ERNEST FISHER

 

Un mare prieten al meu si al vietii mele a fost Ernest Fischer. Facea parte din rândul acelor oameni care ardeau inabusiti sub propriile lor flacari, dispunând de o energie oarecum abstracta, ce parea, nu odata, lipsita de sens practic. Cu o minte lucida, treaza, Ernest Fischer combatea cu fermitate unele stari de spirit ale veacului, la moda in anii '30, in special aroganta si trufia militarista a nazistilor germani si a comunistilor rusi. Totodata el ii critica, cu dispret, pe cei care priveau lumea prin prisma intereselor si a sentimentelor personale, refuzând trairea in formule; râvnea la viata vie, ca si la cunoasterea adevarurilor ce puneau in miscare evenimentele la care asistam ori participam.

Cultura sa de baza era germana si suferea când si-a dat seama ca Germania, cazuta sub stapânirea hitlerista, va avea un sfârsit rusinos, fara ca pentru combaterea si inlaturarea situatiei sa existe vreo forta ori constiinta corespunzatoare.

Studiase la Paris dar nu si-a terminat studiile filologice. Ii murise, prematur, tatal, si pentru a mentine nivelul de viata al familiei, de fapt al mamei sale, - fiica celebrului rabin Fischer din Alba Iulia, - a revenit in tara, sa continue afacerile mostenite. Era o necesitate de toata lumea inteleasa, fara ca o asemenea capitulare in fata destinului sa-i fi modificat conceptia de viata, nici stilul de a fi si de a se purta si nici preocuparile.

Imi este cu neputinta sa-mi amintesc imprejurarile in care ne-am cunoscut, in 1936, ori cu un an mai târziu, când, spontan, am ramas cucerit, pentru tot restul vietii, de universul sau personal.

Ernest Fischer era un om de o bunavointa exceptionala. Si el, ca si mine, a fost supus, - datorita mediului intelectualitatii din anii marilor transformari, - celor mai variate influente si perturbari. Amândoi am fi vrut sa gasim puncte de sprijin, temelii cât mai solide, dincolo de formulele in limitele carora traiam. Cautam adevaratul sens al evenimentelor in miscarea vie a istoriei si a vietii, adica a istoriei si vietii noastre. Câteodata, datorita neconcordantelor dintre aspiratii si realitate, se lasa atras de sentimentul dezamagirii.

Ernest Fischer m-a facut sa inteleg farmecul si drama vietii de evreu, nu ca teorie, ci ca o stare reala, care te obliga sa reflectezi asupra ei. Vorba lui era un amestec de stapânire de sine si de profunda febrilitate emotionala.

Nu mi-l pot inchipui pe Ernest Fischer fara biblioteca lui, cu o multime de carti ce nu mai incapeau pe rafturi, – tot atâtea insemne ale dorintei si vointei sale de a-si intelege conditia de evreu in confuza si dramatica lume europeana.

Cartile acelei biblioteci m-au ajutat sa inteleg nu putine lucruri din creativitatea iudaica in cultura si societate, dar si drama – sau tragedia – unui destin national si religios in lume.

De la inceputul acestei prietenii fratesti, eram mai atras eu de sfera lui de preocupari, decât el de preocuparile mele artistice din acei ani. Datorita lui Ernest Fischer, evolutia mea ulterioara a devenit, in mai multe sensuri, neasteptata, s-ar putea spune chiar imprevizibila.

Ernest Fischer era un foarte cultivat iubitor de pace, totdeauna inclinat spre intelegerea rezonabila. El si-a ferit, cu grija, dragostea de cultura si pace de focul oricarui fanatism, ca si de revolta arbitrarului subiectiv. Si totusi, cuprins de neputinta disperarii in fata complexului antievreiesc, s-a considerat obligat sa se apere de irationalismul misticii antisemite (antiumane de fapt), - ca si de politicianismul conciliant al epocii fata de nazism, inclinat sa se amplifice sub asalturile si performantele unor arme noi, ce pareau a garanta victoria Germaniei hitleriste – si sa se afirme, nu pe linia de mijloc a sionismului, ci pe una din formele extremiste ale acestuia, anume prin sionismul revizionist al lui Jabotinski. Era convins ca numai extirparea raului va putea salva ceva din patrimoniul umanismului. O asemenea traire teologica era inaccesibila intrebarilor critice de orice fel.

A procedat astfel, deoarece imprejurarile l-au obligat nu numai sa creada, ci sa si constate necesitatea concreta a unei eficiente forte potrivnice distrugerii.

Fara sa fi cautat a cuprinde cu intelegerea intregul orizont comportamental al lui Ernest Fischer, aveam convingerea ca acesta, acceptând sa-si renege râvna nu a actionat sub ispita raului.

Intr-o lume aflata sub domnia celui mai abuziv despotism, problema libertatii, amenintata sa sfârseasca in resemnare, era mai mult decât arzatoare. Trebuiau gasite mijloace pentru nimicirea Satanei si iesirea din ratacire, ca si pentru atasarea sperantei la noi forte de actiune.

Regasindu-se in mecanismele energice inmagazinate de Jabotinski (pe care l-am cunoscut personal la Cluj in 1937), Ernest Fischer a intrat in actiune, colaborând, in Bucovina si in nordul Basarabiei, la organizarea tranzitarii spre Palestina, a evreilor refugiati din Polonia. La aceasta operatie, care nu se putea realiza fara ajutorul unor localnici, am recurs la sprijinul unui prieten, pe nume Hahon (fiul unui magistrat din Radauti), care, cu ani in urma, imi fusese coleg la Universitatea din Graz. (Abia dupa mai bine de 25 de ani aveam sa aflu de la Ernest Fischer ca organizatorul acelei salvatoare desfasurari din anii 1939-1940, a devenit in Israel unul din oamenii politici de mare anvergura.)

Intre anii 1938-1946 am locuit sub acelasi acoperis cu Ernest Fischer. Pâna la Diktatul de la Viena stateam eu la el (Edith, sotia sa, isi ingrijea parintii la Bucuresti), apoi, dupa 1940, când sotii Fischer devenisera someri, mama mea le-a oferit – pâna trec vremurile grele – un apartament confortabil in casa noastra din Cluj.

In primii trei ani am facut impreuna, nu putine incursiuni in lumea speculatiilor, presimtind, cu strângere de inima, inca de pe atunci, ca vremea monstrilor e abia pe cale sa vina. Dar nu puteam nici macar banui abisul celor ce aveau sa se considere stapânii –si chiar stapânii stapânilor – nostri, un destin niciodata imblânzit de speranta. Ni se spunea – am crezut chiar – ca vom fi pierduti, nu numai noi, dar ca pâna si istoria noastra va pieri din constiinta lumii. Acele timpuri si imprejurari ne-au facut solidari, infratind un evreu si un român, fara ca vreunul din noi sa poata oferi celuilalt ceea ce ii lipsea lui insusi.

Am incercat, Fischer si cu mine, in 1941, la sugestia Episcopului Iuliu Hossu si a Sef Rabinului Moshe Carmilly sa venim in ajutorul meseriasilor români si evrei din Cluj, carora li s-a interzis de autoritatile ungare, la initiativa „Asociatiei Baross”, sa-si practice meseriile. Apoi, in 1942, Ernest Fischer a fost dus in Ucraina, intr-o companie de munca. Am fost si eu arestat, in acelasi an, si varsat intr-o companie de pedeapsa, destinata sa culeaga mine sovietice la Cotul Donului.

Pe vremuri credeam in spiritul liber care poate invinge pâna si natura; am inteles insa ca spiritul liber nu poate invinge nici macar natura unei societati.

Amândoi am ajuns intr-o stare de neputinta. Puteam oare sa ne ajutam – unul pe celalalt? Uneori ne era dor de nimicire, ca apoi din nou sa zarim ceva din zâmbetul firii.

In anii ocupatiei ungare vietile noastre, viata lui Fischer, ca si viata mea au devenit niste mizerabile istorii, oarecum paralele. Rataceam, fara vlaga, asemenea sutelor de mii de români si evrei din Ungaria, la comenzi strâmbe, deposedati de identitate, de continuitate launtrica, lipsiti pâna si de gândul ca am avea vreo menire ca oameni. Nu ne preocupa nici macar jalnica noastra stare si nici infatisarea sub care am fost sortiti sa vietuim.

Si totusi intre noi doi era o deosebire: in spatele meu se afla o tara – o ruina, dar o tara! -, pe când in spatele lui Ernest Fischer nu se afla decât umbra lui Hitler si a lui Horthy.

Când a revenit in zdrente si cu picioarele degerate de pe frontul ucrainean, Ernest Fischer a produs o impresie sfâsietoare. Fiind in felul lui intelept, a avut taria sa traiasca, pentru ca ideile care l-au insufletit o data, nu s-au stins in mizeria lagarelor militare unguresti de munca de pe teritoriul Uniunii Sovietice.

Falnicii nostri stapâni s-au mentinut inca o vreme, atât de fuduli parca crimele lor n-ar fi mânjit pentru totdeauna omenia, fara sa presimta ca vor cadea in propria lor prapastie...

Armata germana a ocupat Ungaria

Dupa revenirea lui Fischer de pe frontul ucrainean si eliberarea mea din penitenciarul regimentului de infanterie din Cluj, au urmat câteva luni de ragaz. Daca ma gândesc bine, atât de mare era dezorientarea incât abia daca eram constienti de cele ce se petreceau cu noi si in jurul nostru; abia daca ne dadeam seama in ce fel de lume monstruoasa ne-a fost dat sa traim. Ni se parea chiar ca ne-am indepartat, la distanta de câtiva pasi, din calea destinului, când, la 19 martie 1944, armata germana a ocupat Ungaria. Devenise astfel limpede ca ne-am prabusit, cu toate problemele noastre, intr-o vâltoare fara fund. Dialectica vietii parea insondabila, prezentul isi pierduse viitorul, iar trecutul isi uitase constelatia si ordinea.

In acea noapte ne intâlnisem in atelierul meu: Ernest si Edith Fischer, pictorul Emil Cornea, poetul László Salamon, Éva Semlyén, redactorul sef al ziarului „Tribuna Ardealului”, Gh. V. Giurgiu si István Lehel, viitorul profesor de istoria artei la Universitatea din Seghedin. Spre miezul noptii am ascultat, ca de obicei, stirile de la Radio Budapesta, citite cu acel prilej, cu o voce sugrumata de emotie: armata germana a ocupat Ungaria! Vestea aceasta, in mod straniu, parea atestarea unui fapt care exista parca dinainte, in stare latenta. Ne simteam intr-o roata a timpului, prinsi in desfasurarea unui sentiment al sacrificiului, de care nu te poti desparti si nici n-o poti ignora.

A fost ultima noastra intâlnire in strania ambianta de aparenta independenta si libertate a atelierului. Noaptea aceea ne-a smuls din amagirile unor presupuneri optimiste; nimeni dintre noi, români si evrei din Transilvania de Nord, nu considera posibila nici macar a mia parte din cele câte aveau sa se abata peste putine saptamâni in infruntarea, mai bine zis in suportarea greutatilor si adversitatilor la care am fost supusi.

Inca de dimineata am aflat, de disparitia poetului László Salamon, care, plecând de la atelier, n-a ajuns acasa. Ne aflam, prin urmare, in evidenta politiei secrete, activa, inca din acea noapte, in diverse locuri „strategice” ale Clujului. Cu ajutorul autoritatilor ungare, au fost arestati vreo 50 de liber-profesionisti si negustori evrei, luati ca „ostatici” dupa o informatie aparuta intr-un ziar maghiar local. Era prima actiune directa, in Transilvania de Nord, a fortei naziste care incapabila sa invinga pe câmpurile de lupta, a cautat in spatele frontului sa raneasca universul integralitatii si al constiintei umane. Practicând o tehnica lipsita de scrupule, germanii si ungurii si-au demonstrat atunci pe fata intreaga agresivitate a scopurilor urmarite de ei.

Puteam oare, in acele imprejurari, sa redobândim taria de a ne continua viata, când pretutindeni se facea simtita apropierea unor catastrofe?

Pe fronturi, razboiul nu mai era practicat pentru vreun interes militar. Soldatii isi varsau sângele, murind schiloditi, fara vreo justificare strategica. In acelasi timp, viata de truda a civililor era plina de privatiuni si suferinta. Si totusi, populatia, desi constienta de ceea ce o impiedica sa duca un trai normal, a acceptat situatia, fara reactii de masa, fara sa adopte o pozitie care ar fi corespuns cu adevarat intereselor nationale ale societatii. S-a vazut atunci cât de nerealista devenise starea de spirit in acea perioada de criza, când Ungaria isi pierduse, de fapt, independenta. Au lipsit si reactiile publice ale unor personalitati fata de umilirea tarii.

Când a mizat exclusiv pe forta militara si politica a Germaniei, Ungaria a devenit victima propriei sale orientari, demonstrând ca politica ei dupa Trianon nu era altceva decât o obsedanta gesticulatie expusa valurilor si vânturilor politicii germane. Speranta si increderea in victoria Germaniei naziste a atras dupa sine ignorarea realitatilor epocii. Si totusi, populatia a acordat incredere reprezentantilor sai politici – de la social-democrati la nazisti – chiar si in acele imprejurari când acestia au pus la cale ori au acceptat extirparea evreimii si distrugerea biologica – nu numai culturala – a „nationalitatii” române in Transilvania.

Intâmplarile de care ne amintim, ne fac si astazi impresia unei invazii de stafii, care si-a definit imaginea prin ura, crima, teroare si ruina.

La o asemenea caracterizare ce s-ar mai putea adauga?

Ziua urmatoare, in contextul acelor evenimente, s-a petrecut ceva important pentru propria mea viata. Cunoscute fiind ideile si manifestarile mele, - nu in ultimul rând antinaziste, - pentru ale caror afirmare militasem fara camuflaje, in presa, in viata sociala, in arta, dupa o discutie cu Emil Hatieganu (directorul „Tribunei Ardealului”), am considerat necesar sa parasesc imediat redactia, stiind ca voi fi considerat un proscris, un cetatean cu drepturi limitate etc., expus la arestare in orice moment. Un singur lucru era important pentru mine: sa-mi pastrez libertatea interioara, ceea ce, de altfel, nici nu era greu de pastrat: fusesem nascut si crescut in atmosfera si in spiritul de independenta al unei vechi familii, cu amintiri, intâmplari si documente ce te purtau departe in urma. Acest spirit in traditia familiei, neostentativ dar ferm, ca si pasiunea senina pentru cultura si arta, au ramas neatinse in toate etapele vietii mele – pâna in prezent.

Era ceva straniu in faptul ca viata mi se restrângea la ceva ce nu mai fusese in trecut. Sa fi devenit o umbra? N-as fi vrut sa parasesc redactia si, mai ales, cititorii, de care ma simteam legat de aceleasi griji si sperante, de aceeasi neliniste, intretinuta de mersul lucrurilor, pe front, in tara...

Am ajuns sa traiesc in locurile mele de obârsie, la mine acasa, intr-un fel de semiexil, ca intr-o neprietenoasa tara straina. Imi era greu sa-mi pun lacat pe gura in fata unor probleme de stringenta actualitate, tratate strâmb si abuziv de intreaga birocratie a autoritatii de stat.

Incordarea politica devenise acuta, aproape isterica. Nu mai era loc pentru divergente, conflicte de idei si de opinii. Gestapo-ul si SD-ul, doua organe naziste exersate in mânuirea teroarei si a crimei politice, erau instalate, la vedere, in Cluj, tinând orasul sub o permanenta tensiune. Ar fi fost inutil sa semnalez primejdia, ea fiind prezenta pretutindeni. Ma simteam, - cu mersul meu in gol si pasi nesiguri, - ca unul care poate fi inlaturat ori alungat in orice clipa.

La 21 martie 1944, „Tribuna Ardealului” a tinut sa marcheze aparitia numarului 1000, cu un numar mai deosebit. Era intr-o perioada când cititorii ziarului se simteau in totala nesiguranta, intrebându-se daca azi, daca mâine nu vor fi arestati de unguri sau de nemti, daca azi ori mâine nu vor cadea asupra lor bombele lansate din avioane britanice ori americane, care isi facura deja aparitia deasupra Transilvaniei de Nord. Teama, neliniste si incordare in fiecare casa, in fiecare suflet de om – peste tot, dar mai ales la orase.

In acel numar 1000 (o mie de zile de ocupatie barbara maghiara) urma sa apara si un articol al meu, un fel de bilant al diverselor activitati cultural-artistice românesti. La 20 martie, când am revazut paginile ziarului ce urma sa intre la tipar, articolul meu parea de o inactualitate penibila. Am scris atunci, la repezeala, un „Kopf”, un articolas de câteva rânduri, despre imoralitatea oricarei incercari de a evada din realitatea catastrofelor in fictiuni etc.

Cenzorul de serviciu, procurorul Nagy (care simtea si el, pe pielea lui, ca ceea ce se intâmpla cu noi e ceva dezonorant) m-a avertizat ca articolul, asa cum era formulat, nu poate sa apara. Dar m-a indemnat sa-l fac „publicabil”.

Procurorul imi vorbea cu o oarecare resemnare si intelegere si cu sentimentul ca „cele ce se intâmpla acum cu noi nu sunt cele ce ni se cuvin”. Era un fel de onesta – dar ineficace – impotrivire a mândriei ofensate fata de evenimente.

Refacerea textului nu s-ar putea spune ca a fost rezultatul unei colaborari, dar aproape asa-ceva. Cenzorul-procuror parca cerea scuze, cu o expresie trista si cu jena, pentru ceea ce era obligat, prin functie, sa faca.

Imi amintesc de aceasta istorie cu un sentiment jenant fiindca era caracteristica psihologiei colective din acea vreme. Un fel de opozitie pasiva, care exista in simtirea multora, incapabili sa actioneze, fiind instruiti sa nu spuna ceea ce gândesc, sa-si tina in frâu dorintele, intentiile. Privita retrospectiv, n-am nici un dubiu ca cenzorul ar fi vrut, cu aceeasi intentie pe care o aveam si eu, sa apara un text din care sa se poata trage alte concluzii decât cele dorite de puterea politica. Dar fara ca el sa se implice. Cel care trebuia, la nevoie, sa-si asume riscurile – eram eu, autorul. Cenzorul stia, fireste, ca obligatiile lui inchid orizontul in fata afirmarii unor realitati ori adevaruri, dar, in acelasi timp, nu se ferea sa-mi sugereze ca functia pe care o exercita nu este altceva decât un accesoriu dezagreabil al existentei sale profesionale.

In aceste imprejurari a fost confectionat „Kopf”-ul meu, pe care il transcriu in intregime pentru ca sa se vada cum arata o astfel de modulatie, de la intentie la confuzie, cu un sens destul de nedefinit, dar acceptabil dupa normele unui cenzor ingaduitor:

„VIATA SPIRITUALA. 1 Urmarind zi de zi paginile ziarului nostru, cititorul desigur a inteles ca oricât de grele au fost incercarile morale, materiale si tehnice, - viata spirituala, increderea in ideile progresului, credinta in independenta gândirii nu au fost parasite.

E adevarat ca in aceste vremuri inclinam spre o oboseala care parea sa altereze credinta in forta organizatoare a spiritului.

Tensiunea de fiecare zi, nenumaratele griji si chiar lipsa acelora care ar putea determina o inteleapta desfasurare a unui program de cultura si viata spirituala – toate acestea stânjenesc acea certitudine interioara, care constituie avutul cel mai de seama al omului.

Actionam, fara ca actiunile noastre sa fie determinate de rigorile normative ale spiritului?!

Sa nu uitam niciodata ca in cele mai grele ceasuri ne-am refugiat la resursele de viata care rezida in arta, in stiinta, in iubirea de adevar, in crearea frumosului – si numai astfel nu am ramas insensibili când am pronuntat cuvintele: om, umanitate.

Fiindca constiinta noastra a apartinut unei ordini imperioase – am cunoscut si binele si raul.

Sa ramânem fideli vietii spirituale, fara a fi nepasatori si insensibili fata de prezent.

Solidarizând totdeauna ratiunea de gândire, ne vom salva constiinta morala.”

Un asemenea text, poate fi luat drept model pentru exemplificarea oricarei „colaborari” cu cenzura, chiar binevoitoare, cum a fost in acest caz. O colaborare in urma careia mesajul nu putea fi deslusit, decât presupus – uneori.

 

1 Ziarul „Tribuna Ardealului”, Cluj, nr. 1000, 21 martie 1944.

 

inapoi la index

1