La Viena, in editura „Galeria”, inca in timpul vietii lui Tudor Bugnariu, a aparut, in limba maghiara, cartea Holocaust Romániában (Holocaust in România), cu subtitlul Exod prin Portile de Fier. Autorul nu-si dezvaluie identitatea când semneaza româneste cu pseudonimul „Maghiar”, dar ne sugereaza ca ar fi un intelectual maghiar din România, atins de o boala nemiloasa, un muribund cu alte cuvinte, care simte nevoia, in prag de disparitie, sa spuna tot adevarul despre „holocaustul românesc” si sa explice in ce consta „problema ardeleana” („erdélyi kérdés”), adica sa rosteasca „adevarul adevarat, dincolo de respiratia spaimei...” etc.

Teza cartii este, insa, alta. Aceea anume de a demonstra ca românii i-au nimicit fara mila pe „evreii lor nationali”; ca românii sunt „extirpatori” de evrei („zsidóirtók”) si ca, in acest scop, s-au folosit pâna si de unitati ale Armatei Române: ca românii continua sa fie antisemiti si in prezent, dar propaganda oficiala a României cauta sa demonstreze ca numai ungurii i-au prigonit pe evrei.

Autorul isi construieste si isi sustine argumentatiile cu o „scrisoare” a lui Tudor Bugnariu, adresata lui Mihai Ungheanu, o scrisoare care, in „1986, a circulat din mâna in mâna pe tot cuprinsul României”. In aceeasi fraza, ne este prezentat Tudor Bugnariu drept „un foarte important profesor universitar de stânga, ramas, dupa Diktatul de la Viena, in Transilvania de Nord (ocupata de Ungaria), care a avut un rol important in miscarea de rezistenta indreptata impotriva fascismului maghiar, actionând in strânsa legatura cu intelectualii maghiari de stânga, cei care au protestat impotriva programului antievreiesc si antiromânesc al organelor politice maghiare din acea vreme” (pag. 184, 185).

Intr-un alt pasaj al cartii, autorul considera oportuna amplificarea informatiilor favorabile lui Tudor Bugnariu, pe care il caracterizeaza astfel: „român curat, de altfel casatorit cu fata lui Lucian Blaga, una dintre figurile cele mai mari ale poeziei românesti din acest secol – legat profund, prin numeroase fire, de vechea intelectualitate româna – care odinioara, ca tânar intelectual, s-a orientat spre stânga si a participat la miscarea de rezistenta antifascista, desfasurându-si cariera universitara ca marxist, dupa razboi, la Cluj, si, apoi, la Bucuresti (...), având strânse legaturi cu prietenii maghiari de stânga. Iata de ce pozitia lui Bugnariu – care reapare in scrisoarea sa, cu caracter particular (?), scrisoare ce a circulat din mâna in mâna – este conforma, in mod firesc, cu viata sa interioara. In acelasi timp, printre românii din categoria sa, cu aceleasi conceptii politice, foarte putini au luat pozitie fata de nationalism. Mai mult: dintre românii clujeni, numerosi oameni de stânga pe vremuri – intre ei Raoul Sorban, ca si Francisc Pacurariu, autorul cartilor Labirintul si Geneza , astazi urla impreuna cu lupii nationalismului extremist” (pag. 193 – 194).

Scrisoarea lui Tudor Bugnariu poarta titlul: „Pe marginea problemei deportarii evreilor din Transilvania de Nord”.

Iata câteva fragmente lamuritoare din textul acestei scrisori (retraduse in limba româna din limba maghiara, fiindca scrisoarea care „a circulat din mâna in mâna, pe tot cuprinsul României”, n-a ajuns si in mâinile destinatarului Mihai Ungheanu, dar a aparut in laboratorul hungarismului de la Budapesta, este de negasit):

„Cu surpriza am citit in Almanahul revistei «Luceafarul» din 1986, reportajul lui Adrian Riza, «România – pamânt al sperantei; Fascism si antifascism pe meleagurile Transilvaniei; Reteaua omeniei» (pag. 63 –92). Rasfoindu-l am constatat cu stupoare ca este vorba de deportarea evreilor din Transilvania de Nord, de catre autoritatile horthyste. Surpriza mea s-a datorat sentimentului ca ceva aici nu este in ordine, fiindca in ultimii ani, numerosi colaboratori ai revistei «Luceafarul», au preluat din traditiile trecutului o seama de idei si atitudini fara nici o legatura cu socialismul. Iar acum, iata, incep sa scrie despre „fascism si antifascism” si sa se preocupe de destinul tragic al evreimii sub vremelnica stapânire a lui Horthy. Când, insa, am citit pâna la sfârsit reportajul, a devenit limpede pentru mine ca atât prezentarea Holocaustului din Nordul Transilvaniei, cât si condamnarea horthysmului sunt doar pretexte pentru a justifica participarea la campania, declansata in ultimele luni, impotriva ungurilor si, in general, impotriva Ungariei.”

„Fara indoiala, fascismul, sub orice forma s-ar manifesta, ca si pacatele fasciste, in orice tara ar fi fost ele savârsite, trebuie condamnate cu toata vigoarea. Statele au acceptat principiul consacrat de ONU, conform caruia crimele fasciste nu sunt prescriptibile. Demascarea si condamnarea acestor crime nu pot, insa, constitui pretexte rafuielii nationaliste, pentru asmutiri sovine si nici pentru reimprospatarea unor dusmanii stramosesti. Apoi, mai exista si regula generala, ca, in judecarea si negarea fascismului, fiecare colectivitate national-culturala sa mature, mai intâi, in fata portii sale proprii”. (...)

„Cum procedeaza insa autorul reportajului?

„El isi incepe reportajul cu descrierea intâlnirii cu un grup de evrei, supravietuitori ai lagarelor mortii, care, in vara anului 1985, a venit la Sighetul Marmatiei, ca sa se reculeaga in cimitirul evreiesc, la mormintele coreligionarilor lor, legând insa, aceasta scena de amintirile românilor ardeleni despre refugiul, expulzarea si masacrarea lor, ca urmare a unei politici sistematice de lichidare a elementului românesc” (p. 64)

„In continuare, autorul (A. Riza), dupa ce ofera o imagine istorica despre stabilirea evreilor in Transilvania, relateaza pe scurt despre partea care se refera la aceasta problema din reportajul aparut in Almanahul «Luceafarul», inclusiv integrarea evreilor in viata politica si economica a României, situatia lor (economica) avantajoasa (asociatii, publicatii, liceul «Tarbuth» etc.), in comparatie cu situatia evreilor din Ungaria horthysta. Dar nu aminteste de contributia armatei regale române in instaurarea regimului «profascist» din Ungaria. Autorul reportajului (A. Riza) relateaza despre atrocitatile comise de bandele horthyste, de antisemitismul (ungar) avansat la rangul politicii de stat (in Ungaria), ca si despre politica revizionista a horthysmului. Autorul (A. Riza) accentueaza ca parlamentul ungar a votat prima lege antievreiasca in 1938 si a doua lege antievreiasca la 5 mai 1939, dar cum nu poate evita faptul istoric, ca si România a adus legi antievreiesti, cauta sa le bagatelizeze, scriind astfel: „legile antievreiesti, aduse de guvernul Goga-Cuza in cele 44 de zile de guvernare, aplicate intr-o maniera neglijabila (subl. lui T.B.), nici nu se pot compara cu cele din Germania si Ungaria. Aceste legi (cele din România) au si ramas, de altfel, litere moarte datorita rezistentei regelui Carol II”(p. 75).

Astfel reportajul ajunge la Diktatul din 1940, de la Viena si – citându-l pe R.I. Braham – autorul arata ca „unii dintre evreii ardeleni au luat cunostinta de cel de-al doilea Diktat de la Viena cu mare satisfactie..., fiindca nu si-au dat seama ca acesta – scrie autorul (A. Riza) – constituie cea mai jalnica si ironica grimasa a istoriei si indica revenirea evreilor in sânul Ungariei, ceea ce se va termina in lagarele hitleriste ale mortii”.

„In continuare T. Bugnariu relateaza destul de detaliat despre acele parti ale raportului unde sunt amintite masurile horthyste antiromânesti si antievreiesti, atragând, totodata, atentia asupra contradictiilor si inexactitatilor ce apar in declaratiile lui Raoul Sorban, cuprinse in reportaj. Sorban scrie despre o retea de salvare a evreilor, care i-ar fi ajutat pe evreii prigoniti sa se refugieze din Transilvania de Nord (Ungaria) la Turda (România). Profesorul Bugnariu, aici si in alte parti ale scrisorii, se ocupa amanuntit de functionarea acestei pretinse retele si de rolul lui Sorban, dovedind ca ceea ce Sorban a salvat in mod absolut sigur prin trecerea la Turda, a fost averea logodnicei sale ( respectiv bijuteriile acesteia) in timp ce insasi logodnica impreuna cu rudele ei, in contradictie cu acea afirmatie a reportajului, cum ca guvernul Antonescu ar fi dat dispozitii confidentiale cu privire la evreii care, pentru a se salva, se refugiau din Ungaria in România – acestia au fost expulzati de catre seful politiei din Turda (România) in Transilvania de Nord, adica in Ungaria, ca, pâna la urma, o buna parte dintre ei sa se prapadeasca. Toate aceste sunt in contradictie cu acea afirmatie a reportajului, pe care o citeaza din spusele unei tinere femei, care s-a salvat din lagarul mortii de la Auschwitz: In vremea aceea..., România insemna viata, adapostul ori iesirea spre salvare”

Fireste – ne asigura Maghiar – profesorul condamna si el, energic, autoritatile horthyste, apoi continua sa-l citeze pe Bugnariu:

„Constiinta popoarelor trebuie mentinuta vesnic treaza, ca sa nu se mai repete ororile razboiului si ale nazismului. In ce mod doreste, insa, autorul reportajului (A. Riza) sa raspunda necesitatii de a tine treaza constiinta poporului (român) in fata acelui pericol la care el insusi este partas? Vrea sa raspunda in asa fel incât sa trezeasca ura fata de fascismul acestui popor (poporul maghiar) si sa treaca sub tacere pacatele propriului fascism? Mai mult, va condamna acest intreg popor (ungar) pentru fascismul nascut in sânul altui popor (cel german)?” (...).

„Citind reportajul (lui A. Riza), ca si alte asemenea productii, care au aparut in ultima vreme chiar si in coloanele acelor ziare pe frontispiciul carora sta scris: proletari din toata lumea uniti-va – omul are impresia ca din nou citeste niste texte scrise in acele vremuri, când problema relatiilor româno-maghiare era tratata din punct de vedere al nationalismului burghez. In mod cert, autorul (A. Riza) trateaza chestiunea relatiilor româno-maghiare din unghiul nationalismului burghez. El considera românimea ca o unitate ce nu s-ar divide in clase, in ideologii opuse, lipsita de conflicte de clasa. La fel ii trateaza si pe unguri. Este adevarat ca autorul (A. Riza) vorbeste despre fascism si antifascism, dar numai pentru ai putea califica pe unguri, in mod global, drept fascisti, sugerând, in acelasi timp, ca românii, in mod global, erau antifascisti. Datorita acestui punct de vedere nationalist-burghez, in timp ce sistemul horthyst, in ochii autorului, este un regim criminal, sistemul burghezo-mosieresc român este tolerant si... tolerabil. Astfel, când autorul (A. Riza) compara situatia evreimii din România, inainte de 1940, cu aceea a evreilor din Ungaria, isi asuma riscul unei judecati de valoare, desi nu cunoaste starea lucrurilor. In opozitie cu starea evreilor din Ungaria, autorul vorbeste despre situatia favorabila a evreilor din România, despre prosperitatea lor economica (din nou global), despre posibilitatile culturale – oferite de statul român. Nici prin minte nu-i trece sa vorbeasca despre miscarile antisemite, tolerate de anumite guverne, ori chiar protejate (guvernele Vaida, Tatarescu, Goga-Cuza): mai vorbesc si despre existenta liceului evreiesc (liceul „Tarbuth” din Cluj), fara sa pomeneasca, insa, ca functionarea acelei scoli medii a fost interzisa numai dupa câtiva ani de autoritatile române.

„Intrucât nu poate nega existenta legilor antievreiesti ale guvernului Goga-Cuza, se straduieste sa atenueze consecintele acestora, ca, pâna la urma, sa declare ca aceste legi nici macar nu au fost puse in aplicare. Nu se rosteste in reportaj nici un cuvânt despre legile aduse si aplicate de guvernul fascist legionaro-antonescian, care nu au fost abolite atunci când Antonescu i-a ras de la putere pe rivalii sai nebunatici. Autorul (A. Riza) se preface a nu sti nimic despre legile de românizare a averilor evreiesti; parca n-ar fi auzit despre jefuirea acestor averi, despre despagubirile luate de la evrei in haine, bani... In schimb autorul (A. Riza) are indrazneala sa-i trateze cu ironie pe cei ce acuza regimul fascist (din România), dupa ce evidentiaza cât de bine le-au mers evreilor in România, adaugând: «acelor evrei, care traiesc in România antisemita, stapâni pe agoniseala lor si fara cineva sa-i atinga» (p. 91).

„Nimeni nu s-a atins de ei? dar studentii evrei ciomagiti de colegii lor român-crestini, care cereau numerus clausus sau chiar numerus nullus ? Nimeni nu s-a atins de ei? Dar evreii batuti crunt la manifestatiile din 10 decembrie – de aceiasi studenti român-crestini? Dar evreii maltratati si ridicati la Oradea si Cluj, cu prilejul congresului studentilor din 1927, organizat sub obladuirea lui Guta Tatarescu, in acei ani subsecretar de stat?!”.

„Nimeni nu i-a atins nici macar cu un deget!? Dar capitanul Siancu l-a doborât cu un glont de pistol pe Mór Tischler, un evreu batrân, fara aparare – iar justitia burghezo-mosiereasca l-a absolvit de raspundere pe asasin, pe motivul ca faptasul se afla intr-o stare de surexcitare! Atunci, cu acel caz, s-a deschis calea in fata crimelor antievreiesti. Iar atunci când, cedarii unei parti de tara, legionarii, sub protectia lui Antonescu, au putut ajunge la putere, teroarea antisemita s-a dezlantuit cu o violenta neingradita. In cartierele locuite de evrei, jafurile si crimele s-au succedat unele dupa altele; la Bucuresti au fost agatati pe cârligele abatorului zeci de evrei (...). Autorul (A. Riza) nu vrea sa stie nici despre vânatoarea de evrei din timpul rascoalei legionare , in ianuarie 1941. Ciudata amnezie – când e vorba de fascismul român!

Pentru ca nu cumva sa se pateze nimbul natiunii, autorul (A. Riza) nu scoate o vorba despre masacrele de la Iasi (...) Desi nu s-ar putea spune ca el n-a auzit nimic despre masacrarea evreilor ieseni. Fiindca el citeaza pe cei doi martori, A. Karetki si M. Covaci, care au scris despre aceste masacre, alaturi de un altul, Minei, incercând sa treaca totul in contul SS-ului (...)”.

„ Dar deportarile? Este adevarat ca România antonesciana nu i-a predat pe evrei nazistilor. Antonescu avea proiectul sau propriu pentru «solutia finala». Totusi, au fost deportari! Oamenii erau deportati in Transnistria, unde au fost nimiciti cu miile – din cauza foamei, a gerului, a bolilor si a gloantelor (...) Dar autorul (A. Riza) acorda atentie numai acelor studii si articole care vorbesc despre holocaustul organizat prin contributia horthystilor si ignora, cu desavârsire, scrierile aparute in strainatate si mai ales in Israel, care relateaza despre atrocitatile antievreiesti savârsite in dictatura noastra (româna) fascista”.

„Intrucât obiectul reportajului este deportarea evreilor din Transilvania de Nord, nu putem astepta – fireste de la autor – ca, in aceeasi masura, sa se preocupe de faptele ce vorbesc despre prigonirea fascista a evreilor din România. Dar macar de a fi pomenit de ele! Astfel, ar fi putut evita impresia, pe care o sugereaza, acea anume ca exista un fascism rau (fascismul ungar) si ca exista un fascism bun (cel român), ceea ce, de fapt, echivaleaza cu acceptarea nationalista a fascismului nostru propriu.

„(...) Constiinta socialista, adevarata constiinta socialista - si nu aceea manifestata la sedinte festive, se poate isca in masele cele mai largi, numai daca recunoastem si condamnam greselile propriului trecut; devierile noastre de la omenie - si nu numai greselile ce se pot evidentia in trecutul altora...”.

„Tudor Bugnariu profesor universitar român, in continuarea scrisorii sale, critica titlul reportajului aparut in almanahul «Luceafarul» si idea pe care o sugereaza (România, pamânt al sperantei)”: (...) „Ca ne aranjam sperantele in functie de imprejurari – continua Tudor Bugnariu – reiese si din faptul ca Raoul Sorban, prigonit de legionarii ajunsi la putere, si-a vazut salvarea in ramânerea sa la Cluj, in Ungaria horthysta si oricât se tânguie acum in legatura cu tratamentul nemilos de care a avut parte, el a putut lucra ca asistent – e adevarat, ca asistent onorific – la universitatea maghiara: a mai fost si secretarul de redactie al unicului ziar românesc autorizat de regimul horthyst; el a fost acela care a initiat organizarea unor expozitii si a creat o editura. In general, a avut posibilitatea sa joace un rol in viata publica româneasca si ungureasca, chiar daca la izbucnirea razboiului antisovietic a petrecut câteva luni in penitenciarul unei unitati militare. In vremea Garzii de fier, in schimb, s-ar fi ales cu un glont in teasta iar sub Antonescu ar fi fost internat in lagarul de la Tg. Jiu”

„Si Bugnariu – pe care il aminteste Sorban in fragmentele memorialiste cuprinse in reportajul cu pricina si pe care il pomeneste desigur, pentru ca astfel sa mareasca «creditul» confesiunilor sale - si-a pus sperantele in posibilitatea actiunii de rezistenta antifascista in Clujul ajuns sub stapânirea horthysta. Pentru patriotismul legionaro-antonescian este caracteristic faptul ca românul T. Bugnariu a fost predat autoritatilor horthyste cu toate acele documente din care reiesea ca fusese prizonierul lagarului de la Caracal, din cauza activitatii sale subversive (comuniste – n.n.). Intrucât autoritatile horthyste nu doreau sa aiba a face cu comunistii predati lor de Antonescu, intregul grup de la Caracal (compus din internati originari din Transilvania de Nord – n.n.), dupa o carantina obligatorie, petrecuta in lagarul de la Someseni, intre ei aflându-se si Tudor Bugnariu, a fost aruncat peste granita, in România. Inca in aceeasi noapte, unii au si evadat, altii printre ei si Tudor Bugnariu, si-au incercat norocul in România. Lipsit de documente (de identitate – n.n.), fara domiciliu stabil, Bugnariu a intrat in ilegalitate; cautând apoi, sa intre in legatura cu partidul (comunist), si-a dat seama ca aceasta legatura ii este refuzata. In aceasta situatie, el a trecut clandestin frontiera la Feleac, stabilindu-se la Cluj, unde a putut sa-si desfasoare activitatea antifascista (...). Amintesc toate acestea, ca sa evidentiez ca nu in toate imprejurarile si nu in orice perioada, România a reprezentat pentru toti «pamântul sperantei».

„Vom zabovi, acum, putin la acea parte a reportajului, care se construieste pe «amintirile» lui Raoul Sorban. Aici, omisiunile constiente dovedesc din nou ca istoria tragica a deportarii evreilor din Transilvania de Nord (Ungaria – n.n.) serveste doar ca pretext la niste intentii ce se demasca datorita tocmai mutarilor operate” (...)

In continuare, Bugnariu a spus ca reportajul (lui A. Riza), cu referire la Braham, vorbeste despre faptul ca Antonescu a instituit, prin decret, pedeapsa cu moartea in cazul evreilor care se vor face vinovati de trecerea clandestina a granitei, ca si in cazul acelora care ii ajuta pe evrei sa treaca granita. Dar, tot cu referire la Braham, reportajul (lui A. Riza) informeaza ca ‘guvernul (român), prin instructiuni secrete, a dispus ca organele de paza de la frontiera sa faciliteze intrarea (clandestina in România – n.n.) a evreilor refugiati din Ungaria' (p. 80). „Dar Sorban – arata Bugnariu in continuare – omite sa comunice tocmai acel fapt ce dezminte afirmatia lui Braham si afirmatia autorului reportajului (A. Riza), cum autoritatile antonesciene ar fi „facilitat refugierea evreilor in România”.

„In continuare, Bugnariu ne mai spune ca grupul logodnicei lui Raoul Sorban si al familiei acesteia a fost arestat la Turda si predat, de colonelul de jandarmi Gh. Craioveanu, Gestapoului, care l-a transportat la Cluj, unde – dupa terminarea cercetarilor – a fost trimis in ghetou. Iata ce trece sub tacere Raoul Sorban – dar si autorul reportajului (A. Riza) – din solidaritate nationala! (concluzioneaza Bugnariu – n.n.).

- „De ce oare – nu-i asa? – sa demascam autoritatile antonesciene?; de ce oare sa ne aratam ca ele au inlesnit trecerea frontierei pentru evrei, ca sa fie feriti de deportare?!"”

In scrisoarea pe care o trimite, afirmativ, revistei „Luceafarul” (respectiv lui Mihai Ungheanu – n.n.), ca si in alte documente (niciodata publicate), Tudor Bugnariu arata ca reportajul (lui A. Riza), si, in cadrul acestuia, declaratiile lui Raoul Sorban referitoare la un canal de salvare a evreilor, ce ar fi functionat continuu, prin care ar fi trecut la Manastur, fara intrerupere, refugiati evrei din Transilvania de Nord (Ungaria) in România – constituie cel putin o exagerare (subl. n.).

Iata cum argumenteaza Bugnariu:

„La inceputul lunii iunie, ghetoul (din Cluj) a fost lichidat, intrucât evreii au fost deportati (de autoritatile statului ungar – n.n.). «Lantul» provenit (in amintirea lui Sorban: canalul de salvare pentru evrei) nu putea mai mult decât sa transmita mesaje, dar nicidecum nu putea servi la salvarea acelor evrei, care isi asumau riscul sa fuga peste granita (din Ungaria – n.n.)”.

„Dupa ce Bugnariu contesta numeroase aspecte ale amintirilor lui Sorban, cu argumente ce merita a fi luate in considerare, el scrie urmatoarele:

„Am atras atentia asupra acestor parti, ca sa evidentiez tendintele autorului (A. Riza) – la care participa si Raoul Sorban – ca sa camufleze evenimentele neplacute din punct de vedere al sentimentelor nationale, pe acelea anume care dezvaluie strânsa colaborare dintre autoritatile antonesciene si hitleristi. Aceste evenimente pun sub semnul intrebarii obiectivitatea acelor afirmatii ale lui Braham, conform carora guvernul antonescian ar fi dispus organelor sale de granita sa faciliteze refugierea evreilor in România. Autorul reportajului (A. Riza), in lipsa capacitatii de a judeca politic, dar si datorita nationalismului sau, nu se raporteaza critic la bibliografia de care se foloseste. Nu vrea sa ia la cunostinta ca reportajul sau vrea sa fie pe placul sistemului antonescian, asa cum alte lucrari aparute in strainatate apreciaza favorabil horthysmul”.

Când luam cunostinta de faptul ca Tudor Bugnariu a fost si este folosit de industria antiromânismului ungar ca arma impotriva românilor si a României, ne simtim obligati sa cumpanim cu prudenta daca el a incercat cu buna stiinta sa dea „lovituri nimicitoare” unor realitati, prea putin – sau deloc – cunoscute de el.

Se stie ca Tudor Bugnariu era o personalitate politica angajata intr-o anume relatie cu semeni sai, preocupat, de-a lungul intregii vieti, sa discearna in jungla framântarilor sociale caile cele mai eficace pentru instaurarea „dreptatii sociale”. Cheia de bolta , instrumentul de realizare, miezul insusi al conceptiei sale era marxismul. Ideile marxiste in intregime acceptate de el, constituiau punctul de plecare, dar si de sosire pentru indepartarea (revolutionara) a inegalitatilor sociale etc. Tinând seama de „ideologia” lui Bugnariu, nu pot fi ignorate acele argumente, care ne indeamna sa-l vedem pe acest om politic in perspectiva unei disocieri fundamentale intre cuvinte, realitati si faptuiri, in dezavantajul acestora din urma. Sunt numeroase acele aspecte, sub care constructiile mentale ale acestui filozof marxist, ca si ale oricarui alt ideolog al materialismului dialectic si istoric, apar refractare fata de realitatile vietii.

Intr-o epoca – epoca vietii sale – care aspira la regasirea unitatii dintre diversele planuri ale actiunilor si existentei noastre, T. Bugnariu si-a luat raspunderea confruntarilor politice definitive, a divizarilor sociale, a eliminarii totale de pe scena istoriei a unor categorii sociale si a distrugerii, morale si fizice, a acestora. Ideile sale politice au avut drept consecinta procesele de invrajbire agresive, in primul rând luptele sociale zise „de clasa”. Urmarirea si impunerea „adevarului” desprins din marxism (si din iluziile acestuia) aveau pentru Tudor Bugnariu intâietate asupra oricarui alt obiectiv atingerea acestui scop fiind pentru el drept pentru criteriu ultim. De aici pornesc si aici revin cele mai statornice speculatii ale sale, pe care le considera construite pe criterii „filozofice”, dar care erau inscrise, in fond, sferei irationalului, si emotionalului.

Nimeni n-a fost, insa, mai obsedat decât acest politician al teoriilor marxiste de un sentiment acut al necesitatii rasturnarii sociale, ca prima conditie a pacii sociale. Razboi pentru pace. Cu orice risc. De aceea, el s-a aliat sistemului politic din România anilor 1944 – 1965, fara sa schiteze vreun protest fata de procesele de vitrina (Iuliu Maniu etc.), ori fata de persecutiile politice, fata de arestari, de munca fortata s.a.m.d.

Probabil, nu ne-am fi incumetat niciodata la aceasta relatare, daca, in ultima vreme, nu s-ar fi produs un fapt neasteptat: mediatizarea internationala – in Austria, Canada, SUA, Israel, România, Ungaria, Germania etc. – a unor „scrisori”, unele semnate altele doar atribuite lui Tudor Bugnariu.

Il stiam pe Tudor Bugnariu traindu-si viata intr-un vis continuu, din care nu s-a prea trezit niciodata. Uneori, aveam impresia ca inchipuirile sale politice si-au plasmuit o existenta autonoma, conformându-se unui indicator de directie in sens unic. Si, ca la mai toti ideologii marxisti, directia era a unei limitari, un fel de marginire degenerata prin repetitie permanenta si obsedanta, fara vreo consideratie fata de rezultatele altor desfasurari politice si sociale, mai umane si mai pasnice, mai firesti, solicitate de o viata mai normala si linistita nu numai in domeniul social, dar si in cel spiritual. Altfel spus: daca actiunile nu erau motivabile ca niste emanatii ale marxismului, ele n-aveau nici o valoare pentru Tudor Bugnariu, predispus sa fixeze la un pol, la acelasi singur pol al antinazismului, fara sa intrezareasca intre poli zone de stabilitate sau de echilibru.

Ca antinazist, in marea criza a secolului nostru, Tudor Bugnariu s-a alaturat cu daruire, cu o statornica si vitejeasca participare individuala unei lupte patrunse de nazuinte populare si sociale. Telul sau personal a coincis astfel cu un mare curent istoric. Dar, in pofida faptului ca telul fusese expresia inalta a unor nazuinte colective, acesta nu putea modifica alcatuirea sa umana. Si, astfel, in timpul sau, el a ramas o figura secundara.

Concomitent cu discreditarea morala a miscarii comuniste, survenita exploziv si pe intelesul tuturor cu ocazia incheierii pactului Ribbentrop-Molotov, si ca o consecinta directa a acestui proces, s-au discreditat dramatic si cei care nu se puteau desprinde de ceea ce se confirmase a fi cea mai mare ipocrizie istorica si politica a epocii, chiar daca, in acele imprejurari neobisnuite, vina era atribuita unor profanatori, in frunte cu Stalin, ori, mai târziu, celor ce aveau sa-l imite pe acesta la nivel inferior, limitati de marunte insusiri omenesti si de psihologia subordonatului.

Dupa ce au fost batjocorite fara crutare marile iluzii comuniste, a trecut si dorinta de a actiona eroic, fara sa dispara insa, cei care erau stapâniti de extremism, prizonieri ai unei fatalitati. Unul dintre acestia fusese si Tudor Bugnariu. El a continuat sa traiasca contradictia dintre complexul politic al conceptiilor comuniste si rezultatele acestora pe nesfârsitul câmp de ruine, de unde au aparut si premisele necesare prabusirii finale.

Pe Tudor Bugnariu l-am cunoscut intr-o imprejurare neobisnuita, in jurul anului 1935, intr-un penitenciar din Cluj, unde ispasea o condamnare pentru activitate subversiva (comunista), Azi nu pot sa-mi dau seama ce impuls launtric m-a indemnat sa vizitez un „detinut politic” aflat sub stapânirea dorintei arzatoare de a lamuri problemele vremurilor noastre, de a adânci cunoasterea cauzei relelor asezari omenesti si de a-i face si pe altii sa inteleaga necesitatea de a inlatura tot ce-i stricat, incurcat, nedrept etc., in alcatuirea lumii contemporane. Inca la acea prima intâlnire, care a avut loc in curtea unui penitenciar militar, Tudor Bugnariu a incercat sa explice punctul sau de vedere privind practica politica din acei ani, ca si modul sau de a concepe „datoria cetateneasca ca un sir de actiuni menite a-i determina pe oameni sa inteleaga adevarata semnificatie a vietii in societate”. Simtamântul care-l insufletea pe puscariasul acelor ani era, fara indoiala, social. Revoltat de excesele urii sociale, a dusmaniilor dintre oameni si natiuni etc., vorbea cu un fel de ardoare stapânita, dar cu sinceritate si curaj, despre lucruri care-l miscau in primul rând pe el. Era o doza de eroism in felul cum Bugnariu cauta sa devina util pe tarâmul luptei sociale, cum infrunta si sfida greutatile de tot felul, numai pentru a-si putea atinge luminosul ideal urmarit: instaurarea dreptatii sociale pentru marea majoritate a oamenilor.

In tensiunea acelei ambiante sinistre am inteles, inca de pe atunci, din revolta verbala a lui Bugnariu, sensul tainic, intim al vietii sale intelectuale, impulsul puternic care dadea continut si discretie vietii si care il imboldea, cu energie irezistibila, la actiuni mereu noi.

Aflasem despre Tudor Bugnariu ca nu punea mare pret pe functia sa de asistent universitar la filozofie, desi tocmai acest titlu i-a servit, ca un brevet oficial, la atestarea seriozitatii optiunii sale politice. Inlaturat din corpul profesoral al Universitatii clujene si impovarat de anchete, cercetari si condamnari, viata sa parea invaluita de o oarecare taina. Nici mediul sau familial nu era in clar cu sensul nazuintelor lui dar n-a incercat sa exercite presiuni asupra comportamentului sau. De altfel, Bugnariu nici nu s-a putut adapta la conventiile vietii universitare, probabil din cauza firii sale iubitoare de libertate. Viata agitata pe care a dus-o era de neinteles pentru cumnatii sai, Constantin Daicoviciu si Virgil Vatasianu, desi s-a bucurat de simpatia acestora si a numerosilor prieteni, datorita spiritului umanist care salasluia in el.

Pentru sotia sa, Kató Balázs, Tudor Bugnariu era in schimb omul menit sa aduca mântuirea, adevarata libertate a spiritului si o noua armonie de viata. Când, in anii 1939 – 1940, Kató Balázs a solicitat interventia Rezidentului Regal din Cluj, dr. Coriolan Tataru, pentru eliberarea sotului ei din lagarul de internare de la Caracal, in calitatea mea de director de cabinet am incercat, cu energie si convingere, sa inlatur orice suspiciune a sefului meu fata de asa-zisul caracter antistatal, pe care dupa opinia multora - si a politiei – le-ar fi avut actiunile lui Bugnariu.

Dupa Diktatul de la Viena, Bugnariu si cu mine, fiecare pe ideile lui proprii, mai mult ori mai putin riscante si aventuroase, am facut eforturi pentru a veni din România in Cluj, oras aflat sub ocupatia Regatului Ungar. Eram amândoi in cautarea acelei masuri launtrice, in care se afla secretul vietii linistite. Ajunsi insa la Cluj, am inteles amândoi, ca ne aflam in fata unei artificialitati goale, lipsita de combustiunile firesti ale vietii adevarate. (Istoria psihologica a acelor ani nu a fost inca deslusita, cu experientele lor exaltate si pervertite.) Ne simteam in pragul unei lumi care trebuia sa vina, a carei alcatuire trebuia sa fie ordonata mai intâi de noi insine – ca sa putem trai in ea. In fata acelei plamadeli sociale, aparuta din confruntari si prabusiri de tari, traind noi insine contradictiile si tragediile fiintei nationale, ne-am vazut obligati sa transformam iluzii in realitati, ori macar in sperante, harazite sa ne sustina cu forta devenirii lor. Era asemenea unui testament al epocii care se prabusise, adica al Patriei, al Neamului... Practica vietii dure l-a obligat astfel pe Tudor Bugnariu sa cunoasca sentimentul neputintei, formele razvratirii, si sa lupte pentru un viitor vindecat de confuzii. Atunci, in toamna anului 1940, la Cluj, in Transilvania de Nord ocupata de Regatul Ungar, Tudor Bugnariu si-a regasit sentimentul de român si a crezut in invierea noastra intr-o lume mai constienta. Ne-am intâlnit atunci, in anii cumplitei terori antivalahe a ungurimii, in suflet, in amintiri si nazuinte; ne-am refacut atunci in lumea noastra interioara, pastrând in inima puterea solidaritatii si a armoniei, intariti de perspectivele ivite din umbrele istoriei.

Tudor Bugnariu a patruns in acea lume a saraciei noastre, cu toate dorintele de indreptare. Astfel au aparut noile semne de viata: expozitiile artistilor români (1942, 1943), Editura româneasca din Transilvania de Nord (ERAN), cele peste 30 de lucrari publicate, concertele anuale de colinde. Cu sprijinul colaborarii sale, ziarul „Tribuna Ardealului”, unicul ziar aprobat de guvernul maghiar sa apara in limba româna, a reusit sa se orienteze spre critica regimurilor totalitariste si impotriva maruntelor ori marilor tradari nationale.

Existenta materiala a lui Bugnariu era nesigura. Reintors, in vara anului 1943, de pe frontul sovietic (unde, daca s-ar fi respectat indicatiile oficialitatilor ungare, ar fi trebuit si el sa dispara, impreuna cu cei peste 100.000 de români decedati ca soldati ai armatei ungare), situatia sa materiala era la nivelul saraciei, ca, in general, cea a românilor si evreilor. El mai era cunoscut - si tinut in evidenta politiei – ca adept al comunismului. Avea pe seama mai multe condamnari. Sotia sa, Kató Balázs, era evreica, cu simpatii pentru miscarea comunista. Ambii obisnuiau sa vorbeasca cu ardoare, sinceritate si curaj impotriva nazismului si se aflau sub impulsul unei credinte infocate in prabusirea Germaniei hitleriste. Datorita tocmai acestor imprejurari, partidul comunist, aflat in ilegalitate, a refuzat sa aiba vreo legatura cu Tudor Bugnariu, pentru a-l feri de noi - si alte – neplaceri.

Sub presiunea reputatiei de comunist ii era refuzata orice angajare. In aceasta situatie, cu asentimentul lui Emil Hatieganu, directorul ziarului, l-am angajat pe Tudor Bugnariu la „Tribuna Ardealului”, cu un salar convenabil. El nefiind membru al Colegiului ziaristilor, nu putea fi incadrat, in conditii legale, printre redactori si nici scrierile lui nu aveau voie sa-i poarte semnatura. Ca urmare, in calitatea mea de secretar de redactie, mi-am asumat raspunderea in fata autoritatilor pentru articolele sale. Intorcând acum privirile inapoi, catre acei ani zbuciumati, il intâlnesc pe Tudor Bugnariu infratit cu noi in sperante, intelegere si in nesfârsite greutati.

Sarcina de a organiza si conduce un ziar de importanta „Tribunei Ardealului” era prea mare pentru mine. Tudor Bugnariu a devenit sfetnicul meu. Domol si delicat, el m-a atras in tarâmul sau propriu de gândire. Ar fi fost multumit daca as fi inteles marxismul in profunzime, lucru repetat de-a lungul mai multor decenii, desi am apelat mereu la sfaturile sale, respectându-le, in general, mai ales in probleme de politica. Dupa 19 martie 1944, când Armata Germana s-a instalat in Ungaria, odata cu mine si Tudor Bugnariu s-a vazut obligat sa paraseasca ziarul, nevoind sa lucreze sub indrumarea si controlul Consulatului general al Germaniei.

Imi amintesc de Tudor Bugnariu ca de o personalitate de seama in anii nostri de viata, un om retras, traind decent alaturi de sotia sa atât de zguduita de exterminarea nepotilor ei la Auschwitz (erau copii de 6-8 ani), incât s-a sinucis. (Si un asemenea fapt tine de fizionomia secolului nostru.)

Din cauza motivelor mentionate, desi relatiile noastre, intarite si de increderea care o aveau in el, erau legate de sinceritatea sentimentelor, Tudor Bugnariu nu putea – n-avea voie – sa cunoasca in profunzime natura si intinderea unor actiuni conspirative, la care participasem alaturi de alti români din Ungaria si România. Fiindca el putea fi arestat in orice moment si supus unor mari cazne in desfasurarea anchetelor. Or, conspiratia a fost o arma puternica, care a si adus roade insemnate. Prin conspiratie a fost parasit terenul intentiilor si dorintelor nerealizabile in imprejurari normale si s-a pasit pe cel al unor posibilitati si infaptuiri concrete. Fiindca acolo nu existau solutii conventionale, legale, lucrurile se puteau rezolva numai pe baza unor hotarâri ce se tes la umbra, cu intentii determinate, si se duc la bun sfârsit in taina, prin actiuni subterane. In conditiile schitate a fost posibila si organizarea trecerii clandestine peste frontiera, din Ungaria in România, a unor oameni – evrei si neevrei – pentru a-si salva viata ori libertatea. Tudor Bugnariu cunostea, dar numai in linii generale, aceasta conspiratie. Aflase de ea, fara detalieri si precizari, de la mine. Ii cerusem odata chiar parerea in legatura cu o schema de colaborare dintre mine si doi subofiteri germani din cadrul SD-ului (serviciul de siguranta al armatei germane), pe nume Petri si Reiner.

Dupa ce la 1 mai 1944 parasisem Ungaria, in câteva imprejurari (despre care voi vorbi cu alt prilej), Tudor Bugnariu a urmat indicatiile mele, pe care i le comunicam pe cai conspirative, si ma informa prin mesaje scrise (el fiind in Ungaria, iar eu in România), despre desfasurarea unor operatiuni. Cu ajutorul nemijlocit al sotilor Bugnariu am incercat, de asemenea, sa organizez trecerea in România a Evei Semlyen Pamfil, evadata din ghetoul de la Cluj si adapostita intr-un loc cunoscut de ei. Si tot cu sprijinul lor, am transmis câteva mesaje adresate din Bucuresti Organizatiei sioniste din Budapesta de catre Ernest Marton si A. L. Zissu.

In 1986, Tudor Bugnariu a uitat insa de propria sa participare la actiunea prin care evrei si neevrei in vara anului 1944 si, cu penibila ironie a unui bârfitor de mahala, a insinuat ca „ceea ce Sorban a salvat in mod absolut sigur prin trecerea la Turda a fost averea logodnicei sale (respectiv bijuteriile acesteia)...” etc. Din nesfârsitele potentialitati latente ale memoriei, Bugnariu a scos astfel la vedere o singura imagine, pe care o fixeaza in centrul atentiei cititorului, incercând sa-l orienteze spre o dubioasa interpretare a faptelor. Astfel, Bugnariu isi reinvesteste memoria dupa o schema care restrânge si rastoarna sensurile adevarate ale unei actiuni. El propune reinterpretarea meschina a unor intâmplari, cautând, totodata, sa uzurpe calitatea unui magistrat si sa preschimbe cititorul intr-o umbra pasiva si fara discernamânt.

In imprejurarile schitate se poate oare respinge ipoteza ca Tudor Bugnariu a fost obligat de imprejurari sa solicite functiile dezinformarii pentru a sugera ori acredita niste argumente intru sustinerea unor falsuri? Cu siguranta ca nu!

Se pune prin urmare intrebarea: o asemenea reorganizare a memoriei, ca si afirmatiile care o exprima n-au fost determinate oare de anumite interese pentru a impune anumite concluzii? Sau trebuie sa acceptam posibilitatea unei degradari a memoriei din cauza vârstei?

Cum s-a vazut din lectura partilor atribuite lui Bugnariu, in scrisoarea citata, când se vorbeste despre salvarea unor evrei, el isi aroga calitatea mentorului sau a initiatului. Or, in imprejurarile aratate, care se extind pâna in octombrie 1944, când a fost maturata armata - si autoritatea – Regatului Ungar din partile Transilvaniei de Nord, Bugnariu, marginalizat cum era, n-avea cum sa stie mai mult decât i se spunea. Si cum se va vedea dintr-un material ce-i poarta semnatura, el stia – in decembrie 1955 – niste lucruri pe care nu le mai stia in 1986: ca a existat „o actiune mai ampla” pentru salvarea unor evrei, si mai stia ca la aceasta actiune, alaturi de alti intelectuali români, participasem si eu.

Intre Tudor Bugnariu din 1955 si cel din 1986 sa nu mai existe nici o legatura? Sau in 1986 a aparut un motiv imperativ care l-a determinat sa suspende normele de corectitudine?

In 1986, Tudor Bugnariu, altfel decât il stiam de o viata, se manifesta ca singurul atotstiutor si stapân pe adevar. La prima vedere, cel contestat sunt eu. De fapt, este judecat cazul insusi si contestat tot ce se refera la omenia unor români, organizatori – ei si nu altii – ai operatiunii pentru salvarea unor oameni. Rastalmacind faptele – sau indoindu-se de ele – Bugnariu nu se sfiieste sa sustina ca reportajul lui Adrian Riza despre Holocaustul din Nordul Transilvaniei (Ungaria), ca si condamnarea „horthysmului” (inclusiv relatarile mele) „sunt doar pretexte pentru a justifica participarea la campania, declansata in ultimele luni, impotriva ungurilor si, in general, impotriva Ungariei”. E ciudat, nicicând nu l-am auzit pe Bugnariu preocupat de soarta României; ca si atunci, in 1986, ceea ce il interesa in mod deosebit era numai prestigiul Ungariei si al maghiarilor.

Când in 1986 istoricul clujean Gheorghe Bodea mi-a vorbit despre niste scrieri atribuite (fiindca nu erau semnate) lui Tudor Bugnariu si raspândite in sistemul sovietic al „samizdatelor”, m-am indoit ca ele ar putea fi puse pe seama lui.

Dupa 23 august 1944, relatiile mele cu Bugnariu erau la fel de bune, desi potrivit situatie politice din tara, a trebuit sa-mi parasesc indeletnicirile si mediul obisnuit de viata. Când Bugnariu era, ca primar, in fruntea municipiului Cluj, eu ma aflam in arestul politiei din acelasi oras; in timp ce el se afla la Belgrad in calitate de consilier al ambasadei noastre, inlaturat din invatamânt, eu lucram ca zugrav la o cooperativa de meseriasi din Cluj; când am simtit, in 1952, ca voi fi arestat din nou si il rugasem pe Bugnariu sa-i predea lui Petru Groza o scrisoare (daca dupa un an de la data arestarii mele nu voi fi judecat sau pus in libertate), Bugnariu era protectorul Universitatii din Cluj: când el era ministru adjunct la invatamânt, eu imi cautam un rost la Bucuresti... Astfel, in timp ce Tudor Bugnariu facea parte dintr-o categorie ocrotita a societatii, eu am trait viata rezervata categoriei mele sociale, desi cu anumite inlesniri condescendente, datorita actiunilor democratice si antinaziste la care participasem in trecut.

In toti acei ani relatiile noastre erau la fel de bune si directe, ca si in anii razboiului, el aratându-se constant si preocupat de soarta mea.

De când il stiam, caracterul sau era al unui om cu trasaturi profund individuale, care-l deosebeau de categoria „activistilor” din domeniul „ideologic” si faceau din el o personalitate aparte de celelalte. Adeseori parea neadaptat ”ritmului socialist”, nesimpatizând cu unele procese de „prefacere” si nici cu idolatrizarea neconditionata a „dictaturii proletariatului”, in general, cu doctrinele reglementate ale partidului comunist.

Tudor Bugnariu a reprezentat pentru mine un fel de imbogatire in cunoastere, iar legatura noastra a supravietuit vitregiilor, datorita carora multe alte realitati au sucombat. O prietenie nu traieste insa prin armonia unor fraze, ci prin sensul pe care il cuprinde un examen comun in fata vremelnicelor scamatorii ale vietii.

Din aceste si alte itinerare s-ar putea naste banuiala ca este vorba de o istorie cu stafii. Cum altfel s-ar putea explica debitul precipitat si enervat al unui om cu inima calda, pe care l-am apreciat ca pe un sfatuitor plin de bunavointa? Nici azi nu pot accepta ideea ca a devenit un purtator de cuvânt, un declansator de atacuri sau un calomniator rautacios, cum nu pot intelege nici enervarea ascunsa a unui om invadat de „indicatii” in forul cel mai intim al vietii sale. Or, poate intreaga sa existenta n-a fost altceva decât un conflict continuu, doar contradictiile erau mereu altele? Nu era el unul dintre cei care s-a opus cu dârzenie celor mai mari crime ale epocii noastre? N-a fost oare el unul dintre cei care au participat la un razboi de idei in apararea unui patrimoniu moral si nu doar pentru granite ori diverse suprematii? Si nu tot el a fost adeptul luptei de clasa, ignorând orice intelepciune când justifica, teoretic si practic, razboiul social institutionalizat de catre „avangarda clasei muncitoare”? Era acelasi om, convins ca este consacrat in serviciul unei viitoare intelegeri dintre oameni. In acest umanism confuz era nelinistitor faptul ca omul parea de o totala buna-credinta. Intentiona sa serveasca poporul, voind sa vada ceea ce voia sa vada, având convingerea ca dreptatea este numai de partea lui si ca nimeni altcineva n-are dreptate.

I-am formulat, si nu o data, intrebarea daca programul sau politic nu tradeaza cumva adevarata misiune a gândirii de fi pastratorul si aparatorul esentei umane si a omului in general? Atitudinea lui Tudor Bugnariu era de ordine mistica, psihologia sa fiind aceea a omului credincios. Ca teoretician al politicii marxiste, el fusese de buna-credinta si avea convingerea ca serveste cauza buna a omenirii, desi metoda de a-i invinui pe „inamicii poporului” facea parte din arsenalul sângeros al oricarui razboinic, iar razboiul nu se impaca nici cu notiunea nici cu simtul dreptatii. Fiindca orice razboi are nevoie de ura nestapânita impotriva dusmanului si orice credinta in dreptatea unilaterala devine o mare – poate cea mai mare – primejdie.

In 1986, dupa aparitia scrierii lui Adrian Riza in Almanahul „Luceafarul”, volum elaborat de Mihai Ungheanu, intâlnirile mele periodice, ca si convorbirile telefonice cu Bugnariu, intinse pe lungimea mai multor decenii, au incetat, fara sa-mi pot explica motivul. Nu stiam – ceea ce aveam sa aflu ceva mai târziu – ca aproximativ atunci, el a pus in circulatie o seama de neadevaruri, prin care il invinuia pe A. Riza, dar si pe mine, sententios si cu infierbântare, de a fi vehiculat informatii eronate despre ajutorul dat evreilor de catre români, in Ungaria si România. Spre regretul meu, nici una din „scrisorile” lui Bugnariu, care dupa afirmatiile propagandei maghiare, ar fi circulat „din mâna in mâna”, pe tot intinsul României, nu a ajuns nici la Riza, nici la mine. Traduse in limba maghiara au ajuns insa in Ungaria si in multe alte tari, unde traiesc evrei-unguri (adica vorbitori de maghiara), devenind argumente pentru stimularea unei viguroase agitatii propagandistice antiromânesti.

Hotarât sa nu ma las implicat in aceasta grava si vicleana uneltire, am refuzat sa reactionez. La fel a procedat si Adrian Riza, care s-a adresat insa direct lui Tudor Bugnariu, incercând sa afle motivele pentru care acesta s-a inhamat la carul propagandei antiromânesti. (Inregistrate pe banda magnetica, aceste convorbiri ar merita sa fie publicate.) Când un prieten comun i-a cerut lui Bugnariu sa motiveze continutul unora din „scrisorile” sale, el a raspuns ca se simte obligat sa denunte, „in masura si in forma in care acest lucru este posibil intr-o imprejurare controlata de cenzura”, o „uneltire ceausista”, regizata cu ajutorul meu, pentru a demonstra in fata opiniei publice mondiale ca numai românii, nu si ungurii, i-au ajutat pe evrei.

Am luat cunostinta cu stupoare de aceasta stranie insinuare, stiind cu certitudine ca Tudor Bugnariu nu numai ca avea cunostinta de acea actiune, dar intr-o oarecare masura, impreuna cu sotia sa Kató, a si participat la ea. Mi-am amintit pâna si de vorbele lui din primavara anului 1944: „in aceste timpuri spunea el – avem datoria sa nu devenim complicele celor ce distrug si ucid...”.

In timp ce scriu aceste rânduri, imi amintesc ca desi din schimburile de scrisori ori mesaje dintre noi, din vara anului 1944, nu mai exista nici una, au ramas, totusi, unele semnale despre ele, din perioada ce a urmat plecarii mele din Cluj, la 1 mai 1944, când ma stabilisem la Turda. Un asemenea semnal se afla intr-o scrisoare, datata Turda, 30. VII. 1994, adresata lui Ernest Marton. Transcriu fraza de la punctul 9: „Legatura cu Clujul am pastrat-o prin Bugnariu (v. A. Riza, Retetele Omeniei, Bucuresti, ed. RAI p. 97).

Apoi in cuvântarea mea, rostita la Ierusalim cu prilejul inmânarii diplomei si medaliei „Drept intre popoare” (7 aprilie 1987) am vorbit despre „obligatia de a releva pe cei care au contribuit la reusita acelei actiuni, datorita careia au fost salvati de la deportare in lagarele mortii câteva mii de evrei, in primavara si vara anului 1944, prin trecerea lor peste granita din Ungaria in România. Acestia au fost” (urmeaza o enumerare ampla, dar nu completa), al 8-lea nume amintit a fost cel al profesorului Tudor Bugnariu.

Agentul propagandist al hungarismului, care isi ascunde identitatea sub pseudonimul „Maghiar”, a facut urmatoarea mentiune in cartea Holocaust in România . „Si Bugnariu, pe care il aminteste Sorban in fragmentele memorialistice cuprinse in reportajul cu pricina (al lui Adrian Riza – n.n.) si pe care il pomeneste, desigur, pentru ca astfel sa mareasca «creditul» confesiunilor sale...” etc. Aceasta remarca a fost precedata de urmatoarea apreciere: „Tudor Bugnariu a fost un foarte important profesor universitar de stânga... care a avut un rol important in miscarea de rezistenta” (antinazista – n.n.).

Aici se cuvine sa facem câteva precizari. Mai intâi: Tudor Bugnariu fusese, fara indoiala, un remarcabil „om de stânga”, dar nu si „un foarte important profesor universitar”. Dimpotriva, el a fost un foarte modest profesor universitar, asezat in „functie didactica” pe considerente care nu aveau nici o legatura cu aptitudinile profesionale, nefiind consacrat nici ca filozof, nici ca profesor prin autoritatea unor lucrari de specialitate publicate. (In evidenta Bibliotecii Universitare din Cluj-Napoca, nu apare nici o lucrare publicata de Bugnariu.) In al doilea rând: toate functiile sale in invatamântul superior (profesor, sef de catedra, decan, prorector etc.), ca si „numirea” sa la Academia Româna ca membru corespondent, s-au datorat exclusiv meritelor politice, consecventei si patimirilor sale, dovedite si indurate, ca membru de partid „din ilegalitate”.

La Academie T. Bugnariu nu a fost singurul „promovat” ca membru dupa criterii politice. Intre altele mai e si cazul lui Gáll Erno, de exemplu, si el un propagandist al comunismului si un apologet al lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, Gheorghiu-Dej, Ceausescu s.a. Pentru ca impostura sa aiba spatiu la academie, adevaratii fruntasi ai culturii românesti, intre ei Lucian Blaga, - tatal ultimei sotii a lui Tudor Bugnariu, - au fost inlaturati din rândurile academicienilor.

Astfel ni se prezinta filozofia acelor vremuri: cu razbunari personale si ideologice, cu ura fata de vrajmasii ne/sau antimarxisti, cu supunere fata de stapânirea impusa de URSS si cu milogiri pentru obtinerea unor decrete de consacrare, emise de partidul comunist român.

Si totusi, chiar si atunci când lipsa de pregatire a lui Tudor Bugnariu in specialitatea profesiunii sale era evidenta, când el se lasa impins in functii care nu i se cuveneau, prietenii si cunoscutii sai nu s-au putut supara pe el, fiindca pasiunea lui comunista era sincera, deoarece elanul sau politic venea direct din inima sa: fiindca actiona si vorbea cu cea mai profunda convingere, când ne asigura ca spune adevarul; iar atunci când el exagera, el nu-si dadea seama de asta.

Viata lui – prea putin eficienta – era patrunsa de caldura sufleteasca, de vibratii pasionale. El, Bugnariu, nu-si dadea seama ca, de fapt, era un om inafara evenimentelor, un simplu comentator fara energie si plin de dispret fata de ceilalti; ca pasiunea lui era ineficienta, inactiva, desi imensa. Se credea un rationalist, dar inchipuirea lui era scufundata in misticism. Meditând asupra mersului lumii, el pierduse contactul cu realul real, iar visul a ramas spulberat de lumina obiectiva a soarelui, dar – fiind numai vis – era fara riscuri. In fond, el era, prin excelenta, un spirit dogmatic, caruia marxismul i s-a parut a fi ultimul cuvânt al lucrurilor. Era convins ca prin marxism el stie tot, dar gândirea sa n-a lasat nimic in urma... Presupusa lui disidenta nu era nascuta dintr-o alta filosofie – era tot marxism, având, in fond aceeasi baza. Acel vis al lui in care Umanitatea ignora Natiunea, a fost un vis care n-a devenit istoric.

Când a murit, comunistii români nu l-au revendicat. A fost insa revendicat de nationalistii extremisti din Ungaria. Acestia nu erau insa marxisti. Marxist prin convingere, Bugnariu s-a dovedit a fi – pâna la urma – nici comunist, nici un eretic deviationist.

Daca m-ar intreba cineva: esti suparat pe Bugnariu fiindca te-a mintit si te-a insultat? – as da urmatorul raspuns: nu ma pot supara pe cel ratacit, chiar daca ar fi un ticalos, dar ma supar pe oricine care este vrajmasul tarii mele. Sper insa ca omul acesta, când a plecat pe lumea cealalta, a dus cu sine toate ideile si proiectele lui – marxiste ori nemarxiste.

Asa cum au disparut semnele catastrofelor provocate de razboi din orasele distruse de bombe si tunuri si alte zone de operatiuni militare, tot asa se pot sterge si din memoria oamenilor amintirile care au insotit brutalitatile savârsite fara nici un fel de impediment moral. Asa s-a putut sterge si din memoria lui Bugnariu incercarea sa, alaturi de a altora, de a-i ajuta pe evrei, cu participarea cea mai personala (oare nu ne ajutam astfel pe noi insine?), cautând sa atenueze desfasurarea unei tragedii. Nu era oare cuprins in programul lui Bugnariu intentia ca oamenii sa promoveze simtul dreptatii si al umanitatii in orice imprejurare, chiar in plin razboi? Constiinta morala a unei convingeri sa nu fi reactionat, in cazul lui Bugnariu, la incalcarea celor mai elementare legi ale umanitatii? Cum altfel a actionat Tudor Bugnariu „in strânsa legatura cu intelectualitatea maghiara din acea vreme” (cf. Holocaust in România , pg. 184 – 185). (N.B. – Un singur intelectual maghiar a protestat impotriva extirparii evreilor din Transilvania. Un episcop romano-catolic din România: Aron Márton!).

Tudor Bugnariu s-a intâlnit si el atunci, in 1944 la Cluj (Ungaria), cu aspectele inspaimântatoare ale antisemitismului, care au depasit cele mai negre presimtiri. S-a intâlnit si nu a reactionat?! Intr-o asemenea ipostaza el s-ar fi putut aproba pe sine?

In scrisoarea lui Bugnariu catre Mihai Ungheanu, pe care o citeaza „Maghiar”, se manifesta un fel de atitudine autoritara, care nu admite alta semnificatie, in afara de cea impusa de autorul ei. Acesta afirma ca: „atât prezentarea Holocaustului din Nordul Transilvaniei, cât si condamnarea horthysmului sunt doar pretexte pentru participarea la campania declansata in ultimele luni (din 1986 n.n.) impotriva Ungariei”. Apoi pune sub semnul intrebarii „afirmatia lui Raoul Sorban ca ar fi existat o retea de salvare a evreilor, care i-ar fi ajutat sa se refugieze din Transilvania de Nord (Ungaria) la Turda” (România), spunând – mai repetam o data – ca „ceea ce Sorban a salvat in mod sigur a fost averea logodnicei sale...”, iar in privinta lui A. Riza sustine insistent ca acesta „trateaza problema relatiilor româno-maghiare din punct de vedere al nationalismului burghez” etc. etc.

Daca luam act de cauza care actualizeaza textul lui Tudor Bugnariu, vom remarca si intentia de a nu admite nici o alta interpretare decât aceea pe care o genereaza. Metoda are in ea ceva care ascunde adevarul si indeamna la refuz. Avem motive si temeiuri care ne obliga sa contestam cu fermitate insinuarile lui Bugnariu, stiind ca substratul lor este legat de anumite interese antiromânesti, in numele carora isi lanseaza sagetile, urmarindu-le daca isi ating tinta.

Pentru a atesta regresul moral in care a fost antrenat Tudor Bugnariu in 1986, voi da publicitatii un document scris si semnat de el la 5 decembrie 1955, la putin timp dupa eliberarea mea dintr-un „arest preventiv” de mai multi ani. Expus la toate umilirile posibile, umblam atunci sa obtin de la „tovarasi de incredere” certificate de buna purtare. Bugnariu s-a oferit singur sa adune in cuprinsul unor referinte tot ce stia – bune si rele – despre mine. (Generatia mea avea trebuinta de asemenea referinte, recomandari ori certificate, fiindca totul depindea de parerea unor activisti de partid. Tinând seama ca Tudor Bugnariu avea un important stagiu de ilegalist, o recomandare semnata de el putea sa fie de un real ajutor. De altfel, sistemul „referintelor” face parte din practica - si tehnica – umilirilor.) Am fost, atunci in 1955, deosebit de recunoscator pentru acest document, care astazi, dincolo de intentia emitentului, dezvaluie fatarnicie si conturile unei rataciri.

Când recitesc astazi referintele despre mine, despre „comportamentul (meu) pozitiv” ma simt din nou fara drepturi, incomod pentru obste, un fel de refugiat in propria mea tara. De altfel, lumea aceea comunista era marcata de neincrederea patologica a tuturor la adresa tuturor.

Inchei, fara a mai analiza daca si in ce masura „insuficientele” pe care Tudor Bugnariu mi le reproseaza imi pot fi altfel impuse decât din perspectiva marxista. Dar ceea ce intereseaza in „referintele” reproduse mai jos priveste conceptul si valoarea adevarului, mai exact devalorizarea interesata a conceptului de adevar. Aici, cititorul este rugat sa confrunte modul in care Bugnariu isi prezinta informatiile si opiniile in decembrie 1955 si cum le modifica apoi peste 30 de ani, in 1986:

Tudor Bugnariu;

membru corespondent al Academiei R.P.R.; profesor universitar, prorector al Universitatii „Victor Babes”

Referinte despre tovarasul Raoul Sorban

„Subsemnatul, Tudor Bugnariu, profesor sef de catedra si prorector al Universitatii «Victor Babes» din Cluj, domiciliat in Cluj, str. Türr István, nr. 22, cu privire la activitatea politica din trecut, precum si la orientarea ideologica a tovarasului Raoul Sorban, stiu urmatoarele:

Pe tovarasul Raoul Sorban il cunosc de multa vreme dar pâna in anul 1941 stiu putin despre el; il consideram un tânar animat de sentimente democratice, fara a fi insa hotarât sa traga concluziile practice ale atitudinii sale. Am dobândit convingerea ca e un democrat cu prilejul detinerii mele in inchisoarea militara a Corpului VI Armata, in 1935 sau 1936, când Raoul Sorban a fost din putinii care m-a cercetat la inchisoare, manifestându-si astfel simpatia pentru cauza care a determinat arestarea mea.

Mai târziu, in calitate de secretar al prof. Coriolan Tataru, rezidentul regal al Tinutului Somes, Raoul Sorban a dat sprijinul de care era capabil, datorita functiunii pe care o avea, diferitelor manifestari progresiste din acel timp. Stiu ca erau in raporturi destul de strânse cu unii tovarasi, pe care ii cunosteam ca membrii de partid si ca a ajutat organizatia Madosz. De asemenea, stiu ca s-a interesat de soarta mea, in aceeasi calitate de secretar al prof. Tataru, când, impreuna cu alti tovarasi, am fost arestat si inchis in lagarul de la Caracal.

L-am cunoscut mai indeaproape pe Raoul Sorban in perioada imediat dupa Dictatul de la Viena si pâna la eliberare, perioada in care cu diferite ocazii, am colaborat direct cu Raoul Sorban. De aceea cred ca pot da lamuriri mai competente in privinta lui Raoul Sorban in acesti patru ani de ocupatie hortysta.

In acesti ani de opresiune fascista Raoul Sorban s-a comportat ca un bun patriot, in intelesul adevarat al cuvântului si un sincer democrat. In urma convorbirilor avute cu el si pe baza activitatii sale, am ajuns la convingerea ca e un adversar convins al hitlerismului de orice forma, desi firea sa de boem si lipsa unei orientari ideologice marxist-leniniste l-au impiedicat sa aiba o atitudine mai hotarâta si mai consecventa.

Raoul Sorban a fost totdeauna alaturi de intelectualii antifascisti ramasi in nordul Transilvaniei. In mai multe rânduri am tinut consfatuiri in atelierul sau, elaborând planuri pentru editarea de carti progresiste in limba româna, pentru scoaterea unei reviste, pentru infiintarea unui teatru românesc de amatori si pentru organizarea unor expozitii. Dar nu numai pe linie cultural-artistica Raoul Sorban s-a dovedit a fi un antifascist convins, ci si in ce priveste actiunile politice. Atunci când intelectualii antifascisti se straduiau sa smulga monopolul conducerii vietii publice românesti din mâinile lui Emil Hatieganu si sa schimbe politica de pasivitate dusa de acesta, intr-o politica de rezistenta organizata, Raoul Sorban le-a dat tot sprijinul, lucrând cu abnegatie si fara sa sconteze vreun folos personal.

Planurile intelectualilor antifascisti, n-au putut fi duse insa la indeplinire, deoarece fiind denuntati, autoritatile horthyste au imprastiat gruparea antifascista ce se infiripase, trimitând pe front pe Teo Bindea si subsemnatul, intemnitând la Miskolc pe altii intre care si Raoul Sorban.

Dupa intoarcerea de la Miskolc a lui Raoul Sorban, el a reusit sa realizeze unele din planurile proiectate pe linie cultural-artistica. Si daca editura «ERAN», infiintata de el, «Gruparea artistilor, scriitorilor români din nordul Transilvaniei» pe care a condus-o, n-au avut un continut hotarât antifascist si n-au fost folosite, cum era prevazut, ca instrumente ele luptei antifasciste a intelectualitatii române din nordul Transilvaniei, se datoreaza faptului ca Raoul Sorban din punct de vedere ideologic nu avea o orientare stiintifica si n-a fost ajutat in aceasta directie.

Dupa ce Raoul Sorban a fost invitat de Emil Hatieganu sa primeasca secretariatul al „Tribunei Ardealului” pentru a schimba linia prohitlerista de pâna atunci a ziarului, datorita intelegerii si sprijinului dat de Raoul Sorban, multi dintre intelectualii antifascisti si-au putut propaga ideile lor, girând activitatea lor, asigurându-si raspunderea si riscurile pentru activitatea lor.

 

Astfel Raoul Sorban a incadrat la ziar un colectiv de tineri gazetari progresisti, simpatizanti comunisti, ca Vasile Moldoveanu, actualul director al Teatrului National din Bucuresti, F. Pacurariu, director al Ministerului Afacerilor Straine, Alexandru Anca, ziarist la Bucuresti, Romulus Hatos, profesor la Cluj, pe care i-a ajutat si le-a incurajat manifestarile antifasciste la „Tribuna Ardealului”. De asemenea, a angajat in mod clandestin pe gazetarul evreu Ernest Hátszegi.

Intorcându-ma de pe front in august, 1943, am fost chemat sa colaborez la „Tribuna Ardealului”. Raoul Sorban mi-a dat posibilitatea de a propaga prin scris ideile democratiei si ale pacii, in limitele in care puteam dejuca cenzura – prin aceea ca legea nepermitând participarea in redactie decât a membrilor colegiului ziaristilor, Raoul Sorban si-a asumat raspunderea in fata autoritatilor pentru scrisul meu. Intr-adevar, Raoul Sorban, a acceptat sa raspunda pentru articolele si cronicile mele care interpretau evenimentele dintr-un punct de vedere antihitlerist, care dezbateau problemele viitoarei paci si care cautând sa trezeasca simpatia cititorilor pentru Uniunea Sovietica, sau in care se vorbea despre «falimentul maresalilor».

Pâna unde a mers Raoul Sorban se vede din faptul ca, in intelegere cu el, am infiintat rubrica «Buletin Extern», in care, pe lânga stirile alese din materialul oficial, cu stirea si invoirea lui, publicam informatii date de Radio Moscova si Londra.

Dupa intrarea trupelor germane in Ungaria (19 martie 1944), linia «Tribunei Ardealului» se schimba din nou si Raoul Sorban fu nevoit sa plece de la ziar. Peste câtva timp, când autoritatile horthyste au luat masuri pentru deportarea evreilor, Raoul Sorban, fiind implicat intr-o actiune de trecere clandestina peste granita a unor cunoscuti de-ai sai evrei, a trebuit sa fuga din România. In legatura cu aceasta, persoane rau intentionate au vânturat o serie de bârfeli si calomnii la adresa lui Raoul Sorban. Actiunea lui Raoul Sorban facea parte dintr-o actiune mai larga a gruparii antifasciste din Cluj, având ca scop salvarea evreilor si despre aceasta actiune a lui am fost informat in amanunt in cursul desfasurarii ei. Nu este vina lui Raoul Sorban ca evrei ajutati de le au fost arestati la Turda si predati autoritatilor maghiare de catre colonelul Craioveanu, comandantul legiunii de jandarmi din Turda. Li se spusese doar sa nu se opreasca in drum, ci sa caute sa ajunga neintârziat in interiorul tarii, sfat de care acestia nu au tinut seama. De altfel, calomniile au fost spulberate chiar de evreii in cauza si dintre care multi se afla in prezent la Cluj (Eva Pamfil, de la Institutul de Arte Plastice, dr. Hugó Semlyén, str. Apáczai Cseri 26, Ernest Fischer, str. Berthelot 19 etc.). De asemenea faptul ca Raoul Sorban a reusit sa se foloseasca de ajutorul unui gradat german in transportarea peste granita a obiectelor apartinând evreilor trecuti in România, n-are nici o semnificatie politica: este stiut ca membrii armatei germane se ocupau, când aveau posibilitatea, si cu contrabanda si cu treceri clandestine de persoane.

Dupa fuga lui in România, câtva timp am tinut prin scris legatura cu el, in vederea organizarii conditiilor de trecere clandestine a altor evrei , dar, fireste, odata cu cresterea incordarii politice de pe urma apropierii frontului de România si Ungaria, orice legatura intre noi s-a intrerupt.

Nu l-am intâlnit din nou decât dupa eliberare. Ca primar al Clujului eliberat, am avut sarcina de a organiza pe linie administrativa serbarile reintegrarii nordului Transilvaniei in administratia româneasca. Cu acest prilej Raoul Sorban a fost acuzat ca a avut o atitudine negativa, impiedicând buna desfasurare a serbarilor, prin intârzierea transmiterii unor indicatii ale guvernului. Am lamurit celor in drept inca atunci netemeinicia acestor acuzatii, caci Raoul Sorban a transmis prefectului si subsemnatului indicatiile guvernului imediat ce a sosit la Cluj si mi-a stat in ajutor in mod dezinteresat in zilele acelea.

Convins de nevinovatia lui atât in chestiunea serbarilor mentionate, cât si in chestiunea trecerii evreilor, am intervenit pentru el, atunci, când pe baza acestor acuzatii neintemeiate, a fost arestat.

Fara indoiala, datorita caracterului sau boem, a lipsei sale de orientare ideologica, unele din actiunile sale nu pareau clare, dar sunt convins ca in tot ce a facut, el a fost mânat de dorinta de a ajuta pe cei napastuiti, de a servi cauza democratiei si a victoriei lagarului antifascist. De altfel, ne fiind membru al partidului comunist, activitatea si atitudinea sa din acesti ani nu poate fi judecata cu masura cu care judecam atitudinea si activitatea unui comunist. Raoul Sorban a fost un «tovaras de drum», dar un tovaras de drum care nu ne-a parasit in vremuri grele si care s-a straduit sa ne insoteasca si sa ne ajute. Acesta este si motivul pentru care socotesc ca situatia lui trebuie revizuita si rezolvata favorabil pentru el.

 

Cluj, 5 decembrie 1955

Tudor Bugnariu”

„Referintele” de mai sus nu prea au nevoie de comentarii. Confruntarea lor cu afirmatiile lui Bugnariu din 1986, prin contradictiile pe care le evidentiaza, arata un devotament ierarhic, de subordonat fata de o cauza sau mai multe.

Despre ceea ce l-a deranjat in mod evident, Bugnariu vorbeste astfel „Am atras atentia asupra unor parti” (din amintirile lui R. Sorban – n.n.), „menite sa camufleze evenimente neplacute din punct de vedere al sentimentelor nationaliste, acelea anume care dezvaluie strânsa colaborare dintre autoritatile antonesciene si hitleristi”.

Insinuarea ca in cele spuse de mine ar exista tendinte nationaliste nu e demonstrata de relatarile cuprinse in reportajul lui Adrian Riza, care se refera strict la experiente si fapte, la experiente proprii si nu la generalitati istorice. Ca Antonescu era aliatul lui Hitler? – faptul este arhicunoscut. Dar noi – nu „un grup de antifascisti”, cum se exprima Bugnariu, ci un grup de români – stiam din propria noastra experienta ca prin România, cu stirea si sub obladuirea autoritatilor de stat (Ministerul de interne, Ministerul de externe, Presedintia Consiliului de ministri s.a.) au fost tranzitati spre viata si libertate mii ori zeci de mii de oameni, mai ales evrei.

Ramas in limitele propriilor sale teze, Bugnariu nu a putut sa renunte la linia ortodoxa a unor prejudecati „ideologice”.

Iata prin câte trece omul pe caile uceniciei si in anii descoperirii lumii. Fiind ca mai târziu i se lamureste ca adevarata cale este cladita din interior si ca ea duce catre telul nevazut al vietii noastre.