Pare curios cât de rar ramân singur cu mine insumi si cât de rar pot sa ma inchipui intr-un trecut al meu, fara explicatii sau ornamente. Din multele intâmplari ale vietii câte oare m-au inarmat cu o intelegere adânca a propriei mele istorii, ori câte au oferit temei de justificare propriului meu trecut?

Când incerc acum sa deslusesc amintiri fixate intr-o perioada dramatica a familiei mele nu am intentia sa raspund unor intrebari retorice, nici sa compun o pledoarie pentru soarta celor condamnati la disparitie, numai din motive „sociale”, de catre functionarii si mercenarii unei ideologii pretins revolutionare. S-au adunat multe experiente ale vietii, au existat multe ocazii de a exercita nedreptati; jertfele au fost dramatice si unele chiar ireparabile; au disparut in nefiinta sute de mii de oameni in vâltoarea vremurilor, prin inchisori, lagare si „colonii” de munca fortata, in beciurile politiei si ale securitatilor. Au curs anii, dar cuvintele adevarului nu au fost inca rostite asupra intâmplarilor vietii noastre si nici cugetele celor ce pretind a fi moralistii vremurilor noi nu par a se fi trezit la lumina intelepciunii.

Pot oare sa evoc acea lume care intentiona sa inalte din vârtejul naruirilor, a injosirilor omului si a asezarilor lui, imaginea „comunismului victorios”, incercând sa convinga ca acesta ne va purta spre culmile limpezi ale progresului uman? Sa evoc calm si fara patima, fara compasiune fata de ai mei, fara acele indoieli si dezorientari pe care ti le da dimensiunea gândului si a sentimentului in disperare? Sa vorbesc despre trecut, privindu-ma de la distanta, intors la paroxismul unor zile de alta data, din linistea aparenta a zilelor de azi? Mai bine zis sa scriu cu sentimentul – totdeauna consolator si uneori victorios – al supravietuitorului? (Supravietuirea nefiind un merit, ci o sansa.)

Si totusi voi incerca sa vorbesc cu vocea proprie despre unele din agresiunile de ieri, adeseori nimicitoare, care voiau sa ne constrânga a uita ce am fost.

Trebuie sa amintesc ca invalmaseala nimicitoare, neexplorata si insuficient inventariata din România ultimilor cincizeci de ani nu a creat inca acel sentiment al datoriei intelese pâna in adâncul constiintei, care sa fie capabila sa inlesneasca – ori sa determine – evaluarea unei tragice si vinovate perioade din istoria contemporana a tarii.

La asemenea gânduri ma indeamna seria de documente din arhiva familiei mele si din cronica propriei mele vieti, marturii ale unor fapte si intâmplari, când lente, când precipitate, prin care aparatul de stat, pretins socialist, si-a propus – si a reusit – sa anihileze o „clasa sociala”. Prin urmare „lupta de clasa”, o lupta alimentata cu argumente si pretexte menite sa stimuleze forta de penetratie si de generalizare a acelei actiuni politice, a carei umbra nu s-a destramat nici pâna azi.

Ne-am confruntat atunci si cu sentimentul spaimei, fara sa intrezarim ceea ce avea sa se intâmple mai târziu. Intrebarile erau fara raspuns. Spaimele nu pareau a se linisti – decât in moarte.

Orgoliul noii puteri era si alcatuirea omului timorat, transformat si inchis in neputinta supunerii pentru tot timpul vietii lui, fara sa gândeasca, fara sa agoniseasca nimic, nici ca omenie, nici ca bunuri, destinat – in lunga sau scurta sa viata – sa nu adune altceva decât trista paragina a zilelor sale.

Centrul familiei noastre era Stoiana. Aici s-a transformat sensul armonios al vietii mamei mele, radacina cea mai adânca a sentimentului ei tonic, armonia firii, ca si rezistenta vointei ei sigura, senina si neclintita de furtunile distrugatoare ale vremurilor.

Stoiana era una din cele sase mosii ale bunicului meu. O proprietate pe care mama ar fi trebuit sa o mosteneasca. Dar lucrurile s-au petrecut altfel: parintii mei au fost nevoiti sa cumpere aceasta mosie de la bunicul meu, in 1912 (anul nasterii mele). O proprietate re-câstigata de parintii mei cu motivatii biografice, consumate in trecut, si cu sperante ce se prefigurau in viitor. Pretul (enorm in acei ani) 94.000 fiorini aur (1 fiorin = 2 coroane) a fost acoperit, in parte de cei 40.000 fiorini aur, cu care Catalina Lazar, bunica (decedata când mama avea 5 ani) a inzestrat-o pe fiica ei mezina – Lenci. In centrul acestei intâmplari era o intriga de familie, motivata cu pretexte etnico-nationale, greu de inteles astazi si straina timpurilor noastre, care mai mult camufleaza decât dezvaluie sensurile unor conventii de alta data. In mod cert, dorinta mamei de a fi proprietara mosiei de la Stoiana era asociata la ideea omului care isi faureste destinul dupa propria dorinta. Aceasta dorinta a declansat confruntari intre doua din cele trei surori, incordari fierbinti si invrajbiri pentru tot restul vietii, pâna dincolo de moarte!

In biografia mamei, Stoiana devenise simbolul fericirii personale, conjugale si familiale. Dar fericirea aceasta avea sa-si arate asprimea. Otravit de un adversar politic (un ”averescan”), tatal meu a decedat in 1923. Avea 47 de ani. Mama greu a reusit sa invinga durerea care parea a fi ucigatoare. Dupa aceasta drama, Stoiana i-a aparut mamei pradat de farmecul podoabelor si roadelor sale, lipsit pâna si de frumusetea naturala a asezarii. Si totusi, aceasta suferinta, aparuta atât de brutal in calea unei femei de 38 ani, avea sa indârjeasca energia mamei si toate preocuparile ei, dominate de chinuitoarea constiinta a indatoririlor materne, orientate catre educatia si viitorul celor doi fii minori.

Relatia mamei cu Stoiana s-a inlantuit de-atunci incolo si cu interesele materiale ale familiei. Neputând sa mai locuiasca in vechiul conac, unde totul ii amintea de trecut, si-a amenajat o alta casa. A parasit atunci pentru totdeauna adâncimea racoroasa a parcului, cu o vegetatie luxurianta, forfota vietuitoarelor din arbori si din iarba si un ochi de apa, care sclipea zglobiu in tufaris.

Conacul vechi si „aleea” au ramas in sufletul mamei martorele primelor intâlniri cu natura si ale unei singure si mari iubiri. Un fel de univers ideal, imagine a lumii personale, orchestrat de lirismul cromatic al anotimpurilor, de sonoritatile cristaline si percutante ale cântecului pasarilor. In mod cert Stoiana cuprindea amintirea iubirii, a emanatiilor spirituale, a sperantelor si prieteniilor. In biografia locului trebuie amintiti si cei care l-au cautat aici pe Guilelm Sorban, compozitorul care traia in poezia lui Eminescu, a lui Cosbuc, a lui Goga. Dintre musafirii parintilor la Stoiana au ramas in memoria mea si a familiei George Dima, George Cosbuc, Emil Isac, Al. Ciurea, Andrei Bârsan, Ioan Scarlatescu, Popovici-Bayreuth, Al. Vaida-Voevod, Mihai Popovici, Octavian Taslauanu, Leonida Domide, Liviu Micsa, Lucian Bolcas...

Intre 1923 si 1948, anul când familia noastra era expulzata – adica deportata – din Stoiana si proprietatile ne-au fost confiscate in favoarea statului, român, mama n-a mai intrat niciodata in peisajul visurilor ei romantice. Adica vreme de 25 de ani!

Dar si astazi, când arborii si intreaga lume vegetala a aleelor au revenit la infatisarea lor originara, ignorând geometria arhitectului vienez care le-a dat forma elaborata, parcul parca este impregnat de un sentiment cufundat in imaginea sperantei, a iubirii, a amintirilor din copilarie si a unei mari tragedii.

Mama dispunea de o solida experienta de viata, ca si de intelepciunea de a nu altera sensurile lucrurilor si de a privi viata fara iluzii. Am pastrat mereu in amintire impresia produsa de istorisirile sale, care ne aduceau mai totdeauna spre lumea de la Stoiana, cunoscuta de dânsa adânc, cu toate evenimentele vietii satesti, receptionate cu o calda afectivitate. Cititoare atenta si meditativa a literaturii ruse, Lenci Sorban privea cu scepticism si resemnare fatalista desfasurarile vietii de la tara, destinul si obiceiurile mosierilor, mai mult ori mai putin aristocrati, preocuparile lor, adeseori de o jenanta primitivitate. Era convinsa de necesitatea disparitiei acestui specimen social.

Lenci Sorban era o femeie harnica si inventiva. Cauta – si gasea mereu – noi forme de stimulare si de rentabilizare a afacerilor de la mosie. Ca administratoare a averii noastre s-a dovedit a fi foarte priceputa si eficienta. Se mândrea, cu discretie, ca ramasa singura, adica vaduva, averea noastra nu s-a irosit, dimpotriva – a crescut. Credea in „predestinatie” – desi era catolica –, adica credea in destinul conditiei sale sociale. Integrata in lumea proprietarilor, iubita si respectata in conventiile de politete de traditie feudala (i se zicea „mariasa”, adica „Maria Sa”), a fost si dânsa stigmatizata in 1948, cu intreaga „clasa sociala a exploatatorilor”. De altfel, in toate imprejurarile definitorii ale biografiei sale nu a facut nici o tentativa de a se schimba. Si nici n-a renuntat, in nici o imprejurare la conventiile protocolare de traditie nobiliara. Lenci Sorban avea convingerea ca e preferabil sa pierzi totul, chiar si viata, decât sa-ti pierzi propria ta istorie.

Când stihia revolutiei (socialiste) si furtuna devastatoare a „luptei de clasa” au deposedat-o de toate bunurile ei imobile, fiind si deportata din Stoiana, aceasta operatie de chirurgie politica i-a intarit convingerea ca iluziile unor visatori umanisti au fost convertite in neomenie si moarte.

In constiinta alarmata a unor „activisti” prea simpli, noi am aparut nu numai vinovati dar si sortiti sa fim izgoniti de pe scena vietii. Unul dintre executanti ne-a strigat: „plecati pentru o suta de ani”. Altul, mai instruit, a replicat: „nu o suta, pentru totdeauna! Vesnic!”

Iata-ne: la numai 50 de ani s-a si irosit combustiunea acelei ideologii, iar „revolutionarii” se transformara in rebelii propriei lor ideologii, cu o noua pasiune tot „revolutionara”.

Au trecut, asadar, chiar 50 de ani. Nu o suta si nici o „vesnicie”. Prin Legea 18 si Legea 112 am fost imbolditi sa pornim catre o noua forma de vietuire, cenzurata insa tot de spiritul „comunist”, care consacra si permanentizeaza detinerea bunurilor pe baza unor argumente politice de catre acei care le-au confiscat de la adevaratii proprietari.

Eu insumi m-am reinstalat in ruinele fostelor noastre case de la Stoiana, unde ma simt asemenea unui urs care n-are parte de bârlog. Uneori gândurile ma intorc spre sirul celor care au trudit aici generatii dupa generatii, sute de ani, cu eforturi si sudoare, ca sa-si tempereze, prin munca si agoniseala, gândurile si temerile. O am alaturi pe mama, deposedata violent de tot ce adunasera stramosii ei. Stiu ca agresiunile institutionalizate nu i-au putut stigmatiza alcatuirea morala si n-au lasat nici un semn pe chipul ei. Dar dupa atâtea amputari si condamnari, legile actuale putea-vor oare vindeca arsurile din anii de pârjol? E prea multa ornamentatie verbala si viclenie in felul cum se pun problemele revenirii la „normalitate”. Trecut si viitor! Suntem sfatuiti sa ne luam ramas bun de la duhul stihiilor de alta data, sa ignoram frenezia sentimentelor agitate de o posibila restaurare a constructiilor social-politice darâmate de totalitarism. Unde se afla oare argumentele noului nostru destin? Infectiile politice se imprastie printre noi, raspândesc peste tot microbi si murdarii – in case si in suflete. Existenta zilnica este hartuita de indoieli, sovaieli, caderi si saracie. Fata-n fata cu asemenea mizerii, toti cei care au cunoscut, ca existenta proprie, oprimarea, conditia celor urgisiti – români, evrei, greco-catolici, sectanti, tigani etc. – privesc si vad altfel lumea noilor stapânitori, aflati, asemenea celor vechi, in razboi cu tara. Ne si sunt intoarse gândurile la vremurile de ieri, parafate cu argumentele inselaciunii. Jumatatile de adevaruri, prin care s-a justificat programul de anihilare morala si materiala a celor inselati de legile-surogat elaborate de parlamentele de dupa 1989, sunt chiar mai putin oneste decât cele ce enuntau „maretia destinului omenesc” (in „socialism”), ideea ca, “vremea schimba fata tarii si garanteaza libertati prin eliberarea omului din catusele muncii sfarâmatoare” s.a.

Sa vedem insa cum arata faurirea socialismului la Stoiana, destinat sa nu intruchipeze idealul fericirii umane dupa alungarea „exploatatorilor”. Din documentele pastrate se contureaza dimensiunea cu totul neobisnuita a evenimentelor ce se petrecusera in acele zile, la mijlocul secolului trecut.

Devastarea, cum se va vedea, se facea dupa bunul plac al unor „tovarasi de incredere”, cu avizul Partidului Comunist. Se distrugea astfel viata unor „exploatatori”.

Iata cum s-au derulat evenimentele:

Documentele aflate la Arhivele Statului din Cluj-Napoca contin numeroase urme din avalansa brutala a exproprierilor, prin care puterea voia sa acrediteze ideea ca socialismul va asigura tarii viitorul ei fericit prin distrugerea „exploatatorilor”. Aceste documente – nicicând si de nimeni cercetate – ofera stiri frapante despre „stilul” in care au fost facute exproprierile, in general, ca si despre rezultatele acestora.

Insemnarile mele se sprijina pe continutul filelor din dosarul familiei Sorban, care consemneaza momente si aspecte desprinse din procese-verbale, inventare, note ale militiei etc.

Lumea evocata este a abuzurilor, a furturilor si a jafurilor oficial promovate. Ea vorbeste despre graba, despre smecherii si despre risipa stimulata. Iar legile la care se fac trimiteri, constituie un sistem destinat sa justifice hotia si jaful. Trebuie adaugat numaidecât ca intre latura exterioara a faptelor si latura lor launtrica, legata de natura celor care au actionat, a existat o insiruire activa si reciproca. Fara o asemenea imagine nu se poate lamuri in mod veridic aparitia spontana a metodei „socialiste” in politica noastra si nici nu se pot aprecia corect rezultatele, pâna azi resimtite, ale „muncii ideologice”, ale „luptei sociale” inaugurate de puterea comunista si câstigate de ea – dar nu pentru totdeauna. In acea perioada când s-au rastalmacit problemele esentiale ale umanismului, erau scoase din circuit si destinate disparitiei nu numai bunurile personale ori de folosinta obisnuita ale celor mai instariti, dar si valori de interes national. Pentru a distruge s-a apelat la instinctele rele ale unor paturi defavorizate pe plan material si moral, care au fost angajate in diverse forme de „lupta populara” impotriva „exploatatorilor”.

Vom intelege „partinitatea” activistilor folositi la lichidarea bunurilor celor expropriati din câteva exemple. Pentru inceput ne vom referi la cel mai cuprinzator proces-verbal, prin care s-a procedat la preluarea „gospodariei expropriate, in baza Legii nr. 83/1949”, de la familia Sorban. La Capitolul III – Cladiri de ex., se arata ca au fost luate: „1. Una casa construita din piatra, acoperita de tigla – incaperi 10; 2. Una locuinta personal (?), construita din piatra acoperita de tabla – incaperi 12”.

Asadar 22 incaperi, dintre care câteva destinate bucatariilor, locuintelor de serviciu etc. Restul, aproximativ 15 camere, apartineau spatiilor locuite ale celor doua case. Sub semnaturile lui Livescu Alexe, delegat cu ord. nr. 2100/1949, Moscasan Ioan, agent agricol, Pop Izidor, responsabil al satului Stoiana, Bogdan Emil, membru in B.O.B., Horváth Iacob, administrator – se procedeaza la preluarea inventarelor „moarte” din gospodariile expropriate, dupa cum urmeaza: „1 dulap vesela; 5 mese de marimi diferite; 10 buc. scaune diferite; 4 fotolii imbracate in piele; 1 buc. birou; 4 buc. dulapuri haine; 2 buc. paturi; 2 buc. dormeze; 1 buc. cuier de lemn; 3 buc. noptiere; 1 buc. toaleta cu oglinda mare; 3 buc. lampi de masa; 1 buc. soba de gatit.”

Atât!

E adevarat insa ca intr-un alt proces-verbal anterior, incheiat la 6 martie 1949 in localul Prefecturii de la Dej, s-a consemnat „preluarea celor gasite (!) la locuinta lui Sorban Livia (corect Lenci) din Stoiana, cele ce urmeaza: doua farfurii portelan diferite; una fructiera sticla; una tava patrata portelan; un ibric portelan fara capac; una cutie metal cu 2 ceasuri stricate si 3 capace; doua covoare stricate; una furculita cu doua coarne”. Semneaza Morar T., care preda si Dr. Pop Alexandru, care preia.

Nedumeriti si probabil intrigati de saracia unor mosieri, se mai fac câteva incercari de a indrepta cuprinsul inventarelor. O noua comisie, mai reprezentativa, compusa din deputatul Comitetului Provizoriu Judetean, delegatul PMR (Partidul Muncitoresc Român) Judetean, delegatul comitetului provizoriu al Plasei Gherla, al Gospodariei Agricole de Stat din Iclod – constituita in „colectiv de munca” mai incearca sa completeze lista. Procesul verbal din 10 iulie 1949 (reprodus in facsimile) mentioneaza „ridicarea urmatoarelor obiecte de arta si de valoare” (!?): 1. Una lingura de argint; 2. Una rama masiva rotunda de fier; 3. doua florare de fier; 4. trei lampi cu suport; 5. trei sfesnice din metal; 6. un obuz; 7. 112 volume note muzicale”. Si se mai arata ca „din obiectele de arta si de valoare nu s-au ridicat: un pian, un scaun leagan, un bufet si biblioteca, care obiecte ramân in pastrarea administratiei gospodariei agricole.”

Desigur, nici acest ultim inventar nu dezleaga enigma: unde au disparut sau, mai bine zis, ce s-a ales cu lucrurile aflate in cele 15 incaperi din cele doua case dupa numai doua luni de la deportarea familiei noastre din sat? In vârtejul lichidarii unei gospodarii stabile, cu acumulari continue si succesive de peste o suta de ani, diversi responsabili si delegati au volatilizat câteva vagoane de mobila Biedermaier si Jugendstil , tablouri de Mihai Serban, Smigelschi, L. Libay, István Nagy, Becael Harnik, Vera Szabó, Albescu s.a.); zeci de covoare orientale, piese de argint etc. Au mai disparut, fara urme in inventare: doua din patru tractoare, doua piane, un automobil, o motocicleta BMW, doua batoze, trasuri (de valoare muzeala) etc. etc.

Fiind vorba de o „lupta” concreta dintre doua forte sociale, disparitia unor bunuri apartinând unui „exploatator” era justificabila nu numai teoretic. In acele imprejurari, intr-o atmosfera de teroare si extaz murdar, se putea sacrifica orice pe altarul distrugerilor daca servea interesele „clasei muncitoare” si „continutul luptei pentru progres a omenirii”. Era intr-adevar in cauza lupta pentru apararea intereselor omenesti?; o lupta cu mostenirea unui trecut invins cu arme politice de „fortele sanatoase si progresiste ale poporului?”

Frenezia cu care pasiunea militanta a „delegatilor” a procedat la dezmembrarea gospodariei noastre de la Stoiana nu a avut doar o motivatie ideologica. Fiindca nu putine din lucrurile disparute in 1949 se afla pitulite – ori chiar la vedere – in unele din casele celor noua sate ale comunei Cornesti si mult mai departe, la Iclod, Bontida ori Apahida. Câteva mi-au fost oferite spre cumparare. Am achitat pentru ele atât cât mi s-a cerut, fara a formula nici un repros. Dar n-am uitat ca din exaltarea unor idei obscure au aparut si modurile salbatice ale represaliilor „politice” institutionalizate, ca cele de la Canal, de la Bicaz, de la armata, ori din Delta, prin care s-a urmarit distrugerea, fizica si morala, a unei importante parti a societatii românesti. Nimeni nu a numarat victimele acelor „actiuni” savârsite in numele partidului comunist, care n-a pregetat sa justifice crima, jaful si hotia unora dintre cei inaltati la rangul de „activisti”. In aceste imprejurari ce importanta mai au masluirile comise prin procese-verbale, consemnarile arbitrare ale bunului plac care au capatat efect executor prin consecinte.

Astazi nu e la moda sa vorbesti despre victimele facute de politica intr-una din cele mai tragice epoci, când Partidul Comunist a avut in mâna soarta locuitorilor tarii, fiind foarte sigur pe sine si pe dainuirea vanitoasa a regimului sau.

In anul exproprierilor a aparut la vedere un soi de oameni care n-aveau nici nationalitate, nici religie, in schimb erau infratiti cu acele forte sumbre care impovarau traiul. Un produs al schimbarii si al improvizatiei ridicat la rangul de unealta a „democratiei revolutionare”. Nici in calitate de contemporan, nici in cel de supravietuitor nu doresc sa intru in disputa cu acel fenomen. Si totusi trebuie sa-mi intorc privirea spre acea vreme, pentru a aminti si unele din consecintele sale.

La Stoiana, cum s-a vazut, au disparut tractoare, mobile, piane si alte instrumente muzicale (intre ele o vioara construita de Jacob Stainer din Tirol!); au disparut in conditii ce nu corespundeau câtusi de putin scopurilor urmarite de legile revolutiei si nici nu foloseau acestora, decât daca acceptam presupunerea ca practica jafului s-ar fi aflat in corespondenta cu temelia ideologica a Partidului Comunist, cu intentiile sale de a distruge orice proprietate personala ca necesitate sociala. Astfel s-ar explica acea agresivitate, datorita careia a fost mistuita la Stoiana o biblioteca cuprinzând peste 5000 de volume si cele 112 volume de note muzicale, intre care se aflau manuscrisele compozitorului Mihai Sorban de Cernesti (fratele bunicului meu), ale lui Ioan Scarlatescu si 15 volume cu compozitiile nepublicate ale lui G. Sorban, precum si corespondenta acestuia cu George si Maria Dima, cu George Cosbuc, Iacob Muresianu, Andrei Bârseanu, cu St. O. Iosif, Emil Isac, A.P. Banutiu, Al. Vaida-Voevod, Egisto Tango, Al. Ciurea, Iosif Popovici, Árpád Szendy, Lucian Bolcas s.a.

Cu aceasta catastrofa in suflet, despre care aflasem fireste fara intârziere, si cu sentimentul treaz al unui reper istoric, m-am despartit atunci, in 1948, de Stoiana.

Dar tot atunci, peste intentiile distrugerii si ale diversilor executori ai programelor samavolnice, am avut si o mare surpriza: o tânara sateanca din Stoiana, Titina Pop, a reusit sa salveze un contrabas si un volum din manuscrisele tatalui meu. Volumul cuprinde 17 cântece pe versuri de Eminescu, Cosbuc, St. O. Iosif si O. Goga; 2 coruri si o piesa pentru pian.

Mi-aduc aminte limpede de aceasta imprejurare. Eram inca rectorul Institutului de Arte din Cluj când, intr-o dimineata, m-a cautat la Institut Titina Pop. Intâmplarea neprevazuta m-a impresionat profund. Traversam o perioada când credeam ca nu-mi ramâne decât un singur lucru: sa ma retrag in mine si sa tac. Nu era usor. Cineva imi spusese ca ar fi mai usor in exil, decât sa traiesti singur acasa.

Titina Pop locuieste acum la Dej. N-am uitat niciodata gestul ei de bunavointa si solidaritate.

Pentru a intelege cât mai corect fatarnicia si indiferenta fata de legile proprii de care au dat dovada agentii „comunismului” transcriem câteva fragmente din Decretul 83 (in completarea unor dispozitiuni din Legea nr. 187 din 1945 1:

Articolul 2 dispune: „Trec in proprietatea statului, ca bunuri ale intregului popor:

a) Exploatarile agricole mosieresti (...) cu intreg inventarul viu, mort si cladiri apartinând sau afectate acestor exploatari;

b) Instalatiile agricole si semi-industriale, bunurile si materialele destinate exploatarii agricole... etc.

c) Toate creantele, titlurile precum si participarile si drepturile cuvenite, decurgând din activitatea exploatarilor mosieresti expropriate.

Art. 3. – Nu intra in prevederile decretului de fata obiectele de uz personal si casnic, apartinând proprietarilor exploatarii expropriate, (...) prepusilor acestora precum si familiilor lor, alimentele din depozitele acestor exploatari necesare consumului propriu.

Prin urmare, comisiile care au procedat la confiscarea obiectelor de uz personal si casnic se considerau a fi intr-o pozitie superioara celei pe care o avuse legiuitorul. Aceasta lipsa de respect fata de normalitate s-a vadit in legislatie si administratie, in politica economica, in educatie si cultura, in biserica, in armata, urmarind, cu toate mijloacele si cu orice pret, crearea statului si a societatii „comuniste”.

In 1946 Ion Pas, in calitatea sa de ministru al artelor, m-a numit in functia de director al Conservatorului de Muzica si Arta dramatica din Cluj. Se stia prea bine ca eram unul din cei prinsi in razboiul generatiei mele contra nazismului, o generatie care mai dispunea de o rezerva necheltuita de credinta in dreptatea luptei sale. Eram in relatii destul de bune si cu dr. Petru Groza. In jurul meu tara si lumea incerca sa intre in tipare noi. Groza ma avertizase ca n-am dreptul sa „bat pasul pe loc”. Eram cam la jumatatea vietii active, când – imi spunea Groza cu bunavointa – trecusem de vârsta promisiunilor: urma sa dovedesc capacitatea de a demonstra ca sperantele puse in mine nu se vor irosi.

In 1948, prin reforma invatamântului, a fost infiintat Institutul de Arte din Cluj. Am fost numit rector al acestui institut si apoi debarcat din functie ca si de la catedra in octombrie 1949. Credeam atunci, ca si in alte momente de mare necesitate ca, inainte de orice, apartin si eu patriei. M-am simtit chemat sa contribui macar la consolidarea vietii culturale la Cluj si in Transilvania. Mai ales ca razboiul de „rasa” a ungurilor impotriva oricarui român in Ardeal continua fara ragaz. „Valahul” era tratat ca un paria, ca un obiect de ura, de dispret si prigoana.

Am reusit sa organizez noul institut fara subventii de la stat si chiar sa initiez construirea unui camin pentru studentii in arta 2. Dar stiindu-ma inselat in sperantele mele, ca toti cei care visasem la o lume noua, mai bine intocmita, am refuzat sa scriu despre „orientarea istorica” derivata din „directia comunista”. Eram legat de alte curente ale vietii societatii si nu credeam in „importanta istorica universala” a comunismului, in care legatura omului cu misiunea sa sociala este cenzurata de ura si de conflicte interumane. Aproape douazeci de ani – intre 1945 si 1963 – nu am scris si n-am publicat nici macar un rând. Am refuzat sa reneg confesiunea greco-catolica a parintilor si stramosilor mei, multi dintre ei fiind preoti, si sa ma lansez, asa cum mi s-a propus, intr-o alta lume spirituala, de alta rânduiala. In aceste imprejurari am fost eliminat din viata publica. Partidul Comunist si-a amintit de originea mea sociala si a dispus sa fiu indepartat din invatamânt. Mi s-a oferit o singura posibilitate de a câstiga un ban, un post de zugrav-vopsitor la Uniunea Cooperativelor de Consum din Cluj, unde nimeni nu m-a obligat sa-mi asum vreun rol politic ori cultural. Aveam un director intelept. Era evreu si-l chema Schweiger. Ca de obicei când era totul in joc – existenta, supravietuirea – ma simteam puternic.

In pofida pasivitatii mele notorii am fost pus sub ancheta Securitatii si arestat din nou – a patra oara – in iulie 1952.

Când familia mea a fost expulzata de la Stoiana, s-a permis – eram inca rector la Institutul de arte – ca mama sa locuiasca la mine, in Cluj.

Se intelege ca situatia noastra era grava. Ne aflam intr-o izolare severa, eram saraci si aproape de disperare. (Astazi, dupa mai bine de 50 de ani, ma gasesc aproape la fel de neputincios fata-n fata cu excesul de putere al „statului democratic” si ma tem, chiar de ceva si mai rau.)

Intâmplarea face ca la Arhivele Statului din Cluj-Napoca sa se gaseasca o serie de urme despre modul cum incercam sa ne ajutam noi insine, desi eram constienti ca prin subterfugii, proteste ori rugaminti nu puteam sa ne scuturam de propriile noastre poveri. Ma voi referi la unele din ele pentru a schita si configuratia epocii si unele aspecte ale sbaterilor noastre.

In ordine cronologica: la data de 28 mai 1949, comandantul Militiei din Cluj (cu adresa nr. 16168) cere Postului de Militie Stoiana sa „cerceteze si sa comunice in termenul cel mai scurt urmatoarele: cât pamânt a avut in acea comuna numitul Sorban Vilian, daca a fost expropriat acest pamânt in primavara anului 1945; daca acesta a cedat de buna voie pamântul taranilor...” etc.

„De asemenea ne veti mai comunica daca la data de 2 martie 1949 a mai fost expropriat acest pamânt si anume cât de la Elena Sorban, cât de la Raoul Sorban si cât de la V. Sorban?”

De ce se interesa Militia de pamânturile noastre? Fiindca intre 1944 si 1948 in legatura cu „transformarile revolutionare” din tara aparusera câteva modalitati – pe atunci nu stiam ca erau doar aparente – de a interpreta calitatea de „mosier”. De exemplu: cel care in primavara anului 1945 nu dispunea decât de 50 ha pamânt, acela nu intra in categoria de mosier. Drept care si noi, asemenea altora, am donat comunei Stoiana tot ce depasea 50 ha. Fiind trei proprietari, am ramas cu cca 150 ha pamânt arabil, confiscat apoi in primavara anului 1949.

In contextul acestor evenimente au intervenit si alte lucruri hotarâtoare pentru propria noastra viata.

Reveniti la Cluj – mama si cu mine – Militia ne-a somat sa ne prezentam zilnic pentru control la Biroul de evidenta a populatiei, intrucât faceam parte din rândurile celor „expulzati”. Mi s-a perchezitionat casa in cautare de arme si „valori”. Am ramas uimit de ceea ce aflasem. Cei patru militieni ne-au avertizat ca in termen de douazeci de zile, in mod obligatoriu, va trebui sa parasim Clujul. Ce sa le raspund? Au scotocit toata casa, au deschis toate dulapurile si sertarele, au ciocanit peretii, dusumelele. Si totusi perchezitia nu parea a fi serioasa. Aveam impresia ca nici unul dintre militieni nu credea cu adevarat ca in casa la noi ar putea gasi valori ori arme ascunse. Prin urmare eram linistiti. Dar mai era inca ceva: cât timp Ungaria a tinut ocupata Transilvania de Nord am uitat ce lucru sfânt era inainte (chiar si in vremea Austro-Ungariei) dreptul persoanei si libertatea cetateanului. Patru ani, cât au stapânit din nou ungurii „Ardealul cedat” expulzarile românilor din Ungaria, evacuarile din casa, perchezitiile, confiscarile de imobile si alte – multe – forme de spoliere si de umilire devenisera realitati zilnice, ca si descinderile inopinate ale politiei etc. In cazul ca nu era maghiar, in anii Diktatului (1940-1944), oricine putea fi expulzat, bruscat, pus sub cercetare fara alt motiv decât ca – in cazul nostru – acela ca eram români.

Desigur, prin perchezitiile la domiciliu, urmareau sa ne faca a intelege ca Militia nu va ezita sa ia si alte masuri. Intr-adevar, acel episod a fost doar un preludiu timid al altor abuzuri, cu consecinte grave.

Mai e oare cazul sa spun ca pentru mine libertatea personala era un lucru foarte important, cel mai important. Am protestat prin urmare, cum de altfel aveam sa protestez la autoritati in toti anii regimului totalitar, contra abuzurilor. Cum protestez si azi. Tara era Patria mea, iar eu ma consideram a fi un cetatean cu drepturi depline. Aveam sa aflu abia mai târziu, dupa numai 2-3 ani, ca am devenit un tolerat, care putea fi arestat, inchis, evacuat ori alungat in orice clipa. Mai aveam sa inteleg ca viata mea a intrat sub zodia provizoratului. Prieteni aproape ca nu mai aveam; casa, cu tablourile, cartile si linistea sa ocrotitoare parea a fi pierduta pentru totdeauna. Nesiguranta era intretinuta de presa, radio si zvonuri. Ne era groaza de orbirea politica a tarii, cum ne este si astazi groaza când vedem ce am ajuns! Era dureros sa vezi – ca si astazi – cum propaganda bine organizata abuzeaza tocmai de virtutile de capetenie ale românilor, de rabdarea si loialitatea lor, de pornirea lor onesta de a crede pe cuvânt pe oricine.

Din anul 1949 au inceput concentrarile in lagar, domiciliile obligatorii, concentrarile tinerilor in unitatile militare de munca fortata, anchetele fara sfârsit, „condamnarile administrative”... De la amintita descindere a Militiei nu ma mai simteam in siguranta acasa, dar nu stiam ca de-abia ne aflam la inceputul inceputului. Viata mea avântata spre viitor s-a restrâns la un fel de vietuire timorata, iar eu insumi devenisem pentru mine o umbra in umbra unor stafii.

Printre autoritatile de la care cerusem sprijin era si Procuratura. Procurorul-sef din Cluj, Constantin Stegaroiu, se afla sub stapânirea unei severe demnitati profesionale. Convins ca ii revine obligatia de a feri Militia de erori si abuzuri a intervenit curajos si energic, trimitând, la 15 iunie urmatoarea adresa comandantului Militiei Judetene Cluj (cu nr. II/31672/1949): „Avem onoare a va ruga sa binevoiti a ne comunica de indata situatia de fapt si dispozitiile legale, in baza carora ati luat masura expulzarii de pe teritoriul Cluj a familiei Sorban. Pâna la examinarea problemei sub toate aspectele, binevoiti a cunoaste ca dispunem suspendarea executarii acestei masuri”.

Constantin Stegaroiu avea sa-si dea seama curând ca in tara aparuse o putere noua pe cale sa-si instaureze hegemonia, o putere care practica arbitrarul si violenta, in ochii careia toate nazuintele de care „stânga” isi legase nu numai idealismul si sperantele dar chiar si fiinta, treceau drept slabiciunile unor oameni lipsiti de simtul realitatii. Exista vointa puterii de a recurge la teroare, o „tehnica” folosita de bolsevicii rusi, ca si de nazistii lui Hitler, care au dezlegat stafiile barbariei si le-au pus la dispozitia unor persoane mai mult ori mai putin indoielnice, instalate la putere. Astfel au fost date pe mâna organelor represive armele necontrolabile ale bunului plac. Guvernul României se considera legal in urma alegerilor din 1946, când a inceput procesul de vulgarizare a moravurilor si de dizolvare a spiritului national, care luase avânt inca dupa primul razboi mondial. Comunismul a pus bariere politice intre oameni dupa criteriul social, dupa origine, gradul de invatatura. Teroarea de stat exercitata in numele clasei muncitoare nu era confruntata cu nici un fel de opreliste, cu nici un principiu juridic.

S-a vazut atunci cât este de usor sa lucrezi cu ura. Ura a intrat in repertoriul P.C.R. si al Uniunii Populare Maghiare, cele doua formatiuni politice dominante care isi imparteau atributiile. Intreaga presa era expropriata de partid si pusa sub lozinca „Cine nu-i cu noi este impotriva noastra”. Iar cei care erau impotriva lor au fost considerati tradatori ai neamului si ai tarii! Proprietarii de orice, de pamânt, de pravalii ori ateliere, de stiinta, de bun simt; proprietarii de credinta, de umanism, ca si cei umblati in strainatate, proprietarii (vorbitorii) de limbi straine etc. – cu totii intrau in categoria marilor suspecti.

A devenit cu neputinta sa mai porti o discutie sincera cu cineva. Multi dintre prietenii mei de „stânga”, români, maghiari si evrei, pe care ii stiam niste liber cugetatori, individualisti fermi, s-au transformat peste noapte in combatanti ai partidului comunist. Prieteni cu care de-a lungul a doua decenii nu am avut nici o neintelegere, ma acuzau, in mod grosolan ca nu mai sunt „democrat”, ca am devenit un nationalist defetist si chiar un tradator al idealurilor „umanismului comunist”.

Ce puteam sa fac? Mi s-a confiscat intreaga avere; am fost eliminat din invatamânt, nu-mi puteam exercita profesia de pictor (nevrând sa pictez „realist-socialist”); mi-a fost luata locuinta, respectiv am fost obligat la un schimb neconvenabil; ca zugrav, câstigul era modest; prietenii, cu câteva rare exceptii, s-au instrainat de mine, iar altii nu-si facura aparitia. Am fost nevoit sa ma retrag si sa tac in timp ce altii se agitau vociferând. Mi s-a sugerat ca ar fi mai usor in exil. Fiind nascut in Austro-Ungaria, puteam obtine fara probleme cetatenia austriaca. Nu am vrut sa plec, desi nu era usor sa traiesti aproape singur in patrie. Am refuzat sa devin complicele acelora care au acceptat caderea ratiunii in robia patimilor politice. Numai martorii acelor vremuri stiu ce a insemnat sa traiesti intr-o lume pervertita si sa incerci a pastra treaza constiinta morala.

Nu ar fi lipsita de foloase reconstituirea proceselor prin care s-a urmarit modificarea urzelilor intelectuale si de comportament pentru a facilita tâsnirea „scânteii unei noi gândiri filosofice”, a unei treceri obligatorii prin anumite faze dominate de imperative pretins politice, sociale etc. Sub lozinca promitatoare a „recuperarii” ori a „reeducarii” se pusese la cale pe tot intinsul tarii o industrie coercitiva pentru parasirea traditiilor (pseudo) „umaniste”, cu stergerea radicala a oricarei urme de cultura „burgheza”. Trebuia sa fii reeducat, adica transformat intr-o umbra flexibila si docila. Ori daca acest lucru nu mai era posibil, pentru ca erai prea invechit in vicii reactionare ori recalcitrant ai fost pur si simplu distrus!

Am inselat niste sperante, mi-a spus Petre Groza, devenisem prin urmare suspect si ca atare am fost trecut in categoria celor ce nu sunt demni de increderea partidului. Era insa mult mai grav faptul ca pasind o data in afara cercului magic in care se considera inscris slavitul partid, in constiinta mea s-au deschis procese si au fost pronuntate verdicte. Ajunsesem si eu, alaturi de sute de mii de oameni, sa suspectez sistemul politic instaurat la 6 martie 1945, sa consider ca am fost noi cei inselati in sperantele noastre.

Experientele ce urmara in inchisori, case de „triaj”, in arestul unor politii, a beciurilor mai multor Securitati – la Cluj, Bacau, Piatra Neamt, Onesti, Bucuresti, Borzesti – au reprezentat tot atâtea descoperiri. Am invatat sa stiu ceea ce nu banuiam sa aflu vreodata. Anume, m-am deprins sa iau act de incertitudinile, obscuritatile, dubiile ce ti se cuibaresc in suflet si se manifesta in pozitii umane nemotivabile rational, ca domenii de nepatruns, care exclud posibilitatea unor opozitii fara sa incerci macar a te revolta impotriva unui confuz „interes de stat”, care interzicea posibilitatea de a actiona in propriul tau interes. Mi-am descoperit abia in acele imprejurari capacitatea de a-mi intelege mai patrunzator propria-mi putere de adaptare. M-am straduit astfel sa inving marginirea mintala a unui puternic aparat represiv cu un elementar instinct de conservare. Intre anii 1945-1956 de fapt n-am facut nimic altceva decât sa „organizez” un sindicat, un Conservator, un Institut de arte. Nimic insa din ceea ce s-ar putea inscrie in dimensiunea reala a persoanei ce-mi poarta numele. N-am avut voce, mimica, nici cuvinte; m-am despartit de sunete si de culori. De câte ori curiozitatea ori profesionalismul i-a determinat pe supraveghetorii mei, cu sau fara uniforma, sa ciocaneasca carapacea sub care trebuiau sa palpite functii umane, invelisul parea a fi gol pe dinauntru. M-am despartit si de carti pentru a preciza configuratia personajului. Nu in propria lui umbra, ci in umbra unui alt personaj, de contururile caruia m-am folosit ani in sir.

Toate aspectele au fost solicitate pentru a evita ori amortiza forta de soc a ingerintelor. Trebuia sa te camuflezi pe tine insuti, sa gasesti motivatii, pentru neadevaratele justificari ale unui travestiu.

Aceste relatii vorbesc despre o cale amenintata de pericole, care obliga la defensiva. O cale despre care se stie ca nu conduce spre gasirea adevarului si care, in fond, leza grav cerintele normalitatii.

Pe ce temei? O intrebare care trebuie pusa mereu, ca sa nu se uite ceea ce s-a putut intâmpla prin Europa in anii postbelici.

Martorii acelor ani stiu ce a insemnat faptul ca au existat oameni inzestrati cu o fermitate exemplara. Prin ei, lumea cuprinsa de tulburare si-a putut pastra constiinta demnitatii. Unii, mai putini, au supravietuit vitregiilor din cauza carora cei mai multi au capitulat. Astfel s-au ivit o serie de goluri de acoperit. Destul de mari si de multe.

Cu trecerea anilor, incet-incet, s-a format un front aproape mut impotriva primejdiilor ce inconjurau persoana fiecaruia in parte – fara lupte fatise, fara a savârsi fapte ce se puteau incadra in texte de lege. Cred ca pentru aceasta categorie de indiferenti ori opozanti pasivi a fost inventata „condamnarea administrativa”, prin care se puteau pronunta pedepse privative de libertate (inchisoare ori colonie de munca) pâna la 60 luni! – repetabile dupa consumarea lor. In acest fel o rezistenta muta, personala, impotriva unei situatii istorice nu s-a dizolvat in abstractiune. Au fost condamnati administrativ sute de mii de cetateni ai României, dintre care aproximativ o treime si-au pierdut viata la canal, in colonii de munca fortata ori in inchisori. Dar si fata de acestia a functionat „criteriul etnic”. In orasul Dej, de exemplu, au fost arestati si condamnati administrativ aproape toti intelectualii români, preoti greco-catolici si ortodocsi, avocati, medici, fosti ofiteri, fosti functionari la prefectura si primarie, invatatori si profesori de liceu, meseriasi, negustori etc., iar dintre locuitorii unguri ai orasului a fost condamnat „administrativ” unul singur: un patron de librarie, pe nume Medgyessi, banuit ca ar fi fost pederast. Eu insumi aveam sa primesc, in 1952 o condamnare administrativa de 60 luni.

In perioada de consolidare a regimului „popular”, in anii 1948-1956, in sânul societatii românesti au existat mari contradictii intre doua tipuri de cetateni. Unul se considera a fi pionierul totalitarismului comunist, iar celalalt, de fapt marea majoritate, credea, ori macar spera in victoria omeniei si a ratiunii. Printre cei din urma erau tot mai multi membri de partid (atunci aparuse expresia de „membru de partid” si, in opozitie cu aceasta de „comunist”).

A fost un nou mod de a te situa in viata, un produs al trecerii oamenilor aflati in imposibilitatea de a actiona spre speranta redesteptarii democratiei si a libertatii. In pofida confuziilor si a neclaritatii era o stare de spirit, poate chiar o cotitura in istoria totalitarismului comunist din România.

Caracterul neclar al asa-zisei evolutii revolutionare si suprematia conspiratiei, aceasta fiind totdeauna mai puternica si eficienta decât legislatia menita sa modeleze „comunismul”, se evidentiaza si din modul in care a fost rezolvata de Militia din Cluj in interventia procurorului-sef in cazul nostru.

Iata câteva fragmente lamuritoare dintr-un raport catre comandantul Militiei: „La ordinul Dvs. verbal, in legatura cu cazul Sorban refer urmatoarele: in cursul lunei Mai, ziua 27 a.c. (1949) am primit ordin verbal de la domnul maior Olteanu Gheorghe pentru a lua masuri de a fi evacuati din Cluj numitul Sorban Vilian si mama sa Sorban Elena, ca unii ce au intrat in prevederile D.L. nr. 83/1949, ca fiind mosieri expropriati...”

Dupa relatarea cazului si a desfasurarii sale, referatul arata: „La data de 15 iunie 1949, am primit din partea Cabinetului procurorului-sef adresa nr. 31672/2/949, prin care ruga sa comunicam dispozitiunile legale in baza carora am luat masura expulzarii de pe teritoriul Cluj a numitilor Sorban, iar pâna la examinarea problemei sub toate aspectele dispune suspendarea executarii acestei masuri. Am prezentat acest raport Domnului maior Olteanu care a dispus ca deoarece instructiunile si Decretul Lege 83/949 prevad ca mosierii expropriati nu pot sa se stabileasca sau sa-si aleaga domiciliul in centrele industriale cum este Clujul, si sa comunic ca raspuns Parchetului.

In ziua de 17 iunie orele 12, pe când ma aflam in cabinetul domnului maior Olteanu mi s-a dat ordin ca pâna luni sa evacuez pe numitul Sorban Vilian, iar pe mama sa si pe Raoul Sorban sa-i las sa domicilieze pe mai departe la Cluj.

In ziua de 21 iunie a.c. urmeaza sa paraseasca orasul numitul Vilian Sorban, iar aceasta data a fost fixata de domnul comandant.”

Desigur problemele despre care se vorbeste aici au iesit din sfera actualitatii, la fel si alungarea de catre unguri a sutelor de mii de români de pe locurile si proprietatile lor in anii 1940-1944 ca si deportarea, tot de unguri, a tuturor evreilor din Transilvania de Nord ocupata de Statul Ungar. Dar problemele comunismului, care dupa visurile utopice au ratacit in practica diverselor forme ale terorismului planificat, nu au iesit din actualitate. In aceasta directie exemplul Uniunii Sovietice a jucat un rol decisiv. In comparatie cu bolsevicii, restul miscarilor de stânga nelegate de practica revolutiei comuniste a fost considerat o simpla „metafizica”, preocupata de mentinerea obstinata a pozitiilor „umanismului liberal”, prin urmare a unui „fals umanism”.

In ceea ce ne priveste, umanismul nostru periferic de „tip vechi”, era apreciat ca un fel de lirism desuet si condamnat fatal la esec datorita instrainarii fata de chestiunile sociale la un nivel inferior fata de cei ce au curajul si capacitatea „de a-si extrage ideile (umaniste – n.n.) din contactul viu cu problemele poporului”. (Lukács)

In privinta participantilor la marea miscare antinazista a intelectualilor europeni, comunistii au falsificat tabloul istoric al vremii, când au vorbit peiorativ fie de „savantii de cabinet”, fie de „filistinii care nu vor sa-si friga degetele”. In acelasi timp s-au inteles, ignorând configurarea reala a procesului vietii, Hitler cu Stalin, demonstrând ca dupa definirea unor circumstante speciale a scopurilor, conflictul nazism-comunism s-a aratat adecvat acelor scopuri care au anulat contradictiile dintre ele.

Pe terenul concret al vietii, in practica, era cu neputinta sa nu vezi ca absurdul politic a creat o atmosfera de groaza si deruta, de panica chiar. Oamenii cu o oarecare experienta stiau ca trasaturile cele mai insemnate ale umanitatii exista in viata insasi, adica in oameni, nu in puterea de plasmuire a unor ideologii. Dar realitatea nu era luata in seama. Ideologiile s-au indepartat treptat de reprezentarea acelor interese pentru servirea carora au fost create, au comis greseli, dar fara consecinte imediate si fara a li se cere socoteala pentru abaterea lor de pe drumul consecventei. Din nou s-a constatat neputinta omului asupra mersului lumii. Hotarârile asupra vietii noastre, la care nu eram partasi le lua puterea. Eram lasati liberi, eram arestati ori deportati sau lipsiti de aparare, in timp ce undeva, „la partid”, la militie, la „cadre” ori la sindicat se vorbea despre noi si se luau hotarâri privind viata noastra, viitorul nostru. Iar noi trei, adica familia noastra eram ca niste osânditi, coplesiti de asteptare si de disperare, fara perspective.

Aveam sa aflam curând ce anume s-a hotarât in privinta noastra. Din cinci camere, câte aveam la Cluj, am fost restrânsi la doua, apoi la una singura. Ni s-a luat telefonul. Mama a fost nevoita sa-si instaleze „dormitorul” in bucatarie, unde avea sa-si dea sufletul peste 16 ani. In neputinta si nelinistea noastra in fata destinului ne aflam lipsiti de ajutor si de putere. Eram pânditi la fiecare colt de odaie, oriunde in casa si pe strada. In camerele de care am fost deposedati au fost implantati familii de militieni unguri. Intentiile puterii politice erau inserate in paginile tuturor ziarelor. O singura fuga era posibila: in propria ta fiinta. Intr-un fel ne aflam in captivitate. Dupa ce ne-a fost luat tot avutul, au incercat sa ne ia si speranta in rostul vietii.

In sfârsit iata-ma citat la militie. Un sublocotenent imi comunica ceea ce trebuia sa aflu despre soarta noastra: fratele meu era obligat sa paraseasca Clujul in doua zile. Mama si cu mine puteam sa ramânem – din „bunavointa partidului”, care a tinut seama de „trecutul meu antifascist...”

Era evident ca ramânerea in Cluj ne absolva de numeroase greutati, neplaceri, adversitati.

Fratele meu a fost somat de militie sa dea – si sa respecte – urmatorul angajament scris: „Declaratie – prin care subsemnatul (nasc. Dej, 1907.II.1) declar ca am luat la cunostinta punerea in vedere ca in termen de 2 zile sa parasesc orasul. 19.VI.1949. Sorban Vilian.”

Este foarte greu ca in câteva saptamâni sa te dezbari de obiceiurile tale acumulate in cursul unei vieti. Asistasem la vulgaritatea si neomenia cu care ungurii i-au extirpat pe evrei si au incercat sa-i lichideze pe români. Avansând pe scara progresului, neomenia ungureasca nu mai era motivata rasial ori etnic, ci cu argumente politico-sociale. Dupa tintuirea la stâlpul infamiei au urmat interdictii, pierderea dreptului de a-mi exercita profesiile, de a parasi orasul; obligatia de a ma prezenta periodic pentru control la militie etc.

In 1949 am fost eliminat cu desavârsire din viata culturala si din profesie. Nicicând nu mi-au placut gesturile de martir. Chiar si acum ma refer in sila la situatia mea de copartas la soarta majoritatii intelectualilor români din Ardeal – ori, poate la soarta tuturor?

Tot asa cum democratia nu s-a ridicat ori nu a putut sa se ridice impotriva fascismului, ea nu a fost in stare sa se confrunte nici cu miscarea comunista.

Gândindu-ma acum la acea perioada in care am trait dupa 1948, ma simt indemnat sa recunosc pasivitatea supusa a comportamentului meu – si al multora aflati in situatia mea – fata de evenimentele care au schimbat fizionomia României, fata de propria mea viata.

Când in 1956, dupa câtiva ani de detentiune in urma unei „condamnari administrative” de 5 ani, pusa la cale de conjuratia ungaro-comunista, am fost nevoit sa parasesc Transilvania si sa incerc o noua viata la Bucuresti, mama m-a sfatuit sa inlatur din aspiratii visul de dreptate al tineretii, sa infrâng disperarea in fata nerealizarii unor idealuri si sa renunt la arzatoarele dorinte de implinire, ca astfel sa ma regasesc pe alt plan, chiar cu pretul unor suferinte si eforturi. In nic un caz sa nu-mi pierd curajul si sa nu ma retrag in propria mea existenta interioara. Dimpotriva: sa parasesc conditia omului debusolat, confuz si neajutorat.

Una e sa vrei si alta sa faci.

Clujul in acei ani nu era in stare sa creeze din deceptii noi sperante ori macar iluzii. Nu avea forta nici sa se impotriveasca nici sa gaseasca o cale de depasire. Bucurestenii traiau in noua realitate, strabatând contradictiile si incercarile existentei. Majoritatea oamenilor din capitala n-a incetat sa iubeasca traiul obisnuit asa cum se infatisa el privit din fereastra ori din perspectiva strazilor. Capitala suporta o realitate pe care locuitorii ei o blestemau in sinea lor. Dupa bombardamentele anglo-saxone din 1944 aparuse un fel de orgoliu al celor care continuau sa traiasca. Viata privata nu parea amputata, ca la Cluj, ci doar stânjenita de politica. Era limpede ca daca spiritul constient nu se lasa incalecat de complexul supunerii, nici partidul nu reusea sa se impuna. Pentru locuitorii treji ai Bucurestilor – am constatat nu cu putina surprindere – intreaga proza politica nu era altceva decât palavrageala pretentioasa a unor oportunisti, mercenari ori profitori. Viata nu era insa simpla. Dar cu cât devenea mai complicata, cu atât se arata mai evidenta conditia sa reala in regim „comunist”. Intâmplarile, in succesiunea lor, nu pareau a fi altceva decât niste desfasurari trecatoare intre un inceput si un sfârsit. O asemenea stare de spirit era o circumstanta favorizanta pentru alinarea unui trai dezamagit. Lumea, mai ales cea intelectuala (cu exceptia medicilor si a artistilor) era saraca in acei ani, dar dispunea de robustetea celui ce vroia sa supravietuiasca – o forta terapeutica de vointa si dorinta.

Petru Comarnescu imi spunea ca desi politica a acoperit lumea cu galagia sa banala, incât nu se mai aude cântecul pasarilor, ea nu va reusi sa transforme tara cu toate partile sale componente, pe care glorioasa revolutie comunista a incercat sa le arunce peste bord. Fiindca programul revolutiei nu coincide cu telurile personale ale oamenilor, cu nazuintele lor individuale.

In aceasta imprejurare a aparut un fel de subversiune – ori solidaritate – muta, in stare sa tempereze efectele acelor initiative care stânjeneau desfasurarea libera a telurilor si insusirilor omenesti majore si marunte. Era o cale ocolita si nu prea eficienta pentru remodelarea starii de libertate.

Datorita unor evenimente care schimbau infatisarea vietii, timpul trecea destul de repede. Personal, n-aveam iluzii si-mi este clar astazi ca tacerea era singura forma posibila de a-mi pastra sufletul liber intr-o epoca crunta a arbitrariului politic. Am tacut douazeci de ani. Am incetat sa pictez si sa-mi practic profesia de istoric de arta. Stiam ca sunt supravegheat, la serviciu, pe strada, in casa. Nu voiam sa ma supun in nici un fel la „legea vietii” care cerea ca una sa crezi si alta sa spui.

In acea perioada am tradus multe mii de pagini din maghiara, germana, italiana, franceza. (Imi amintesc de Arta filmului a lui Béla Balázs, Principii de estetica futurista , de Ardengo Soffici, Colonia de arta de la Baia Mare , a lui I. Réti, Teatru descatusat de Tairoff, Arta teatrului de Gordon Craig, Commedia delle'Arte de Mario Appollonio, Istoria teatrului dramatic de Silvio D'Amico s.a.)

Abia in anii când a inceput sa se destrame ideea de a anexa cultura la „constructia socialista” a tarii si de a conferi misiune istorica partidului comunist, a devenit posibila depasirea determinarilor rigide si readucerea treptata a realului spre hotarele sale. Primele mele carti publicate aveau o fizionomie clara, pronuntata, determinata de orientarea progresista, de „stânga” a artistilor de care m-am ocupat si a operelor acestora (Tonitza, Aurel Popp, Vida de ex.) nemijlocit legate de viata societatii, cu interferente care denota, in esenta, un caracter social.

La Bucuresti, spre deosebire de Cluj, nimeni nu se ferea de mine. Au fost oameni, si nu putini, care mi-au intins o mâna fraterna ajutându-ma sa ma pun de acord cu mine insumi. Neavând unde sa locuiesc am fost gazduit ani in sir de Jean si Marioara Rânzescu, de Oleg Danovsky, de Raul si Rita Frunzetti, de Marga Ene-Badareu s.a. Ma simteam inconjurat din nou de un climat de bunavointa, politete, civilizatie. Se putea respira in voie. Altfel decât la Cluj, unde mai ales intelectualii aveau un sentiment acut al neputintei, socotind ca totul depinde numai de bunavointa autoritatilor. Prapadul dezorientarii s-a apropiat prea tare de ei.

Cu protectia lui Petru Groza si cu ajutorul lui Ion Vinte am fost incadrat la ESPLA ca redactor de carte. Pregateam pentru tipar, sub indrumarea colegiala si cordiala a lui Ionel Jianu, albume si lucrari de arta. „Clientii” mei erau I.D. Stefanescu, Virgil Vatusianu, Petru Comarnescu, N. Arginteanu-Amza, G. Oprescu, H. Blazian, Eugen Schileru, Viorica Guy-Marica, Remus Nicolescu, Julius Bielz, Vasile Dragut, C. Baraschi, Mircea Deac, Marin Mihalache, Mircea Toca, Horea Teodoru si inca multi altii din Bucuresti, Iasi, Cluj, Sibiu, Craiova. Aveam un program ordonat, care parea sa sugereze macar schita unui comportament coerent. Eram insa stânjenit de marea mea saracie, de imbracamintea mai mult decât modesta. Dar persoana mea nebagata in seama in general capatase un rost. Totul era altfel decât in Transilvania, unde staruia „morga austro-ungara” si spiritul ingâmfat al Uniunii Populare Maghiare – in partid, in administratie, pe strada si chiar in viata particulara. Ca sa traiesti tu intelectual român la Cluj trebuia sa ai un influent protector maghiar. Acesta iti vorbea mereu de „dictatul” de la Versailles, care a compromis sansele unei paci trainice. Fostii mei prieteni maghiari din Transilvania (nu si cei din Ungaria) nu voiau sa recunoasca ca participarea la cel de al doilea razboi mondial avea pentru români un sens moral. Era vorba de recucerirea unor tinuturi românesti rapite de rusi si de unguri, dar mai era vorba si de libertate, de apararea unui patrimoniu spiritual. Ungurii au lucrat – si mai continua sa lucreze – impotriva noastra cu ura. Ura aceasta a intrat in literatura, in arta, in poezie, in religie, in moravuri, in politica, in propaganda lor nationala si internationala. Pâna si cei mai pasnici, cei mai blânzi erau – si mai sunt – cuprinsi de antiromânism. Acest complex al dispretului este unul din componentele razboiului sacru pentru dominatie, pentru hegemonie.

Experientele proprii, câstigate in cei patru ani pe care i-am trait in Ungaria, m-au lamurit asupra politicii maghiare. Aceasta politica a facut din minciuna un principiu si din lipsa de omenie o lege, in ciuda afirmatiilor din discursurile oficiale despre care se stie ca toarna neadevaruri in tiparele tactice ale unor interese politice.

Printr-o categorica neluare in seama a fanfarelor – si a soaptelor – urii, am scris, dupa 1980, câteva articole publicate in limba maghiara in revista „A hét” din Bucuresti, unde ma aratam credincios nazuintelor mele vechi, continue, si colaborarii româno-maghiare, pentru regasirea noastra in edificiul culturii europene. Unele din aceste articole au fost republicate in presa budapestana. Dintre scrisorile venite din Ungaria pastrez una expediata de marele poet Gyula Illyés. Acesta imi scria ca le-a citit „cu mare interes”, considerându-le „O imagine consolatoare din trecut, ca sa incheie cu „multumesc – nu numai in numele meu”. Etc.

Cei care imi cunosc viata stiu ca am combatut totdeauna invrajbirea dintre neamuri, dar am reactionat energic la orice instigare la ura antiromâneasca, la orice incalcare a legilor umanitatii. De aceea nu puteam sa nu scriu, cu sufletul zguduit, despre suferintele românilor in anii Diktat-ului de la Viena ori despre marea ofensiva antiromâneasca a hungarismului, care a inceput inca in secolul trecut si dainuie pâna azi. Am vazut multe. Am vazut cu ochii mei o parte din crimele savârsite impotriva noastra si impotriva evreilor. Nu pot sa cred in superioritatea morala, politica, ori sufleteasca a unui popor care transforma suferintele altora – si crimele pe care le comite – in victorii nationale!

Regimul totalitar din România s-a indepartat de reprezentarea reala a „intereselor de clasa” pentru care s-a considerat a fi fost creat. Adevarul este ca P.C.R. din anii '60 nu mai avea audienta nici in rândurile fostilor sai partizani. Aceasta situatie a avut repercusiuni asupra viitorului sau. Dar si asupra destinului indivizilor. In cadrul istoric dat, momente de rascruce au aparut impreuna cu posibilitatea unor orientari in directii divergente ori chiar opuse programelor anterioare mult trâmbitate.

Acest fapt a fost cunoscut din experienta noastra de viata. Când s-a optat pentru acceptarea unor desfasurari sociale mai concesive, importanta politica a acestei hotarâri s-a situat dincolo de strategia si tacticile „luptei de clasa”. In acest context mie nu mi se mai cerea socoteala pentru trecut, adeseori nici pentru manifestari considerate anterior „negative”.

Când Ilie Murgulescu, in 1963, in calitatea sa de Ministru al Invatamântului, a intentionat sa ma repuna la catedra, el s-a adresat lui Ion Vinte, pe atunci vicepresedintele Comisiei Controlului de Partid. Acesta a dat de stire ca partidul nu se opune numirii mele la Universitatea Bucuresti fiindca ma considera „profund daruit muncii mele si legat cu fire trainice de viata, de diversele curente progresiste ale vietii sociale”. Si ca revenirea mea in invatamânt depinde de acum „exclusiv de aprecierea pe care o are ministerul despre calitatile mele profesionale. Restul nu conteaza”. Nici chiar „lupta de clasa!”

Ma refer la acest episod ca la un exemplu lamuritor pentru a ilustra transformarea fundamentala survenita in evolutia P.C.R., care in anii ‘960 incerca sa-si aduca neprietenii pe un anumit teren comun, chiar si in cazul când prin aceasta incercare erau situati alaturi cei considerati pâna ieri a fi dusmani de moarte: fosti exploatatori cu fosti exploatati etc.

Fireste aceasta conceptie era a unei perioade. „Ideologic”, lucrurile au ramas neclare si fara interes pentru viitor. Apoi a cazut „tiranul”, iar revolutia care a aparut, in decembrie 1989, a putut fi socotita drept un lucru de la sine inteles, desi parea oarecum improvizata, intâmplatoare, iscata parca fara truda nimanui, venita de aiurea. Ii lipsea acel flux de actiune dinamica ce genereaza credinta, energie. Ciocnirile cu noile realitati aveau sa apara mai târziu, iar revolutia a patruns in viata maselor prin legile votate ezitant de parlament. Au aparut si democratii care tiranizeaza, asemenea unor tirani. Taranii, muncitorii, intelectualii sunt indemnati sa-si inchine viata patriei si neamului si neaparat „sa-si uite necazurile si saracia”. Dupa caderea cortinei urma sa inceapa lumea noua in care Justitia, Libertatea, Virtutea aveau sa devina idealuri scolaresti.

Când m-am hotarât sa ma intorc la Stoiana am fost prevenit ca ma voi ciocni de o realitate potrivnica: cu aparatul administrativ comunist – astazi „democratizat”. Avertismentul s-a confirmat in mare parte. E adevarat ca lucrurile au aparut diferit de cum mi-am inchipuit.

Ceea ce m-a determinat sa ma intorc la Stoiana a fost in primul rând sufletul. Ma bucuram la gândul zilelor care ma asteptau. Intâlnirea cu pamântul si cu amintirea locurilor m-a impacat chiar si cu ideea stingerii, a trecerii a tot ce e viu. Fuga de la acest gând mi se parea nedemna – ignorarea ei imposibila. Fiindca la Stoiana toate legau viata de moarte, tineretea de batrânete, constiinta sinelui de instincte.

Dicere essere reminisci – a sti inseamna a-ti aduce aminte. Asa apar linistea, vraja si trecerea prin care ajungi de la lumina la starea intunecata a existentei – sau invers: la formula de a o insufleti. Au reaparut sentimente cunoscute de care imi aminteam desi le pierdusem pe cararile trecutului; m-am intâlnit cu alinarea si cu putinta presimtirii ori confirmarii adevarului. Stoiana a actualizat trairi stravechi, inceputuri si modele catre care nazuiam, experiente dramatice si imaginea sensibila a familiei, cu neguri trecatoare venite din adâncuri, dar si cu lumini stralucitoare. Atingerile dintre natura si spirit, dorul adus de adieri usoare si sonore, miresmele arborilor si ale ierbii, insotite de culorile nostalgiilor erau parca tot atâtea amintiri fugare ale existentei anterioare, traite la un loc cu sperante, sovaieli, cu gânduri fara tinta...

Recitind rândurile de mai sus, recunosc in ele urmele respiratiei mele nelinistite si a unei dificultati, caracteristica starii de spirit in care ma aflu de fiecare data când ma intâlnesc cu un episod din povestea vietii mele. Esec ori lipsa de cumpatare?

Dar sa vorbim despre revenirea mea la Stoiana. Drumul acestei reintoarceri a trecut intâmplator prin Gherla. Era in vara anului 1990, când m-am intâlnit cu doctorul Silviu Peteanu, directorul spitalului. Era un om care mai pastra in constiinta sa ideile epocii trecute si ale evenimentelor ei. Il supara anume ca eram in cautarea unei case in satul meu, in timp ce dispensarul comunei Cornesti ocupa, prin „abuz comunist”, casa care apartinuse familiei mele. Am aflat atunci ca dispensarul functioneaza in numai 2-3 camere, celelalte – cinci-sase – fiind neutilizate. Dupa ce m-am instalat in fosta noastra casa, in doua incaperi, am constatat cât de bine informat era jovialul doctor Peteanu. Casa era intr-adevar aproape libera, atât doar ca mai multe odai erau blocate, ticsite fiind de maldare de gunoaie felurite: câteva vagoane de ambalaje putrezite, aparate dezmembrate, frânturi de mobilier medical ori spitalicesc, mari cantitati de medicamente expirate, tifoane si vata mucegaite etc. In câteva camere, sefa dispensarului, recent numita in functie, o doctorita cu dorinte de capatuiala grabnica, inmagazinase saci de ingrasaminte chimice, ea având pasiuni agricole, concretizate, in colaborare cu familia ei clujeana, pe terenurile primite de la primarie din fostele mele proprietati.

De altfel dispensarul avea o activitate modesta: prea putini bolnavi pentru doi medici, trei asistente, un vizitiu, o femeie de serviciu. In anii comunismului, populatia comunei Cornesti, formata din noua sate, scazuse de la 15.000 de locuitori la 1200. In ultimii 25 de ani nu se mai nascuse nici un copil in comuna. Notez toate acestea cu o oarecare resemnare, caci impartasesc sentimentul ca cele ce s-au intâmplat nu sunt cele ce se cuveneau sa se intâmple.

In sat ramasese ceva din amintirile de odinioara, plutind in aer, ca o tristete a sufletului. Sat fara copii, cu oameni batrâni si obositi, cu substraturi sufletesti tainice, bizare, de semi-sateni, vietuind in case imbatrânite si ele! In general cu oameni marunti la suflet si la omenie, vicleni si conventionali, fara cântece, fara port si fara obiceiuri traditionale, incercând sa arate ca n-ar fi ceea ce sunt. Când am intrebat o femeie, Emilia, pe care o stiam din anii copilariei sale, cum au dus-o in socialism, mi-a raspuns cu sinceritate spontana: „n-am dus-o rau, am furat cât am putut!” Obiceiurile satenilor erau adaptate conventiilor lumii „socialiste”. Era de fapt experienta unei vieti. Singura lor experienta. M-am intrebat: dar religia? Religia s-a pierdut in superstitii si formalism, legile sale morale se transformasera in cuvinte fara continut. „Sa nu furi! – o vorba goala! De altfel oamenii satului sunt istoviti de munca si exploatati de copii, de nepoti si de neamurile de la oras. Numai satenii? Nu suntem oare cu totii atinsi de aceeasi boala? Situatie ciudata – dupa ce 60 de ani in sir eram fugariti pe toate vârtejurile, smulsi din contextul nostru, destinati a fi transformati in supusii unor puteri inaccesibile.

In toti acei ani am trait istoria cu mult mai mult decât putea sa incapa in modesta noastra existenta. Astfel ceea ce ni se da astazi cu aparenta bunavointa nu ni se da gratis: la timpul lor toate au fost platite scump, cu suprapret.

Corpul functionaresc activ inca si azi, ieri era instalat in zone inaccesibile. Intre noi se afla invizibila bariera a „autoritatii” care impiedica orice contact. Aveam si alte interese.

Preocupat de consolidarea sistemului sau, de ordine mai ales, „comunismul” voia sa impuna in toate sferele vietii cumintenia si supusenia. Regimul totalitar transformase birocratia intr-o unealta a autoritatii sale, a sistemului existent. Dar lumea, in general, ar fi vrut – si a vrut – schimbare. Iar acum când am iesit din mecanismele prestabilite si ne intâlnim cu cei care ne tratau autoritar si doctrinar foarte de sus, ne simtim ca la teatru. Noi in sala – si ei tot pe scena. Noi in contradictie cu rolurile lor oficiale, iar ei fara sa-si mai inteleaga, ca persoane, rolurile – si rosturile.

Dar oare nu suntem cu totii subordonati evenimentelor?

Si totusi, cum se va vedea, vor reapare si exponentii patimasi ai deprinderilor apuse, gata sa continue lupta vechiului sistem. Unii mai stabili – secretari, referenti, medici veterinari ori directori de prefectura.

Ne-am intors la Stoiana in 1991 vara, dupa ce un mic soc a spulberat comunismul fara sa-i destrame birocratia si nici pe birocratii de baza de care s-a servit. Oamenii „vechiului regim” nu pareau deranjati de evenimente si nici nu erau in pericol. Puternici, fermi si greu penetrabili, ca toti cei exersati in mânuirea puterii, ei isi continuau activitatea fara sa traiasca in istorie. In constiinta lor schimbarea a fost lipsita de principii. S-au schimbat numai stapânii. Autoritari, impunatori si bine imbracati, oamenii fostului aparat comunist isi continua drumul vietii aparent nestingheriti.

La Cornesti, comuna de care apartine satul Stoiana, se instalase ca primar la revolutie (dupa versiunea satenilor „a pus mâna pe primarie”) medicul veterinar, convertit, ca foarte multi altii, de la un comunism ortodox, autoritar si ingâmfat, agresiv si intolerant la o „democratie” la fel de autoritara, agresiva si intoleranta. Ca partizan al noii „credinte”, adaptata cu o rapiditate uimitoare la noua tehnica politica, ii judeca aspru si fara drept de apel pe fostii sai tovarasi si colaboratori. Pentru ca au fost „comunisti”! Cu aceasta forma de metamorfozare, el s-a considerat un element util, purificat, incadrat in avântul general, dar operând cu vechile metode – altele nici nu cunostea – pentru a-si impune vointa, prejudecatile si – desigur – interesele personale. Devenise astfel si el un exemplu ori model pentru neofitii acelei perioade. Un singur lucru nu-i reusise – sa-l dea afara pe secretar. Acesta fiind numit de prefect, numai prefectul era indrituit sa-l schimbe.

La nivelul prefecturii judetului, situatia era identica cu o deosebire: sefii erau numiti de guvern. Corpul functionaresc a fost preluat tale-quale de la vechea conducere a P.C.R., ca un organism birocratic stabil, pâna si in epoca postrevolutionara, destul de confuza de altfel. Cunoscându-l mi-am dat seama ca P.C.R. a stiut sa „selectioneze” si sa promoveze cadre potrivite sarcinii pe care o aveau. Femei si barbati stilati, bine imbracati, iscusiti, cunoscatori a toate cele necesare, versati in rezolvarea operativa – sau neoperativa – a treburilor. Luând act de calitatile lor mi-am amintit ca am de a face cu o categorie speciala, necunoscuta de mine. Fiindca in toti anii puterii comuniste nu avusesem nici o relatie cu autoritatea decât in imprejurari fortuite – la schimbarea buletinului de identitate, la obtinerea unui pasaport...

O singura data am fost in audienta la Leonte Rautu si la Miron Constantinescu, primul era vicepresedintele Consiliului de ministri, celalalt ministru adjunct la Ministerul Invatamântului. Era in 1968. Ceream sprijin ca sa pot pleca in RFG cu un grup de 30 de studenti in istoria artei, invitati prin mine de catre D.A.A.D. (Deutscher Akademischer Austauschdienst) din Bad Godesberg. Si alta data când trebuia sa obtin avizul lui V. Vaida, prim secretarul regionalei P.C.R. Cluj, ca mama sa poata primi o pensie de cca 400 lei de la Uniunea Compozitorilor, exoperata de Ion Dumitrescu si Zeno Vancea. (Ca vaduva de prefect, mama era privata de pensia ce i s-ar fi cuvenit de la stat.)

In primii ani de dupa revolutie m-am obisnuit, incetul cu incetul, cu noile imprejurari care ma obligau sa-mi rezolv problemele singur. Toate usile erau deschise, toate fetele zâmbitoare ostentativ.

Figuri, indiferent de grad, care isi revendica dreptul de a considera evenimentele mai deosebite legate de persoana ori de personalitatea lor. Figuri care se considera pâna azi, intr-o continuitate – neintrerupta nici chiar de „evenimentele” din decembrie 1989 – cei mai reali reprezentanti ai statorniciei istorice; purtatori de drapel ai „nazuintelor colective”, carora le dau expresie aparând când „interesele poporului”, când „interesele statului”, când legalitatea unei constitutii abrogate. Figuri care nu au luat in râs propria lor decadere, nici credintele si imaginile pe care le-a sfarâmat revolutia.

Inainte de a ne adresa unor exemple concrete, colorate in rosu, este necesar sa precizam ca „interesele poporului, ale statului”, argumentele „luptei sociale pentru interesele statului”, rostite pe fata ori in forme obscure vizeaza direct ideea insasi de proprietate si formele activitatilor private si egoiste ale unor indivizi, incercarile de stabilizare ale existentei prin acumulare de bunuri personale, dreptul de libertate etc.

Obiectivitatea ca si exactitatea circumstantelor cer sa fie atestate de documente.

Din numeroase scrieri birocratice – memorii, plângeri, reclamatii etc. – pentru a evita repetarile, fiind vorba, in fond, de o tema cu variatii – voi face referire numai la câteva.

Iata in rezumat adresa mea catre Prefectul judetului Cluj 3, in care am revenit la o sesizare premergatoare, datata 17 februarie 1994, unde ma plângeam de comportamentul agresiv al unor functionari publici din subordinea prefecturii. M-am referit anume la amenintarea ca „voi fi dat afara din Stoiana (unde locuiesc in prezent si unde am domiciliat fara intrerupere, din 1912 pâna in 1948) si evacuat din fosta mea casa familiala” etc. Cel care a formulat amenintarea a fost, repet, secretarul primariei Cornesti.

In concretizarea amenintarilor, rostite de secretarul primariei, acesta, impreuna cu ajutorul de primar a organizat o campanie de presa impotriva mea si in acest scop au invitat un redactor de la „Adevarul de Cluj” si alti gazetari, de la „Evenimentul Zilei”, „Tineretul liber”, „România libera” ca sa ancheteze cazul meu si sa ma denunte in fata opiniei publice pentru abuzuri etc. Câtiva gazetari au si fost la Stoiana si la Cornesti; au facut „cercetari pe teren” la una din cârciumile satului, au fost chiar si la locuinta mea, incercând sa-l interogheze pe medicul de la dispensar si pe o asistenta. R.V. si alti gazetari s-au intretinut cu ajutorul de primar, care le-a furnizat diverse informatii „compromitatoare” despre mine...

Cei de la primarie – majoritatea lor fosti “activisti de partid” – au atâtat spiritele localnicilor, insinuând ca as fi un exponent al ideilor si practicilor comuniste si, ca atare, as actiona pentru confiscarea proprietatii satenilor. Etc. etc.

In adresa se fac ample referiri la „cazul” morii de la Stoiana, care apartine familiei mele din 1850, fiind modernizata in 1938. Utilajele morii au fost vândute in mod ilegal, in toamna anului 1990, pentru suma de 106.000 lei (pretul unui automobil) unor morari.

Despre aceasta tranzactie, Prefectura Judetului Cluj 4, face urmatoarea constatare: „Contractul de vânzare-cumparare este lovit de nulitate absoluta”... „este un act juridic savârsit in frauda legii”. Etc. Dar dupa doi ani, in 1994, domniile lor considerându-se aparatori ai „intereselor statului” nu mai contesta valabilitatea contractului prin care, contrar dispozitiilor legale, a fost vândut, de o unitate subordonata prefectului, utilajul morii de la Stoiana si, in aceleasi conditii, au mai fost vândute utilajele altor 22 de mori din zona...” la preturi modice de la 4600 la 200.000 lei!

„Datorita schimbarii de conceptie a Prefecturii Cluj – scriam in reclamatia mea adresata prefecturii – problema vânzarii ilegale a morii de la Stoiana si a altor 22 mori din zona, capata o semnificatie problematica prin aceea ca astazi prefectura nesocoteste, cu buna stiinta, legile tarii pe care le respectase ferm in 1992. Sau a fost preluata succesiunea regimului inlaturat de revolutie in numele unui utilitarism pragmatic, de esenta conservatoare?”

„Iata una din infatisarile unei birocratii care, motivând ca serveste interesele statului, creeaza constient un climat favorabil imposturii, escrocheriei, coruptiei... Evident s-a procedat ilegal. Dar ilegalitatea nu-i deranjeaza pe cei ce o practica, si nici pe dl director al Prefecturii Cluj.”

In continuare am aratat ca „rândurile de mai sus au rezumat succint unele procedee din practica generala a sistemului folosit de cei ocrotiti de birocratia Prefecturii Cluj, complice si toleranta... Astfel «dreptul» pe care solicitantii unor cauze juste, interesati in valorificarea unor drepturi reale, trebuie sa le accepte cu umilinta si resemnare in fata unei pervertiri savârsite de dictatura birocratilor nesupusi autoritatii vreunui control democratic. Birocratia Prefecturii Cluj, impreuna cu directorul ei general nicidecum nu constituie o exceptie”. „Dar birocratii locali crescuti in practicile comuniste, atât la nivelul Comunei, cât si la nivelul Prefecturii nu se resemneaza si astfel, in numele «interesului statului» continua sa practice metoda «luptei de clasa».” „Cu patima indârjita, ca in anii ‘950, ei aplica forta abuziva, ierarhia cantitatii, religia mediocritatii ingâmfate... Ei nu se sfiesc sa fie identici cu predecesorii lor, ori cu ei insisi dupa cum erau (...) in timp ce categoria sociala din care face parte un biet solicitant este nevoita sa se concilieze in sinteze melancolice cu ideile si practicile care pâna in 1989 incercau sa-l suprime” (...) „Astfel si Prefectura Cluj, si Primaria Cornesti, si seful Postului de politie, ignorând conditiile istorice, se considera indrituiti sa-si afirme ambitiile de supraspeta, uneori cu veleitati de zei atotputernici, rataciti printre niste bieti pamânteni. Fie ca sunt directori generali, fie ca sunt primari ori secretari. Unul mi-a pus in vedere, intr-o maniera agresiva sa parasesc Stoiana, celalalt mai cultivat la vorba, m-a asigurat ca voi fi deposedat prin justitie de tot ce mi s-a restituit de lege...”

„Prin faptul ca sunt birocrati de tip totalitarist, ei cred ca au dreptul sa fie considerati niste entitati cu finalitate autonoma. Mai concret: ambii deveniti reprezentanti ai birocratiei post-comuniste se simt justificati pentru ca au ramas pe loc. Si pentru ca au ramas, a ramas si lupta de clasa. (...)”

In concluzie:

„Asta este situatia Domnule Prefect.

„Si totusi eu continui sa cred ca omul se naste cu anumite prerogative inalienabile, pe care nici o tiranie si nici un bandit nu i le poate lua”.

Ca urmare a demersului meu, Prefectura Cluj, cu semnatura directorului general, mi-a dat urmatorul raspuns (adresa nr. 1170/1994):

„La scrisoarea adresata domnului prefect, prin care va manifestati nemultumirea... etc., va facem cunoscut urmatoarele: Aspectele sesizate au fost analizate in comuna de un colectiv format din reprezentantii Prefecturii si Consiliului Judetean (...). Cu aceasta ocazie a fost atentionat personalul comunei si mai ales secretarul pentru conduita necorespunzatoare generata de... inlaturarea unor probe concludente de catre instanta de judecata. Este regretabil ca aceste aspecte au facut obiectul unor discutii neprincipiale, in loc sa fie valorificate conform prevederilor legale. Daca apreciati ca faptele respective intrunesc elementele constitutive ale infractiunii de calomnie sau defaimarea activitatilor judecatoresti, va rugam a va adresa cu plângere penala. (Semnat: director general)

Am reprodus din cuprinsul corespondentei pasajele de mai sus cu acea convingere ca infatisarea complexa a realitatilor timpului nostru nu poate fi pusa in evidenta decât prin intâmplarile vietii cotidiene, prin aratarea crizelor si confuziilor sale. Cu aceeasi intentie reproduc si raspunsul pe care l-am dat dlui prefect al judetului Cluj:

„Când confirm primirea adresei dv. (nr. 1.170/1994), ce poarta semnatura directorului general al prefecturii, sunt nevoit sa constat ca ma aflu in fata unei neintelegeri. Anume: adresându-ma dv. eu nu mi-am manifestat nemultumirea fata de atitudinea Primariei Cornesti, cum se scrie in adresa Prefecturii ci v-am adus la cunostinta un caz flagrant de comportament iresponsabil din partea unui functionar de stat, aflat in subordine ierarhica fata de Prefectura judetului Cluj.”

„ Faptele negative – cum impropriu le califica Prefectura – daca «intrunesc elementele constitutive ale infractiunii de calomnie sau defaimare a activitatii instantelor judecatoresti” (asa scrie in adresa dv.) „ nicidecum nu ma privesc pe mine ca persoana, ci privesc reputatia Magistraturii Române, ca si autoritatea Statului Român.” (...) „Si totusi in fata defaimarii Justitiei Române si a magistratilor tarii, reprezentantii Prefecturii si ai Consiliului Judetean ma invita... sa ma adresez (cui?) cu plângere penala.”

„Din adresa dv. se mai intelege ca Prefectura Cluj (...) se alatura calomniei formulata de Primaria Cornesti când, incercând sa justifice comportamentul nescuzabil al unui functionar de stat se refera la «inlaturarea... unor probe concludente de catre instanta de judecata.» (In locul celor 3 puncte in adresa dv. se afla cuvântul «afirmativ», ca o precautie a celui care a redactat ori a celui care a semnat adresa Prefecturii Cluj. (...)

„Domnule Prefect: Ma aflu aici la Stoiana de unde am fost deportat cu intreaga mea familie in 1948. Atunci a actionat impotriva mea „lupta de clasa”. Astazi „luptatorii” de ieri, in noua lor ipostaza, lovesc din nou si tot in mine cu argumentele de ieri. Adica tot «lupta de clasa», de data aceasta motivata nu cu «interesele poporului», ci cu «interesele statului».

„In expresie locala, de folosinta obsteasca, acestor „luptatori” li se zice «banda de la primarie»”.

„Aceasta banda este patronata.

Citind adresa Prefecturii Cluj se poate lesne deduce cine ii patroneaza – cu sau fara voie”.

Cu data de 10 mai 1994 (nr. 1.170/I), Prefectura Cluj, sub semnatura prefectului, isi arata pentru prima data nemultumirea fata de unele afirmatii din scrisorile mele. Din scrisoarea prefecturii rezulta ca in loc de instituirea unei anchete obiective este atentionat cu otrava urii un fost mosier , ramas – ori uitat – in circulatia sanguina a vremurilor de azi. Adresa se incheie astfel: „... apreciem ca Prefectura si-a exercitat in mod corespunzator prerogativele, nefiind cazul etichetarii unor actiuni sau persoane din cadrul institutiei noastre de maniera in care ati procedat.”

Dupa acest raspuns iritat, dialogul dintre mine si prefectura a incetat cu acea concluzie a mea ca n-are nici un rost sa ma confrunt cu un grup mic care, cu amintirea unui privilegiu de pe vremea administratiei comuniste, cauta sa terorizeze majoritatea pe care ar trebui s-o serveasca in spirit de justitie si de democratism exemplar.

Dar asemenea intâmplari tensionate pot avea si consecinte benefice. Personal, am renuntat sa mai cer socoteala ori sa fac reprosuri. In schimb m-am adresat direct Consiliului local, participând si la sedintele acestuia, fara sa asociez interventiile mele de vreun conflict. Am insistat sa scot la iveala consecintele nefaste ale unor deprinderi anterioare si ale comportarii instaurate in practicile administrative de „partidul unic”. O data recunoscute ori identificate consecintele acestora, ele au fost temperate, daca nu chiar eliminate. Istoria este bogata in asemenea intâmplari, prin care obiceiuri pâna ieri puternice sunt invaluite de oprobiu general. Nu numai in legatura cu politica. In cadrul oricarei actiuni omenesti se pot ivi stari conflictuale, nu neaparat la intensitati dramatice.

Cu noile alegeri din 1996 s-au schimbat mai multi membri ai Consiliului local. A reintrat in activitate obsteasca si fostul primar de dupa revolutie care – desi a devenit adeptul unui nou partid si s-a acomodat aranjamentelor la moda asociindu-si profesia cu negustoria pentru „a-si putea asigura traiul de toate zilele” – nu pare ca a izbutit sa se smulga din vârtejurile unui trecut politic, astazi repudiat.

Viata este plina de surprize, mai ales când se vadesc reale inceputuri de noua orientare politica.

Cu totul altfel decât erau sperantele, unele lucruri cu care ne confruntam se infatiseaza asemenea unui sistem consacrat al deprinderilor arbitrare si strâmbe. Sa fie oare vorba doar de o amara indiferenta fata de confuziile perioadei pe care o traversam in cadrul dezordinii generale? Ori poate are dreptate vecinul meu de pe ulita ungureasca, dupa a cui parere exersatul „comunism” al birocratiei locale nu poate fi transformat in democratie? Chiar si in cazul când unele intentii ar fi bune, ele nu sunt potrivite cu puterile noastre. Apoi mai lipsesc si acele stimulente spirituale ale caror consecinte se manifesta in inflorirea libertatii. Vigoarea nationala a slabit si ea impreuna cu virtutile patriotismului. Au ramas, in schimb, interesele materiale, ca singurele forte motrice ale oamenilor. Fara puterea de a accepta cu sinceritate, cât si de a refuza cu fermitate, lumea si-a pierdut curajul. Nimeni nu se gândeste la vecini, ba, dimpotriva, toti sunt preocupati sa culeaga roadele ruinarii celorlalti. Ceea ce ii mai insufleteste pe oameni nu este nimic altceva decât propriul lor interes.

Voi recurge din nou la exemple. Unul ne este oferit de cuprinsul corespondentei mele cu Spitalul Orasenesc Gherla.

Sa urmarim deci istoria aceasta pentru a intelege greutatea de a rupe legaturile cu trecutul: la 30 aprilie 1995 am rugat Spitalul orasenesc Gherla „sa reflecteze cu luare aminte asupra situatiei despre care relatez in legatura cu casa familiei mele din Stoiana, utilizata, partial, ca local al dispensarului medical.”

Cu referire la faptul ca „in urma initiativei spitalului, Sfatul Popular al Raionului Gherla (cu adresa nr. 2107/11 martie 1960) a cerut Tribunalului Popular Gherla sa intabuleze dreptul de proprietate asupra acestei case in favoarea statului român, (deposedându-i astfel de caminul lor familial pe adevaratii proprietari tabulari, adica pe Lenci Sorban, pe Guilleaume si Raoul Sorban, „cu ultimul domiciliu cunoscut la Stoiana”), pentru a instala acolo, dispensarul aflat in subordinea Spitalului de la Gherla, am aratat ca dupa Revolutia din 1989, „in modul cel mai firesc am revenit la domiciliul meu, cu asentimentul conducerii spitalului, respectiv al directorului acestuia, dr. Silviu Peteanu”.

„Reinstalarea – citez din scrisorile mele – a avut loc fara probleme, intrucât casa era goala in cea mai mare parte a ei. Anume, din 9 incaperi, abia 3 erau efectiv ocupate. In privinta starii in care se afla casa, aceasta, la prima vedere, parea nevatamata, desi de fapt era intr-o stare jalnica: ploua prin acoperis, instalatia de apa era in buna parte furata, grinzile de sustinere ale sarpantei putrezite, ziduri de sustinere crapate, dusumeaua din pod furata si ea. Mai lipseau usi, ferestre etc.

Initial, adica in 1991, când dr. Silviu Peteanu fusese director, intre spital si mine a intervenit o intelegere verbala, in sensul ca ocupând spatii libere in edificiu voi repara, in schimb urgentele. Abia in martie 1994 s-a intocmit o conventie scrisa prin care mi s-a fixat o chirie lunara de 29.700 lei, majorata de noua conducere la 50.000 lei (suma ce echivala atunci cu 1/3 parte din pensia mea). Am considerat insa drept o inlesnire importanta compensarea chiriei cu o parte din cheltuielile necesitate de reparatii.

Daca as intentiona sa continui citatele din scrisoare, ar trebui sa transcriu aici inca multe – prea multe – pagini lipsite de interes pentru cititor. Nu pot sa nu vorbesc insa despre ceva care nu m-a parasit toata viata – un fel de pornire impotriva autoritatii in general, dar mai ales impotriva celei obisnuite sa vorbeasca „de sus”. O atare aversiune este asemenea unui instinct – fara sa-mi dau seama de unde mi se tragea. Or, noua conducere a spitalului a incercat sa foloseasca un ton autoritar, probabil pentru a contrabalansa reprosul direct si indirect cuprins in sesizarile mele, pe care mi-am permis a-l face. Intre altele m-am referit la cantitatea enorma de gunoaie si hârburi dosite in camerele nefolosite; la unica latrina nevidanjata, dupa spusele personalului, de peste 20 de ani! Am mai incercat sa protestez de obiceiul vizitiului de a-si adapa calul direct din „videra” fântânii, adica din galeata care servea pentru scoaterea apei de baut...

Cum am constatat din experienta revenirii mele la Stoiana, era mult mai usor sa reconstitui intâmplarile unei perioade decât atmosfera si conventiile ei. Acestea isi lasau semnele mai ales in mici episoade, de genul acelora despre care incerc sa vorbesc.

La putin timp dupa ce a luat cunostinta de cuprinsul intempestiv al scrisorii mele, noua conducere a spitalului a reactionat impulsiv si – as zice – chiar violent, cu un fel de inversunare pe care nu am inteles-o. Mi-am dat seama insa ca „sefii” continuau sa aiba iluzii, fiind convinsi ca dreptatea poate fi numai de partea lor. Comportamentul spitalului mi s-a parut aberant – o reactie ce nu putea fi motivata nici macar de vreun interes, intrucât nevrând sa faca investitii in repararea unui edificiu necorespunzator, conducerea hotarâse sa mute dispensarul (2 incaperi) intr-un alt edificiu. Dar lumea e facuta altfel decât ne-ar place, drept care trebuie sa o iei cum este si nu cum ai dori sa fie.

In ziua de 5 iulie 1995 s-a pus la cale din initiativa sefei dispensarului, o doctorita, o strategie menita sa ma oblige la resemnare in fata a ceea ce ar fi trebuit sa se intâmple. Pentru a se asigura calea spre organizarea unui fel de camin particular – privatizat – destinat batrânilor cu stare, in edificiul dispensarului (situat intr-un parc), in intelegere cu cei din conducerea spitalului si in prezenta acestora se consemneaza intr-un proces-verbal cauzele care stânjenesc buna – ori normala – desfasurare a functionarii dispensarului comunei Cornesti. Pe baza acelui proces-verbal, conducerea din Gherla redacteaza urmatoarea scrisoare 5 adresata mie:

„Prin prezenta va aducem la cunostinta ca, din verificarile efectuate de Conducerea spitalului Orasenesc Gherla, la Dispensarul medical comunal Cornesti, amplasat in satul Stoiana, in data de 5 iulie a.c. au reiesit o serie de neajunsuri, in principal datorita unor mici neintelegeri. Aceste neajunsuri influenteaza negativ intreaga activitate medicala din teritoriul acordat dispensarului medical, din care aratam: punerea de catre dv. in discutie a programului de functionare a dispensarului si a modului de lucru a cadrelor medicale; folosirea de catre dv. a unor spatii la parterul cladirii, spatii absolut necesare bunei desfasurari a activitatii medicale (N.B. din aceste spatii am evacuat vagoanele de gunoaie, „depozitate” acolo in cursul unor decenii!), detinerea unui câine care conturba intreaga activitate in incinta dispensarului si in special consultarile de cabinet; etc. etc.

Domnule profesor, asa dupa cum am stipulat in adresa noastra 910/15.05.1995 imobilul in care functioneaza D.M.C. Cornesti este proprietatea statului român” etc.

Cum pâna la data de 1 iulie 1995 nu ati restituit semnata aceasta conventie, tinând cont si de cele aratate in prima parte a prezentei scrisori, incepând cu data de 1 iulie, din punctul nostru de vedere consideram respectiva conventie nula.

Fata de aceasta situatie, va rugam ca intr-o perioada de 15-20 de zile, dupa primirea prezentei, sa ne comunicati data la care sunteti dispus sa predati spatiul respectiv (semneaza: Director; Director Adjunct, Contabil sef).

Limbajul acesta, imi spuse un prieten, arata cât de mult le lipseste intelepciunea si bunul simt unor oameni care nu s-au vindecat de infectia morala a totalitarismului. Si in ce masura nu a disparut inca pata aceea rusinoasa de duplicitate, orgoliu si prefacatorie pe care a intiparit-o politica, care a facut din lipsa de omenie – lege.

Dar surpriza! Patru zile mai târziu am primit, tot prin posta, tot de la Spitalul Gherla, o noua adresa, având acelasi numar de inregistrare si aceeasi data, semnata de aceiasi conducatori ai institutiei. O adresa mai scurta decât precedenta, dar cu alt cuprins si cu alte concluzii. Discernerea acestor deosebiri este la indemâna oricui. Iata textul acestei noi adrese:

„Incepând cu data de 1 iulie 1995, din punctul nostru de vedere consideram respectiva conventie nula. Fata de aceasta situatie, ramâne la latitudinea dv. sa procedati cum considerati; respectiv sa predati spatiul ce-l ocupati dispensarului, sau sa interveniti la Directia Sanitara a judetului Cluj pentru inchirierea in continuare a acestuia, ori gasirea altei modalitati legale de ocupare a spatiului respectiv.

Mentionam ca incaperile ce le-ati ocupat pâna la 1 iulie , nu afecteaza, ca suprafata, spatiul necesar activitatii normale a dispensarului.”

Asa sunt vremurile! Cu mai multa patima decât dreptate, cu o infierbântare nesanatoasa si despotica, cu stari de tensiune si impulsuri de violenta. Inca nu s-a ivit noul cuprins, „ideea noua” dar nu in haine de imprumut, ci iesita din indelungata si fireasca framântare de veacuri.

Datorita unor meschine ambitii si interese (de „confiscare”, de data asta in interesul privat al unei doctorite!) conducerea spitalului a masurat cu propria sa masura si a exclamat: „cine esti tu expropriatule”! Apoi a vrut sa stârneasca furtuna. Dar aproape simultan s-a corectat. A renuntat oare la orgoliu, la sentimentul (indiscutabil) al propriei puteri si a revenit macar la norma dreptatii, daca nu si la elementara politeta?

„Te istovesti, amice!”, imi spuse cu o voce plina de bune intentii si grija pentru persoana mea acelasi vecin de pe ulita ungureasca. „Te istovesti!” Parca ar sti ca fac o munca prea obositoare pentru un batrân. De ce vrea sa ma previna? El n-a inteles oare ca vremurile ma indeamna sa caut si sa cer raspunsuri drepte la intrebari, sa gasesc solutii pentru cotitura pe care o face mersul lumii? Acel mers al lumii care m-a obligat - si ma obliga nu numai in orizontul meu si al familiei – sa nu concep viata ca pe o idila. Si cum niciodata nu m-au ocolit pericolele, a trebuit sa ma familiarizez cu ele. Si tot datorita lor sunt silit sa interpretez viata ca pe o lupta.

Cine oare mi-a spus o data ca o viata adevarata nu poate exista fara cunoasterea satanei si a demonilor? Si nici fara o continua lupta impotriva lor! O asemenea lupta, contra a tot ce este nedrept, lipsit de nobleta, viclean si nefiresc, am privit-o - si am considerat-o – drept o distinctie, ca pe o reintoarcere la forta sentimentelor binecuvântate, prietenesti - si de aceea obligatorii – ale vietii insasi.

Vremurile noastre invalmasite de ape tulburi au pus capat acelei credinte comune care vedea in justitie ceva solemn, nepartinitor, sever, dar drept fiindca astazi justitia practica adeseori un gen inferior, dubios, corupt, sfidator si nedrept prin consecinte.

Ar fi oare mai bine sa trecem cu vederea adevarurile neplacute, din motive de precautiune sociala, sa nu vorbim de anumite experiente? Cu alte cuvinte sa ne exersam in tacere, continuând a trai cu amintirile acelor timpuri in care justitia la toate nivelurile sale isi indeplinea rosturile, fara sa observam ca omul societatii actuale cu sau fara voie, se desparte de aspectele vechi ale uzantelor judecatoresti?

Formulând o asemenea observatie as dori sa deslusesc contururile cât mai clare ale acelor probleme cu care ma confrunta viata “libera”, fara sa trec sub tacere diversele situatii impânzite cu noi nedreptati si abuzuri. Or, sa fie oare lumea istorica atât de lipsita de masura, incât cu aceleasi arme cu care a inlaturat nedreptatile isi croieste din nou o soarta potrivnica?

Nu voi incerca sa analizez confuzii juridice in amploarea abundentelor lor, dispersate in diverse sectoare publice si particulare, ci ma voi limita la unele imprejurari in care au aparut niste relatii speciale dintre constelatia politica periferica, exprimate in abuzuri, falsuri, coruptie si alte, diverse ilegalitati. Voi cauta sa nu impovarez relatarea cu “stilizari” la intâmplari cât se poate de obisnuite, respectiv la rezolvarea lor pe cai birocratice si juridice de-a lungul a peste zece ani, cu numeroase anchete, amânari si expertize, in cadrul unor procese penale si civile, incheiate cu nesanctionarea, in nici un fel, a vinovatilor dovediti ca atare.

Iata un asemenea caz:

Ca fost proprietar de terenuri agricole am beneficiat de prevederile articolului 9 din Legea 18/1991. Ca atare urma sa mi se restituie – prin reconstituire – 10 ha de pamânt arabil ori echivalentul acestuia in pasune, fâneata, livada etc.

Urmând dorinta mea expresa mi s-a restituit o suprafata de livada devenita, prin imbatrânire, “fâneata”. Optiunea mea era de natura strict personala. Eram legat din copilarie de locurile revendicate cu o cuviinta sufleteasca de natura sentimentala, ce mi-a ingaduit sa simt, tulburator, altceva decât imi mijlocea priceperea si privirea. In imaginea interioara, datorita acestei stari exista ceva ce cuprindea mai mult decât o simpla reflectare obiectiva.

Suprafata solicitata a fost masurata oficial in prezenta mea de inginera specialista in agronomie, angajata primariei Cornesti, totodata sotia primarului, medic veterinar. Livada era mentionata in Cartea Funciara cu denumirea “sub vie”, cu precizarea suprafetei. Masurata, s-a confirmat ca are cca 5 ha. Urma, in continuare, sa mi se acorde in alta parte inca cca 5 ha in completare. Efectuaerea formalitatilor premergatoare punerii in posesie, respectiv a eliberarii Titlului de proprietate a revenit inginerei, primarului si unei comisii. In toamna anului 1992 mi s-a facut propunerea telefonica (aflându-ma la Bucuresti) de a accepta in completare si o suprafata din vecinatatea curtii mele. Apoi in aprilie 1993 am fost invitat de primarie sa preiau Titlul de proprietate, prilej cu care am constatat ca terenul “sub vie” figureaza ca având cca 10 ha nu cca 5, cât avea in realitate, motiv pentru care am refuzat preluarea titlului.

Dupa discutii prelungite vreme de 2-3 ani, noul primar m-a atentionat ca nu am dreptul sa refuz titlul, fiindca la data de 3 decembrie 1992 am semnat Procesul verbal de punere in posesie pe baza caruia s-a si intocmit Titlul de proprietate. Dar, dupa ce a devenit evidenta lipsa de asemanare dintre semnatura mea si semnatura aplicata pe formular, am fost indrumat sa ma adresez Prefecturii pentru anularea titlului. La rândul sau Prefectura a transferat sesizarea mea Parchetului de pe lânga Tribunalul Cluj, de unde cazul a fost repartizat spre rezolvare Procuraturii de pe lânga Judecatoria Gherla. 6

Ancheta Politiei Municipiului Gherla a stabilit ca semnatura atribuita mie nu imi apartine dar si faptul ca in locul meu a semnat inginera primariei Cornesti, lucru recunoscut de faptasa . Datorita acestui fals am fost deposedat, pe o perioada de opt ani, de dreptul de folosinta asupra celor cca 5 ha. Ancheta a mai stabilit ca falsul savâtsit era o recidiva, faptasa fiind condamnata, prin Sentinta penala nr. 1756/1981 (dos. nr. 3490/1981), data de Judecatoria Dej, la 3 ani inchisoare pentru savârsirea urmatoarelor infractiuni: neglijenta in serviciu, fals intelectual si uz de fals.

Primprocurorul din Gherla, in stilul propriilor sale masinatiuni, si-a formulat, in octombrie 1997 7,ratacirea astfel: “S-a dispus scoaterea de sub urmarirea penala a invinuitei (...), intrucât din probele administrate in cauza rezulta ca fapta nu reprezinta pericolul social al unei infractiuni.”

Au urmat audieri, cercetari, analize in urma carora infractiunea s-a dispersat in formulari pseudo-juridice volatilizate in abstractiuni confuze dar vinovate.

Primul procuror din Gherla, care a pastrat ideologia si practica luptei de clasa, si-a atestat caracterul indoielnic al deprinderilor sale “profesionale”. Imaginea acestei rataciri si detasari de la obiectivitate se lasa a fi surprinsa chiar din textul elaborat cu pretinsa autoritate a functiei, inscris in limitele dintre falsuri si nascociri.

In final forul superior de indrumare si control, Parchetul General de pe lânga Curtea Suprema de Justitie a restabilit adevarul in cauza.

Intrucât n-as vrea ca schita generalizatoare a propriei mele experiente sa para o simpla insinuare, voi comprima cuprinsul materialelor din adresele diverselor procuraturi, pastrând formularea acestora:

La 16 decembrie 1997, Parchetul din Gherla imi face cunoscut ca plângerea mea impotriva solutiei data de procuror 8 a fost admisa, urmând a se continua cercetarile penale... sub aspectul infractiunii de fals material in inscrisuri oficiale...”

Parchetul de pe lânga Tribunalul Cluj, la 10 martie 1998 (adresa 47/II/1998) considera intemeiata plângerea mea adresata Parchetului de pe lânga Curtea de apel Cluj in urmatorii termeni: “ Solutia de scoatere de sub urmarire penala si aplicarea unei sanctiuni administrative invinuitei... pentru infractiunea de fals material este netemeinica si deci s-a redeschis urmarirea penala pentru stabilirea intregii activitati infractionale a invinuitei”.

Dar Parchetul de pe lânga Judecatoria Gherla la 25 iulie 1998 9 suprima, pur si simplu, cuprinsul adresei Parchetului de pe lânga Tribunalul Cluj informându-ma ca „... procurorul (de la Gherla) a dispus scoaterea de sub urmarirea penala a invinuitei... cercetata pentru savârsirea infractiunii..., intrucât din probele administrate in cauza rezulta ca latura obiectiva a infractiunii nu este realizata : (Cu alte cuvinte 5 ha de teren a fost considerat egal cu 10 ha!)

In complicitate cu Procuratura din Gherla, Parchetul de pe lânga Tribunalul Cluj (sub semnatura aceluiasi prim-procuror), fara a invoca vreun temei juridic 10 se dezice intr-o noua adresa de propriile sale concluzii anterioare, afirmând de data aceasta pur si simplu ca „din materialul de urmarire penala rezulta ca in cauza nu sunt intrunite elementele constitutive ale infractiunii reclamate...” (adica din nou: 5 ha = 10 ha!)

Cu o lipsa de raspundere suspecta, primprocurorul de la Tribunalul Cluj, incearca sa se justifice cu o afirmatie mincinoasa,astfel formulata: In legatura cu semnatura invinuitei (...) facuta la rubrica «proprietar» din procesul verbal de punere in posesie... prin care vi s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafata de 9,104 ha s-a facut cu acordul dvs., teren care a si fost administrat de persoanele imputernicite de dvs. In acest context faptul ca invinuita a semnat in locul dvs. procesul verbal de punere in posesie (...) consideram ca nu sunt intrunite elementele constitutive ale infractiunii de fals in inscrisuri oficiale, in care sens practica si literatura juridica sunt constante. (!?) Fata de cele de mai sus consideram ca solutia adoptata in dosarul 396/P/1997 este legala si temeinica”. (Din nou 5 ha = 10 ha!)

La aceasta penibila mârsavie s-a asociat si procurorul general de pe lânga Curtea de Apel Cluj, care a tinut sa-si concretizeze sub semnatura superficialitatea ori ticalosia intr-o adresa din care citam: “prin rezolutia din 4 februarie 1998 a acestei unitati s-a dispus, in baza art. 277, 278 Cod proc. penala respingerea plângerii dvs., ca neintemeiata impotriva solutiei adoptata in dos. 396/P/1997 a Parchetului de pe lânga Judecatoria gherla. Solutia adoptata este legala si temeinica... 11

Formularile generalizatoare, pseudo-juridice ale verdictelor unor primprocurori si ale unui “procuror general” la o Curte de Apel din adresele citate au, in mod obiectiv, un caracter fals, iar cuvântul din aceste raspunsuri nu este legat de rosturile justitiei ci de cele ale injustitiei. Plângerile mele facute in decursul a mai multor ani au fost intoarse impotriva adevarului si a legilor. Astfel, am fost hartuit de o mafie din care, in mod regretabil, fac parte persoane compromise de practicile lor corupte. De mentionat ca toate abaterile de la normele onestitatii au fost comise in favoarea unei persoane exersate in escrocherii.

In final m-am adresat Parchetului General de pe lânga Curtea Suprema de Justitiei.

Dupa o ancheta severa, neinfluentata de interventiile unor politicieni, ale unor ofiteri fr politie si ale altor proptele, Parchetul General de pe lânga Curtea Suprema de Justitie a infirmat solutiile de scoatere de sub urmarire penala a invinuitei 12, ca si “rezolutia procurorului din 25 iunie 1998 in legatura cu modul de finalizare a cercetarilor ce privesc contrafacerea procesului-verbal de punere in posesie emis la 3 dec. 1992 de Comisia de aplicare a Legii 18/1991 Cornesti Cluj, retinând ca solutia de scoatere de sub urmarire penala a invinuitei pentru savârsirea infractiunii de fals material in inscrisuri oficiale este nelegala .”

„In realitate fapta exista – se arata mai departe in adresa – deoarece invinuita nu a fost indreptatita sa semneze documentul amintit si intruneste elementele constitutive ale infractiunii prevazuta de art. 228 alin. 2 Cod penal” .

„Redeschizând urmarirea penala, am reevaluat problema, am retinut ca invinuita nu a fost indreptatita sa semneze in numele dumneavoastra procesul-verbal de punere in posesie si a savârsit infractiunea de fals material in inscrisuri oficiale.” Etc.

In urma concluziilor de mai sus ale Procuraturii Generale se confirma faptul ca o infractiune a fost musamalizata prin cooperarea unor procurori locali, a primului procuror din Gherla, care au relativizat rostul insusi al legii si au tradat juramântul magistratului, favorizând si ocrotind o infractiune si pe un infractor.

Cu aceasta nelegiuire s-au solidarizat si o seama de functionari publici de la primaria comunei Cornesti si de la prefectura judetului, a caror indatorire ar fi fost aplicarea sine ira et studio a legilor si supravegherea respectarii acestora.

In incheiere revine intrebarea formulata la inceputul acestei relatari: daca n-ar fi mai bine sa ignoram realitatile neplacute ori sa capitulam in fata lor fara conditii? Intrebarea ne-o punem intr-o stare sufleteasca coplesta tot mai mult de mizeriile saraciei, in imprejurari ce nu mai permit nici sustinerea materiala a altor cauze si nici nadejdea in renasterea râvnitelor moravuri nationale, speranta aparuta ca realizabila si legitima in decembrie 1989.

Sa nu ni se strânga inima in fata acelei nefericite stari, in care este integrata coruptia si smecheria desantata, pofta murdara de parvenire, falimentul fara seaman al sperantelor spre mai bine si, nu in ultimul rând, dispretul pentru luminile ratiunii?

“Mobilitatea” aceluiasi prim procuror in rastalmaciri, mergând pâna la neluarea in seama a celor mai elementare norme de convietuire (“sa nu furi” de ex.), se manifesta si in alte cazuri. Dupa aprecierea unui jurist local, magistratii de ieri ar fi ramas prizonierii deprinderilor de a aplica compromisuri la comanda politica.

Aici, la Stoiana, unde istoria e traita la nivelul de jos al vietii, ne confruntam cu numeroase instrainari de la corectitudine din partea birocratilor locali. E un fel de contrapolitica, care frâneaza normalizarea relatiilor sociale si submineaza traiul cotidian, mutilat de „ordinea” existenta.

Iata doua exemple:

- in 1996 mi s-au furat cca 1000 tigle, pastrate sub cheie intr-un depozit. Faptasul, un vecin ce-si construia o sura, a fost prins in flagrant. Ancheta politiei il identifica drept hotul tiglelor furate. Cu data de 13 noiembrie 1996 (dos. nr. 440/P/1996), Parchetul de pe lânga Judecatoria Gherla imi aduce la cunostinta ca procurorul “a dispus scoaterea de sub urmarire penala a invinuitului... pentru savârsirea infractiunii de furt in paguba avutului privat..., intrucât din probele administrate in cauza rezulta ca fapta nu prezinta pericolul social al unei infractiuni” . Apoi, in completare, se mai arata ca “pentru fapta comisa invinuitului i s-a aplicat sanctiunea administrativa a amenzii in suma de 25.000 lei si a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare”.

- in 1998 animale nesupravegheate apartinând unui vecin au distrus 14 pomisori din gradina mea, dupa ce in decursul anilor precedenti au mai distrus alti altoi. Constatarile politiei locale au determinat procuratura „de a nu incepe urmarirea penala... intrucât din actele premergatoare efectuate in cauza rezulta ca fapta ce face obiectul prezentei cauze nu a fost savârsita de acesta”. (!) 13

Ambele comunicari poarta semnatura prim procurorului fde la Judecatoria din Gherla.

Reintoarcerea la Stoiana mi-a oferit astfel o proba convingatoare privind dificultatea de a stabili unde anume se afla obiectul realitatii, când acesteia i se atribuie un statut memorial. Fara indoiala satul, “aleea” si casa familiei ca si aparitia matinala a pasarilor, au persistat in mintea mea de-a lungul celor peste 50 de ani câti au trecut fara sa vad oamenii si locurile copilariei, decât prin aparenta inchipuita a adevarului lor. Cum lucrurile persistau in imitatia memoriei, aveam impresia – când aparusera intr-o noua faza a lor (si a mea) – ca ele se miscau libere in zodiacul propriului spirit, dispretuind marginirea lumii, in forme nesupuse nici unei ingradiri.

Dar oamenii? Oamenii in general, sunt altii si altfel – sau mai bine zis, umbre ce amintesc de altii, nu odata imitându-i, ca sa arate ca exista un fel de statica biologica, aproape similara, peste generatii.

Mi s-a intâmplat sa fiu oprit pe ulita de un om, care pastra depozitat in memoria lui amintirea unei pantomime a personajelor de odinioara. “Eu stiu cine esti” – imi spuse si ma intreba de indata: “dar dumneata sti cine sunt eu?” Nu-l mai vazusem. Dar privirea ochilor sai pastra o parte componenta a vietii interioare ce apartinea unui alt om, pe care il cunoscusem bine. I-am raspuns oarecum emotionat, dar sigur: “Nu stiu cine esti, dar stiu cine a fost tatal dumitale! Il chema «Silip» - ochii dumitale sunt ai dumnealui, intocmai, identic”. Asa era. Recunoscut in identitatea familiala, empirica, definita ca o stare activa, intâlnirea noastra avea istorie si un trecut intinerit parca de o noua recunoastere. Ceea ce era nou in el nu stergea ceea ce era vechi; ba, dimpotriva, il incadra. Mi-am amintit de asemanarea copacilor, a configuratiilor norilor, fara ca ele sa constituie vreodata un exemplu de plagiat. In cazul lui Traian Dan, fiul celui poreclit “Silip” in urma cu 70-80 ani, se manifesta si o potrivire interna, ca o forta sintetica a spiritului.

Dupa aceasta intâlnire, cu intelesuri relevatoare ale unui mediu lipsit de imitatii conventionale, m-am simtit brusc reintors intr-o biografie in care timpul, spatiul, numarul nu mai exista si m-am incadrat intr-o unitate indivizibila. Uitând de intemperiile istoriei, Stoiana s-a preschimbat in emotie si sentimente transmise fara amaraciune si dezamagiri.

Am intâlnit-o apoi pe Ilona. O aparitie calma, armonioasa, mereu inclinata spre afectiune. Am aflat de la ea o stire incarcata cu amintiri din copilarie: era nepoata lui Feri baci, fierarul tigan al satului pe vremea bunicului meu. Maiestria lui de a modela fierul incandescent era prima stiinta poetica – implinita in opere ce pareau de proportii si forme miraculoase – pe care am cunoscut-o.

Ilona locuieste in ultima casa din capul satului, lânga drumul ce duce la Cornesti. Casa ei, o casuta de piatra, e imbratisata de flori, instrumente delicate prin care se tempereaza framântarile unei mame, aproape uitata de cei patru copii ai ei de la oras.

Ilona nu si-a cunoscut bunicul. Nici macar o fotografie nu-i pastreaza imaginea. Lumea invizibila a amintirilor o fascineaza. Asculta cu o curiozitate nelinistita povestirea mea plina de simpatie si de respect prin care incerc sa descriu faima plina de maretie populara a mesterului si a atelierului sau de lânga moara. Imi dau seama ca lumea despre care ii vorbesc, lumea bunicului ei, i-a fost pâna acum invizibila si necunoscuta – nici macar o ipoteza inchipuita ori presupusa –, o enigma, mai bine zis, un trecut care a murit si a disparut de tot. Poate de aceea devine nelinistita si cuprinsa de tristete când il descriu pe acest mare faur din lumea de la Stoiana si a satelor din imprejurimi. In timp ce vorbesc despre nenea Feri imi dau seama ca vaga amintire a acestuia constituie limita cea mai indepartata a informatiilor ei familiale – aproape un mister, in fata caruia se tulbura inchipuirea. Cum asculta, isi uita pâna si iluziile tineretii, ca si nefericirea neamului ei de tigani. Ma simt extrem de miscat când imi spune ca, ascultând ceea ce spun despre bunicul ei, nu se mai simte singura in lume. Fraza, lipsita de orice podoaba, m-a tulburat.

Intâlnirea aceasta cu Ilona, care inafara de barbatul ei, mort de vreo 20 de ani, de cei 4 copii si meseriile lor, si de nepoti, nu stie nimic altceva despre familia ei, care priveste viata si lumea ca atribute ale unui prezent greu de indurat, mi-a intors gândurile la o epoca aspra si pentru tigani in marea istorie umana. Fiindca enumerarea criteriilor de diferente intre oameni in legatura cu etnia ori rasa carora le apartin necesita o completare. Ne referim anume la problema tiganilor din fosta “Transilvanie de Nord”(aflata sub ocupatia Regatului Ungar) inca o problema care a scapat de sub evidenta si controlul istoriei. Situatia acestei populatii in marea ei majoritate nomada inca si in anii Diktatului de la Viena (1940 – 1944), nu este usor de lamurit, datorita modului sau existential aproape atemporal, traind in imprejurari greu – ori aproape imposibil – de deslusit. Tiganii – ma refer la cei de acum saptezeci de ani – continua sa existe in constiinta noastra ca o lume de un pitoresc aparte, cu alte zari decât ale celorlalte nationalitati. Ei nu erau fixati intr-o anumita geografie si nici nu erau trecuti in evidenta precizarilor birocratico-scriptice ale administratiilor comunale ori de stat. Libera de asemenea stinghereli, existenta lor avea sensuri originare, inmanunchiate intr-un belsug de intelesuri, de mari si libere rezonante umane, cu neingradite sensuri de spontaneitate. Intr-un asemenea orizont, viata tiganilor nomazi amintea de starile unui destin iscat din vesnicie, ce nu cunostea nici restrictii, nici perspective ori regula dincolo de imediat si sensibil. De aceea istoria lor, nici macar cea contemporana – cu intâmplarile ei mari ori marunte, infratite cu magia naiva a sufletului lor colectiv – nu poate fi asezata in evidenta unor date, nici transformata in cifre. Aceasta istorie nu e pastrata de nici o memorie, de nici o cronica, nu e prelucrata de interese colective, nationale; nu este concentrata in jurul unor intâmplari ori institutii, nici trecuta in hrisoave. Dimpotriva: ea este oferita pasiv intâmplarii si expusa hazardului, precum si unei serii de surprize. O “istorie” din care lipseste sentimentul perenitatii si chiar prudenta elementara a dainuirii.

Iata de ce soarta tiganilor nomazi si a celor ce locuiau ca “flotanti” in satele din “Transilvania de Nord” in anii Diktatului de la Viena se situeaza nu numai dincolo de un orizont vizibil, dar pâna si in afara propriei lor memorii, care – in general – nu depaseste durata biologica a unei vieti.

Si totusi trebuie sa se puna intrebarea: Ce s-a intâmplat cu acei mii de tigani, cu cei lingurari, covatari, zlatari etc. care drumeteau prin judetele Salaj, Somes, Satu Mare, Bihor, Maramures, Bistrita-Nasaud, Cluj, Mures? Ca si cu cei legati prin traditie de zonele fostei Cehoslovacii la nord de Tisa?

Desi istoria lor nu-si afirma prezenta intr-o imagine evidentiata de documente, urma acestor tigani a ramas mentionata in presa acelor ani din Ungaria, care enunta necesitatea de a rezolva “eficient” si “definitiv” aceasta “problema”. Asemenea afirmatii s-au facut si in cazul evreilor si al românilor, in atmosfera acelorasi intentii si in coordonatele aceluiasi timp si spatiu. Apoi, dupa infrângerea puterii naziste, au venit stiri si despre tigani: au fost zariti in lagarele de exterminare, la Auschwitz, Birkenau, la Buchenwald etc., in timp ce disparusera fara urme de pe caile ce legau intre ele asezarile din “Transilvania de Nord”. Iata inca un “fragment” din cele ce s-au petrecut atunci, intr-un mediu in care s-a practicat reprimarea, violenta, asasinatul premeditat, acoperite – toate – de masina propagandei prin cuvântari oficiale, “umaniste”.

Pentru exemplificare reproducem un asemenea discurs aparut in presa din Cluj 14 sub titlul:

“O NOUA PROPUNERE INTERESANTA PENTRU REZOLVAREA PROBLEMEI TIGANILOR”

“Budapesta 21 iulie, De multa vreme opinia publica dar mai ales autoritatile, se preocupa de problema tiganilor. Pentru rezolvarea acestei probleme au aparut mai multe propuneri. Recent, in cel mai nou numar al revistei «Sanatatea publica», ce apare sub egida oficiala a Ministerului de Interne, medicul József Székely a scris despre problema tiganilor.

In articol se arata ca aceasta chestiune prezinta una dintre cele mai dificile probleme ce-si asteapta rezolvarea. Solutii locale nu ar duce la nici un rezultat. Numai o rezolvare institutionala ar fi in masura sa duca la un rezultat. Ideea de a-i determina pe tigani sa emigreze undeva – tine de domeniul fanteziei. Si nici nu s-ar gasi cineva dispus sa-i primeasca. Din acest motiv o rezolvare atotcuprinzatoare a problemei tiganilor se poate obtine doar printr-un decret.”

Medicul oficial Jozsef Székely face o propunere demna de interes. Dupa conceptia sa un factor decisiv in rezolvarea acestei probleme, ar trebui sa fie educatia. Remedierea urmeaza sa inceapa la vârsta copilariei:

„ Copiii de tigani sa fie despartiti de parintii lor, incapabili de a-i educa, si sa fie dati in grija statului pentru a fi plasati in aziluri. Trebuie sa se infiinteze aziluri de tigani, unde prin educatie si instructie, copiii de tigani ar putea fi salvati pentru viitor. Pentru tigani, in legatura cu azilurile se vor infiinta scoli de gospodarie casnica. Pe seama acelei gloate nemernice de tigani, care se fereste de munca, trebuie sa se infiinteze, atât pentru barbati, cât si pentru femei, lagare de munca.”

Erau idei care, sub nume diferite, continua chiar si astazi si care, prin scopurile lor, depasesc granitele Ungariei. O istorie inca neincheiata, legata de istoria contemporana a mai multor tari.