El se afla inca de prin 1910-1912, in fruntea unei conjuratii care, prevazând prabusirea Imperiului Austro-Ungar, urmarea salvarea integritatii Ungariei (Mari) ca stat autonom, independent, suveran si multinational.

Bánffy a avut grija, dupa câtiva ani, sa desconspire „taina” misiunii sale la Bucuresti. Nu a destainuit insa argumentul principal al acestei misiuni: mesajul regentului Horthy catre Iuliu Maniu. Dimpotriva. Pentru a bruia acest argument, el a pus in circulatie (cel putin) doua versiuni ce favorizau alcatuirea unor interpretari plauzibile: 1) o luare de contact cu primul ministru Mihai Antonescu, printr-un mandatar al acestuia; 2) o posibila intâlnire cu „Opozitia” din România. Despre aceste misiuni a si redactat in ultimii ani ai vietii câteva note, lasate pentru informare posteritatii in custodia Arhivei Ráday (Ungaria). Intâlnirea cu „opozitia”, chiar si cu Iuliu Maniu, aparent il implica pe Bánffy intr-o actiune a contelui István Bethlen, seful opozitiei antinaziste din Ungaria. Or, in realitate, Bánffy – cum s-a mai spus – avea misiunea sa trateze cu Iuliu Maniu in numele Regentului Horthy. Când Bánffy propune pentru posteritate o alta versiune, in conceptia sa faptul trebuia sa aiba o semnificatie tactica de dezinformare, mai putin una politica, despre care, de altfel, in memoriile lui Horthy nu se pomeneste nimic.

Mi s-ar putea reprosa ca ignorând promisiunea de a uita cuprinsul convorbirii Maniu – Bánffy, am nesocotit o asigurare solemna când, trecând la realitatea unor fapte, mi-am permis o libertate ce nu mi se cuvine : anume, de a dezvalui cuprinsul misiunii lui Bánffy in realizarea careia rolul meu era de simplu intermediar, deci un rol „tehnic”. Reprosul este cu atât mai indreptatit cu cât cel care era stapânul unei taine, refuza de a o destainui in fata posteritatii, chiar si dupa disparitia sa. Nevrând sa dea la iveala adevaratul scop al calatoriei sale in Bucuresti, Bánffy continua sa ramâna si dupa moarte acelasi conspirator care fusese o viata intreaga. Din acest motiv el se situeaza mereu in raport cu ceea ce este cunoscut si nicicând cu ceea ce este adevarat, dar necunoscut. Intr-un sistem inchis al unor asemenea metode nu se tolereaza nici o defectiune in jocul tensiunilor ce-si asociaza in permanenta diversiunea „limbajului elastic”. Comportamentul verbal postum al contelui Bánffy incearca sa remodeleze – oare in ce scop? – sensul profund al unor fapte. Astfel el se complace in situatia de a confirma tocmai neadevarul – ori invelisul – unei actiuni, indreptând-o spre o interpretare istorica, in asa fel incât suntem tentati a crede ca sensul real ar putea contorsiona imaginea moderna a relatiilor româno-ungare. Nu inseamna aceasta o recunoastere a faptului ca tacerea – ori cuvântul strâmb – genereaza confuzii nu numai in domeniul unor idei, dar si in cel al intâmplarilor concrete?

Incerc sa-mi scuz indiscretia cu precizarea ca atunci când mi-a fost admisa prezenta la convorbirea Maniu–Bánffy, s-a acceptat implicit mentinerea „in priza” a memoriei, substanta a meditatiei selective, generatoare a unui dinamism specific de durata, uneori cu functii jurisdictionale, cu raportari ce pot conduce un mesaj catre adevarul naturii sale. Cu alte cuvinte, pasiv ori activ – n-are importanta – am fost cooptat in ansamblul unui proces relational, cu consecinte succesive pâna in ziua de azi, pâna la o situatie noua in care mi se pun – si-mi pun – intrebari; iar fagaduintele – solemne ori nu, dar reciproce – au devenit dependente de niste conditionari actuale. De aceea când am citit pentru prima oara despre textele postum publicate ale contelui Miklós Bánffy, in cartea lui Dániel Csatári ( Forgószélben: In vâltoarea vântului ), m-am considerat eliberat din gradul zero al tacerii si din sechestrarea propriei memorii. Când l-am intâlnit apoi pe Csatári la Bucuresti, i-am dezvaluit – in prezenta lui Edgár Balogh – „secretul” meu, atât de multi ani ascuns in adâncurile tacerii. Dar comunicarea mea nu a contribuit la modificarea schemei folosite, nici in cartea citata (retiparita ulterior in versiune franceza), nici in alte scrieri istorice din Ungaria, nefiind sesizate nici macar aspectele plurivalente ale misiunii contelui. Va ramâne oare valabila pentru istorie consemnarea acestei intâlniri dupa cum apare in textele din Arhiva Ráday, in nestramutata dependenta de disimularile lui Bánffy, incapabile sa finalizeze onest datele unui adevar ? Aceasta sa fie oare replica la verbalismul memorialistului ? (Uneori ma gândesc ca politiei secrete din vremea lui Antonescu i-a scapat oare neobservata intâlnirea Maniu–Bánffy; dar literaturii noastre istorice?).

Despre misiunea lui Bánffy la Bucuresti a aparut o carte (deja citata) si un studiu. Inainte de a detrona aceasta intâmplare de pe piedestalul imaginarului, vom relata cât mai succint posibil, cuprinsurile acestor publicatii.

„Misiunea politica in România a lui Miklós Bánffy„ (aparuta sub semnatura lui Kerekes Lájos in revista „Történelmi Szemle”, („Revista de istorie”, Budapesta, 1962, nr. 2) incepe relatarea astfel :

„Zdrobirea armatei a II-a Regatului Ungar, in ianuarie 1943 la Voronej, si cotitura militara care a avut loc dupa batalia de la Stalingrad, au determinat, in rândurile celor mai multi politicieni maghiari, formarea convingerii ca puterile Axei au pierdut razboiul. Din recunoasterea acestui fapt s-a tras concluzia logica, in interesul regimului existent (in Ungaria – n.n.), ca guvernul ungar trebuie sa caute fara intârziere posibilitatile iesirii din razboi. In acest scop au fost trimisi in tarile neutre diplomati si personalitati ale vietii publice, pentru a injgheba cu ajutorul lor, legaturi cu puterile anglo-saxone si pentru a pregati desprinderea de Axa ca si ocuparea Ungariei de fortele anglo-americane. (Despre aceste actiuni, in spatele carora se afla primul ministru Miklós Kállay, istoriografia maghiara a fost in masura sa ofere o imagine relativ coerenta).

Incercarile guvernului Kállay de desprindere din razboi si de obtinere a unei paci separate erau insotite de doua aspecte caracteristice, ambele demonstrând incapacitatea cercurilor conducatoare maghiare de a vedea dincolo de orizontul ingust al intereselor sistemului politic antidemocratic si de a intari in mod realist raportul international macar in pragul infrângerii inevitabile. Tentativele pentru obtinerea unei paci separate au esuat, pe de o parte fiindca guvernul Kállay, chiar si in anul 1943, traia cu iluzia spiritului istoric depasit al Pactului de la München…”

„La istoria incercarilor de a iesi din razboi se adauga date noi, datorita insemnarilor si fragmentelor din jurnale lasate de Miklós Bánffy, fost ministru de externe al Ungariei (1921 – 1922), in Arhiva Ráday.

„Miklós Bánffy din 1926 traia in Transilvania. Si-a desfasurat activitatea de scriitor la revista «Erdelyi Helikon», iar activitatea sociala in cadrul conducerii bisericii reformate. In 1939 se afla in fruntea Comunitatii Maghiare din România, care urmarea teluri revizioniste; dar dupa cel de al doilea Diktat de la Viena s-a retras din nou din viata politica, datorita faptului ca se afla in dezacord si in opozitie cu politica plina de ura fata de nationalitatile române ardeleana a primului ministru, contele Pál Teleki … In primele zile din iunie 1943, contele István Bethlen (fost prim-ministru – n.n) i-a relatat contelui Miklós Bánffy, in mare taina – cei doi fiind rude – ca Iuliu Maniu, care avea aceeasi conceptie despre desfasurarea razboiului (ca si marea majoritate a membrilor Senatului ungar n.n.) prin mijlocirea unui director de banca i-a trimis vorba ca ar dori sa intre in legatura cu el, considerându-l (pe contele Bethlen – n.n.) drept personalitatea cea mai de frunte a paturii conducatoare din Ungaria. In mesajul sau, (Maniu) i-a comunicat fara echivoc lui Bethlen ca ar dori sa se sfatuiasca impreuna despre posibilitatea de a iesi in comun (Ungaria si România – n.n.) din razboi. Bethlen ar fi fost dispus la aceasta calatorie, dar persoana sa nu putea fi luata in considerare, intrucât o calatorie la Bucuresti ar fi atras in mod cert atentia Gestapoului asupra lui, aflându-se sub o foarte atenta supraveghere. De aceea l-a rugat pe Miklós Bánffy sa faca aceasta calatorie, mai ales pentru ca, fiind ardelean, el putea sa-si asume rolul de mijlocitor fara a stârni senzatie. In plus, atitudinea de opozitie a lui Bánffy fata de revizionismul extremist il recomanda ca pe un partener de discutie acceptabil pentru Maniu. Conform insemnarilor lui Bánffy, nici primul ministru Kállay, nici guvernul României nu aveau cunostinta despre adevaratul scop al acestei calatorii, in realizarea careia pretextul oficial era oferit de propunerea primului ministru Mihai Antonescu, facuta in ianuarie 1943, de a reglementa problemele (economice) litigioase intre cele doua tari. Dupa pregatirea diplomatica a acestei calatorii, Bánffy a sosit in Bucuresti la 17 iunie 1943. In prealabil, pentru a induce in eroare Gestapoul, Bánffy a relatat cu lux de amanunte consulului german din Cluj, Von Der Dammerad despre misiunea ce i-a fost incredintata de primul ministru Kállay, bineinteles nescotând nici o vorba despre scopul adevarat al calatoriei: intâlnirea cu Iuliu Maniu“.

Despre convorbirile sale oficiale avute cu imputernicitul guvernului român, Bánffy a notat : „Este inutil sa pierd timpul cu relatarea schimburilor de opinii cu Antonestii. Fostul prim-ministru si ministrul de externe, Mironescu a fost desemnat ca partener de discutie. Din nu stiu ce motive ne-am intâlnit de doua ori la Sinaia. Convorbirile au fost fara rezultate, ceea ce de altfel era previzibil. Inainte de a ne desparti, am redactat un mic text, din care rezulta ca in cel mai scurt timp urmeaza sa se intruneasca specialistii in probleme economice pentru a clarifica lucrurile in discutie. Acest «cel mai scurt timp» nu a avut loc niciodata…”

Inainte de a incheia aceste relatari introductive privind adevarata misiune a contelui Miklós Bánffy pe lânga Iuliu Mania, ne luam ingaduinta de a atrage atentia cititorului asupra organizarii acelui cadru fictiv ce avea sa serveasca ca dublura cadrului real. Vom vedea ca schemele dupa care a fost condusa aceasta actiune catre realizarea ei erau menite sa camufleze o initiativa ca si finalizarea ei, ambele deturnabile in cazul unui esec. Daca se cumpanesc cu luare-aminte demersurile Regentului Horthy, inregistrate in biografia politica a lui Bánffy, acestea vor apare ca modalitati de justificare, in strânsa legatura cu niste forme impietrite de conservatorism, incapabile la modificari concludente.

Un cercetator neprevenit, in zadar va osteni ca sa afle sensul adevarat al documentelor pastrate in arhive despre misiunea contelui Miklós Bánffy in România. Motivul este simplu. El apartine unei constatari deja enuntate : cititorii acestor documente greu vor observa vreo urma de ambiguitate in cuprinsul lor. Noi stim insa ca, dincolo de aparente, se afla intercalate intre aceste texte si misiunea lui Bánffy inlantuiri complexe, pe care cercetatorul de buna credinta nu le poate sesiza, fiindca toate informatiile oferite de ele nu sunt raportabile decât acelei singure formule care ii apartine lui Bánffy.

Si nici un element de informatii nu inlesneste patrunderea in adevarata schema de organizare a misiunii, pe care n-avem cum s-o dibuim daca nu suntem initiati in mecanismele nivelului conspirativ al actiunii. Pentru ca sensul real al acestei misiuni a fost camuflat sub motivatii false. Astfel, efortul de regizare a misiunii secrete incredintata contelui Bánffy a eliminat din scenariu procesele de corezonanta si de compozitie multipla, care ar fi putut pune sub semnul intrebarii schema directa, relatia previzibila si continuitatea orizontala a desfasurarii. Ca atare, in aparenta, nu exista nici o posibilitate de a dispune de o cheie pentru a descoperi in cuprinsul documentelor altceva decât absenta unei realitati. Limbajul textelor nu pare sa opereze nici un schimb de sensuri si nici nu devine generator de sensuri.

Astfel avertizati sa urmarim relatarea lui Dániel Csatári 1 despre misiunea lui Bánffy in România:

1. La 17 februarie 1943, ambasadorul Ungariei la Bucuresti József Nagy, sugereaza primului-ministru, Mihai Antonescu, „schimbarea fundamentala a relatiilor ungaro-române”, o „amicala colaborare de incredere, ceea ce ar permite celor doua state sa fie pregatite a exercita o influenta decisiva asupra viitorului Europei de Sud-Est…”

Reactia primului-ministru Kállay se formuleaza la 25 februarie: „Guvernul ungar impartaseste intru totul nelinistea lui Antonescu Si simte necesitatea de a rezolva in mod definitiv relatiile intre cele doua tari”. Guvernul ungar face propuneri pentru o discutie in doi timpi la care va acredita „un om politic de mare greutate, nefacând parte din nici un partid si perfect cunoscator al problemelor”, urmând ca partea româna sa delege un partener echivalent de acelasi calibru.

La 2 martie ambasadorul Nagy se prezinta din nou la Mihai Antonescu, promitindu-i ca in decurs de o saptamâna ii va inmâna o lista cu acele probleme pe care guvernul ungar doreste sa le rezolve de urgenta. Antonescu prin ambasadorul României la Budapesta, Eugen Filotti, va remite, de asemenea, guvernului ungar o lista cuprinzând problemele ce urmeaza a fi rezolvate de Ungaria. Totodata, Antonescu accepta propunerea ca discutiile sa decurga intr-un cadru extraguvernamental si cerea cea mai severa discretie.

Primul ministru Miklós Kállay ii aduce la cunostinta lui M. Antonescu, la 17 martie 1943, ca din partea Ungariei este desemnat contele Miklós Bánffy, fost ministru de externe, pentru a discuta cu delegatul României la Bucuresti. Cu zece zile mai târziu M. Antonescu transmite oral ambasadorului Nagy numele delegatului român, care nu era altul decât fostul prim-ministru si ministru de externe Mironescu, urmând ca intâlnirea sa aiba loc in jurul datei de 15 aprilie.

In aceasta faza cele doua guverne au incheiat prima etapa a unei tatonari diplomatice româno-ungare : „Noi dorim relatii de buna vecinatate intre cele doua tari… , colaborarea noastra poate fii decisiva pentru pregatirea viitorului” ; românii raspund : „Simtim necesitatea de a normaliza, intr-o formula durabila, relatiile noastre… Sa nu mai pierdem nici un minut.” Ambele parti solicita „incredere reciproca si o absoluta discretie”.

Referirea la „discretia totala” il face pe Csatári sa ia in considerare posibilitatea unei orientari a celor doua tari spre proiectele imaginate de diplomatia anglo-saxona.

II. Paralel cu aceasta actiune aflam din cartea citata ca Iuliu Maniu contând pe „posibilitatea iesirii din alianta cu germanii , ca si pe o eventuala parasutare de trupe anglo-americane, era interesat sa afle daca in mediile ungare, politicienii din opozitie gândesc la fel, si, in caz afirmativ, daca n-ar fi posibila elaborarea unor planuri concordante”. In acest scop ar fi fost trimisa la Budapesta o persoana de incredere din anturajul sau, directorul unei banci importante din Bucuresti (Emil Ghilezan?), ca sa se intereseze la contele István Bethlen (seful opozitiei din Ungaria) de posibilitatea organizarii unei intâlniri „secrete si confidentiale”.

Bethlen n-ar fi vrut sa scape o asemenea ocazie, dar era de parere ca o intâlnire intre el si Maniu este imposibila din cauza vigilentei germanilor. A hotarit deci sa trimita la Maniu, ca emisar al sau pe contele Bánffy, care a si acceptat misiunea. Acestei calatorii trebuia insa sa i se confere un caracter legal. Invitat la o convorbire de catre Kállay, pentru a discuta propunerile lui Mihai Antonescu, Bethlen, il recomanda pe Miklós Bánffy, spunându-i mai târziu acestuia: „In sfârsit am gasit pretextul pentru calatoria ta la Bucuresti, fara ca germanii sa devina banuitori in legatura cu scopul real al acestei calatorii”.

In legatura cu aceasta calatorie, Bánffy a notat urmatoarele: „Misiunea mea oficiala era de a ma informa asupra pozitiei guvernului Antonescu, de a afla pe ce baza s-ar putea initia discutii oficiale privind rezolvarea unor probleme ramase in suspensie dupa arbitrajul de la Viena. Misiunea mea avea ca baza un apel confidential al guvernului român… Scopul adevarat era insa acela de a discuta cu cercurile care doreau sa rupa alianta cu Germania, ca si acela de a incerca realizarea unei intelegeri, care sa ramâna valabila pâna la incheierea tratatului general de pace privind aranjamentele dintre România si Ungaria pornind de la desfacerea aliantei cu germanii…” etc.

III. Ajuns la Bucuresti (17 iunie 1944 – n.n.), Bánffy astepta in camera sa de hotel, conform intelegerii prealabile, pe „românii care urmau sa discute cu el”. S-a prezentat lectorul universitar Serban Ivanceanu. Au stabilit impreuna modalitatile de organizare a convorbirii ce urma sa aiba loc in 19 iunie la Sinaia, in vila lui Ivanceanu, unde pe Bánffy il astepta „o mare surpriza” si anume „Mironescu care dupa opinia lui Maniu, nu avea nici o influenta si nici o relatie ; nici macar nu cunostea problema legaturilor ungaro-române. Acesta dupa salutatiile de rigoare – incepu sa vorbeasca de probleme teritoriale, spunând ca in conformitate cu directivele primite nu poate aborda decât aceste chestiuni adaugând ca faptul se explica prin declaratia facuta de Ion Antonescu in fata reprezentantilor puterilor Axei, conform careia România considera deciziile arbitrajului de la Viena ca nule si neavenite”. Bánffy a incercat in zadar sa intoarca discutia pe tarâmul prealabil stabilit. In continuare, el a notat urmatoarele despre aceasta convorbire : „Mironescu repeta afirmatia ca el nu este obligat sa discute nimic altceva decât chestiuni teritoriale, si adauga : daca eu nu sunt de acord, el considera ca nu mai are de abordat nici un alt subiect. I-am raspuns cât sunt de mirat ca in pofida comunicarii facute oficial prin ambasadorul nostru (al Ungariei – n.n.) privind pozitia tarii mele, am fost chemat aici fara nici un rost… Bánffy a completat insistent : „Mi-a facut impresia ca Mihai Antonescu a antamat aceste discutii pentru a inrautatii relatiile dintre cele doua tari. Si acesta a survenit chiar din vina vicepresedintelui Antonescu”.

A doua intâlnire Mironescu – Bánffy a avut loc tot la Sinaia, in ziua de 23 iunie. Autorizat de M. Antonescu, Mironescu face o noua declaratie, oarecum modificata fata de cea anterioara : „România nu renunta la Transilvania de Nord, dar e dispusa sa inceapa discutii despre chestiunile ramase in suspensie in octombrie 1940”. Bánffy s-a aratat dispus sa accepte aceasta propunere, ca un prim pas, ceea ce l-a dezorientat pe Mironescu, care parea convins ca partenerul maghiar va pune capat tratativelor datorita comunicarii sale. In urma unor convorbiri telefonice cu M. Antonescu, Mironescu l-a anuntat pe Bánffy „in mod categoric, ca România de mai multa vreme a denuntat concluziile arbitrajului de la Viena, drept care nu doreste sa discute probleme minoritare, ci aspira la reglementarea fundamentala si nu superficiala a chestiunii”.

IV. In raportul sau din 22 iunie, 1943, Bánffy aminteste in treacat si despre o a doua problema ce i-a fost incredintata : „De asemenea am intrat in legatura cu vechi cunostinte”. Abia intr-o nota ulterioara avea sa se refere la o conversatie cu Iuliu Maniu : „Bánffy – arata Csatári – prin mijlocirea unei legaturi atent alese, a cautat sa-l contacteze pe Maniu. Acesta aflase de sosirea lui Bánffy prin acel director de banca care l-a intâlnit pe Bethlen la Budapesta… Intâlnirea a avut loc noaptea la orele 23.” Inca de la inceputul intâlnirii Bánffy a expus cu incredere scopul venirii sale : „dupa parerea mea, - i-ar fi spus lui Maniu - , germanii au pierdut razboiul, desi rezistenta Axei mai poate dura doi ani… In aceasta situatie, atât Bethlen, cât si eu, consideram necesara gasirea unei platforme comune cu Partidul Român al Pacii (!?), pentru a ne intelege asupra viitorului apropiat. Problema cea mai grava in bazinul dunarean o constituie antagonismul ungaro-român. Germania in mod deliberat mentine acest antagonism, manevrând atât Ungaria, cât si România, si sustinând când pe una, când pe alta din aceste tari. Animozitatea dintre noi nu este utila decât Germaniei. Faptul constituie o mare nenorocire; dupa opinia mea, natiunea ungara ca si cea româna au absoluta nevoie una de alta. Dumneavoastra stiti ca intreaga mea viata am aparat acest punct de vedere ; de aceea am acceptat sa iau asupra mea si raspunderea de a conduce Comunitatea Maghiara (din România, in anii 1939-1940 – n.n.), pentru a ma pune astfel in serviciul acestei cauze. Acum se apropie momentul istoric al prabusirii Axei si ramâne mereu intre noi, unguri si români, chestiunea Transilvaniei. Noi nu vom putea rezolva printr-un acord comun problema apartenentei sale. Dar exista doua lucruri pe care le putem face. Primul : Ungaria si România sa rupa impreuna si simultan cu Axa: procedând astfel, vom scurta durata razboiului si vom impiedica transformarea celor doua tari in câmpuri de lupta. Al doilea : dupa ruperea relatiilor cu Axa sa mentinem in mod provizoriu status quo-ul in Transilvania. Daca nu actionam repede… ungurii si românii se vor bate inca o data intre ei …, sufletul popoarelor noastre va fi inca o data lovit de amaraciune.”

„Maniu a fost de acord cu aprecierea privitoare la esecul Axei – scrie mai departe contele Bánffy -, fiind deja convins de acest esec a si apreciat ca «o catastrofa fara precedent se va abate asupra Ungariei, daca ea nu va iesi din aceasta situatie in acelasi timp cu România si Bulgaria, daca ea nu se va intelege cu vecinii ei.» Dar Maniu a insistat in egala masura asupra necesitatii ca Ungaria sa rezolve problemele sale nu numai cu România, ci si cu Iugoslavia … in sfârsit el a realizat ca România nu va recunoaste niciodata deciziile arbitrajului de la Viena : «Fiindca in ceea ce priveste Transilvania» un schimb de populatie nu si-ar atinge scopul daca acesta s-ar face numai intre unguri si români ;… (si fiindca n.n.) pe de alta parte, o Transilvanie independenta nu este un lucru bun intrucât fiecare din cele doua tari va incerca sa refaca unirea in profitul sau.”

Bánffy isi exprima regretul de a-l vedea pe Maniu in aceasta pozitie, fiindca ar fi fost fericit – il citam pe Csatári – daca cei ce aveau atâta nevoie unii de altii, s-ar fi putut pune de acord. In insemnarile lui Bánffy se remarca aceste cuvinte : „Pentru noi ardelenii, cel mai important este – si acest lucru intra in cadrul misiunii noastre – de a pregati conditiile unei atmosfere de pace intre poporul ungar si cel român, de a face tot ce este posibil pentru a impiedica, in cursul crizei ce va urma, sa se instapâneasca in spiritul populatiilor noastre o atmosfera otravita”.

Maniu ar fi raspuns astfel : „Fara indoiala acest lucru este necesar. Ne aflam intr-o situatie disperata din care trebuie sa iesim cât mai repede cu putinta, dar nu vom izbuti decât daca asiguram cooperarea celor trei tari despre care am vorbit … Ungaria nu trebuie sa urmareasca cu incapatânare refacerea frontierelor sale din timpurile Sfintului Stefan“. Dar Maniu era preocupat si de crearea conditiilor favorabile unei apropieri intre tara sa si Cehoslovacia, adaugând de indata: „Trebuie sa ne gândim mai ales sa facem fictive frontierele; aparitia marilor complexe economice este inevitabila si, in acest caz, frontierele nu vor avea o prea mare importanta.”

Noaptea, spre orele 12 si un sfert, cu capul buimac, Bánffy parasi locuinta lui Iuliu Maniu. Deoarece nu s-a putut intâlni cu Victor Eftimiu, acesta fiind internat in spital, parasi Bucurestii, „fara a rezolva ceea ce isi propusese”. Bineinteles – remarca Csatári -, Bánffy il informa pe prim-ministrul Kállay numai despre esecul convorbirilor cu Mironescu.

Ceea ce s-a conturat in fragmentele redate mai sus, drept baza si cadru al convorbirilor Bánffy-Maniu, nu poate fi considerat altceva decât forma deghizata a unei schematizari. Bánffy, cum se va vedea, isi aplica teoriile pe care, de fapt, singur si le-a creat, asociind fictiunea cu libertatea de interpretare. Cititorul va sesiza fara indoiala, tendintele ca si contradictiile interne ale unui asemenea procedeu, in care el intentioneaza sa ne implice judecata – ori macar sa ne exproprieze atentia - si sa ne dirijeze spre formule fictionale, carora le acorda intâietate fata de realitate.

Insemnarile si notele lui Bánffy nu provin neaparat din zonele adevarului, dar nici nu sunt intru totul desprinse de ele. O asemenea atitudine are o consecventa interna, dar nu si una raportabila la corectitudine si la respectarea redarilor fidele. Ceea ce se poate intreprinde cu o asemenea metoda este printre altele, transcenderea limitelor a ceea ce este firesc in societate si acceptabila in istorie. Transformata in tehnica, cu aceasta metoda se vor putea produce aparente pe fondul unor realitati, ca in rutina depasitelor „jocuri diplomatice” de odinioara.

Ca personaj social, Bánffy a beneficiat de privilegiul aceluia care putea ignora atât datele incomode ale vietii, cât si antiteza morala dintre adevar si neadevar. Dar contele era un artist si scriitor remarcabil si ca atare se cuvine a fi apreciat in termenii conventiilor carora li s-a supus. De aceea, insemnarile si notele lui intregesc, in cadrul unui gen literar, o imagine autobiografica, sub forma intermediara dintre confesiune si proza fictionala. In structura intima a acestei imagini, el a fost preocupat sa dea expresie sentimentului sau patriotic, militând pentru renasterea imperiului ungar si hegemonia hungarismului in spatiul carpato-dunarean. O asemenea evadare, intr-un „mit poetic” a justificat atitudinea hibrida a unui politician, considerat - si ieri si azi – drept un om neconventional.

Dupa ce vom asculta relatarea contelui Bánffy, in continuare se va vorbi in termenii adevarului, despre misiunea sa secreta, neignorând principiul, dupa care evenimentele autobiografice pot fi reflexe ale unor scrieri literare – acestea la rândul lor putând fi si ele imitatii verbale ale unor realitati.

Când - si de câte ori – recitesc insemnarile atât de univoce ramase de la contele Miklós Bánffy si il insotesc cu gândul in actiunile sale, dar si in strâmtorarile ce s-au putut ivi intr-o viata inchinata unei cauze despre care nu era voie sa se afle, nici sa se vorbeasca, totdeauna ma gândesc ca el a trebuit sa-si poarte in tacere iluziile si nazuintele, pâna in cea din urma zi.

La inceputul acestor rinduri eram inclinat sa dau in vileag mecanismele de modificare ale acelor imprejurari despre care stiam neindoielnic ca au fost directionate nu spre implicarea sau definirea unui sens, ci spre realizarea unui scenariu destinat camuflarii realitatii. Daca procedam astfel, nu puteam integra si alte intâmplari conexe, survenite in conditii speciale, apte de a ne lamuri despre natura si telul unor incercari deosebit de viguroase ce urmareau pastrarea puterii, a unor cuceriri si dominatii intr-o lume a carei supravietuire ar fi dus la un fel de contestare a istoriei moderne si a unor realitati nationale.

Aceste aparente divagari ne vor indrepta spre o imagine mai cuprinzatoare. Fiindca metodica folosirii lor va facilita evocarea empirica, fara a lua in considerare regulile proceselor de elaborare dupa normele vreunui tipar.

Dupa ce am citit insemnarile lui Bánffy, - de fapt niste mesaje pentru viitorime, menite, cum s-a mai spus, sa camufleze sensul real al misiunii sale ca emisar al Regentului Ungariei pe lânga Iuliu Maniu -, am inteles cum forme de inabusire ale adevarului, chiar când se petrec sub ochii nostri, pot genera o serie de interpretari ambigue. Dar experienta personala iti largeste orizontul numai in acel caz in care nu te nimiceste.

Paralel cu lectura acestor insemnari mi-am amintit cât eram de uimit vazând siguranta cu care se infrunta pe sine insusi un venerabil batrân, care – asta imi era impresia – in nici o imprejurare nu a uitat cine si ce este. Nici cât ii sta in putinta, respectiv cât valoreaza altii in comparatie cu el. Avea in sine ceva din darurile unui clarvazator sau cel putin din cele ale unui om ce-si cunostea ratiunea propriei vieti, pâna spre limitele ultimelor amanunte. Se afla sub stapânirea calmului artificial al claritatii, cu acel calculat echilibru launtric in care vedem de obicei cauza obiectivitatii intelectuale. Acest echilibru mai insemna moderatie in viata, cumpanire in scris, vorba si fapta… Cuvântul sau, rareori emotionat, era al unui om care nu avea mai multe lucruri in intentie decât in expresie si stia sa-si domine si sa-si astâmpere firea. Cu ce pret? Oare stapânirea de sine insemna pondere in forta, ce-l ferea de fantasme si de mobilitatea simtirii?

Cu Miklós Bánffy ne cunosteam „pasiv” de totdeauna: eram vecini cu proprietatile noastre de prin partile Somesului. Eram vecini si la Cluj, avându-ne casele – a lui era un palat – pe aceeasi strada, care dupa 1918 purta numele lui I. C. Bratianu. Personal, aveam sa-l cunosc abia inainte de 1940, in calitatea mea de director la cabinetul Rezidentului Regal din Cluj, prof. Dr. Coriolan Tataru; contele Bánffy fiind in anii premergatori Diktatului de la Viena presedintele Comunitatii Maghiare din România si in aceasta calitate un frecvent vizitator al Rezidentului Regal.

Dupa Diktat nu aveam sa-l mai vad pâna intr-o zi când, in mod surprinzator, a avut nevoie de mine. Se pare insa ca imi urmarise continuu calea vietii, pentru ca atunci când a voit sa ma vada, stiuse cum, unde si prin cine ma poate afla. Ca român in Ungaria eu traiam intr-o zona de margine si practicam noi tipuri de relatii sociale. Vechii mei prieteni maghiari ardeleni, in cei 4 ani ai Diktatului, au evitat cu statornica ingâmfare – ori teama? – sa-si aminteasca de existenta mea. Fenomenul acestei intentionate rasturnari si dezechilibrari de relatii a fost, de altfel, si motivul pentru care dupa 1944, prin deliberata optiune si decizie nu am raspuns niciodata la zgomotoasele si reinviatele saluturi afectuoase ale fostilor mei prieteni de fatada, de conjunctura si de interes, fara insa ca nationalitatea sa fi constituit vreodata o stavila in consolidarea unor noi prietenii. Dar prietenii mei noi nu se mai numeau Szolnay, Demeter, Kós, Attila Szabó si altii, ci Haynal Imre, Miskolczi Dezso, Felvinczy Takáts Zoltán, Bernáth Aurél, Baránszky-Jób, Lehel István, Zilahy Lajós etc. Si fara exceptie toti proveneau din Ungaria (nu din Transilvania). Atunci aveam sa inteleg si sa retin, pentru tot restul vietii, ca diversele mutatii politice, in interferenta cu puterea, transforma mentalitati in ansamblul lor si in special comportamentul majoritatii indivizilor. (Si totusi a fost o singura exceptie: graficianul Gy. Szabó Béla.)

Reintâlnirea mea cu contele Miklós Bánffy isi are istoria ei: Intr-o zi, la sediul ziarului „Tribuna Ardealului”, al carui secretar de redactie eram in 1943-1944, am fost cautat de Lajós Jordáky. O vizita cu totul neasteptata. (Elementele din aceasta relatare vor inlesni clarificarea unor contradictii si inadvertente cuprinse in notele contelui Bánffy si in comentariile pe marginea acestora.)

Iata cum a fost motivata aceasta vizita:

- Dupa felul in care decurg operatiile militare, - spunea social-democratul Jordáky, - puterile Axei vor pierde razboiul. In aceasta situatie se va narui si echilibrul de prin partile noastre transilvane. Vom trece prin situatii confuze, favorabile dezordinei, anarhiei, care vor fi insotite de confruntari sângeroase. Mai precis, românii se vor razbuna pe unguri pentru abuzurile, masacrele - „ilegale” (Ip, Traznea s.a.) si „legale” (peste o suta de mii de tineri morti ori disparuti, ca soldati ai Armatei Regale Ungare, pe fronturile din Rusia, alti zeci de mii de români decedati in detasamentele de munca fortata etc.) – si feluritele suferinte si nedreptati etc. Pentru a preintimpina o explozie a razbunarilor, se propune din „partea ungureasca” sa cadem de acord, românii si ungurii, asupra urmatoarelor: intrucât in Transilvania de Nord ordinea este – si va putea fi – asigurata de autoritatile in functie ale statului ungar, in timp ce in Sudul Transilvaniei autoritatile României controleaza situatia – pâna la incheierea unui tratat de pace, cele doua state sa asigure ordinea ca si pâna acum. Adica sa se mentina, dupa infrângerea puterilor Axei, granitele dintre România si Ungaria, asa cum au fost ele stabilite la Diktatul de la Viena.

Propunerea lui Jordáky m-a derutat. In sperantele mele, infrângerea Axei si, implicit a Ungariei, urma sa restabileasca automat granitele sfârtecate ale României. Aceasta era credinta, vointa si dorinta tuturor românilor. Dar fata de Jordáky nu m-am exprimat in nici un fel, i-am spus doar ca personal nu ma consider indreptatit sa ma pronunt intr-o asemenea problema. Când insa i-am relatat lui Emil Hatieganu comunicarea lui Jordáky (pe care el a considerat-o drept „primul semn” venit de la maghiari dupa Diktat, prin care se recunostea existenta românilor in Transilvania de Nord), acesta, in stilul sau sfatos si sugubat, a reactionat cam asa : „Nu numai pasarea se exprima pe sine, si-si arata firea atunci când cânta. Si omul cind vorbeste se exprima tot pe sine, chiar si in acest caz, când intâmplator face parte din rasa superioara a maghiarimii”. In legatura cu temerile lui Jordáky, Hatieganu era de parere ca acestea „au iesit din amestecatura de idei ce pot exista in mintea unui ungur nationalisto-kominternisto-bolsevico-social-democrat; niste idei ce nu mai pot fi smulse din solul unor vechi deprinderi.”

Obisnuit sa gândeasca practic, Hatieganu s-a intrebat : pe cine anume il reprezinta Jordáky ? Dar pe noi ne-a insarcinat oare cineva sa vorbim si sa hotarim in numele poporului român?

Peste câteva zile l-am revazut pe Jordáky. Marturisesc ca prea mare importanta nu am acordat personajului, pe care, de mai multi ani il trecusem poate fara temei, in categoria acelor flecari ale caror idei sunt lipsite de limpezime, sunt si prost insailate, n-au nici un suport sigur in constiinta lor si nici legatura cu mersul real al vietii. Dar nu mi-as fi imaginat ca inregimentarea lui in miscarea socialista n-ar fi fost sincera. Cu alte cuvinte, ca lumea lui launtrica avea o structura traditionalista si nationalist-sovina. (Chiar si dupa ce a dispus, fiind inca sef de partid, dupa ce fusese copresedinte de Republica nord-transilvaneana (!), in martie 1945, arestarea mea la Cluj – in urma articolelor publicate in presa centrala prin care combateam programul sau de a crea impreuna cu Edgár Balogh, János Demeter, Teofil Vescan, Tudor Bugnariu, N. Goldberger si altii, un Ardeal Independent, si de a recolora in rosu-comunist pe fostii hitleristi ai Partidului Maghiar din Ardeal, - mi-am zis ca, asemenea fiecarui om, nici Jordáky n-ar trebui privit numai prin limitele si erorile sale, ci si prin prisma principiilor si straduintelor care-l anima.)

La a doua noastra intilnire intr-o vizibila infierbintare nervoasa Jordáky mi-a transmis o invitatie. Era de la contele Bánffy: de a-i face acestuia o vizita. Un asemenea oficiu din partea lui Jordáky, mi s-a parut – in februarie sau martie 1943 – de-a dreptul un lucru frivol. Cum adica? Social-democratul comunizant – mesager al contelui Miklós Bánffy? Iata un lucru ce mi se paru, in cazul cel mai bun, un fel de bufonerie suprarealista. Surpriza reaparu insa indata dupa 23 august 1944, când purtând zalele sovinismului comunist maghiar, Edgár Balogh, solicita, de la acelasi conte Miklós Bánffy, binecuvântare pentru ceremonia nationalisto-stalinisto-bolsevica. (Fervoarea transfigurarii maghiare s-a mulat in prezent pe formele UDMR-ului, ca o confirmare a faptului ca „activistii” vietii publice maghiare, in marea lor majoritate, perpetueaza confuziile ideologice ale intelectualitatii de extrema stânga, in forma ei nuda si de filiatie directa.) Inselaciunea cuprinsa intr-o asemenea atitudine, care pentru unii pare de natura politica, pentru altii de natura etnica, s-ar putea explica prin contradictia dintre a parea si a fi, dintre falsitatea formei de manifestare si agresivitatea continutului ei.

Intrucât Lajos Jordáky a asistat la prima mea convorbire cu Miklós Bánffy, „curierul” social-democrat comunizant era, bineinteles, initiat si el in proiectul contelui de a se intâlni la Bucuresti cu Iuliu Maniu, intâlnire pe care dorea s-o realizeze prin mine, in perioada aprilie – iunie 1943. I-am promis ca voi incerca sa-i satisfac dorinta. (Pe contele Bánffy aveam sa-l revad relativ des dupa razboi, in acei doi-trei ani pâna s-a repatriat din România in Ungaria. Obisnuia sa ma viziteze saptamânal de mai multe ori, ca „vecin”, totdeauna inainte de masa, facându-i placere sa bavardeze lânga o ceasca de cafea, dar si imprejurarea ca fosta mea sotie, actrita Enna Cenariu, vorbea si ea fluent limba maghiara.)

Bánffy reprezenta o lume. In prezenta lui eram intotdeauna impresionat de calmul sau interior, simtindu-ma, datorita inaltelor calitati ale omului, in fata unui mare senior. Vorbele ii erau incarcate de gând si sentiment, uneori marcate de ironie chiar si fata de propria-i casta si stare sociala.

Iuliu Maniu, care il cunostea bine si de multa vreme pe Bánffy a aflat de dorinta contelui de a-l intâlni prin Emil Hatieganu si colonelul M. Gurgu, unul dintre consulii României la Cluj (cu misiuni speciale). Raspunsul lui Maniu a parvenit la Cluj - si i-a fost transmis contelui – la sfirsitul lunii februarie 1943. Când i-am predat mesajul lui Maniu, contele Bánffy m-a rugat sa-l insotesc la Bucuresti, pentru ca prin mine, sa se rezolve, cu discretia absolut necesara, problemele „tehnice” ale intâlnirii. Am acceptat, fireste, dar l-am si prevenit ca obtinerea unui pasaport pentru mine, care abia de curând fusesem eliberat dintr-o detentiune mai lunga, va intâmpina dificultati. Dupa ce in luna mai, la intrebarea lui Bánffy, Iuliu Maniu a confirmat ca posibila intâlnirea la data de 18-19 iunie, contele m-a chemat la Budapesta, unde, in holul palatului sau, am predat valetului doua fotografii. Peste cca. doua ore am primit, tot prin valet, pasaportul, eliberat fara nici o alta formalitate.

La 16 iunie, Bánffy a plecat cu trenul la Bucuresti, via Arad. In aceeasi zi, eu am trecut granita la Feleac, luând de la Turda trenul de Bucuresti. In prealabil stabilisem modul si locul intâlnirii in asa fel, incât in seara zilei de 18 iunie 1943, orele 23 sa ajungem, mergând pe jos, la locuinta lui Iuliu Maniu din str. Sfintilor.

In reconstituirea acestei intâlniri nu faptul in sine – desi de importanta istorica – constituie o problema, ci insusi argumentul evenimentului de a-l intâlni anume pe Iuliu Maniu, in cadrul unei sever elaborate si foarte secrete misiuni diplomatice.

De ce l-a trimis Regentul Ungariei pe emisarul sau in România tocmai la Iuliu Maniu?

Sa fi fost lipsit de informatie reala ori, dimpotriva, orice alta personalitate a vietii politice românesti nu oferea garantii suficient de serioase pentru discutarea si incheierea unei intelegeri privind viitorul româno – ungar ?

Poate nici n-ar fi necesar sa repet observatia ca a vorbi despre lucruri de odinioara constituie o incercare de a patrunde intr-un context social si politic extrem de diferit de acela in care ne aflam astazi. Ma intreb din nou daca totusi nu exista intre prezent si trecut niste tainice puncte de contact? Ori, dimpotriva, poate structurile societatii de acum mai bine de cinci decenii nu sunt nici macar comparabile cu structurile societatii de azi ?

Asemenea nedumeriri – si altele de acest fel – apar in cautarea unui raspuns la intrebarea: de ce l-a trimis Regentul Ungariei pe contele Miklós Bánffy, in România, tocmai la Iuliu Maniu ?

Inainte de a cauta formularea plauzibila a unei motivari, sa incercam a ne inregistra in ansamblul contextual contemporan, despre care stim fireste mai mult – ca experienta traita – si in mod mai articulat decit e posibil sa cunoastem despre un trecut cu valentele lui de continuitate uitate, denaturate ori disociate de cauzele lor.

Mai e oare cazul sa spun ca, in ceea ce ma priveste, istoria anilor pe care incerc sa-i evoc aproape ca se confunda cu realitatea acelor ani – nefiind doar un simplu inventar de fapte si imprejurari ? Dar prezentul ?

Am oare curajul sa recunosc ca adeseori nu pare a fi altceva decit o prabusire a credintelor, insotita de ignorarea sperantei in independenta spirituala, chiar in intelegerea adevarata a ceea ce se petrece in – si – cu noi? Poate un corolar al acelei practici politice care se serveste de noi in scopul puterii ? Nu importa de cine, si nu importa cum si cu ce pret; se foloseste de oricine e gata sa „adere” ori sa se lase pus in miscare, fara a cunoaste macar scopul final al actiunii. Am vazut cum s-au dezbracat ideologii, cum au fost lepadate credinte, discipline, ierarhii, cum au fost - si sunt – tradate cauze, fara ca sa se mimeze macar un mic efort de explicatie ori justificare. Ne-a invins oare cosmarul haosului, care naste lasitate, egoism, desfrâu – ori incepem din nou sa visam asemenea celor ce sunt gata sa apere cauza considerata ieri pierduta ?

Revolutia din 1989 a insemnat si negarea disperata a unor infringeri colective cu o intentie pe care istoria o ingaduie ca posibila. Dar ea poate fi urmata si de comertul de idei cu vechituri, facându-i pe oameni sa regrete trecutul. Acel trecut unde au existat suferinte scrise in teoriile cumplite ale zecilor de ani.

Un fost si actual ideolog metamorfozat ceruse, prin 1948, condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu. Acum, tot el, considera Revolutia marea lui parada personala. Dar mai si vorbeste, tot el, cu brutalitatea fostilor gardieni despre ce si cum „trebuie”. Astfel este invinsa si sanctionata speranta, careia foarte multi i-au daruit „totul”, in timp ce altii au regizat crime, considerându-se – ei, ucigasii – eroi de profesie, mândria poporului si judecatorii greselilor noastre.

Generatiile mai noi, care s-au succedat in ultimele cinci decenii, n-au cunoscut alte rânduieli : doar aceleasi repetari agasante, lipsite de viata adevarata si fara rezonante tonice. Cei care au crezut in promisiunile fostului „regim” au fost inselati ca si cei ce au acceptat sacrificiul din patriotism. In spatele nostru o epoca incredibila si orgolioasa, de extaz artificial si trageri pe sfoara. La cele ce s-au petrecut au colaborat teama si lipsa de fermitate a multora. De aceea in cazul raspunderilor nu exista fragmente, ci o totalitate cvasigenerala. Iar crimele si criminalii – nicicând redusi la o similitudine imprecisa – nu pot fi reabilitati. Raspunderile nu se strâng in jurul unui centru, ci se raspândesc pe o raza larga si nu pot fi motivate cu „acte justificative” si nici cu „dizidente”. Universul crimei politice si al agresivitatii morale ramâne unitar, compact si neanulabil de trecerea anilor ori de schimbarea regimurilor. Astfel asemenea constatari angajeaza si prezentul, asupra caruia se repercuteaza intregul sistem anterior.

Dar sa inlaturam tensiunea dintre caracterul nemijlocit al propriei subiectivitati si acea tragedie care are in spate o realitate transpusa in dimensiunile a ceea ce n-ar fi trebuit sa fie. E greu sa te dezbari in câteva luni, ori in câtiva ani, de constiinta neomeniei care a devenit o realitate curenta in mintile oamenilor sa ignori brutalitatea neinfrânata de nici un impediment moral, ca si de orice concept juridic. Lumea s-a obisnuit cu inumanitatea, cu incalcarea celor mai elementare drepturi, cu regresul inspaimântator al conditiei umane. Iata de ce ma intreb daca cititorii de azi vor intelege – cu ajutorul unor elemente atât de fugar schitate – adevarata dimensiune a lui Iuliu Maniu, „spirit mare si sever”, luptator hotarât si fidel pâna la moarte a adevarului imanent. Dar care in 1943 era un om lipsit de un „rang special”: un „particular”, cu alte cuvinte. De ce totusi Regentul Ungariei si-a trimis emisarul la o „persoana particulara” din România, pentru a discuta viitorul relatiilor dintre cele doua state ?

Iuliu Maniu era in primul rând Simbolul Marii Uniri. A Unirii Transilvaniei cu celelalte provincii românesti. Poate nici unul din marii politicieni români nu a avut un prestigiu mai rezistent decât „Sfinxul de la Badacin”. Cum inteleptii sunt rabdatori si consecventi, fermitatea sa morala a putut modela constiinta unui scop si a unui crez. Se spunea despre el ca era ales parca de destin sa devina unul dintre acei conducatori datorita carora oamenii pot comunica intre ei, ca puterea n-a fost decât o povara de onoare pentru el, iar demnitatile si sarcinile publice – grele responsabilitati. Cum gândirea si faptele ii erau cu totul lipsite de obsesiile amorului propriu, intâmplarile din jurul sau ori cele in centrul carora se afla se petreceau parca in corespondenta cu spiritul colectiv. In desfasurarea unor imprejurari critice pentru tara, el avea taria sa-si concentreze, cu prudenta si discernamânt, neinfluentat de impresii, toate fortele.

In al doilea rând Iuliu Maniu era incomparabil mai mult si esentialmente altceva decit exponentul unei directii politice sau seful unui partid. Era insasi esenta si imaginea, nobila si dârza, ramasa istorica si traditionala, a patriotismului unei epoci. In cele mai neasteptate cazuri, calmul lui era acela al unui calauzitor perspicace, puternic si sigur de sine.

Iuliu Maniu mai era speranta tarii si adversar al lui Hitler, Stalin, Mussolini, ca si al celor care voiau sa tulbure linistea si integritatea României. Si din acest motiv s-a bucurat de simpatia si adeziunea poporului.

Miklós Horhty - si nu numai el - stia, prin urmare ca in „fenomenul” Iuliu Maniu dainuie realitatea unei tari si traieste speranta unui popor, cu idealurile si framântarile existentei sale. Iar „regimul” instalat la 6 martie 1945 stia de asemenea ca numai odata cu disparitia lui Iuliu Maniu, când se vor fi prabusit si zidurile peste fundamentul zdruncinat al patriei, se vor putea sugruma libertatile nationale si individuale.

Imprejurarile vietii mi-au permis sa-l cunosc mai bine pe Maniu si, in câteva imprejurari, sa beneficiez de protectia si ajutorul lui. L-am cunoscut din copilarie; fusese in relatii bune cu tatal meu (1876 – 1923) si in strinse legaturi cu cel mai bun prieten al tatalui meu, cu Al. Vaida-Voevod. Fiindca motivatiile aspiratiilor mele erau situate in alte zone, nu in cele ale politicii de orice fel, nu am devenit membru al Partidului National-Taranesc. Si totusi din 1939, vizitându-l in cautare de raspunsuri la unele probleme arzatoare ale Transilvaniei – locuia pe atunci la Bucuresti intr-o modesta garsoniera in str. Caragea-Voda – am patruns cu inima si imaginatia, si cu multe din iluziile mele, in lumea lui Maniu, deslusind totdeauna in vorbele sale nu numai glasul istoriei nationale, ci pe cel al umanitatii. Cineva ii atribuise in acei ani calitatea de „constiinta a constiintei tarii” (De aceea vrajmasia fara margini a maghiarilor sovini, ca in scrierile lui Edgár Balogh si a altora, fata de el si de calitatea lui de arhitect al Unirii Transilvaniei românesti cu vechiul Regat).

Asadar pentru Horthy, in 1943, nimeni altul nu reprezenta viitorul României decât Iuliu Maniu. Astfel se explica misiunea diplomatica secreta a contelui Miklós Bánffy, pe care Maniu l-a considerat reprezentantul unei lumi ce se alimenta din propriile iluzii. Iluzii fara consistenta ale unei Ungarii moderne si contemporane, pentru care viitorul se infatiseaza invaluit in aburii unei imaginatii fanteziste si impânzit cu intentii subversive, imprastiate in conjuratii, conspiratii si uneltiri mondiale secrete. Rezumându-le, Maniu a considerat ca intregul program al lui Horthy (cum i l-a expus Bánffy) este nu numai in contradictie cu istoria fireasca a Ungariei, dar mai e si ipocrit si derivat dintr-un patriotism decorativ. Horthy isi facuse iluzia ca ar putea controla viitorul cu asentimentul anglo-saxonilor, in umbra fostului si – poate – a viitorului imperiu ungar (cu vechi instincte medievale) – o ambitie activa pâna azi. Dar si o ciudata si anacronica iluzie, daca ne gândim la insistenta invocare a Drepturilor Omului. De altfel, nu e prima - si nici ultima – data când politica de „mare putere” a Ungariei provoaca un sentiment ciudat, grotesc si chiar lugubru.

In politica – precum si in arta – n-are ce cauta mediocritatea, argumentul secundar. Fiindca nu exista o politica care sa fie doar „relativ buna”. Ca atare, ceea ce se pretinde a fi politica, fara a avea o functie ordonatoare si armonizatoare plenara in cadrul societatii, nu poate fi decât confuzie, neputinta, schematism – ori abuz. Când imaginatia exagereaza in iluzii, dispare sentimentul realului si se instaleaza dezordinea ori subiectivitatea pura.

Astazi, timpul – cei aproape 60 de ani ramasi in urma noastra – se impune ca un judecator obiectiv sa stearga pâna si semnele preocuparilor artificioase, chiar daca ele au existat in preocuparile contemporanilor acelor vremuri. Fiindca timpul judeca lucrurile fara sa confunde realul imaginat cu realul istoric. Iata de ce problemele lui Horthy, talmacite lui Iuliu Maniu de contele Miklós Bánffy, nu mai pot fi legate nici intre ele, nici de mersul istoriei, decât in cartoanele unor fantezii desarte, incapabile de a imbina desfasurarea obiectiva si ascendenta a evenimentelor spre noi teluri – mai drepte – cu perpetuarea ambitioasa a unor prejudecati.

Problemele discutate de Bánffy cu Maniu incercau sa implanteze o lume fictiva intr-o lume reala. Vom cauta sa le consemnam, dar nu inainte de a aminti ca elementele care au dat vigoare acelei intâlniri cele doua forte actionând concentrat – forta omului si a momentului – mai exista, dar nu ca energie modelatoare de constiinta ci ca mecanizare de deprinderi in râvnita restaurare a unui vechi ideal de odinioara, ratacit dar nu disparut inca.

Sa ne reamintim pe scurt de argumentele si fazele de pregatire ale intâlnirii Bánffy – Maniu. Nu pentru a lungi cadenta informatiilor, ci pentru a nu pierde din vedere dispunerea scenelor si intentiile regiei prin care s-a urmarit acreditarea unui neadevar, distantarea de zonele claritatii si, nu in ultimul rând, eliminarea posibilitatii de a patrunde in culisele unei aventuri politice, atât de familiara si obisnuita practicilor lui Bánffy.

Iata argumentele pe care contele le-ar fi vrut acceptate de istorie:

- Initiativa de a trimite un emisar, in 1943, la Bucuresti, pentru a discuta starea viitoare a relatiilor româno-ungare ii revine contelui István Bethlen, seful opozitiei in viata politica a Regatului Ungar, in urma unei sugestii venite din partea lui Iuliu Maniu :

- Implicarea (aparenta) a guvernului ungar si a primului ministru Kállay intr-o convorbire oficiala cu guvernul României prin intermediul unor persoane neoficiale (! ?) : Bánffy si Mironescu etc.;

- Angajarea vizibila a românilor din Ungaria in actiune, menita sa inlature orice indoiala in privinta firului de legatura cu Bucurestii, despre care se stia ca poate avea doua capete in România : Ion Antonescu si Iuliu Maniu.

Aceste argumente plaseaza insa „actiunea”, respectiv misiunea lui Miklós Bánffy intr-o stare de naivitate stranie, cu scopul de a tainui identitatea persoanei aflate in miezul lucrurilor: Regentul Ungariei, Miklós Horthy. (Nu cunosc volumul Documente secrete ale lui Miklós Horthy , dar in volumul sau Memorii 2 – Horthy nu vorbeste de aceasta initiativa a sa).

Relatarea pe care o vom incerca nu are exactitatea unor citate, dar va da expresie fidela continutului si sensului celor discutate de Bánffy cu Maniu. La o asemenea incercare de restituire nu ne indeamna nici pe departe un simplu zel memorialistic, ci faptul ca argumentele politice care au motivat, respectiv care au determinat aceasta insolita misiune secreta, se inscriu intr-un vast cadru, comun mai multor demersuri politice – vizibile si invizibile – ale Ungariei, cu nebanuite si surprinzatoare convergente, cu preocupari si interese formulate inca la inceputul anilor 1920, care se prelungesc, marite in intensitate, pâna azi.

Am sosit la Bucuresti in ziua de 17 iunie 1943. Contele Bánffy s-a instalat la Athenée Palace, iar eu – vis-à-vis – la Hotelul Splendid Parc. Am actionat dupa cum ne intelesesem in prealabil. Bánffy ma avertizase ca trebuie sa fim vigilenti, chiar foarte vigilenti; ca agentii care ne vor supraveghea si iscodi sunt nu numai extrem de iscusiti dar si periculosi. Sincer vorbind, eram convins ca exagereaza. Apoi mi-am dat seama, cu totul intâmplator, ca geamantanele – si camera unde locuiam – imi sunt frecvent si atent controlate si ca sunt urmarit. Calatoria mea la Bucuresti avea o „acoperire”(reala): urma sa obtin prin Ministerul Propagandei un manuscris: Istoria literaturii române de Murarasu, pentru a o publica la editura ERAN din Cluj (al carei director eram). Al. Badauta, secretarul general al Ministerului, m-a atentionat la prima noastra intilnire ca „germanii s-au si interesat de mine, vrând sa stie – daca intr-adevar exista manuscrisul lui Murarasu“?

Spre deosebire de atmosfera tensionata a Budapestei, Bucurestiul era mai nonsalant ca oricând: - in aerul cald, catifelat al verii insorite, oamenii erau desprinsi de obsesiile razboiului. Prin Aurel Buteanu si dr. Leucutia am aflat ca-l voi conduce pe contele Bánffy la Iuliu Maniu in seara zilei de 18 iunie, respectiv noaptea la orele 23, când casa in care locuia presedintele Partidului National Taranesc, in strada Sfintilor, era mai putin supravegheata. Locuinta lui Maniu, modesta, situata la etaj, avea doua camere. Intr-una, care servea si de cabinet de lucru si de dormitor, s-au instalat Bánffy si Maniu, in cealalta m-am aranjat comod intr-un fotoliu. Usa dintre cele doua camere a ramas larg deschisa in tot timpul convorbirii.

Gradina Atheneului, locul de intâlnire cu Bánffy, la orele 22,30, era cufundata in intuneric. Camuflajul capitalei era total. Drumul, pâna la locuinta lui Maniu, l-am parcurs pe jos, in circa 15 – 20, de minute, desi un marunt incident neprevazut putea sa provoace o mica intârziere: datorita intunericului m-am ciocnit de un barbat. L-am recunoscut dupa voce. Era unul din prietenii mei din anii studentiei: Eduard Mezincescu. Un joc al hazardului !

Bánffy si Maniu se cunosteau de peste 30 de ani si se respectau reciproc. Convorbirea pornise protocolar – ca de obicei – din nimic, mai bine zis din intrebari si raspunsuri banale si conventionale, mai intâi in limba maghiara, apoi in germana. Traiam un sentiment ciudat: asistam la o conversatie calma despre destinele dramatice ale unor tari si popoare in timp ce soarta acestora – si a Europei – era pe cale de a fi decisa in transeele unor fronturi insângerate. Situatia imi parea absolut ireala; se vorbea despre un proces de asezare in ordine si tihna, fara sa se banuiasca macar ce sfârsit va avea inclestarea a carei iesire era decisiva pentru viata si soarta sutelor de milioane de oameni prinsi in vâltoarea razboiului.

Simt nevoia sa spun ca de câte ori am vorbit cu Maniu, de fiecare data aveam sentimentul ca tot ce spunea era atestat nu numai de o experienta, ci chiar de propriul sau exemplu. Bánffy altfel: el parea un om detasat de obiectul preocuparilor si de realitatea inconjuratoare. Si totusi orientat spre lume. In timp ce Maniu era insasi expresia faptului de care era constient: un om reunit cu existenta si cu un univers carora le intelegea nu numai rosturile, ci si tainele. Bánffy avea darul unei mari si insingurate inteligente. Dar confruntat cu ecranul pe care se forma imaginea unor trairi, aceasta devenea ezitanta, isi pierdea din siguranta si din puterea de patrundere. In cursul convorbirii de peste trei ore, relatia dintre cei doi interlocutori avea sa se modifice. Bánffy devenind din ce in ce mai pasiv. In timp ce Iuliu Maniu dispunea de o constiinta de sine – si de altii – a unui om unit cu lumea exterioara, cu viata, Bánffy se arata interesat mai curând de contemplarea vietii, satisfacut de dimensiunile largi ale propriei interioritati si de cunoasterea senzoriala a existentei, de vederea aparentelor, a celor ce i se ofera privirii. A privi nu inseamna insa a si poseda. Mai curind inseamna a te situa in afara sau cel mult la limita pragului. Dar inteligenta universala a lui Bánffy s-a manifestat – si s-a realizat – in visele sale personale, ca scriitor, pictor, scenograf, ilustrator, grafician, ca stimulator de cultura, prin infaptuiri demne de inalta sa calitate spirituala. In politica insa, activitatea lui era lipsita de transparenta. In realitate – aceasta e parerea mea -, el s-a dedat acelui tip de mesianism, de coloratura speculativa, care incerca sa modifice niste realitati si sa transforme istoria cu sprijinul si organizarea unor conjuratii. Mitul conspiratorului are si el o fundamentare practica : usurarea destinului oamenilor aflati in dificultate, modificarea in bine a lumii in care se traieste, a mediului in care se respira. In cazul lui Bánffy, conspiratia romantica pe care o organizase de prin 1912 urmarea schimbarea in bine a destinului poporului maghiar si al Ungariei. Ca oricare din adevaratii conspiratori, si contele Miklós Bánffy tindea spre instaurarea unei idealitati purificate. Himere ? Dar oare himerele nu sunt expresia limita a unor realitati necesare si a unor posibilitati – daca nu realizabile, macar imaginabile? (Nu eram eu insumi un conspirator ?)

Intorcându-ne privirile catre tineretea noastra zbuciumata, ii regasim, deopotriva, ca mentori ai scopurilor, iluziilor si sperantelor, atât pe cei ce au transpus lumea in echivalente launtrice, cât si pe cei care au conspirat, când realizarea propriului lor crez nu era posibila decât in umbra polului invizibil si in afara legilor. Intre acesti mentori, care au militat pentru primatul actiunii asupra teoriei, se aflau, alaturi de Iuliu Maniu si altii ca Emil Hatieganu, Al. Vaida-Voevod, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, profesor Coriolan Tataru, sef-rabinul Moshé Carmilly-Weinberger, profesor doctor Imre Haynal, episcopul greco-catolic Alexandru Rusu, publicistul evreu Ernest Marton, ambasadorul Eugen Filotti, pictorul budapestan Aurél Bernáth, ca si conspiratorul de profesie Mendy Lehrmann.

Sedeam intr-un fotoliu intr-o camera din modesta si impersonala locuinta a lui Iuliu Maniu. Ascultam formularea de catre Bánffy a mesajului lui Horthy catre Maniu. Stinsesem lumina. Urmaream raspunsurile lui Maniu si ma gândeam ca pentru acest simbol al neamului nostru existenta nu era altceva decât o ajungere la sine prin universul lumii românesti. Apoi am fost cuprins de sentimentul unei mari umilinte, fiindca intelegerea nu avea darul sa clarifice decât portiuni dintr-un ansamblu.

Când contele Bánffy a inceput sa transmita mesajul amiralului Horthy catre Iuliu Maniu, putin dupa ora 23 (18 iunie 1943), era de admirat felul in care o memorie iesita din comun construia expunerea in cele mai mici amanunte ale sale. In acelasi timp, din spusele lui, se degaja o impresie destul de stranie, in sensul ca textul pe care-l rostea nu parea sa coincida cu parerea lui personala. Exista cumva un sens paralel in expunerea sa – un text rostit si un altul sugerat, fara expresii ambigue, fara metafore, fara aluzii, chiar si fara o intonatie critica ori rezervata, fara nimic din ceea ce ar fi rasturnat intelesul autentic al mesajului sau ar fi putut pune in functiune alte argumente decât cele ce ii fusesera indicate? Prin urmare, desi Bánffy nu parea a modifica esenta mesajului, in reproducerea sa orala, emisarul facea impresia unui factor pasiv, dar si distantat de continutul caruia ii dadea forma orala. Sistemul fidel al comunicarii se raporta strict la conditia intelectuala a lui Horthy, din care emisarul nu-si permitea nici o iesire, nici o asociere cu propriile opinii, desi in mod evident se intelegea ca intre cel care a trimis mesajul si cel care il transmitea era o deosebire de „calitate” in favoarea celui din urma. Bánffy nu a facut nici o incercare de a depasi barierele mesajului, nici sa-l remodeleze, desi, in mod evident acesta nu corespundea propriilor sale vederi.

Iuliu Maniu a ascultat atent, cu o continua si egala concentrare, nemiscat si linistit, pâna la capat, comunicarea lui Bánffy, fara sa schiteze vreun gest si fara sa intervina cu vreun cuvânt, parca cele auzite ar fi fost lipsite de o expresiune relationala in preocuparile sale. In ceea ce ma priveste, substanta mesajului mi se parea redusa la obsesia unui austro-ungar ofensat de istorie si napadit de nostalgia trecutului. La inceputul expunerii facuta in limba germana, Bánffy a fost nitel derutat nestiind cum sa traduca cuvântul „Foméltoságu”: titulatura ce i se cuvenea lui Horthy, „Reichsverweser” nu era corespondentul titlului maghiar, „Durchlaut” de asemenea era altceva decât „Altesse Serénissime”. Deci o problema de eticheta. Dilema a rezolvat-o prin folosirea cuvântului francez „Regent”.

In incercarea de refacere târzie a mesajului am procedat la rectificari succesive in intentia de a fi cât mai corect in redarea continutului dar si a formei comunicarii.

– Ungaria – spunea Bánffy din partea lui Horthy – a fost victima Tratatului de la Trianon. La Versailles nu au avut loc tratative. Cu toate eforturile delegatului Ungariei de a demonstra adevarul, realitatea, destinul tarii a fost cel decis de aliati inca inainte de inceperea „tratativelor”. Un dictat, prin urmare, impus Ungariei pe baza unor date statistice masluite de Beneš care a reusit sa amplifice „Stimmung”-ul antimaghiar, pe de o parte cu ajutorul unor harti intentionat deformate, pe de alta cu formularea unei acuzatii grave, anume ca, in izbucnirea primului razboi mondial, Ungaria ar fi avut o vina de neiertat. Ostilitatea care s-a manifestat in cursul tratativelor fata de Ungaria se afla in contradictie cu acea afirmatie a lui Wilson, dupa care razboiul nu-si propune farâmitarea ori impartirea Monarhiei Austro-Ungare, desi conventiile secrete ale aliatilor incheiate cu cehii, românii si italienii au stabilit tocmai impartirea, respectiv dezmembrarea monarhiei. Este foarte regretabil faptul ca nu au fost luate in considerare acele propuneri ungare prin care se cerea ca fiecarui cetatean si fiecarei natiuni din Monarhie sa i se garanteze dreptul la autodeterminare. Daca s-ar fi acordat un asemenea drept, in acest caz numai românii si o parte din croati ar fi parasit granitele Monarhiei, nu si rutenii, sasii, nici germanii din Banat. Toti acestia ar fi optat pentru ramânerea lor intre granitele Ungariei. Datorita nesocotirii dreptului de optiune, s-au unit cu statele nationale invecinate nu numai acele nationalitati care de-a lungul secolelor s-au infiltrat pe teritoriul Ungariei, dar au trebuit sa fie sacrificati si 3 milioane de unguri, care au ajuns sub stapinirea unor popoare straine. Acestia au fost subordonati unor natiuni cu o cultura incerta ori chiar inferioara culturii ungare. In acest chip, s-a nesocotit si violat tocmai principiul wilsonian al autodeterminarii natiunilor : unul din trei maghiari fiind obligat sa traiasca in afara tarii sale. României i-a revenit cea mai importanta parte din Ungaria impreuna cu 1.300.000 de maghiari; desi armata româna a fost complet invinsa si nimicita de honvezii unguri. României i s-a dat nu numai Transilvania intreaga, ci si partile invecinate ale Regatului Ungar, precum si Banatul, cu aproape 6 milioane de locuitori.

– In loc ca aceasta situatie sa aduca liniste si pace in zona, ea a generat si genereaza tensiuni nedorite, mai ales datorita unor actiuni antimaghiare, ignorând faptul ca in spatiul dunarean cheia stabilitatii si a securitatii se afla la Budapesta. Asadar dezmembrarea Monarhiei si a Ungariei, nu a adus cu sine linistea spiritelor in bazinul dunarean. Si totusi Ungaria s-a straduit si se straduieste sa pastreze un echilibru intre state, sa instaureze intelegere si impacare intre ele. Acelasi tel o anima si in prezent. Regentul i-a spus lui Hitler: „trebuie sa inlaturam pericolul izbucnirii unui nou razboi”. Dar eroarea savârsita de Beneš la Conferinta de pace s-a razbunat aproape dupa doua decenii. Cehoslovacia, un stat artificial, inconjurat din toate partile de neprieteni, un popor, poporul ceh aflat in minoritate, in combinatie cu natiunea ezitanta a slovacilor, nevoit sa convietuiasca cu germanii-sudeti, cu ungurii si rutenii – a prefigurat prin acest amestec, drama statului cehoslovac. Cu toate acestea, Ungaria a initiat tratative cu statele Micii Antante, pentru ca, reciproc, sa renunte la folosirea armelor.

– Cei care, cu nici un pret, nu vor sa recunoasca, in mod obiectiv, cumpatarea de care a dat dovada Ungaria, ii reproseaza ca a profitat de intelegerea de la München si ca a participat alaturi de Germania, la impartirea Cehoslovaciei. Se mai spune, exagerind, ca Hitler a trebuit sa tempereze pretentiile Regentului. De fapt, Ungaria nu a avut nici o initiativa. Tiso a fost cel care a avut ideea ca disputa in legatura cu Cehoslovacia sa fie rezolvata printr-un arbitraj organizat de Germania si Italia. Cu aceasta initiativa si Regatul Ungar a fost de acord. Trebuie insa mentionat ca, in timp ce Hitler a vrut sa transfere Ungariei intregul teritoriu al Slovaciei, Regentul ar fi fost cel care a propus infiintarea Slovaciei independente. In aceste imprejurari, Ribbentrop si Ciano au trasat pe harta nationalitatilor noua frontiera a Slovaciei, la arbitrajul din 2 noiembrie 1938, prin care i-a revenit Ungariei o parte din ceea ce a pierdut din nordul tarii la Trianon.

– Modul favorabil in care au reactionat atunci populatiile maghiare si nemaghiare demonstreaza si el ca opinia publica a considerat ca nedrepte frontierele trasate la Versailles, motiv pentru care se si impunea revizuirea lor. De altfel, Regentul tine sa se stie ca asa-zisa „ideologie' nazista, ca si metodele folosite de Hitler, ii sunt profund antipatice. Dar când a constatat ca garantiile oferite României, Cehoslovaciei, Greciei de catre Marea Britanie, n-au nici o valoare si nici nu exercita vreo influenta moderatoare asupra politicii germane, Ungaria, un stat mic, a fost nevoita sa duca o politica pragmatica, mai ales ca dezmembrarea fara rezistenta, a statelor succesorale – in care nationalitatile minoritare au avut mai putine drepturi decât fostele nationalitati din Ungaria Mare – a dovedit un lucru esential : Trianonul in locul unui mare stat multinational consolidat si prosper, a creat o serie de state mici multinationale, dar fragile si subrede. Aceasta situatie a fost analizata, in spiritul adevarului, la München, drept care dupa constatarea ei, s-a cautat, in mod necesar - si s-a gasit – cea mai potrivita solutie. In acelasi timp insa, concesiile facute de Ungaria fata de politica Axei Roma-Berlin au fost minime si perfect justificate : Ungaria a semnat pactul anticomintern, a recunoscut noua situatie din China, s-a retras din Liga Natiunilor. Dar o tara mica aflata in situatia de a face continue eforturi pentru supravietuire si autoaparare in mijlocul unor popoare straine, nici nu putea actiona altfel. Oare România nu a fost fortata sa cedeze Germaniei productia sa de petrol ? Nici o clipa Ungaria nu a pierdut din vedere lupta sa pentru independenta si neutralitate, constienta ca acestea le poate obtine daca se alatura anglo-saxonilor.

– Cel de-al doilea arbitraj de la Viena (30 august 1940), care a despicat Transilvania in doua, nu i-a satisfacut nici pe unguri, nici pe români. Un asemenea non sens putea sa-i multumeasca numai pe Ribbentrop si pe Ciano. Impartirea in doua a Transilvaniei este o aberatie. Brasovul, Sighisoara, Aradul, Sibiul, Timisoara nu pot fii despartite de orase ca Oradea, Satu-Mare, Cluj, Dej, Bistrita, Zalau etc. Si daca totusi Transilvania a fost taiata in doua, aceasta se datoreaza faptului ca Ungaria, ca si România plutesc in aceeasi barca cârmuita de nemti. Prin urmare nu au ce sa-si reproseze.

– Intrucât nu se stie daca anglo-saxonii vor deschide un al doilea front in Balcani, Ungaria si România nu ar trebui sa excluda posibilitatea ca rusii vor inainta pâna spre centrul Europei. Fiindca fara indoiala Hitler a pierdut razboiul. Regentul a aflat ca Beneš a obtinut promisiunea Rusiei, care pastrând Basarabia si Bucovina de Nord, va sustine anularea celui de-al doilea arbitraj de la Viena. Dar rusii singuri nu vor putea restitui României Transilvania de Nord, fara asentimentul anglo-saxonilor si al francezilor. Vor trece câtiva ani, dupa incheierea razboiului, pâna se va ajunge la un tratat de pace. In acest timp, in Transilvania s-ar putea petrece evenimente tragice. Este datoria Ungariei si a României sa le evite. Românii din Transilvania de Nord s-ar putea razbuna pe unguri, dar nici o invazie a românilor rasculati din sudul Transilvaniei nu poate fi exclusa. Pentru a preintâmpina instalarea anarhiei in Transilvania, Regentul Ungariei ii propune lui Iuliu Maniu ca pâna la noul tratat de pace, in Transilvania, frontiera dintre Ungaria si România sa ramâna cea stabilita la Viena . In acest fel autoritatile celor doua tari vor fi in masura sa asigure ordinea, siguranta vietii si a bunurilor in cele doua parti ale Transilvaniei.

– Intrucât deschiderea unui nou front in Occident este iminenta, Ungaria si România sa-si uneasca fortele cu armatele anglo-saxone, luptând impreuna pâna la infrângerea Germaniei, dar, in acelasi timp, si pentru a opri inaintarea rusilor spre Germania. Realizarea unui asemenea proiect cere suspendarea tuturor neintelegerilor si rivalitatilor ce exista intre Ungaria si România pe teme teritoriale, nationale, istorice, etc. Perspectiva unei asemenea colaborari s-ar putea prelungi intr-o desfasurare cu consecinte nebanuite, dintre care si aceea a stavilirii expansiunii bolsevismului in tarile Europei.

– Regentul ar dori sa cunoasca parerea „opozitiei”, condusa de domnul Iuliu Maniu, in fata evenimentelor in curs de desfasurare si care anume ar fi propunerile sale intr-o imprejurare ce invedereaza atâtea riscuri, dar si realizari, nu numai pentru unguri si români, ci si pentru intreaga Europa?

– Intrucât problema Transilvaniei va trebui rezolvata in asa fel incât sa-i multumeasca pe unguri, pe români, ca si pe sasi si secui, nu ar fi oare oportun sa se analizeze crearea unui stat nou, care sa se concretizeze prin elaborarea unui regim de autonomie pe baza cantonala ?

Raspunsul lui Iuliu Maniu s-a inscris, cum se va vedea, inlauntrul unui alt sistem de gândire decât cel austro-ungar, pe care-l refuzase categoric inca din 1918.

Desigur n-a trecut neobservat ca reconstituirea unui fragment de istorie este tot asa de incarcata de surprize ca si istoria insasi.

In anii razboiului in sufletele românilor era o mare invalmaseala. Intreaga ordine a tarii a fost data peste cap, intr-un fel cum nimeni n-ar fi banuit vreodata. Framântarea uriasa era a intregului popor. Revenind dupa trei ani de absenta in România, in iunie 1943, am putut sa-mi fac o idee de câte sperante se concentrasera in jurul persoanei lui Maniu, in forta cugetului acestui politician, unic in timpul sau.

Inainte de a reconstitui raspunsul lui Iuliu Maniu, care nu a urmat calea formularilor ezitante din expunerea contelui Miklós Bánffy, vom remarca distanta de la primele proiecte si concretizari pâna azi, in care revizionismul ungar si-a perfectat si generalizat tehnicile, si-a precizat tâlcul si finalitatea, a luat amploare, a spart limitele dimensiunilor nationale, s-ar putea chiar spune ca a construit un edificiu monumental, pe care a si izbutit sa-l populeze cu adepti ori mercenari francezi, americani, englezi, rusi, chiar si cu români renegati (de diverse nuante), incercând sa-i confere functia unei pietre de hotar in istoria Europei. Intr-adevar, mai toate argumentele lui Horthy aveau sa reapara in anii ce i-au urmat, sub diverse infatisari sau formule, aceleasi azi ca si ieri, utilizate cu toate mijloacele, schimbind o tema „teoretica” intr-o forta latent explozibila, indreptata impotriva libertatii si linistii românilor, rutenilor, sârbilor, croatilor, ca si impotriva pacii in regiunile centrale ale continentului nostru.

Când l-am insotit in 1943 pe contele Bánffy la Maniu n-aveam cum sa stiu ca in mesajul lui Horthy se va putea identifica, fara gres, paternitatea mai tuturor tezelor revizionismului ungar de azi. Pentru cel ce nu cunoaste natura si telurile politicii ungare – ori se lasa ademenit de povestile de adormit copiii ale fostilor cominternisti cu ramificatii, la noi, pâna in structurile Uniunii Democrate Maghiare, ale clerului maghiar, reformat, catolic unitarian etc. este greu de explicat – si chiar de imaginat – fenomenul amintit mai sus. Dar, din pacate, Ungaria isi inchipuie ca afisarea si colportarea zgomotoasa a nemultumirilor ei, raspândite in cercuri tot mai numeroase, vor transforma revolta ei intr-o ofensiva generala cu efecte palpabile, datorita carora se va modifica atât stilul propriei guvernari, cât si fiinta tarilor vecine. Si cum revizionismul a devenit obsesia dominanta in toate imprejurarile traversate de Ungaria, el nu poate fi detasat nici de Horthy, dar nici de Szálasi, Mátyás Rákosi, János Kádár ori de fluctuanta si ipotetica democratie din zilele noastre. Ungaria inca nu a fost demascata. Nu a fost inca sesizata nici acea particularitate a comportamentului ei pe arena nationala si internationala de a repeta cuvinte intelepte, pe care nu le transforma in fapte.

Cele câteva fraze rostite la inceput de Iuliu Maniu, mai mult ca pentru sine, exprimau parerea ca evenimentele in toiul carora traim ne obliga sa vedem si sa apreciem totul intr-un chip nou, fiindca toate s-au transformat – daca nu chiar s-au si rasturnat – in miscarea convulsiva, care a dislocat intreaga omenire din loc.

– Este pentru a doua oara – i-a spus Maniu contelui Bánffy – ca domnul Amiral Horthy ma cauta. A trecut un sfert de secol, din noiembrie 1919, de când, prin dr. Ioan Erdélyi (avocat român din Budapesta, devenit primul ambasador al României Mari in Ungaria), mi-a cerut sa intervin ca românii sa faciliteze ocuparea Budapestei de catre Armata nationala ungara, respectiv sa determinam retragerea Armatei române din capitala ungara pentru a inlesni astfel intrarea „victorioasa” a Amiralului in Budapesta.

Cu acelasi prilej, viitorul regent i-a mai cerut lui Maniu sa-i convinga pe cehi sa-si retraga armata de ocupatie din Nordul Ungariei.

Dupa opinia lui Maniu, alegerea lui Horthy ca Guvernator al Regatului Ungar a fost insa un act neconstitutional, el devenind astfel uzurpatorul unui tron; un asemenea act fatalmente se opune lumii legalitatii si devalorizeaza imaginea speciala, pe care trebuie s-o aiba un sef de stat.

– Ceea ce sustine Ungaria dupa Tratatul de la Trianon, si anume ca noile frontiere de stat ar fi trasate in functie de interese politice, economice si strategice – si nu in conformitate cu principiul wilsonian al autodeterminarii popoarelor -, este o calomnie; iar propaganda Ungariei cu privire la maghiarii deveniti minoritari in România, Cehoslovacia si Iugoslavia este si ea tendentioasa. In plus, Ungaria nu numai ca nu recunoaste existenta minoritatilor din propria-i tara (din totalul de 9 milioane de locuitori ai Ungariei posttrianonice, intre cele doua razboaie 800.000 erau germani, 800.000 erau evrei, 200.000 erau români, 250.000, slavi „de sud”, 300.000 tigani, 100.000 slovaci s.a.), dar acestia sunt expusi din partea statului la o asimilare fortata, fara a avea cele mai elementare drepturi: la limba materna in scoli si biserica, la pastrarea traditiilor stramosesti etc.

– Alaturi de Italia fascista si de Germania nazista, Ungaria, cu regimul patronat de cercul lui Horthy, ofera imaginea unui stat organizat dupa model fascist, cu o orânduire reactionara, retrograda si antidemocratica. Inca inainte de proclamarea statului fascist in Italia, Horthy a oferit englezilor si francezilor participarea Ungariei la razboiul interventionist din Rusia. In schimb, Horthy ceruse puterilor occidentale sa recunoasca oportunitatea crearii Confederatiei Dunarene, ca stat „tampon”, atât de necesar mentinerii echilibrului si stabilitatii in centrul Europei dupa dezmembrarea Austro-Ungariei.

Iuliu Maniu a continuat prin a arata ca isi da seama cât de greu s-a decis Regentul Horthy, sa intre in legatura cu el.

– Dar ceea ce propune este mai mult decât o absurditate: din ceea ce a fost talmacit de contele Bánffy rezulta ca Ungaria cere ca opozitia din România sa recunoasca ceea ce nu va recunoaste niciodata poporul român : acceptarea in fapt a Diktatului de la Viena!

– A accepta mentinerea impartirii facuta la Viena, chiar si „numai” pâna la incheierea unui nou tratat de pace ar echivala cu punerea in litigiu a unui fapt indiscutabil: unitatea românilor, istoria lor comuna, interesele lor identice etc. Or, Diktatul de la Viena este considerat de intregul popor român ca o crima impotriva fiintei noastre nationale. Problema Transilvaniei nu este negociabila; ea nu se poate pune decât intr-un singur fel: care anume dintre „nationalitatile” din Ardeal este majoritara ? Prin urmare, cuvântul hotarâtor asupra destinului Transilvaniei nu-l pot avea decât românii.

– Datorita solidaritatii revizioniste dintre Germania, Ungaria si Italia a devenit posibila recâstigarea de catre Ungaria a unor teritorii locuite in majoritate de români. Iar acum, Ungaria – considerând ca istoria nu este altceva decât un joc al hazardului si al aranjamentelor – aspira la refacerea hotarelor sale zise „istorice” sau macar la pastrarea a ceea ce a primit de la „marele ei aliat”, Germania nazista.

– Dupa dezastrul provocat de primul razboi mondial, de care este raspunzatoare alaturi de Austria si Germania, ca si dupa lovitura mârsava si catastrofala data poporului român la 30 august 1940, Ungaria doreste sa profite in continuare de Diktatul de la Viena si, totodata, sa paraseasca un vas pe cale de a se scufunda.

– Rog sa-i comunicati domnului Amiral ca poporul român nu a primit ca dar de la nimeni România Mare. Hotarele României Mari au fost statornicite prin foarte grele sacrificii de sânge si cu pretul unor lupte aprige. Si totusi, Marea Unire de la 1918 nu a fost rezultatul unor simple fapte de arme. Marea Unire a fost consecinta fireasca a evolutiei unei natiuni : ea s-a facut in modul cel mai firesc, la capatul unei lungi evolutii nationale, politice, sociale si culturale. A sosit timpul ca si Ungaria sa inteleaga sensurile istoriei : oricare va fi ordinea ce se va instaura in Europa, Ungaria nu se va mai intoarce la imprejurarile anterioare primului razboi mondial. Ca si Rusia, care e o mare putere. Dar ea se va dezmembra si se va farimita in zeci de tari daca nu va adopta un alt sistem de colaborare cu statele mai mici pe care le asupreste. Ungaria are tendinte inrudite cu ale Rusiei dar fara sa dispuna de forta ei, nici de puterea pe care o avea in anii dualismului, cind, bazându-se pe puterea militara a Austriei, dar si pe superioritatea politica, culturala si economica a germanilor austrieci, mica natiune ungara s-a considerat indreptatita „istoric” sa stapineasca o majoritate – populatia majoritara a „nationalitatilor”-, fara nici o ezitare, fara scrupule de ordin moral. Iar acum Ungaria face incercari ca in Rusia Subcarpatica – cu populatie ungara de cca. 15% -, prin tinuturile slovace, in Transilvania de Nord, ca si in partile banatene sa creeze mici republici, ca astfel sa-si asigure hegemonia in zona

– Când isi revendica Transilvania si Banatul pentru ca aici traiesc 1,4 –1,5 milioane de unguri, implantati in aceste provincii prin lungi perioade de colonizare, Ungaria considera, drept cel mai firesc lucru din lume ca o minoritate maghiara sa stapâneasca o majoritate de peste 5 milioane de români! Acesti români au fost tinuti in robia Ungariei, dar si in nestiinta si saracie, expusi la cele mai perfide actiuni de deznationalizare. Nu e vorba insa numai de români. Oare sârbii vor uita Amiralului Horthy ca a tolerat impasibil exterminarea a zeci de mii de barbati si femei, de batrâni si copii? Dar masacrarea românilor din Transilvania de Nord, numarul celor ucisi fiind de peste 10 mii? Ca si transformarea in carne de tun a peste 100 de mii de tineri români incorporati in armata ungara pe frontul rusesc. Nu ne consoleaza faptul ca recurgerea la crima institutionalizata este semnul incontestabil al unui proces de dezagregare politica si morala. Au mai venit informatii si apeluri disperate din Ungaria si de la evrei.

– Ungaria pretinde a fi succesoarea fostei monarhii Austro-Ungare. In aceasta calitate se simte indreptatita sa se amestece in treburile interne ale României. Ori in privinta teritoriilor locuite de români, a populatiei majoritare in Transilvania, Maramures, Bihor, Banat etc. succesorii de drept ai monarhiei austro-ungare sunt românii. De altfel România a fost dezavantajata de Tratatul de la Trianon, care nu a tinut seama nici de hotaririle de la Alba Iulia si nici de stipulatiile cuprinse in Tratatul din 1916 dintre România si aliatii sai.

– Dupa ce la Trianon au fost rectificate hotarele noastre in beneficiul Ungariei, acum dl. Amiral Horthy ne propune sa acceptam chiar si numai temporar, hotarele stabilite de Diktatul de la Viena. Nu incape nici o indoiala ca noi dorim pacea in centrul Europei, ca si o buna vecinatate cu Ungaria. De asemenea, dorim sa traim in cele mai bune relatii cu minoritatea maghiara din România. Dar pretul nu poate fi recunoasterea pierderii unei parti din Transilvania, care a fost si va fi a noastra pe baza dreptului de autodeterminare si a principiului unitatii nationale - si nu pe baza unor conjuncturi ori aranjamente politice internationale.

– Statisticile, care n-au putut fii contestate nici in Ungaria, arata ca in Transilvania maghiarii si secuii impreuna reprezinta abia 21% din populatie. Iar acum Dl. Amiral Horthy ne propune nici mai mult nici mai putin decât impartirea Transilvaniei. Argumentul este fals si nesincer: ca sa preintâmpinam razbunarile si varsarea de sânge. In mod logic se pune insa intrebarea: de ce Ungaria, in timp de pace a varsat in interior atâta sânge nevinovat, de ce au fost ucisi românii, sârbii, rutenii, cei 36.000 de evrei din Nordul Transilvaniei de Nord – in 1940-1942? A uitat oare Ungaria ca in 1918, când românii au preluat Transilvania, lucrurile s-au petrecut, in mod uman, fara acte de razbunare?

– Dl. Amiral Horthy va trebui sa stie ca nimeni nu poate avea argumente sa convinga poporul român sau pe oricare dintre conducatorii lui politici sa renunte la o parte din Transilvania.

– Dv., sfetnicii domului Amiral, aveti obligatia sa-l lamuriti ca ar gresi si atunci daca in perspectiva crearii unui stat federativ condus de unguri, ar incerca sa autonomizeze Rusia Subcarpatica, cu o imensa majoritate slava, ori sa creeze un stat al Banatului si sa transforme Slovacia – dupa cum ne-a informat domnul Beneš – intr-o anexa a Ungariei. Daca Ungaria nu va intelege acest lucru, conflictele ei cu vecinii vor continua sa ia amploare si vor produce neplacute surprize si neasteptate complicatii.

– Infaptuirea unitatii nationale a românilor ardeleni a fost rezultatul vointei lor unanime. Poporul român a realizat unitatea sa nationala, fara sa uite nici pe acei români, mai multe milioane, care sunt sortiti sa ramâna minoritari la sud de Dunare. Impotriva acestei unitati, Ungaria actioneaza, folosind toate mijloacele posibile. Astfel a uneltit impotriva noastra pâna si in complicitate cu Kominternul, incercând sa acrediteze ideea ca România ar fi un stat multinational. Astazi programul si tacticile revizionismului ungar sunt cunoscute de toti vecinii sai. Toti cunosc programul concentrat in lozinca „mindent vissza” („Totul inapoi”). Crede oare Ungaria ca, dupa ce si-a realizat unitatea nationala, România va renunta la 8-9 milioane de suflete românesti din Transilvania de Nord, Basarabia si Bucovina?

– Totodata as dori sa se stie ca românii sunt gata sa colaboreze cu ungurii, dar nu cu pretul mutilarii tarii lor.

In jurul orei 2 din noapte, obosit am adormit in fotoliul meu. Expunerea lui Iuliu Maniu era deja, desigur, pe terminate, fiindca peste o jumatate de ora am fost trezit pentru a-l conduce la hotel pe contele Bánffy. La despartire s-au rostit obisnuitele fraze de politete.

Adeseori dupa aceasta intilnire m-am gindit ca intâmplarile reale sunt de fapt un fel de amalgam, in care componentele apar in fiecare experienta, dar si prin extensii ulterioare. In acest caz experienta s-a constituit si ca element al unei comparatii, raportata viitorului. Pentru diverse forme, tactici si imprejurari ale revizionismului, vom recunoaste in incheiere ca informatiile noastre n-au fost niciodata atit de complete cât le-am fi dorit. Dar atâtea câte au fost – si sunt – se afla in raport de conexiune si in continuitate cu toate celelalte experiente ale noastre.

Amintirea acestei intâlniri dintre doi oameni de seama, a caror experienta politica era aspra si ampla, am pastrat-o toata viata in memorie.

Contele Miklós Bánffy a murit in timpul regimului bolsevic al lui Mátyas Rákosi (6 iunie 1950) in palatul sau din Budapesta. Iuliu Maniu a murit in penitenciarul de la Sighet. Reabilitat post mortem de clerul unit, despre el vor istorisi altii, care l-au cunoscut mai indeaproape si mai bine.

Misiunea diplomatica secreta a contelui Bánffy dezvaluie caracterul revizionismului ungar, care, in orice ipostaza – „horthysta”, fascista, comunista, nazista ori democrata – este mereu acelasi, fiindca esenta lui este fixa.