In august 1945 am fost transferat, sub stare de arest, din beciurile politiei din Cluj la “Casa de nebuni”, denumirea populara a Clinicii de psihiatrie. Eram de vreo 8 zile in greva foamei. Epuizat trupeste, nu ma simteam insa atins , in nici un fel, de acele framântari sufletesti, ce insotesc, de obicei, neputinta de a actiona. Cu toate ca am fost expus, intr-o atmosfera de ifose proletare in cele 5 luni premergatoare de detentie, unor torturi mârsave, fara vreo posibilitate de riposta, nu ma simteam nicidecum nimicit.

Situatia, ce ma tinea in catusele ei sub un nume ce nu era al meu (László Farkas), parea nu numai absurda, dar chiar incalificabila. A fost greu sa-mi inteleg prezentul. Insotit de amintiri, aveam ferma convingere ca trecutul ce-mi apartinea ma si justifica.

Liber sa circul – cu permisiunea profesorului Dezso Miskolczi – in curtea si gradina clinicii, il vedeam, aproape zilnic, pe Edgár Balogh, care locuia in apropierea spitalului. Pe atunci nu prea intelegeam sârguintele lui propagandistice, nici efortul sau de a se supune, cu pretul oricarei concesii, si de a se subordona, fara rezerve vizibile, unor interese de grup cu o pronuntata coloratura nationalista, in timp ce se considera zgomotos a fi un exponent al nazuintelor socialiste.

Convorbirile noastre, peste gratiile de fier ale gardului ce despartea strada de curtea clinicii, erau scurte, rapide si sumare. In schimb obisnuiam sa-i comunic, despre problemele mele, prin bilete si scrisori, mai lungi ori mai scurte. Raspunsurile lui la ravasele acestea erau formulate oral. Continutul acestor “dialoguri” insolite dar sincere nu a fost alterat de ingratitudinea imprejurarilor.

Daca, cu totul intâmplator, una din scrisorile mele n-ar fi supravietuit (in copie), intreaga aceasta istorie ar fi ramas doar in amintiri, iar eu n-as fi apucat sa vorbesc despre acele intâlniri, destul de apasatoare pentru mine.

Astazi, la o distanta de aproape 60 ani, regasesc in scrisoarea mea adresata lui Edgár Balogh, semnele acelor fenomene, care s-au extins ulterior in viata politica oficiala a maghiarimii din România, luând proportii.

Scrisoarea l-a interesat in asa masura pe Gusztáv Molnár, incât, inainte de 1989, el a incercat – si a reusit – s-o faca disparuta (adica nerestituita pâna azi), din cauza aprecierilor formulate de mine, fara echivoc, despre subrezenia morala a lui Károly Kós, dar si pentru fenomenul “schimbarii la fata”, de la nazism la comunism, apoi la anticomunism si, mai pe urma, la democratie, a acelorasi politicieni maghiari, fenomen prezent si extins ca manifestare politica ungara generalizata in Ardeal. Prin comportamentul sau, Molnár a demonstrat caracterul celui care se zbate ca sa anuleze argumentul prin distrugerea lui conspirativa. A câstigat el oare astfel putere asupra unor realitati si adevaruri?

In modesta mea “viata politica” aceasta “modificare”, a unei realitati, a lasat o penibila senzatie: a minciunii tainuite, a ingerintei dezgustatoare si, mai ales, a obrazniciei de a recurge la o asemenea hotie. Comportament de agent – nu de om politic. Adeseori ma gândeam la câte lucruri se pot regiza; sper totusi ca asemenea manevre nu au totdeauna sorti de izbânda. Dar mai stii ce rezultate se pot obtine cu staruinta de rozatoare?

Iata esentialul din documentul – scrisoarea mea catre Edgár Balogh – care a supravietuit tacticii disparitiei, pusa la cale de Gusztáv Molnár:

Draga Edgár Balogh

Dupa interesul pe care l-ai aratat fata de problema mea si dupa revolta cu care ai constatat ca tot mai continua samavolnicia, cu atât mai scandaloasa cu cât este practicata fata de un democrat, am crezut cu indreptatire ca Uniunea Populara Maghiara – care te numara nu numai printre membri ei ci si printre personalitatile sale de conducere – se va stradui, la timpul si locul potrivit, sa-mi fie de ajutor.

Intr-adevar, din partea carei organizatii politice de stânga as fi putut astepta o interventie energica in favoarea mea, daca nu din partea Madosz-ului de alta data?...

Colaborarea mea de odinioara cu Madosz-ul era fara rezerve, iar prestigiul conducatorilor sai (Bányai, Vincze, Rácz) a fost mult intarit in fata maselor de faptul ca datorita influentei mele s-a reusit ca numerosi membri ai Madosz-ului, muncitori si tarani, sa fie eliberati de la Tribunalul Militar, unde fara interventia mea, ar fi avut parte de multi ani de detentie. (...)

Am procedat astfel, fiindca acest comportament era in consens cu linia convingerilor mele politice, pe care maghiarimea din aceste parti putea sa le cunoasca inca de mai inainte si pe care le-am pastrat cu staruinta si dupa Diktatul de la Viena, atunci când eram persecutat de autoritatile ungare si când, in pofida tradarii savârsite de unii din prietenii mei maghiari nu am identificat poporul maghiar cu fascismul maghiar. Mai poti sa-ti amintesti si de rezistenta mea fata de acei români din Ungaria, care erau tentati sa colaboreze cu fascismul ungar. In schimb prietenii nostri maghiari nu au luptat impotriva elementelor reactionare proprii, dar i-au pus la stâlpul infamiei pe reactionarii români si astfel au dat apa pe moara acelui curent sovin care din imaginea de ansamblu a vietii românesti voia sa vada numai aspectele sale penibile.

D-ta ai mai fost martorul acelei fermitati care, in anii de dupa Diktatul de la Viena, m-a delimitat de compromisuri si oportunisme si m-a determinat sa ramân fidel spiritului democrat. Poate iti mai amintesti ca, in 1942, torturat si poate timorat de prigoana dezlantuita impotriva mea, am intentionat sa parasesc Ungaria. D-ta ai fost acela care m-ai convins ca aici am obligatii si tot D-ta m-ai determinat sa ramân. Ei bine: dupa ce am colaborat ani de zile, dupa ce in cele mai grele imprejurari ne-am pastrat pozitiile in relatiile noastre, astazi Uniunea Populara Maghiara mi-a dat o neasteptata si nedreapta lovitura: delegatul UPM in Comisia de triere de pe lânga Politia Cluj a votat internarea mea. De ce?

(...) Stiu ca intr-un regim democratic delegatiile si mandatele au un caracter conditionat si determinat. Prin urmare delegatul unei organizatii ori al unui partid nu poate actiona dupa bunul sau plac. In acest caz, nici delegatul UPM n-a actionat decât in sensul mandatului sau.

Pe de alta parte trebuie sa marturisesc ca nici n-as fi putut astepta un alt tratament, nu din partea voastra, care sunteti vechi si incercati camarazi, ci din partea acelora de care voi va folositi astazi. Nu pot sa nu ma gândesc la Károly Kós, la acest nou adept al partidului vostru, care in 1943, ca unul dintre beneficiarii si lacheii regimului de atunci, a protestat in fata ministrului (invatamântului n.n.) Jeno Szinyei Merse, impotriva numirii mele ca asistent universitar, nu pentru ca n-as fi avut cunostintele necesare, ci textual cu aceasta motivare: “dar Sorban este totusi un valah!”

Acelasi Kós, desigur si astazi, ca presedinte al Uniunii Populare Maghiare din judetul Cluj nu uita, prin delegatul sau faptul ca Sorban, chiar daca e un democrat, chiar daca lupta pentru cauza comuna româno-maghiara, este totusi un român!

Probabil iti mai amintesti ca in noiembrie 1944 mi-ai facut reprosuri pentru acel articol pe care l-am scris despre schimbarea la fata a lui Imre Mikó, ca si pentru un alt articol in care am pus in discutie responsabilitatea legiuitorilor unguri. Eu eram de parere ca este o greseala din partea voastra sa-i primiti (in rândurile UPM n.n.) fara rezerve pe cei care abia in ultimele luni, când falimentul hitlerismului a devenit evident, au aderat la democratie, mai ales pentru ca masele, in mod justificat vor fi neincrezatoare fata de cei care ii accepta in rândurile lor pe acesti “democrati fripturisti”, contestând pâna la urma sinceritatea lor. As fi vrut sa feresc de toate acestea succesul cauzei noastre comune. Atunci insa nu mi-ai impartasit punctul de vedere, in schimb in urma cu câteva saptamâni – nu-i asa? – mi-ai spus ca evenimentele m-au confirmat pe mine si astfel intre noi din nou intelegerea a redevenit deplina in problema româno-maghiara (...).

Te rog sa ma crezi, as fi fost mult mai dispus sa ma ocup exclusiv de reactionarii români. Când am vazut insa ca voua nici prin gând nu va trece sa va luptati impotriva reactionarilor maghiari, ci intrati in compromisuri cu ei, am fost totusi nevoit sa-mi fac auzita vocea in aceasta chestiune. Am facut asta cu atât mai mult cu cât pentru mine prietenia româno-maghiara e o problema vitala si consider o datorie a mea sa intervin de fiecare data când simt ca aceasta relatie ar putea fi periclitata, fie din vina ungurilor, fie din vina românilor.

Evenimentele, daca le privim cu masura cuvenita, ma justifica pe mine. In timp ce D-ta, unul dintre cei mai autentici reprezentanti ai democratiei maghiare, iti manifesti indignarea fata de samavolnicia in urma careia eu sufar, in timp ce D-ta vrei sa ma ajuti, Uniunea Populara Maghiara, care te recunoaste drept capetenie, prin cuvântul unor oameni improvizati (dupa a mea parere compromisi), voteaza pentru internarea mea!

Nici de data asta nu confund notiunile, ca atare nu-i identific pe democratii maghiari cu votul de internare al Uniunii Populare Maghiare – dar am considerat necesar sa te informez pe D-ta direct despre aceste lucruri. (...)

Draga Edgár Balogh!

Consider necesar sa recomand nemijlocit atentiei D-tale comportamentul Uniunii Populare Maghiare, despre care am aflat doar de câteva zile. Daca nu pentru altceva, macar ca sa stabilesc o situatie clara in relatia dintre noi doi. As dori sa aflu raspunsul la intrebarea daca D-ta si Bányai se identifica cu votul delegatului U.P.M.?

In asteptarea raspunsului, ramân al d-tale cu vechea prietenie

Raoul Sorban

28 aug. 1945

Panorama posteritatii lui Károly Kós are nu putine aspecte ce te umplu de nedumerire si mirare, Károly Kós, la rang de exemplu national si uman pentru urmasi, pentru ardeleni? Ca era antiromân si antievreu? Nedumerirea si indignarea sunt firesti. El – cum s-a afirmat – a fost oare chiar un “opozant al regimului reactionar, pronazist din Ungaria”? Voi transcrie opinia lui Francisc Pacurariu despre “fenomenul” Kós, care “in anii dictaturii horthyste, nu a procedat, asa cum s-a scris cu un total dispret fata de adevar si realitate, adica nu «va trai ca un izolat in Stana lui» (localitatea in care domicilia n.n.), nevoind sa participe la injustitia flagranta a regimului, ci, dimpotriva, va asuma din prima clipa a ocupatiei (de catre unguri a Transilvaniei de Nord n.n.) o pozitie foarte activa. El a fost decorat cu cea mai importanta decoratie a sovinismului agresiv ungar de catre Horthy, Crucea Apararii Nationale (Nemzetvédelmi Kereszt) 1 , a fost numit profesor universitar, prin crearea speciala la Academia Agricola din Cluj a unei catedre (de Constructii agricole n.n.) si, in acest fel, si membru al Senatului Invatamântului Superior, calitate in care s-a opus numirii vreunui român ori evreu in invatamântul superior. In acelasi timp si-a pastrat rolul decisiv in conducerea editurii «Erdélyi Szépmives Céh», facând imposibila publicarea vreunui scriitor maghiar progresist, ori a vreunui scriitor evreu de limba maghiara. El a acceptat si exercitat cu o autoritate dictatoriala potrivita atmosferei epocii, functia de presedinte al «Breslei Miklós Barabas», singura organizatie de artisti plastici permisa in Transilvania de Nord, in care nu a admis primirea artistilor români si evrei , fapt care l-a determinat pe vicepresedintele breslei, marele gravor Gy. Szabó Béla. sa-si dea demisia din aceasta functie...” 2

Angajat, fara nici o retinere, in ofensiva culturii naziste a oficialitatii, faptele lui Károly Kós, in cei 4 ani de ocupatie, au o deosebita importanta in a demonstra preponderenta “politica” a comportamentului sau, care era in opozitie categorica cu atitudinea sa anterioara Diktatului, când s-a manifestat, in general, ca adept al bunei convietuiri dintre nationalitati.

Implicat personal intr-o actiune comuna a artistilor, iata ce-mi scria Károly Kós la 15 octombrie 1938:

“Dragul meu coleg. Sa ma ierti ca te deranjez dar in munca noastra la care ne-am angajat impreuna am nevoie de ajutorul d-tale cordial. Cu Emil Isac 3 am vorbit deja alaltaieri. Nu s-a dezis de nimic, ba din contra – ne va ajuta cu cea mai mare promptitudine. Banii necesari ii vom putea primi din partea sa, pe de alta parte e vorba si de ceva formalitati, precum si de discutarea unor treburi ulterioare, de aceea il rog insistent pe dragul si bunul meu coleg sa faca bine – ca azi d.m. intre orele ½ 5 – ¾ 5 sa vina impreuna cu mine la Emil Isac, ca sa rezolvam totul linistit si definitiv.

Singur nu ma simt suficient de autorizat si nu vreau sa-mi imping persoana prea in fata chiar si pentru aceea ca sunt maghiar si nu mi-ar face placere daca oricare dintre voi ar vedea vreun impediment intr-o sanatoasa munca comuna. Rog inca o data sa vii, ramân cu sincera prietenie Károly Kós”.

Károly Kós putea fi considerat un caz ciudat: german dupa tata, francez dupa mama, el se simtea a fi nu numai un maghiar autentic, dar chiar un maghiar intransigent, integrat in universul structurilor interioare al maghiarismului total, unde ideile si nazuintele sale, intr-o sustinere nu tocmai rationala, il indreptau spre o realitate râvnita, pe care o revendica intreaga sa fiinta. O asemenea inclestare, conferea realitate constiintei, staruintei si vointei sale. La greutatile acestei optiuni, la pretul ei de eforturi si jertfe ma gândisem si atunci când, spre sfârsitul anilor '930 imi ceruse ajutorul, in mai multe rânduri. Era o perioada in care se consolidase intre artistii plastici din Transilvania o exemplara si afectuoasa solidaritate de breasla, cu un bogat cuprins moral, rezistenta la sugestiile insinuante ale unor obscure porniri nationaliste.

In jurul numelui lui Károly Kós si azi – ca si ieri – se mai incing discutii nu pentru complexitatea excesiva a antiromânismului sau ci, in general, pentru credintele si actiunile sale extremiste, acordate pe strunele nazismului.

Este de-a dreptul curios sa vezi cum astfel de oameni vorbesc de arta, de natiune, de caracter si progres, când pentru ei teoria nu e decât un mijloc de a-i nimici pe altii, fiindca instinctul ii indeamna la arma si lupta, la lucruri ce raspândesc spaima.

Dupa ce am inteles ca drumul pe care a mers Károly Kós a fost unul arbitrar, absurd si, in fond, antinational (fata de nationalitatea sa asumata), am realizat si faptul ca intelegerea evenimentelor din timpul vietii sale ii era extrem de limitata. Roata destinului sau nu s-a invârtit conform miscarii omenirii in lume. Oare n-ar fi vrut sa-i ignore – cu totul si pentru totdeauna – pe cei care nefiind unguri, nici n-au vrut sa devina unguri urmând exemplul sau personal? 4 Nu stia oare ca omul trebuie sa iasa de sub incidenta urii ca sa afle ca iubirea este una din cele mai vii legaturi interumane, o stare eficienta a vietii?

Károly Kós a mai facut o serie de demonstratii despre ceea ce a inteles sub termenul de “transilvanism”, pus in circulatie in special de el: o anumita directie politico-culturala, favorabila celor trei natiuni “istorice” (unguri, germani si secui), intr-o Transilvanie in care românii sunt cel putin ignorati.

Dupa Diktat, maghiarii au vorbit mai pe fata, in formulari mai putin sofisticate, despre “transilvanism” ca despre o tactica politica in serviciul expansiunii ungare , menita sa-i izoleze pe românii ardeleni de marea lor familie nationala. 5

Deosebit de concludenta si semnificativa pentru sensul adevarat, lipsit de camuflaje, al notiunii de “transilvanism”, apare lamurirea formulata de cunoscutul istoric ungur László Makkai, in cuprinsul unui studiu al sau, intitulat Calea spiritului ungar in Transilvania trianonica (A magyar szellem útja a Trianoni Erdélyben) (in revista “Hitel”, Cluj, nr. 7, 1942).

Acest amplu studiu, publicat atunci când au fost “decodificate” si “deconspirate”, de catre politologii si istoricii maghiari unele din diversiunile la care a recurs miscarea revizionista in perioada interbelica, menite sa serveasca traditionala orientare dominatoare a ideologiei “sanstefaniste” si structurile sale istorice inrobitoare de “natiuni venetice”, ne determina si ne indreptateste sa punem sub semnul intrebarii sinceritatea “transilvanistilor” maghiari. Caci iata de exemplu cum este apreciata functia si finalitatea ideologica concreta a “transilvanismului” de catre László Makkai in studiul mentionat:

“... Transilvanismul a avut dreptate nu atunci când ademenea românimea cu sloganuri democratice si umaniste de circumstanta sa intre intr-un ocol comun (cu ungurii n.n.) , ci atunci când credea cu fermitate ca geniul transilvan, ca principiu organizatoric al convietuirii popoarelor, poate fi inspirat exclusiv de ungurime. Prin «transilvanism» Ardealul si-a creat propria-i ideologie sanstefaniana (...) Tineretul maghiar ardelean stie si declara, impreuna cu Gábor Tusa (autorul unei carti despre Transilvania) ca statul nu poate fi altceva decât expresia spirituala a unui singur popor, dar mai stie ca acel stat care poarta spiritul natiunii ungare constituie singura forma de viata si pentru popoarele nemaghiare din bazinul carpatic...” etc.

Conceptul unei astfel de interpretari privind functia puterii de stat in problema nationala – despre care Makkai constata, aprobativ, ca se afla sub influenta ideologiei nationale de “dreapta” – constituie acel fundament teoretic al comportamentului si stapânirii represive si agresive (pâna azi), in care totdeauna este implicata violenta, cruzimea, dispretul, distrugerea, brutalitatea, spaima, suferinta...

“Spiritul transilvanist este inainte de toate spirit maghiar” – a afirmat in parlamentul Ungariei, senatorul Zoltán Szakács, facând si urmatoarea precizare: “a fi transilvanist inseamna a trai periculos si a ramâne maghiar.”...

Revenind la cazul Károly Kós, in contextul vietii politice si culturale din Transilvania, se va constata cu obiectivitate, ca el s-a dovedit a fi unul dintre organizatorii si exponentii politicii nationaliste de “extrema dreapta”, actionând ca un agent al ultrasovinismului, antiromânismului si antievreismului... Unul dintre cei pe care istoria nu va inceta sa-i considere ceea ce au si fost: vinovati ai discordiei ori – “criminali de razboiu” cum i-au calificat legile pe toti cei care in formularea lui Petru Groza – “au aprobat legi sau masuri nedrepte, provenite din conceptii totalitariste ori rasiale”, ... “care din motive politice nationaliste sau rasiale au pus in aplicare actiuni de represiune colectiva sau individuala...” etc. Pe toti acestia Dr. Petru Groza i-a asociat “criminalilor” din vremea mea.

Viata isi are zigzagurile ei, dar evolutia discursului istoric nu poate fi atât de absurda incât posteritatii sa-i fie ascunsa pâna si identitatea unor notiuni. Si totusi cu girul unor personalitati politice ale maghiarilor si cu sprijinul unor români rataciti in confuzii – ori pe cararile tradarii – se vorbeste “in numele adevarului” despre mostenirea democratica a lui Károly Kós, Loránd Daday, Imre Mikó, contele Béla Teleki s.a., care au contribuit in Transilvania la transformarea vietii intr-un calvar, la instaurarea inegalitatii nationale, sociale, culturale dintre neamuri, a fricii, a panicii etc. La capatul acestui calvar se afla sute de mii de români goniti din vetrele lor stramosesti, alte câteva sute de mii de ardeleni – evrei si români – trimisi la moarte .

S-ar cuveni, in sfârsit, sa fie bine inteles de acei politicieni maghiari din România, care isi asuma azi responsabilitatile – ca toti acei care au comis faptele la care ne-am referit, ca si cei care dupa savârsire s-au opus cunoasterii semnificatiei lor corecte, nu pot fi disociati de culpabilitatile sistemului politic din ambianta ungaro-nazisto-fascista din anii 1939-1944.

Editura “Kriterion” din Bucuresti a tiparit o carte despre “Breasla Miklós Barabás”, aflata sub conducerea lui Károly Kós, o asociatie de tip nazist, care, fara nici o ezitare, a aplicat “legile de la Nürnberg”. Aceasta asociatie, si cu conducatorul ei sunt astazi inaltati pe piedestalul prestigiului moral, elogiati in cadru national, consacrati in galeria eroilor “democrati” si introdusi – prin contrabanda si abuz – in fondul progresist al culturii minoritatii maghiare din România.

In flagranta contradictie cu orientarea indubitabil fascista a “Breslei M. Barabás”, autorul unei monografii consacrate acestei asociatii, afirma ca ea era organizata dupa “principiul democratic” !. In ceea ce-l priveste pe Károly Kós, care isi propusese desfiintarea artei si a artistilor români si evrei din Transilvania, acesta este inaltat pe piedestalul prestigiului istoric si national (ungar) si dat ca exemplu de urmat – ca “democrat”! Exemplu de urmat?

In ultima vreme au mai aparut si alte actiuni adresate contemporanilor, pentru ca acestia sa recepteze pozitiv, mostenirile altor “exemple de urmat”, o data in favoarea contelui-scriitor Wass, cel care indata dupa Diktatul de la Viena a pus la cale uciderea unor români si evrei, alta data pentru un paroh reformat antisemit din Cluj, readus in actualitate prin publicarea unora din scrierile sale... s.a.

In nici unul din aceste – si alte – cazuri nu si-au aflat expresie tendintele constructive si nici adevaratele sentimentele reprezentative ale natiunii ungare...

(Unele din frazele asternute pe hârtie mi-au trezit o multime de gânduri in constiinta, parca ar fi vorba – sau chiar este? – de tratarea unor probleme personale. Stiu sigur ca au existat in Transilvania, oameni raspunzatori pentru destinul a mii si chiar zeci de mii de fiinte, oameni care au provocat suferinte ori au prestat o functie de calau. Oare in astfel de situatii nu se invata istorie in mod nemijlocit?)

Dupa infrângerea suferita pe fronturile razboiului din Transilvania, declansat de armata germano-ungara, care a atacat România la 5 septembrie 1944, populatiile din Ardealul de Nord au crezut ca, o data cu victoria militara, se vor modifica si starile politico-sociale raspunzatoare de ravagiile nazismului ungar – si implicit ale sovinismului – din cei 4 ani de ocupatie. Populatiile nemaghiare constrânse a se supune conditiilor de viata, statornicite de exponentii locali ai puterii de la Budapesta, mai erau convinse ca se vor debarasa si de opresiunea agentilor de maghiarizare. Acestia insa nu s-au dat batuti si au continuat activitatea lor sub pretinsa haina a “democratiei” si a unui galagios si servil prosovietism.

In cadrul vietii culturale nord-ardelene (Ungaria), marea majoritate a artistilor plastici a ales drumul creatiei si al transformarii dupa normele bunului simt. Constienti de situatie, au incercat sa-si faureasca un program, opus principiilor “Breslei Miklós Barabás”, expresie a unei grave rataciri nationaliste (la care unii dintre artistii unguri au aderat mai mult sub presiunea manipularilor). Astfel s-a iscat lupta impotriva unei dominatii, sub semnul libertatii si egalitatii in cultura. Optiunea a reprezentat de fapt iesirea din instrainare, printr-o convergenta intre dorinta si efortul de a actiona colectiv, intr-un mod ce incerca sa creeze structuri cât mai propice deciziilor si manifestatiilor libere. Artistii au incercat – si au reusit – atunci sa iasa din izolarea nationala instaurata de breasla lui Kós si sa se adune intr-o singura colectivitate, ai carei membri au avut sanse egale de afirmare, indiferent de orientare, de nationalitate, fara bariere de rasa, de origine etnica etc.

Astfel au cazut instantaneu criteriile de separare si de ierarhizare menite sa-i separe pe artisti dupa norme extraartistice, sa directioneze sentimentele si preocuparile lor profesionale conform unor factori fara precedenta in Ardeal.

In mod surprinzator, intregul mecanism al schimbarii a fost – mai bine zis a incercat sa fie – expropriat, cu absoluta ignorare a conventiilor logicii – si fara nici o referinta la un cod moral – tocmai de agentul principal al ideologiei naziste. Fara vreo referire la esecul conceptiilor sale, la falsa imagine despre existenta si coexistenta, despre cultura si raportul dintre idei si viata etc., Károly Kós, acelasi Kós, a incercat din nou sa se impuna, impingând pe primul plan prestigiul sau profesional (ca arhitect-inginer, grafician si literat). Iata Anuntul lansat si din initiativa – si cu semnatura – sa indata dupa izgonirea trupelor ungaro-germane de pe pamântul Transilvaniei, difuzat in presa nord-ardeleana: “ANUNT. Rugam toti pictorii din Cluj ca pe ziua de 27 octombrie a.c., orele 9 si jumatate sa se prezinte in Pavilionul artelor din Parcul orasului pentru organizarea si constituirea lor intr-un bloc al artistilor plastici. Rugam sa binevoiasca a veni in interesul lor propriu. Cluj, la 24 octombrie 1944” .

Semnat: “ Constantinesco Victor (desigur un român), Koos Carol (sic!), Szolnay Alexandru, Plesa Carol”

Inconsecventa, stângacie, dezorientare, ori, poate, un joc? Nicidecum insa un joc gratuit!

Metamorfozarile lui Károly Kós pot sa nu ne intereseze, chiar daca fermentul lor ar fi fost “pastrarea puterii”. Cei care ii erau contemporani, români, unguri si evrei au fost insa cuprinsi de indignare, fiindca Kós si-a consacrat naravurile la nivelul unor practici ultranationaliste spre a interveni in treburile culturii ardelene impotriva nemaghiarilor.

Nu e oare straniu ca intâmplari de alta data sa mai trezeasca asemenea gânduri in legatura cu cele petrecute odinioara?

Intrebarea n-ar avea justificare, daca posteritatea ungara nu l-ar mentine pe Kós in actualitatea ei ca “pilda de urmat”. Astfel “mostenirea lui Kós”, continua sa intervina in desfasurarile vietii noastre ca si cum omul ar fi inca viu.

Atunci când Kós a incercat sa-i organizeze in “spirit democratic” pe “toti” artistii plastici din Ardealul de Nord eu ma aflam la Bucuresti. Am auzit insa ca tentativa lui a esuat lamentabil. Pâna la urma nici macar secretarul general al fostei bresle, pictorul Sándor Szolnay nu i-a raspuns afirmativ la invitatie. Artistii se gândeau insa la o noua rânduiala organizatorica. Dincolo de vorbe se simtea cum inunda problemele noi, la care trebuiau gasite raspunsuri si solutii adecvate.

La 14 februarie 1945 (prin urmare inainte de revenirea oficiala a Transilvaniei de Nord intre hotarele României) artistii plastici din Cluj si imprejurimi s-au organizat, pe “baza profesionala” intr-o asociatie. Nemaifiind stânjeniti de metodele oportuniste ale lui Károly Kós (intre nazism si “democratie”) si ale strategiei nationaliste pusa in practica de un stat-major, artistii s-au organizat sub semnul simpatiei, al stimei si colegialitatii. Despre aceasta situatie ne ofera toate lamuririle Declaratia lor comuna, pe care o reproducem in intregime:

“Subsemnatii, artisti plastici profesionisti din Cluj si regiune, intruniti astazi, 14.II.1945, intr-o consfatuire, cu scopul de a discuta asocierea noastra intr-o asociatie pentru apararea intereselor noastre profesionale si promovarea artei plastice ardelene in general,

am cazut de acord asupra urmatoarelor:

1) Dupa framântari care au durat un deceniu (referire la manifestarile “Breslei M. Barabás” n.n.) in care din interese straine de finalitatile artei, au stat fata in fata artistii diferitelor nationalitati din Ardeal, artistii plastici saluta cu bucurie preocuparea unei asocieri care sa nu cunoasca criteriile de rasa ori nationalitate, urmarind cu persuasiune infaptuirea scopurilor mari si permanente ale artei adevarate in vederea infratirii in cadrele democratiei ardelene, a artistilor profesionisti cu marile mase ardelene.

2) Doresc sa se infrateasca intr-o asociatie cu caracter pur profesional, pentru a putea sa puna toata puterea lor de munca si intregul lor talent in slujba inaltelor scopuri sociale ale democratiei. Cunosc de datoria lor sa promoveze talentele noi, dar sa si lupte in acelasi timp impotriva fenomenului de nivelator al diletantismului plastic. In acest sens vor face un apel tuturor artistilor plastici profesionisti, care nu au putut sa ia parte la aceasta prima consfatuire, invitându-i sa se alature pentru a desavârsi impreuna scopurile propuse.

3) Isi exprima dintru inceput dorinta de a numara in rândul membrilor asociatiei noastre pe toti acei artisti clujeni (români n.n.) , care in urma uneltirilor si teroarei hitleriste si fasciste, au fost siliti sa paraseasca Ardealul de Nord.

4) Din aceasta asociatie nu vor putea face parte, sub nici un motiv artistii care s-au pus in slujba sovinismului si acei care prin faptele lor au pacatuit impotriva principiului democratic, asociindu-se cu agentii hitlerismului.

5) Artistii profesionisti, necunoscuti membrilor fondatori ai acestei asociatii, vor putea face parte din asociatia noastra, dupa avizul tuturor membrilor, sau in urma avizului dat de un birou permanent, delegat de membri asociatiei.

6) Asociatia va face eforturi pentru promovarea artei plastice ardelene si ridicarea nivelului artistic al publicului ardelean. In acest scop va face expozitii si va publica plachete de arta. Toate manifestarile asociatiei vor fi organizate de un juriu ales dintre membri asociatiei. Acest juriu va fi compus din cel putin trei membri, va fi insa totdeauna compus dintr-un numar fara sot.

7) Cu organizarea asociatiei, verificarea membrilor, redactarea statutelor si cu toate lucrarile curente au fost delegati urmatorii: D. Szabó Vera, Emil Cornea, Cornel Cenan, Kovács Zoltán, Balázs Péter, Nagy Albert si Aurel Pop.

8) Sediul Asociatiei este in Cluj, str. Kossuth nr. 30

Cluj la 14 II 1945.”

Semneaza: “Szabó Vera, Kovacs Zoltan, Nagy Albert, Balázs Péter, Cornel Cenan, Emil Cornea, András László, Szolnay Sándor, Raoul Sorban, Teodor Harsia, Ana Ursoviciu, Petre Abrudan, Aurel Pop” 6

Relatarile mele au ca baza postulatul privitor la realitatea unor intâmplari, actiuni, programe etc., suficiente pentru a ne face sa intelegem sensul manipularilor lui Kós. In motivatiile acelui comportament care a facut aluzii si la un “drept ereditar” devenit “lege nationala” ca sa justifice ingerinta in cultura, stirbirea principiilor de egalitate, libertate, ca si impunerea unor masuri restrictive in viata si activitatea artistilor nemaghiari, in rândurile carora dictatura exercitata de “Breasla Miklós Barabás” a creat o stare de persecutie, interdictie si amenintare. Datorita acestor imprejurari au avut de suferit o seama de artisti importanti, in frunte cu Aurel Popp, Al. Ziffer, Eugen Pascu, Leon Alex, Ernest Tibor, Vera D. Szabó (casatorita cu un evreu), A. Mikola, Lydia Agricola (sotia pictorului Martin Katz) s.a.m.d. De fapt, Kós a vrut sa taie arta in bucati pe care apoi sa le marcheze cu insemne ierarhice, dupa criterii nationaliste si rasiste.

Pentru cronica vietii sale publice, ne vom referi, inca o data, la acea paradoxala inconsecventa cu care s-a lepadat, spontan si fara explicatii, de doctrina nationalismului sau ingâmfat si exclusivist, indata dupa... infrângerea si izgonirea din Ardeal a armatei si administratiei Regatului Ungar (1944, octombrie).

S-ar putea ca metamorfozarile unui om de cultura, survenite in urma cu sase decenii, sa nu mai prezinte un prea mare interes astazi, nici incercarea sa de a se “democratiza”. In urma esecului acelei stranii tentative de a-i uni pe artistii de diverse etnii si rase, intr-un “bloc” unitar – dupa ce tot i-a separat – Kós nu s-a mai bucurat de nici o stima printre artisti, nici macar din partea fostei sale “bresle”. In aceasta situatie a fost nevoit sa ia act de cuprinsul Declaratiei Artistilor Profesionisti, unde la paragraful 4 s-a prevazut ca “sub nici un motiv” nu vor fi primiti ca membri artistii care prin faptele lor au nesocotit principiul democratic “asociindu-se cu agentii hitlerismului”.

Un singur artist nu a fost primit in rândurile membrilor Asociatiei Artistilor Profesionisti din Ardealul de Nord: Károly Kós! El n-a fost primit nici in Sindicatul Mixt al Artistilor, Scriitorilor si Ziaristilor din Transilvania.

In schimb, Uniunea Populara Maghiara din România l-a propulsat spectaculos in politica, investindu-l cu diverse functii importante. O asemenea intorsatura nu avea oare pretul ei de jertfa, asumat in perspectiva reusitei unor noi activitati?

(Recent (in 2002), o asociere aparuta la Cluj-Napoca pe criterii nationale, se afiseaza sub titulatura “Breasla Miklós Barabás”. Sa fie oare o incercare de a ridica la rang de dogma o traditie falimentara, cu iz specific?)

Când am fost confruntat cu alternativa politica creata de Horthy, ca aliat al lui Hitler si Mussolini, atitudinea mea, izvorâta din convingere, era ferm combativa. Eram impotriva oricarui aranjament nazist.

In schimb, intreaga activitate desfasurata public de Kós in anii 1940-1944 s-a inscris in limitele acelei alternative. In structura faptelor sale pe care le-am cunoscut in formele lor nemijlocite, Kós s-a dovedit un adept model si un colaborator sârguincios al “horthysmului” nazist. Iata de ce, in luna mai 1983, când Directia editurilor din cadrul Consiliului Culturii mi-a cerut un referat despre cartea Biografie (Életrajit) , ce figura in planul de aparitii al editurii Kriterion, un volum incropit de ingrijitorul sau din nu se stie câte ebose ori pagini razlete, aprecierile mele formulate in deplina cunostinta, erau esentialmente negative. In acelasi timp am sugerat ca “sa se studieze posibilitatea de a edita (in limba româna) intreaga opera literara a lui Kós...”, “sub ingrijirea unei personalitati care sa nu fie un nationalist sentimental, pentru a oferi prilejul de a cunoaste opera literara a lui Kós, ca astfel sa se inteleaga cât mai corectr programul si calitatea acesteia..., mai ales in acele imprejurari in care controlul exercitat de Consiliul Culturii nu admite discutarea in presa a unor probleme legate de directiile de fond promovate de editura Kriterion, ci doar publicarea unor cronici «mondene» despre cartile pe care le editeaza”.

In incheierea referatului am redat un pasaj dintr-o scrisoare a publicistului (maghiar) Jeno Szentimre adresat pictorului (român) Aurel Popp, din care se face inteles ca despre Kós existau in societatea maghoara si alte opinii decât cele ale ingrijitorului editiei si ale directorului editurii.

Szentimre si-a manifestat interesul fata de intentia lui Popp de a organiza o expozitie si il invita pe acesta la el pentru “a vedea unde, când cum si ce va trebui ca expozitia sa aiba loc intr-o ambianta demna de tine...” Mai promite ca pâna la sosirea pictorului se va “ informa peste tot unde va fi necesar, pe cai independente de Károly Kós, pentru ca drumurile lui Kós sunt legate de cele ale lui Bánffy, pe când ale mele sunt independente de toti grofii si anexele lor...” 7

Aurel Popp s-a adresat lui Szentimre, deoarece “prietenul” sau Kós, dupa 30 august 1940, nu-i mai raspundea la scrisori.

Asadar problema este nu numai cum stim sa vedem lucrurile, ci si cum le intelegem.

In referat am mai formulat intrebarea daca “isi asuma factorii respectivi ai Consiliului Culturii raspunderea pentru consecintele antiromânesti ale activitatii editurii Kriterion?”

(Intrebat, am autorizat Directia editurilor sa comunice textul integral al referatului meu editurii, respectiv ingrijitorului cartii.)

Chiar si in cazul când te misti in viata ca pe o scena, tot mai esti, concomitent si un spectator. Schimbarile la fata ale lui Kós n-au survenit oare in urma unor indicatii de regie?

O cât mai corecta intelegere a lucrurilor ar necesita investigatii staruitoare. Dar istoria merge inainte repede si sub forme imprevizibile, ignorând reactiile noastre si contând pe ignoranta celor multi. In timp ce actiunile unguresti reinvie si se extind din ce in ce mai agresiv, pe toate caile si planurile, noi nu luam in seama nici acele functii si atribute pe care le are minciuna.

O discutie principiala si la obiect, despre Károly Kós, Imre Mikó, Béla Teleki, Loránd Daday, Albert Wass etc. etc. ca si despre aparatorii lor marxisti, in frunte cu Erno Gáll, nu pare posibila, fiindca partizanatul hungarist obisnuieste sa auda doar ceea ce ii convine. Cum sa se explice de exemplu saltul lui Kós de la teza la antiteza, ori al lui Mikó, de la Hitler si Horthy la Stalin? Raspunsul ma depaseste. ieri-mentori ai practicilor naziste, azi – exemple de urmat cu volume impozante consacrate lor, cu institutii (poate si strazi?) botezate cu numele lor, mentionati – si recomandati – in numeroase carti si bibliografii!

Gândindu-ma la aceste controverse am avut sentimentul de a ma fi angrenat intr-o lume a intereselor insuficient deslusite (de mine). Si mi-am pus urmatoarele intrebari: Cine – si dupa ce criterii – are autoritatea sa decida asupra atributului de importanta nationala ori istorica a unei persoane ori a unui fapt?; Cum poate fi evitat ca o persoana sa nu devina expresia arbitrarului propriei aprecieri?; La ce nivel a putut sa coboare judecata unor artisti ardeleni, daca ei incearca azi sa-l aseze pe Kós in postura de model?

Oare calea omenirii nu se jaloneaza, in directie buna, cu o lupta pentru omenie si nu intre oameni? Nu intr-o asemenea lupta rezida raspunderea – si sansa – supravietuirii fara vârtejuri de ura, dispret si dominare?

Recent mi-a cazut in mâna Jurnalul lui Erno Gáll. La pagina 426, in nota 26, aflam urmatoarele: “In pragul centenarului nasterii lui Károly Kós, in urma denuntului lui Raoul Sorban (care traducând in limba româna un articol al lui Kós, aparut in [ziarul] Ellenzék cu prilejul primei aniversari a diktatului de la Viena, a facut [ca acesta] sa parvina la organizatia centrala de partid) s-a interzis orice comemorare, ba chiar nici numele lui Kós nu s-a putut tipari nicaieri”. Aceasta nota aduce lamuriri la o insemnare a lui E. Gáll din 10 nov. 1983, care scria astfel: “A sosit ordinul: Kós nu exista (nici n-a fost). Si aceasta este o noutate absoluta. Pâna acum in ghetou ne-am putut aprecia ori reprecia traditiile, dupa mintea si onestitatea noastra. Acum acest lucru se face de dinafara. Piatra pe care Raoul Sorban a asvârlit-o frânge si zdrobeste tot ce-i vine in cale; este o intrebare in schimb: unde se opreste? De buna seama apartine acelorasi categorii ca si afacerea Mikó, in care tinta sunt eu.” 8

Daca Erno Gáll nu face nici o aluzie la “denuntul” meu, in schimb ingrijitorii Jurnalului sau Éva Gáll si Gyula Dávid, in nota citata, se refera explicit la “denunt”.

Dupa cum este indeobste cunoscut, din anul 1941, când Károly Kós si-a precizat public “politica sa culturala” fata de populatia majoritara nemaghiara a Ardealului de Nord, ne-am manifestat public fata de aceasta problema, fara retineri, in toiul acelor incercari in cursul carora dominatia ungara de patru ani a incercat sa reduca natiunea noastra la abstractie si lipsa absoluta de insemnatate.

Si tot atunci, aproape simultan, a aparut (in 1942!), in opozitie categorica cu intentiile lui Kós, surpriza: o zona de intelegere la nivel intelectual, intre românii cu dramele lor si o seama de maghiari, o adevarata uniune si un mod meditativ de a ne intelege viata in pluralitatea experientelor sale, bune si rele. O unire in realitati si adevaruri traite, un punct de plecare, care ne-a pus intr-o stare de receptivitate si solidaritate reciproca si ne-a inzestrat, dintr-o data, cu o insufletire nebanuita. Atunci s-a intâmplat anume ca o seama de personalitati marcante ale intelectualitatii ungare, intre care profesorii Imre Haynal, Felvinczi Zoltán Takács, Dezso Miskolczi, László Baránszky-Jób, dr. Annau, de la Universitatea “Francisc Iosif” din Cluj, pictorul Aurél Bernáth si scriitorul Lajós Zilahy din Budapesta, au inteles, prin experienta noastra, aspectele cele mai opuse ale vietii lor. S-au descoperit, cum s-ar spune, intr-o tara nestiuta de ei, cunoscându-ne problemele. Cu ajutorul lor “artistii români din Transilvania de Nord” au inlaturat stavilele ridicate in activitatea lor de Károly Kós. Ceea ce se iscase intre noi era o echivalenta, o intelegere reciproca. O expresie a experientelor noastre directe, care si-au extins concluziile si in constiinta lor, ca un act de traire personala.

Erno Gáll avea cunostinta de dezvaluirile mele, repetate public, in intregimea lor, fiind alcatuite nu doar din gânduri, intentii ori sentimente, din niste confuze si vagi aduceri aminte, ci din dezvaluiri energice ale unor intâmplari si realitati. Ar fi vrut oare sa nu le dau prezenta in actualitate, cu intreaga lor semnificatie? Ca lucrurile sa ramâna in sfera intâmplarilor personale si nu in atentia istoriei? Nu-mi vine sa cred ca gândirea lui Gáll sa fi fost una de circumstanta, care sfârseste prin a ignora “constiinta constiintei”.

Scrierile mele despre Kós, ca si un articol amplu, publicat in revista bucuresteana de limba maghiara “ A Hét ” (iulie-august 1982) erau arhicunoscute. Acesta din urma a fost republicat si in ziarul “Népszabadság” din Budapesta (4.IX.1982, nr. 207), organul central al Partidului Socialist Ungar (marxist). In acest articol era relatat si acel episod, când in 1941 m-am adresat presedintelui “Breslei M. Barabás” “in numele si in interesul artistilor români, in acea vreme când autoritatile horthyste – si ca expresie a acelor autoritati «Breasla M. Barabás», cu sediul la Cluj, au interzis, prin diverse manevre, posibilitatea ca artistii români si evrei sa organizeze expozitii. Este necesar de mentionat faptul – mai scriam in acel articol – ca regimul fascist al lui Horthy a investit “breasla” cu monopolul de a fi unica asociatie a artistilor plastici din Ardealul de Nord... In stabilirea noilor principii fasciste de orientare si functionare a «breslei», rolul decisiv i-a revenit lui Károly Kós”. Etc.

Prin publicarea acestui articol, organul oficios al PSU a confirmat public – un lucru de altfel evident – orientarea fascista a “breslei” si a lui Károly Kós.

In acelasi articol m-am referit si la acei intelectuali maghiari de mare prestigiu, care s-au solidarizat cu cauza culturii românesti din Ungaria, incercând s-o elibereze de sub teroarea ultranationalistilor unguri din Transilvania de Nord (Ungaria).

Spre marea mea surpriza, cu data de 30 septembrie 1982, marele poet, Gyula Illyés, care nu a manifestat un interes deosebit fata de problemele românesti, mi-a trimis o scrisoare cu urmatorul cuprins: “Cu mare interes ti-am citit frumosul articol. Este o imagine consolatoare din trecut; multumesc – nu numai in numele meu. Mi-ai pricinuit o mare bucurie”.

De-a lungul vietii mele mature am cautat sa contribui la clarificarea unor probleme esentiale pentru desfasurarea normala, fara suspiciuni, a relatiilor dintre români si maghiari, la inlaturarea lipsei de incredere dintre cele doua popoare si pentru stabilirea unui dialog, sub semnul bunei credinte intre cei sortiti sa vietuiasca vesnic in acelasi spatiu geografic. (Erno Gáll spunea, intr-o vreme, ca as fi “un corb alb” printre români). Tocmai in vederea stabilirii unor termeni corecti ai acestor relatii, nu se poate accepta astazi – si nicicând alta data – pozitia lui Erno Gáll, care incearca sa prezinte drept fenomene pilduitoare ori exemple de urmat, in evocarea trecutului maghiar din România, personalitati si institutii maghiare, active in trecut, care au servit, cu buna stiinta, sovinismul, ura dintre nationalitati, nazismul, horthysmul” fascist etc.

Ca unul care am fost martor si participant la evenimentele anilor 1940-1944 in Transilvania de Nord (Ungaria), stiu ca cei ce erau implicati in politica nazista, indiferent de nationalitatea lor, s-au eliminat singuri din fondul traditiilor nationale, politice, culturale, demne de a fi perpetuate ori urmate.

In cazul lui Károly Kós intentia de a-l travesti, in vederea consacrarii sale pentru “urmasi” este evidenta. Ea a mai fost manifestata, inaintea lui Gáll, de Jeno Murádin intr-o carte, unde “Breasla Miklós Barabás” (editura “Kriterion”), este considerata drept formatie democratica!

Erno Gáll considera aprecierile mele despre Kós ca ar apartine “aceleasi categorii din care face parte si afacerea Mikó”, obligându-ma sa vorbesc din nou despre cazul acestuia.

In ce consta cazul Mikó?

Când a decedat, in 1979, revista “Utunk” din Cluj-Napoca a facut o viguroasa incercare ca sa-l impuna in stima posteritatii, ca “exemplu de urmat”, pe acest inversunat dusman ideologic al democratiei si libertatii. Apoi, in 1982, editura “Kriterion” a publicat volumul lui Mikó, Variatii pe o tema .

Intre 1940-1944, Imre Mikó a fost secretarul general al Partidului Maghiar Ardelean, al carui program era elaborat in spiritul partidului nationalist socialist german. (Iata câteva pasaje din programul PMA: “... edificarea unei Ungarii puternice ca sa-si poata implini in Bazinul dunarean ... misiunea ce i se cuvine in urma situatiei geografice si a trecutului sau istoric. II... Pamântul milenar maghiar... il consideram spatiu vital ungar... VII. Luptam pentru o Ungarie crestina. Aceasta inseamna nu numai excluderea elementelor necrestine din anumite domenii ale vietii nationale si de stat... VIII. Fata de evreime... aprobam si cerem grabirea tuturor acelor masuri... care, pâna la rezolvarea generala europeana a chestiunii, exclud complet evreimea din domeniul justitiabil. IX... convingerea noastra este ca in noua reglementare a Europei Centrale, poporului maghiar si celui german li se va destina un rol de conducere..."”Etc.)

Prin urmare: Ungaria Mare, milenara; “spatiu vital”, suprematie ungara in Bazinul carpatic, extirparea evreimii. Ca deputat “horthyst”, Imre Mikó, sprijinindu-si voturile cu discursuri adecvate, a aprobat 3 legi antievreiesti, inclusiv legea pentru “purificarea nationala a Ungariei”, prin care s-a statuat deportarea evreilor de pe teritoriul Ungariei; legea pentru infiintarea companiilor si a lagarelor de munca fortata; pentru inchirierea bratelor de munca (pe baza careia au fost imprumutati germanilor zeci de mii de tarani români, din care au revenit cca 10%).

In privinta “mostenirii” lui Imre Mikó, care ne indreapta atentia asupra consecintelor integrarii necritice a trecutului in viitor, transcriu un fragment din articolul sau Politica noastra fata de nationalitati (ziarul “Ellenzek”, 23 august 1941): “Sfântul nostru rege Stefan nu s-a gândit ca strainilor colonizati (intre care sunt inclusi si românii n.n.) sa creeze o unitate politica ori culturala distincta... Politica Sfântului rege Stefan, edificatorul de tara, fata de nationalitati, nu viza supravietuirea veneticilor, ca un corp strain in tara. Dimpotriva, el pornise de la ideea ca strainii sa fie subjugati in interesul maghiarimii. In acelasi timp, el a creat conditiile preliminare pentru ca veneticii sa se poata asimila macar in sentiment si prin munca – daca nu si prin limba. Toti cei ce ne consideram adeptii principiului statal al Sfântului rege Stefan, trebuie sa ne intoarcem la acest izvor.”

Intr-un alt articol (publicat in “Ellenzék” la 23 august 1944), Imre Mikó isi exprima parerea ca “Ardealul a revenit Ungariei deocamdata numai in parte si deasupra saracit... In procesul ce se afla in curs pentru stapânirea Ardealului a fost data deocamdata numai o sentinta partiala. Dar noi ne apropiem de acea Ultima Judecata când totul se mai poate câstiga ori totul se poate pierde... Nu trebuie sa se uite niciodata ca servind cauza Ardealului noi servim Cauza Universala si Eterna a Ungariei.”

Când tânarul Erno Gáll si-a facut aparitia in orizontul Clujului, in jurul anului 1940, Gábor Gaál, fondatorul prestigioasei reviste “Korunk”, l-a recomandat, subliniind ca in monotonia vietii curente, aproape innamolita, a aparut, se pare, un om stralucit, care dovedeste o deplina stapânire a gândirii filosofice marxiste; un om fara pata si fara frica, care si-a legat sperantele de viitorul umanitatii, caruia isi va consacra intreaga sa alcatuire spirituala. Si, intr-adevar, pe aceasta baza, cu mai multe necazuri si confuzii decât bucurii, si-a trait timpul si istoria, simtind incordarea care a cuprins lumea, dar si ezitarea si contradictiile innoirilor sociale si politice. Nu stiu in ce masura a cunoscut amaraciunile si duritatile soartei in timp ce cauta sa schimbe raul in bine cu mijloacele unui sistem filosofic. Se spune ca n-a reusit sa-si pastreze pâna la sfârsit autoritatea si prestigiul, nici macar locul in structurile superioare ale partidului sau, dupa cum l-ar fi indreptatit capacitatea si pregatirea. A ramas din ce in ce mai izolat si singur, intr-un fel de “partid pentru sine insusi”.

Relatiile noastre personale nu erau marcate nici de interesul sau deosebit fata de mine, nici de al meu pentru el. Ma lamurisem mai demult, ca antinazismul meu, datorita caruia mi-am indreptat o vreme simpatia spre comunisti, si-a pierdut actualitatea si atractia. Dar am nesocotit consecintele comportamentului – ori ale instinctului? – dictatorial al partidului comunist. Nu m-a ferit de necazuri nici pasivitatea. Am inteles greu ca si ratiunea cazuse in robia patimilor, N-am vrut sa devin, in nici un fel, adeptul celor ce minteau din principiu. Cu originea mea sociala “nesanatoasa”, am ajuns, fireste, sa fiu considerat un “dusman al poporului”. Ca atare am fost arestat (a patra oara) in 1952. Nici unul din prietenii si cunoscutii mei comunisti n-a miscat un deget pentru a ma ajuta. Ma refer la Tudor Bugnariu, la scriitorul István Nagy, la Mihai Beniuc, Ion Vinte, dar si la Erno Gáll. Desi cei pomeniti dispuneau de prestigiul unor functii importante, Erno Gáll de exemplu era si directorul unui cotidian oficial al P.C.R.

Dupa trecerea potopului, cei amintiti, alaturi si impreuna cu tovarasii lor, fara sa-si faca probleme, se purtau de parca arestarea a sute de mii de oameni nevinovati n-ar fi angajat si raspunderea lor! Continuau sa-si duca viata senin in confortul unor locuinte, de obicei, expropriate, si al altor inlesniri. O viata speciala, traita intr-un cerc inchis, beneficiara a multiple favoruri speciale. Nici unul dintre cei cunoscuti de mine nu s-a aratat a fi credincios propriilor “convingeri”, dupa care omul trebuie sa cultive si sa promoveze simtul dreptatii.

Datorita atitudinii celor mentionati, am ajuns sa cunosc mai bine lumea in care mi-a fost dat sa traiesc.

Oare celor din vitregita mea generatie le este ingaduit sa faca aprecieri dincolo de orizontul de timp in care am trait?

In calitatea lor de membri pretuiti ai partidului comunist, de cugetatori fideli ai ideologiei marxiste, amintitii mei prieteni si cunoscuti, nu s-au dovedit a fi credinciosi propriilor convingeri. Nu s-au simtit obligati sa se opuna practicilor cunoscute ale partidului lor, nici macar sa-si dea demisia din partid, asa cum procedase academicianul David Prodan!

Nepasarea de care au dat dovada intelectualii comunisti fata de crimele savârsite de partidul lor, au stigmatizat intreaga lor “morala” cu semnele injosirii.

Cum ar trebui sa fie considerati cei care au nesocotit propria lor onestitate – asemenea lui Tudor Bugnariu si Erno Gáll – si au agravat distantele intre gândire si real? Cei care au elaborat acele directive ideologice si politice ale partidului comunist pe baza carora au activat atât Securitatea cât si alte “organisme” ale P.C.R.-ului.

Intrebarea am formulat-o. A fost auzita. Este oare si inteleasa?