Voi incerca sa-l surprind pe Emil Hatieganu in centrul acelui uragan in care au trait românii in Ungaria anilor 1940 – 1944. In acei ani am avut prilejul sa-l cunosc si sa-i inteleg intelepciunea, straina de ideologii si noime politice, incapabile de a oferi acel surplus sufletesc ce putea darui macar consolare celor mâhniti si crucificati – victime ale unor abuzuri si nefericite constelatii, ale caror consecinte s-au multiplicat si perpetuat in valmasagul postbelic, pâna in zilele de azi.

Trecutul?… Trebuie sa facem un efort pentru a reinnoda firul de altadata cu zbuciumul unei parti de tara ce ne-a fost rapita, trebuie sa incercam sa-l scoatem din negura vremurilor pe acest mare patriot, care a dat stralucire sentimentului national intre cele doua razboaie mondiale, fiind prezent – dincolo si dincoace de aceasta perioada – in zguduirile tuturor imprejurarilor dusmanoase ale opresiunilor de tot felul, indreptate impotriva românilor.

Intelepciunea lui Emil Hatieganu era alcatuita si din numeroase confruntari cu inselaciunile vietii; cu dramele inegalitatilor nationale, cu minciunile istorice si politice, dar mai ales cu experientele din lumea strâmba a lui Hitler, Stalin, Mussolini, Horthy si mai târziu, a lui Gheorghiu-Dej care, constient ori inconstient, a contribuit la distrugerea patrimoniului moral al lumii românesti.

In acest orizont, personalitatea lui Emil Hatieganu se inscrie in categoria celor inzestrati cu darul de a face din viata un crez, in a carui dimensiune – intarita de esentele unor profunde trairi valahe – erau prezente framântarile si suferintele neamului. Cu o asemenea imagine el se situeaza, peste moarte, in nemurirea oamenilor de seama.

In anii 1940 – 1944 o mâna de intelectuali români – dintre cei foarte putini neexpulzati in România de autoritatile ungare de ocupatie de pe teritoriul Transilvaniei de Nord – atribuit prin Diktatul de la Viena Ungariei – au incercat sa reziste nelegiuirilor unei stapâniri tiranice ce se considera a fi instalata pentru “inca o mie de ani” in Ardeal.

Când ma gândesc la configuratia acelor ani, imi amintesc de acei oameni pe care nimeni nu-i mai pomeneste, desi ei au inscris o pagina de adevarata demnitate si curaj in istoria noastra.

O asemenea amnezie fusese provocata artificial de catre istoriografia „oficiala”, preocupata de inlocuirea unor realitati cu interpretari conforme unor presupuse interese politice. In acest chip au fost expuse distrugerii, in cadrul unor actiuni barbare, si alte sisteme de valori, pentru ca un popor intreg sa piarda sensul reprezentarii fidele a propriei sale lumi.

In formula acestei conceptii nici nu s-a semnalat macar ca in acele parti ale României care s-au aflat patru ani sub ocupatie maghiara s-ar fi petrecut evenimente demne de atentia posteritatii.

Dupa aceasta scurta explicatie se va intelege usor de ce despre Emil Hatieganu nu s-a rostit nici un cuvânt, desi in acea perioada a vietii sale, el a avut rosturile unei adevarate institutii nationale. Intr-adevar, in acei ani – asemenea altor intelectuali români transilvaneni de odinioara – el aparuse ca o figura de apostol.

La inceput unii l-au privit insa cu suspiciune. Se stia ca fusese national-taranist. Or, printre cei ce erau gata sa infrunte riscurile unor activitati culturale, sociale sau economice românesti se aflau si oameni de alte orientari, de la extrema stânga pâna la – câtiva fanatici nationalisti. In aceasta situatie, Emil Hatieganu putea fi considerat un sectar in fata altor sectari. Dar curând a devenit evident faptul ca in Regatul Ungar românii erau atacati in insasi fiinta lor, ca români, ca „nationalitate” prin urmare. Gravitatea situatiei a demonstrat ca era in joc insasi existenta noastra; o situatie in care nu era posibila nici o tranzactie, ci numai o disperata aparare. Inoperativitatea tuturor formulelor de ieri a devenit deci clara pentru toti. Unica posibilitate de supravietuire in fata atacurilor impotriva românilor era solidaritatea lor nationala, o solidaritate implinita sub semnul sperantei, ce parea a fi mai curând un vis ori o dorinta, fiindca Germania nazista si la umbra ei sinistra Ungaria – la fel de sinistra – se aflau in culmea puterii lor distrugatoare. Rezistenta tuturor celor loviti de politica nazista nu s-s putut inchega decât sub imperativele democratiei si ale antifascismului.

Receptiv, Emil Hatieganu a simtit noul curent de opinii. A avut intelepciunea de a parasi prejudecatile sectare si de a crea bune raporturi cu toti cei ce erau gata sa se expuna pentru soarta românilor, respectându-i deopotriva pe toti. Unitatea sentimentului care trecea prin sufletul tuturor era asemenea unui mediu bun conducator al curentului de solidaritate nationala si umana. Hatieganu nu a incercat sa pertracteze; el era preocupat sa creeze - si a creat – un larg cadru de intelegere justa a situatiei si un spatiu de conlucrare, pentru cei ce au fost mai pâna ieri greco-catolici ori ortodocsi, ca si pentru liberali, nationali-taranisti, comunisti, antifascisti ori legionari, pentru tineri si batrâni etc. transformati, datorita imprejurarilor istorice, pur si simplu in români. Felul lui de a vedea lucrurile din perspectiva unui umanism românesc traditional a convins si datorita calitatilor omului de inima ce era. In cei patru ani, Emil Hatieganu, dispunând de o neobisnuita energie morala, s-a impus ca o personalitate care comunica cu viata multimilor si caruia contactul cu ele i-a insuflat un fel de jubilare a sensului adevarat al vietii. Eficienta lui sociala si nationala se manifestase in cei patru ani cu o vigoare ce lipsise in tribulatiile sale politice anterioare si care avea sa lipseasca si in perioada urmatoare, când imprejurarile il obliga din nou sa se angajeze intr-o lupta politica de partid. In perioada despre care incerc sa vorbesc, Emil Hatieganu a meritat stima unanima de care s-a si bucurat. Ca unul dintre colaboratorii sai cei mai apropiati – din noiembrie 1942 pâna in aprilie 1944 – pastrez convingerea ca Emil Hatieganu nu si-a gresit viata in acei ani când fusese considerat – ceea ce si era de fapt – liderul românilor din Ungaria, pozitie la care nu a râvnit si la care a ajuns fara voia sa in acele imprejurari, cu configuratia lor speciala, când datorita Regatului Ungar s-a repetat un capitol din marea drama istorica a poporului român.

Gândindu-ma la configuratia vietii acelor ani – o viata aspra si complicata – imi amintesc de oameni care, chiar daca nu au fost cu totul uitati, nimeni astazi nu mai vorbeste despre ei si nici despre faptele lor. Desi datorita acelor oameni a fost inscrisa in istoria româneasca o pagina de mare demnitate.

In viziunea istoriografiei comuniste insa, imaginea acelor ani a fost, in mod intentionat, invaluita in ceata ori chiar falsificata, cu intentia de a nu-i mai putea sesiza semnificatiile adevarate.

Cine isi mai aminteste oare astazi de profesorul dr. Emil Hatieganu, care fusese personalitatea de frunte a acelor vremuri?

In acea perioada a vietii sale, ma refer la anii de ocupatie ungara a Transilvaniei de Nord, Emil Hatieganu – o mai repet o data – a avut dimensiunile si rosturile unei adevarate institutii nationale si sociale.

In mod inexplicabil nu numai personalitatea acestui om, care a actionat dupa necesitatile vitale ale românilor inrobiti, dar in general nici chiar istoria celor patru ani de viata româneasca transilvaneana sub ocupatie ungureasca nu a patruns in constiinta posteritatii. Cauza? Pe cai intortocheate si prin mijloace viclene, impotriva cunoasterii adevarului privind acei ani s-au coalizat forte ale sovinismului maghiar.

Chestiunea de a cunoaste imprejurarile care au decis calitatea de lider al lui Emil Hatieganu mi se pare nu numai interesanta dar si importanta. Cronica acestor imprejurari nu a fost inca dezvaluita…

Emil Hatieganu s-a impus in aceasta calitate la o consfatuire ce a avut loc la Cluj, in jurul zilelor de 11-15 septembrie 1940, consfatuire despre care ne-au ramas stiri si datorita contelui Pál Teleki, pe atunci presedintele Consiliului de ministri al guvernului regal ungar, din a carui relatare ulterioara aflam urmatoarele: „ Când am fost prima oara la Cluj – indata dupa intrarea trupelor noastre – i-am convocat pe domnii episcopi români, pe cel greco-catolic si pe cel ortodox, ca si pe câtiva dintre fruntasii societatii românesti. Fireste i-am admonestat aspru pentru cei 22 de ani (câti trecusera de la Marea Unire pâna la Diktatul de la Viena n.n.). I-am invitat sa ma ajute in actiunea de pacificare. Prin urmare nu se poate sustine ca nu am fost concilianti, ca nu suntem concilianti, atât noi personal, cât si poporul nostru si armata ungara. Armata ungara a intervenit sever in doua cazuri, acolo unde s-a tras asupra ei cu mitraliere… Dintr-un moment când s-a pus capac rabdarii noastre, adica de alaltaieri (5 oct. 1940 n.n.) aplicam retorsiunea. Am expulzat peste frontiera deocamdata 850 de români, personalitati de conducere ale vietii sociale si publice. Vom fi obligati sa continuam aceasta actiune, sa-i dam chiar amploare… Sa se stie ca dupa retorsiunile de la Oradea si Cluj vom continua si in alte parti. Si la nevoie vom da amploare acestei actiuni ”… 1 .

Seful guvernului ungar, in fruntea unui cortegiu impozant, a strabatut in acele zile estul, nordul si vestul Transilvaniei, calatorind cu un tren special in orasele legate prin calea ferata, unde la fiecare popas a organizat o intrunire cu localnicii. Vorbind la aceste consfatuiri, el solicita totodata si aplicarea ritualului de a fi tamâiat acel guvern care, aliat cu Hitler si Mussolini, pornise cu mari sperante sa reconstruiasca imperiul ungar de trista amintire. Spre marea sa surpriza, la Cluj, prof. Emil Hatieganu, intr-o disonanta totala cu protocolul si cu cele cuprinse in monologul primului ministru Teleki, i-a pus acestuia câteva intrebari „sincere”, spunând lucrurilor pe nume. L-a intrebat anume ce masuri a luat guvernul ungar impotriva celor care asasinasera sute de tarani români si de evrei pasnici, culminând cu masacrele de la Ip si Traznea? Când contele Pál Teleki a considerat – spre deosebire de cele cuprinse in comunicatul citat deja, intocmit pentru presa – ca asasinatele nu au fost decât „ manifestarile firesti ale bucuriei unor nuntasi”, rostind si faimoasa fraza „nincs lakodalom késelés nélkül” ("nu exista nunta fara injunghieri"), Emil Hatieganu i-a ripostat ca „guvernul regal ungar isi intemeiaza puterea nu pe paza si aducerea la indeplinire, ci pe nesocotirea si batjocura legilor celor mai elementare”, ca „o asemenea practica echivaleaza cu relativizarea crimei si transformarea ei intr-o unealta a politicii de maghiarizare agresiva prin intimidare si asasinate”. Vorbind in numele „poporului român din Transilvania de Nord” el a refuzat sa faca propuneri pentru „chemarea” a cca. 30 de români in parlamentul de la Budapesta, refuzând deocamdata si constituirea unui partid politic al „nationalitatii române din Regatul Ungar”. Intre diversiunea prin care contele Teleki a incercat sa se justifice si pozitia lui Emil Hatieganu se afla un abis de ordin etic.

De câte ori imi vorbea despre contele Teleki, Emil Hatieganu il pomenea ca pe un „nemernic”, un „asasin al poporului român". Ironia sortii a facut ca aceste calificative sa prevesteasca autoaprecierea contelui, formulata in rândurile scrise de el inainte de a se sinucide. Nici criza lui de constiinta, nici sinuciderea sa nu-l absolva insa pe contele Teleki de raspunderile lui atât fata de buna reputatie morala a propriului sau popor, cât si fata de poporul român, impotriva caruia a dezlantuit o cumplita campanie de distrugere. Astazi se stie ca pentru contele Teleki crima a servit ca un principiu general, un program cu dezvoltari si aplicatii viitoare. Nimic si nimeni nu poate scuza comportarea lui Teleki si a colaboratorilor sai fata de români, evrei, ruteni, slovaci, sârbi, aflati – dupa cum spunea Emil Hatieganu – „intr-o stare asemanatoare robiei, expusi tuturor riscurilor, de la expulzare si deportare, la deposedarea de bunuri, privari de libertate pâna la masacrare in Regatul Sfintului Rege Stefan".

In cei patru ani de viata româneasca in Transilvania de Nord, sub ocupatia Regatului Ungar, Emil Hatieganu a oferit un exemplu de idealism moral timpului sau, demonstrând totodata ca o asemenea atitudine trebuie sa concorde cu intelegerea realitatii si cu nazuinta de progres a conditiei umane.

In anii Diktatului ultima noastra intâlnire a avut loc la Turda, indata dupa 23 august 1944. Venise pentru citeva zile din Ungaria in România, la solicitarea fostului Sef Rabin al Clujului, Dr. Moshe Carmilly-Weinberger (care intre timp a plecat in Palestina), a lui Ernö Marton si A.L. Zissu, pentru a interveni in favoarea evreilor refugiati din si prin Ungaria in România, respectiv pentru a inlatura unele dificultati ce aparusera in legatura cu plecarea pe mare a acestor refugiati spre Palestina. Evenimentele zilei de 23 august rezolvasera si problemele evreilor adapostiti in România. Emil Hatieganu se pregatea sa se intoarca in Ungaria. L-am rugat staruitor sa ramâna in România intrucit eram sigur ca in Ungaria va fi arestat. S-a referit la rolul ce-i revine unui pastor, rol ce depaseste interesele de moment si intelesul lor marginit. In aceeasi zi a trecut vremelnica granita româno-ungara de la Feleac. Peste putin timp a fost arestat de Gestapo la Cluj. Deportat, impreuna cu avocatul Dr. Aurel Socol, in vestul Ungariei, a revenit peste 10 luni, prin luna iulie a anului 1945, la Cluj – unde in cei 4 ani de ocupatie Emil Hatieganu a infruntat orice risc, fara sa se teama de urmarile atitudinilor sale antifasciste, antirevizioniste si antihungariste, promovate si de ziarul „Tribuna Ardealului”, al carui intemeietor si director era, impartasite si intarite cu mult curaj de colaboratorii ziarului – Gh. V. Giurgiu, Aurel Socol, Iacob Tis, Tudor Bugnariu, Ernest Hátszegi, Francisc Pacurariu, Alexandru Anca, Vasile Moldovan, Valentin Raus, Florea Muresanu, N. Pura, Mihai Pop, Iosif Morutan, Romulus Hatos, Iordan Dimitriu, Liviu Lazar, Carmen Muresanu, I. Cherejan, Leontin Muresanu, Eugenia Muresanu, T. Ciceu s.a. – a fost intâmpinat insa de vicleana conjuratie a presupusei „miscari de rezistenta a maghiarilor”, care contesta drepturile românilor si evreilor de a fi acasa pe pamântul lor stramosesc.

Conjuratia a inabusit nu numai glasul lui Emil Hatieganu, ci i-a combatut si contestat retroactiv actiunile si pe tarâm programatic. Si era firesc sa fie asa, fiindca in timp ce Hatieganu a refuzat sa recunoasca valabilitatea aranjamentelor puse la cale de catre nazisti si bolsevici, membrii unei pretinse „miscari de rezistenta”, chiar si aceia dintre ei care nu au desfasurat public argumente in spijinul „horthysmului”, in practica vietii si activitatii lor profesionale au fost – si au vrut sa ramâna si pe mai departe – beneficiarii lui.

Toate aceste imprejurari, cu efecte extrem de grave in timp pentru viata publica a României, nu au fost nici sesizate, nici nu au format obiectul unor analize. Critica istorica adevarata, obiectiva si rece, ramâne datoare opiniei noastre publice cu explicarea lor, ca si cu devalorizarea idilicei monede comemorative pastrata inca in vitrina de un „comunist” de tipul lui Edgár Balogh s.a., a carei imagine nu se mai potriveste cu realitatea – astazi inca doar intuita. Fiindca data când acea moneda a fost batuta ori turnata e data Diktatului de la Viena, iar epoca care isi are expresia prin acel Diktat este epoca lui Hitler, a nazismului si a totalitarismului stalinist – epoca tragica a acestui secol, care a declansat si tentativa de dezmembrare a României unite, a Iugoslaviei, a desfiintarii Poloniei, a Cehoslovaciei etc.

Deceptionat parca de zadarnicia incercarilor sale din cei patru ani de a indrepta moravurile vietii colective, intâmpinat cu ostilitate, in vara anului 1945, de „noua conducere politica comunista (ungara) a Transilvaniei de Nord”, aflata sub controlul maghiarilor (in fond aproape aceiasi ca in anii 1940-1944), si in nici un fel de catre românii localnici majoritari, redusi la tacere dupa instalarea administratiei sovietice, fiindca „miscarea de rezistenta” (a acelorasi maghiari care fusesera „rezistenti” fata de problemele fundamentale ale democratiei) le-a contestat ori ignorat calitatea de antifascisti – considerându-i drept „fugari” de catre cei ce i-au fugarit de la casele lor, „regalisti” fiindca România, unde fugeau sa-si salveze viata, era regat etc.

In aceste imprejurari Emil Hatieganu a fost nevoit sa-si incheie resemnat perioada cea mai valabila si eficienta a activitatii sale publice in folosul real al natiunii române si al democratiei europene.

Incercând sa-l evoc pe Emil Hatieganu imi amintesc de dragostea lui de om, de popor, de patrie, de stima sa fata de tarani si muncitori, ca si de initiativele sale in domeniul culturii nationale. Vazând clar, luptând pentru ideile si credintele sale de infratire cu toate neamurile, intelept ca un ostas al natiunii, reputatia lui Emil Hatieganu a suferit dupa 1944 o nedreapta instrainare de meritele sale din timpul celor patru ani de ocupatie, o instrainare prelungita pâna in zilele noastre. Evocarea personalitatii sale este cu atât mai binevenita cu cât din anumite interese, care nu tin de interesele poporului nostru, dupa 1944, oficialitatea comunista s-a inversunat sa-i rastalmaceasca activitatea, a falsificat ori ignorat semnificatiile acestei activitati, mai ales unul din aspectele acestei activitati, pentru care continua si azi sa i se faca reprosuri. Si anume ma refer tocmai la politica sa de pasivitate totala, de lipsa de colaborare cu oricare din partidele politice din Ungaria acelor ani, intre care se afla si partidul social-democrat.

Decât a-l judeca insa pentru „politica sa de pasivitate”, mai bine s-ar cauta a se cunoaste acele argumente care l-au determinat sa opteze pentru programul sau, deliberat urmarit, de a tine departe de politica atât pe taranii români (muncitorimea româna fusese rapid si brutal inlaturata din uzine si fabrici) cât si pe putinii intelectuali români aflati in Transilvania de Nord dupa Diktatul de la Viena.

Dupa discutiile sale cu primul ministru, contele Pál Teleki, Hatieganu care – asemenea tuturor patriotilor români – a considerat Diktatul drept o interventie arbitrara si de trecatoare conjunctura in viata poporului român, refuzând sa-l considere valabil, ca si dupa atrocitatile comise de Armata Regala Ungara, dar si dupa cuvântarea de la Cluj a regentului Horthy ( „... pe sfântul pamânt al Ungariei s-au infiltrat nationalitati straine” ), in intelegere cu alti fruntasi ai românilor, a refuzat, intr-adevar, sa organizeze un partid politic ori chiar o „comunitate nationala” a românilor. Motivatia acestei hotarâri era usor de inteles: orice forma de integrare a românilor in structurile politice ale Ungariei echivala cu recunoasterea si acceptarea situatiei create de Diktat. Or, românii nu au recunoscut legalitatea Diktatului. Pur si simplu. De altfel un punct de vedere asemanator si-a aflat expresia pâna si intr-un Raport intocmit de conferinta regionala (ilegala) a muncitorilor din Transilvania de Nord (20-25 noiembrie 1940). In acel raport, trimis la Bucuresti, se mentioneaza ca Diktatul de la Viena „este rezultatul razboiului, fiind astfel o manifestare razboinica, instrumentul asupririi si al exploatarii” si se infiereaza „fapta samavolnica, antipopulara si antirevolutionara, imperialista a Diktatului de la Viena” 2.

In conceptia lui Hatieganu, participarea la oricare din directiile politice existente in Ungaria – ori pur si simplu la viata politica a Ungariei – ar fi atras automat dupa sine acceptarea ideii de integrare a românilor din Transilvania in structurile Regatului Ungar. Refuzând aceasta idee, Hatieganu, informat despre incercarea de a se constitui un fel de „Uniune national-revolutionara” a românilor din Transilvania de Nord, a sesizat contradictia ce exista intre „nerecunoasterea Diktatului de la Viena, reintregirea nordului Transilvaniei in hotarele firesti ale României” si lupta preconizata de Uniune pentru ca poporul român sa poata alege liber in parlament (e vorba evident, de parlamentul Regatului Ungar) pe reprezentantii sai “proportional cu numarul sau”. (De altfel, urmând instructiunile Kominternului, conform carora accentul muncii politice – in Ungaria – nu trebuia pus, din ratiuni tactice, pe organizatii noi, separate – intre care si Comitetele nationale revolutionare, ca cel românesc – ci pe organizatiile legale existente, cum erau de exemplu cooperativele românesti – a si fost desfiintat Comitetul national revolutionar român inca inainte de a-si fi inceput activitatea). Iar când, in primavara anului 1943 s-a raspândit un manifest in care românii care traiau in Ungaria erau indemnati „sa-si abandoneze politica de pasivitate” pentru ca ei „sa devina parte a frontului democratic si de lupta maghiar, care lupta pentru libertatea intregii tari (Ungaria – n.n.), pentru ca toate popoarele tarii (Ungariei) sa poata fi libere 3, Hatieganu contesta oportunitatea acestui indemn, in care vedea o incercare de dezagregare a unitatii dintre români, si facea, totodata, precizarea ca „românii au tara lor unde ei vor putea trai liberi dupa victoria Aliatilor asupra puterilor Axei”.

In favoarea acestei conceptii s-a pronuntat indirect si stânga maghiara, care a refuzat ideea ca prin scopurile politice ale unei singure natiuni s-ar realiza idealul de libertate pentru toate nationalitatile, considerând ca „daca românii vor reusi sa declanseze miscarea lor de eliberare, aceasta va avea o importanta istorica nu numai pentru Transilvania, ci si pentru intregul spatiu dunarean” 4.

Vorbind despre scopurile politice ale ungurilor, Hatieganu obisnuia sa spuna ca in Ungaria românii – asemenea celorlalte nationalitati – dispun de o singura libertate: aceea de a nu mai fi români . Si daca aspiram la libertate nu este permis sa uitam nici o clipa ca Transilvania de Nord apartine României, ca Ungaria tine sub ocupatia ei fortata si samavolnica peste un milion si jumatate de români, care au o sfânta datorie fata de ei, fata de patria lor: aceea de a se elibera din jugul Ungariei luptând pentru propria lor libertate nationala. Printr-un fel de silogism al logicii afective, Hatieganu a considerat ca pâna si prigonirea unui singur ardelean, constituie o ofensa adusa intregii provincii. Hatieganu nu era stapânit de vreo pornire ostila fata de maghiari ori sasi, intretinând relatii prietenesti cu multi dintre ei. In ceea ce ii priveste pe evrei, Hatieganu a participat la actiunea care a salvat zeci de mii de vieti in anii 1943-1944.

Când l-am cunoscut mai indeaproape pe Emil Hatieganu – prin noiembrie 1940 – nu mai eram un incepator in treburile gazetaresti. Colaborasem mai inainte, ani in sir, ca reporter cultural-artistic la „Patria” lui Aurel Buteanu si, mai rar, la „România Noua” a lui Zaharia Boila. Cunoscusem câte ceva din naravurile redactiilor bucurestene. O experienta de neuitat m-a legat, intr-o solidaritate a responsabilitatii profesionale, de Tudor Teodorescu-Braniste. El a fost cel care m-a indemnat sa nu scap prilejul oferit de „Jurnalul” sau de a ma apropia – in seria unor articole nesemnate – de fiinta mea mai ascunsa si de a ma detasa de speculantii de partid, echilibristi pe sârma unor doctrine politice. (Aveam sa reiau colaborarea cu T. Teodorescu-Braniste, dupa 23 August 1944 cu articole despre Ardeal.)

Cu aceasta experienta, când aveam sa ma aflu impreuna cu colegii mei in perioada injghebarii ziarului „Tribuna Ardealului”, nu ma simteam a fi pur si simplu un gazetar. Mai curând pionierul unei puternice uniri spirituale, acordata la diapazonul fervoarei, indiferent fata de fraza festiva si oratoria de comanda.

Mai e oare cazul sa consemnez din nou – a câta oara? – ca vointa noastra, a românilor din Ungaria de dupa Diktatul de la Viena nu putea avea iluzii? Dimpotriva. Intrebari, gânduri, temeri ne-au tinut intr-o continua stare de veghe, de tensiune. Patru ani. Patru ani de rezistenta, de nesupunere la ordonantele unei stari de asediu. Este sigur ca atunci, in acele imprejurari s-au precizat in noi sentimente de cutezanta si infrigurari. Când spun noi, ma gândesc la acei oameni pe care i-am amintit mai sus.

Era extraordinar la acea pleiada de gazetari, neprofesionisti in marea lor majoritate, faptul ca ei si-au consacrat intreaga lor putere de munca unui program directionat de constiinta lor nationala.

Am cunoscut in ei camaradul ideal, cu daruire de sine, cu spirit de sacrificiu si entuziasm, preocupat de binele si dreptatea altora. Era o echipa mica, dar compusa din oameni unul si unul, iubitori de umanitate si având ca scop al vietii sa deschida spiritualitatii românesti o fereastra a sperantei spre lumea libera.

Prietenia noastra era de inima, fraterna. Gândirea si sentimentele nu ne erau infectate de sovinism, fiindca eram adeptii independentei spirituale si libertatii nu numai in cea ce privea propria noastra viata.

Când imi amintesc aici de ei, ca si de altii inca nepomeniti, nume stimate care au stralucit odinioara intr-o luminoasa constelatie, fara sa vreau si pe data – in aceasta vreme de confuzie generala – imi pun intrebarea daca astazi mai exista oameni consacrati in exclusivitate binelui unui neam, care nu cer nimic de la viata pentru ei insisi? Si ii regasesc, acum mai ales, printre fratii din Basarabia – numita mai recent Republica Moldova –, cu stradania lor pasionata, curajosi voluntari ai lepadarii de cotidian si de sine, care isi transforma propria lor viata intr-o opera nationala, dupa ce marea putere sovietica, asemenea unui incendiu in padure, i-a gonit din linistea caselor lor pâna in Siberia, de unde nici pâna azi (2002) nu s-au intors inca in patria lor vreo sase sute de mii de români.

Asemenea patrioti care nu apartin numai unor generatii, se vor ivi mereu, pentru ca trebuie sa se iveasca, datorita unor binecuvântate ori blestemate imprejurari.

In conditiile vietii mele trebuie sa consider ca o favoare rara de a fi stat in apropierea unor asemenea oameni. Poate dintre acestia nici unul n-a fost mai modest, mai discret, mai retras decât Emil Hatieganu. Datorita atitudinii sale neobisnuit de retinute, omenia lui se evidentia abia atunci când il cunosteai mai bine. Naturaletea fiintei si comportamentului sau ii cucerea pe toti cei ce ii erau in preajma. Prezenta sa radia un fel de siguranta morala, de o intensa eficacitate. Pe de alta parte, modul sau retinut de a fi excludea posibilitatea unei familiaritati mai accentuate, desi ii simteai mereu bunatatea, ca o raza paterna care iti patrundea in suflet.

Inca de la inceputul colaborarii cu Emil Hatieganu, adica din toamna anului 1940, s-au precizat in constiinta noastra unele decizii de curaj, ca si spontane solidaritati – si un fel de legamânt nerostit, ce excludea posibilitatea invrajbirilor. (A fost, totusi, o singura exceptie pe care, atunci când am vorbit despre ea mai pe larg in alta parte – am numit-o „cazul Dancus").

Incercând sa-mi amintesc de redactia ziarului – doua incaperi cu o suprafata de cel mult 25 m 2 , dintre care una era despartita in doua de un Glasswand – ii vad parca pe truditorii ei, dintre care nici unul nu alerga dupa notorietate si nu se simtea jenat de viata strâmtorata pe care era sortit s-o traiasca.

In afara unui post de telefon, redactia nu dispunea de nici un instrumentar tehnic. Nu avea nici dactilografe, ci doar o singura si foarte uzata masina de scris, folosita exclusiv de Iacob Tis, a carui grafie tremurata nu putea fi descifrata de culegatori si de catre cei doi linotipisti ai tipografiei. Ceilalti redactori si colaboratori isi scriau articolele de mâna, cu exceptia lui Tudor Bugnariu si a lui Ernest Hátszegi (Hatagan), care aveau masinile lor de scris portabile.

Ca prestigiu si reprezentare, in camera mai mare se aflau doua fotolii, o canapea si o masa, furniruite si cu intarzii, mostenite de la Partidul National Taranesc, care – pâna la dizolvare – isi avea sediul in acea cladire.

In frânturi de amintiri, cu ochii inchisi, revad parca chipuri de mult disparute, intre ele pe cel al zetarului nenea Inovan, pe domnul Ferdinand, seful legatoriei, pe Aurel, cel mai tânar dintre tipografi, pe administratorul ziarului Tiberiu Orosfaianu, pe domnul Gheorghe Russu, seful tipografiei, alaturi de grupul redactional. O vreme, vreo zece-douazeci de ani, cu unii din fosta echipa a „Tribunei Ardealului” ma mai intâlneam rar. Ne dadeam mâna in graba si pe furis, intrebându-ne de sanatate si familie, ori interesându-ne de cei trimisi la „munca de jos”, ca si de cei inchisi ori dusi la munci fortate ori in detasamente de exterminare, ca si de altii mai norocosi, fiindca reusisera sa se imprastie in razlete colturi ale lumii inca in acei ani când, indata dupa incheierea razboiului, pentru 50 de dolari ori câtiva „cocosei” de aur, ofiteri ai armatei sovietice te transportau, fara riscuri, cu automobilele lor militare pâna la Viena.

In camarutele redactiei puternicile rezonante ale suferintelor cititorilor, tarani in marea lor majoritate, despre care ne aduceau vesti fie ei insisi, fie sute sau chiar mii de ravase, ne-au izbavit de primejdiile unei meserii de rutina. Nu eram nici intr-un fel tentati sa scriem din fantezie. Dimpotriva, imprejurarile ne-au obligat sa scriem cu voluptatea unei iluminari, cu participarea la o cauza, formulând insa frazele cu precautie si cumpanire pentru a reduce cât mai mult interventiile cenzurii regale ungare.

De-a lungul ultimelor decenii am trecut de mai multe ori pe strada Regina Maria (fosta Deák Ferenc, apoi dr. Petru Groza, iar astazi strada Eroilor), in fata cladirii cu numarul 36, unde se afla la Cluj redactia ziarului „Tribuna Ardealului” si tipografia „Nationala". Niciodata n-am deschis insa poarta gangului intunecos, dincolo de care se afla o micuta curte din care prin trei usi se putea intra la compactorie, la redactie si la tipografie. Stiam ca nu putine sunt acele locuri la care nu mai exista nici un drum de acces pentru intoarcere, si unde nu mai poti pasi niciodata. Nici singur, nici cu altcineva. Inspaimântator: pe nici una din caile trecutului!

De altfel, nu o data am constatat pe strazile Clujului cum privirile oamenilor, daca din capul locului imi sesizau fizic prezenta, nu ma asociau in nici un fel de viata orasului. Alteori parca ma impungeau – fara intelegere ori cu indiferenta. Trebuie sa recunosc ca o asemenea relatie „abstracta” cu locuitorii orasului – oras de care ma leaga mii de fire ale gândurilor, faptelor, iubirilor si emotiilor si un fel de evlavie a drepturilor mele de cetatean al locului – imi provoaca stranii suferinte, determinate de o presupusa uzurpare a calitatii ce ti-o confera vechimea.

Dar dincolo de vicisitudinile pamântesti, fara prea mare importanta pentru natura documentara a acestor insemnari, voi incerca sa parasesc ambianta sentimentala a unor ani atât de indepartati, pentru a reveni la acel neobisnuit personaj care a fost Emil Hatieganu.

Ii examinez imaginea pastrata de memorie, cautând sa-i descriu cât mai adevarat infatisarea. Figura ii era a unui om robust, destul de mic de statura. Sub parul carunt, tuns scurt, chipul ii era insufletit de vibratia abia perceptibila a unei profunde trairi launtrice, umanizându-i expresia – la prima vedere – neclintita. Aceeasi in mai toate imprejurarile. Nici timid, nici orgolios, el practica o politete putin vetusta, dar in fond amabila si nici chiar banala, caracteristica unei generatii dinainte de primul razboi mondial. Purta costume bine croite, de culoare gri, ce pareau, chiar si când erau noi, imperceptibil uzate si totdeauna sifonate.

Casa in care locuia la Cluj, in strada Sincai nr. 9, era o constructie aproape rustica, cu un petec de verdeata si un copacel in curtea imprejmuita de ziduri neprietenoase, pastrând nostalgia gradinilor de la tara. Camera neincalzita, prin care treceam, ca sa intru in odaia unde il gaseam totdeauna asezat intr-un fotoliu, cu o carte deschisa pe genunchi, era o incapere plina de polite raftuite de jos pâna in tavan.

Am traversat nu de mult gangul galbejit de ani, din strada in curte, cautând repere de alta data, desi stiam prea bine ca locurile aflate intre dimensiunea realului si a memoriei sunt despartite printr-o bariera de netrecut. Nici o continuitate, ce ar atesta o unitate a lor – la modul concret ori la cel euforic – nu exista. Nici Clujul cel de altadata nu mai exista. Nici restul tarii nu va fi ceea ce a fost intre cele doua razboaie, când Uniunea Sovietica nu era inca o mare putere. S-a umbrit si cerul senin al Transilvaniei. Nu a rezistat in fata unui proces agresiv de reductie care exclude posibilitatea ca, intr-o actiune de confruntare a opiniilor, sa se admita argumente probante, demne de a fi luate in considerare ca sprijin ori tema a comportamentului colectiv. De aceea simt oamenii, indiferent de nationalitate, o intunecime straina, densa si grea deasupra capului lor.

Revenit dintr-un surghiun de la Györ, la inceput de vara in 1945, unde fusese internat in toamna anului 1944 impreuna cu Aurel Socol, Emil Hatieganu, in prezenta miscarilor tactice maghiare din Transilvania de Nord, care, mai ales prin cercul lui Edgár Balogh si Lajós Jordáky si-au propus unificarea tuturor argumentelor comuniste in defavoarea românilor, si-a pus problema daca vreodata cetatea universitara a Ardealului va mai fi in stare sa dea tineretului ceea ce ii oferise atâtor generatii: invatatura cea mai daruita, acel exemplu minunat de a fi deschis, de a fi creator, iscoditor si liber? De a gândi, vorbi, sudui ori râde dupa pofta inimii.

Emil Hatieganu si-a pus o asemenea intrebare când a prevazut care anume vor fi rezultatele acelor rataciti si meschini slujitori ai izolarii dupa criterii etnice, solidari prin consensul tacerii cu ucigasii celor peste 300.000 de evrei si români din Ardealul de Nord, cu cei care au alungat din asezarile lor alte sute de mii de oameni pentru ca nu erau – si nu voiau sa devina – maghiari.

Unii dintre succesorii lui Károly Kós, Imre Mikó, Edgár Balogh, Dezsö Albrecht, János Demeter s.a. au lasat in urma lor o impletitura speciala si complexa a faptelor din lumea aceasta, care nu permite sa se actioneze la nivelul primordial al relatiilor dintre oameni, savârsind astfel o inspaimântatoare mutilare in cadrul existentei si al activitatii umane. Intr-un asemenea context istoric s-a desfasurat eliminarea oricarui instrument argumentativ si s-a impus cu stringenta intrebarea: cine nu-i iubeste – si de ce? – pe români in Transilvania?

Pentru ca recentele atrocitati patologice si crimele infioratoare, intre care decapitarea unor parinti in prezenta copiilor lor, savârsite impotriva unor oameni ulterior datei de 22 decembrie 1989 (deci in afara zilelor de paroxism revolutionar) la Zetea, Odorhei, Tg. Secuiesc, apoi in martie 1990 la Tg. Mures, au repus in actualitate acelasi program hungarist care a stat la baza intregii desfasurari politice a revizionismului si a finalitatii urmarite prin istericizarea teroarei fata de români, evrei si tigani intre anii 1940-1944.

Fara sa vrei te simti scuturat de niste frisoane; nici mintea, nici inima nu ti se pot resemna in fata unei astfel de situatii.

Fenomenul exista. Ii cunoastem semnificatia, dedesubturile, ca si structurile sale cu transparenta lor de „teza”.

Ne vom lasa oare anihilati in timp ce cautam noi si neprejudiciate posibilitati de intelegere?

Când Emil Hatieganu si-a dat seama de utilitatea mea in actiunile de stimulare a vietii cultural-artistice românesti in Transilvania de Nord (Ungaria pe atunci), a aratat o consideratie fara rezerve fata de incercarile mele, oferindu-mi, totodata, posibilitatea materiala sa organizez expozitii, sa infiintez editura ERAN (Editura Româneasca din Ardealul de Nord), sa grupez in jurul ziarului si a editurii, „tineretul” ca si pe condeierii intelectuali români, si ei foarte putini, gata sa reactioneze ferm, cu intreaga forta a unei profunde convingeri, la minciunile fatise ale hungarismului, la orice nesocotire a legilor umanitatii. (Traiam intr-o perioada când nu era lipsit de sens sa vorbesti despre adevar, când auzul si mai ales vederea nu erau inca opresate de undele Televiziunii, care toarna astazi in tiparele tactice si politice ale actualitatii – in cel mai bun caz – frânturi de adevaruri. Emisiunile de incontinenta verbala ale Radioului de la Berlin, Budapesta si Bucuresti difuzau minciuna politica a hitlerismului, dar cuvântul scris avea totusi, mai multa putere. Apoi existau numeroase alte emisii in limba româna – BBC, Vocea Americii, Moscova – care reuseau sa explice, uneori chiar sa convinga, câta injustete si rautate se afla in coalitia nazista.

Cel care reciteste astazi colectia ziarului „Tribuna Ardealului” (colectie din ce in ce mai incompleta, pastrata la Biblioteca Centrala Universitara „Lucian Blaga” din Cluj) greu va intelege imensul rasunet al acestei gazete. Dar, in general, oamenii zilelor de astazi greu pot intelege imprejurarile in care a aparut acest ziar, cu acea nebunie de masa, aproape imposibil de reconstituit, care a pus stapânire indeosebi pe germani si unguri, agravând prin diversele mijloace de incitare, patrunse de miasmele urii, invrajbirea dintre neamuri.

Cel ce va intelege insa ca „Tribuna Ardealului” a aparut in Ungaria, intr-o perioada când insusi statul maghiar folosea ura si dispretul ca mijloace de stimulare a nationalismului agresiv, facând sa circule cele mai violente insinuari sovine, atât la nivelul general, cât si la cel al fiecarui individ, va recunoaste in articolele scrise cu sufletul peste masura de zguduit de suferintele maselor românesti, tot atâtea documente morale ale unei perioade istorice, când era nu numai greu, dar si periculos sa ramâi fidel propriilor convingeri. Toate se petreceau intr-o vreme care a inaltat la virtute de stat propaganda publica a urii si a dispretului traditional impotriva românilor.

Nu as vrea insa sa supraestimez efectele rezistentei antinaziste, antihungariste si antirazboinice ale articolelor scrise de colaboratorii ziarului in paginile „Tribunei Ardealului". Influenta lor asupra mersului marilor evenimente si desfasurari ale istoriei a fost, desigur, fara importanta, daca nu chiar inexistenta. Dar ele ne-au ajutat noua insine, adica colectivitatii române, fiindca au trezit speranta in viitor, au usurat disperarea sufleteasca, au atenuat sentimentul neputintei in fata abuzului de putere, ne-au maturizat constiinta in legatura cu fizionomia epocii si cu starea natiunii in imprejurarile catastrofei provocate de nazism, hungarism si de razboi.

Noi vazuseram intre anii 1940-1944 efectele dezlantuirii urii antiromânesti si antievreiesti in ceea ce avea ea mai propriu, mai real si cumplit. Le vazusem fata in fata si nu intr-o perspectiva abstracta, invaluita de ceata ori filtrata de reistorisirea intâmplarilor traite de altii. Am asistat apoi, in anii dominati de viziunea politica a lui Petru Groza, la institutionalizarea ademenirilor si revendicarilor antiromânesti, cuibarite chiar in istoria interioara a tarii, obtinute prin abatere de la inlantuirea normala a unei evolutii, ca sa le vedem explodând, in 1989-1990, in trufia trucata a unor fosti comunisti maghiari, preocupati sa faca o mutatie in masca democratiei, pentru scopuri revizioniste, consolidate deja de exercitii staruitoare, practicate de generatii anterioare. Totul intr-un accentuat climat de perpetuare a unor precedente atitudini de implicatii si de continuitate sovina.

Iata cum - si de ce – ura antiromâneasca nu a disparut de pe cuprinsul Tarii Românesti. Chipul ei adevarat a reaparut in 1990 la Tg. Mures si in alte fragmente secuiesti ale teritoriului tarii, depasind cea mai neagra imaginatie. S-a savârsit astfel o disociere fundamentala intre sperante, cuvinte si fapte.

Actul de acuzare impotriva dreptei masuri si a bunului simt a fost cunoscut de tara intreaga, care a vazut ceea ce nu-i venea sa creada despre violenta salbatica a antiromânismului – nenorocirea ce se poate abate asupra oamenilor când ei uita ca in dezastru datoria - si interesul – lor este acela de a se purta ca si fratii si nu acela de a se complace in pacatele urii, care niciodata nu va face casa buna cu ratiunea si nici cu masurile dreptatii. Ea are nevoie de incingerea simturilor ca si de dispret impotriva celui pe care-l socoate a-i fi adversar.

Dar o stare de infierbântare nu poate fi prelungita la nesfârsit, nici la nivel de individ, nici la cel de colectivitate. Asa e in firea lucrurilor. O asemenea stare incinsa ca sa se prelungeasca, trebuie intretinuta artificial si cu orice pret, pâna omului ii vâjâie urechile si incepe sa vada rosu inaintea ochilor.

In polemica, mai mult sau mai putin directa, facuta sub semne contemporane in estul Europei, nu se tine seama de organicitatea unui univers in care fiecare nationalitate e in contact cu celelalte si actioneaza intr-un ansamblu contextual. Despre gradul de intensitate exemplificatoare a acestei realitati a vorbit Béla Bartók astfel: „Intre tarani nu exista - si nu a existat niciodata – vreo ura fata de alte popoare. Ei traiesc alaturi in buna pace; fiecare vorbeste pe limba lui, isi urmeaza obiceiurile si considera cu totul firesc ca vecinii de alta limba sa faca la fel… Numai in paturile mai inalte se profereaza ura impotriva altor nationalitati” 5.

Sa fie oare „paturile mai inalte”, adica intelectualitatea, prin care se revela principiul intolerantei in rigoarea persuasiva a unei maxime de comportament? Acel principiu prin care o idee si o actiune sa se fi vehiculat cu efect, incalcând o demnitate intima, si sa se fi modulat conform unor actiuni variabile ca intensitate si ca frecventa? Ura si dispretul ungurilor impotriva nemaghiarilor sa fie oare exprimarea unui sentiment personal, egoist, datorat unui criteriu particular? O interventie artificiala, bazata pe stari sufletesti ori conceptuale personale, fara patrundere in spiritul maselor? Intelectualii, si nu numai ei, sa fi functionat in chip de difuzor, ca ideile si intentiile lor sa atinga un grad potrivit de rezonanta? Sa afle argumentele, posibilitatile fara de care interventiile lor nici nu s-ar fi manifestat, nici n-ar fi putut ajunge la mase? Ori este vorba mai curând de doua porniri identice, adoptate de intelectuali si de cei multi, care-si ating scopul intr-o orchestratie de mijloace comune, urmând un scop identic?

E ciudat sa constati cât de gresit a putut intelege hungarismul functiile puterii, derivatele ei, atribuindu-le acele principii pe care a incercat sa le inlature când era vorba de propria situatie a maghiarilor? In felul acesta a suprapus actiuni contemporane celor mai indepartate in timp si a reasezat o politica traditionala in propriile sale scheme.

Asemenea consideratii au obtinut unele verificari concludente in cursul evenimentelor recente din România.

Nu era oare de ajuns ca numerosi tineri si cetateni nevinovati au murit in revolutia din 16 – 23 decembrie 1989 – intre ei si germani, si maghiari? De ce s-a urmat de catre maghiari o cale anormala, o incercare de a exercita o actiune, largita continuu, impotriva acelor regularitati de procedee de care era nevoie in incercarea de a exercita un proces coeziv de redresare? De ce au procedat la o readucere a trecutului din amintire ori din faza unei activitati teoretice in actualitatea unor practici, cu renasterea stocului de experiente, incercând o noua aventura pe o cale primejdioasa, in loc de a readuce in originara armonie si totalitate, chiar pe cai eroice si dificile, fara artificii si gânduri ascunse, mersul alaturi ori impreuna, spre cautarea unei infratiri, in adevarul concret al istoriei, ori macar in virtualitatea posibila a imbinarii intereselor noastre vitale.

Dar s-a intâmplat altcum. S-a vazut din nou ca discriminarea alimentata, perpetuând arhitectonica sa proprie, si-a propus atributii de persuasiune, de blam, pe scurt, modalitati ce se sustrag de la confruntarile problemelor cu adevarul si realul. O seama de intelectuali maghiari, mizând pe o presupusa dezmembrare a statului român, molipsiti si de o groaznica forma a dispretului si a ingâmfarii nationaliste, stapâniti de falsa credinta in dreptatea unilaterala a cauzei poporului ungar – scriitori, publicisti, liber profesionisti – au vrut sa transforme un ideal revolutionar in orgia celor mai rele porniri, sa incite la crime si insulte, la profanarea memoriei unor mari oameni ai poporului român si sa improaste cu murdarii monumentele si chiar mormintele lor.

In aceste imprejurari mi-am amintit din nou si inca o data de Emil Hatieganu, când din initiativa lui, in august 1943, a luat fiinta o miscare româneasca in Transilvania de Nord (Ungaria) a carei baza se rezema pe lupta impotriva urii de neam, a degradarii politice, sociale si intelectuale. Sarcina acestui program nu a fost inca epuizata. Cei care luasem parte la ea ne propusesem sa curmam propaganda si spiritul urii ca si revansele nationaliste ce tindeau sa otraveasca masele de români cu dementa razbunarii. O asemenea razbunare – ne-a avertizat Emil Hatieganu, gândindu-se cu teama ca poporul nostru ar incerca sa plateasca ungurilor pentru toate atrocitatile si vexatiunile inimaginabile savârsite impotriva lui in cei patru ani de ocupatie „horthysto-fascista” – ar echivala cu o cadere a cugetului clar si a omeniei in robia patimilor!

Au trecut de atunci peste cincizeci de ani, dar si astazi ura si dispretul au ramas in repertoriul comportamental al unor intelectuali infectati de hungarism. Urmarile actiunilor nationalist-sovine pot fi dezastruoase. Si, totusi, aceste actiuni continua cu intentia de a incinge si mai mult atmosfera infierbântata de toate felurile de atâtari si provocari. Se explica oral si in scris, propagandistic si instigator, ca tot raul vine de la români si ca tot binele si adevarul – ca niste dimensiuni ale miraculosului – se pot atribui exclusiv ungurilor!

Astfel au ramas, prin urmare, nu numai experientele si amintirile românilor din robia lor multiseculara in care au fost tinuti, dar a mai ramas printre noi si monstrul hungarist.

Datorita acestui fapt se lamureste si sensul unei lozinci dramatice ce a fost formulata de elevii români din zona Tg. Muresului, goniti din clasele lor, in ianuarie 1990, de catre elevii si profesorii maghiari. O lozinca rostita ori scrisa cu disperarea neputincioasa a ratiunii.

Aceasta lozinca, ce va ramâne unul din cele mai elocvente si caracteristice documente apartinând ariei hungarismului pe cale de a se institutionaliza in tara noastra – cerea, in România, de la guvernul tarii, de la un ministru român al invatamântului (fapt ce nu trebuie dat uitarii) ca elevii de nationalitate româna sa aiba aceleasi drepturi pe care le au elevii unei etnii minoritare . In România, prin urmare, elevii si profesorii lor români se adreseaza opiniei publice, nationale si mondiale, guvernului tarii, cu o luciditate disperata. Desigur, cerând aceleasi drepturi pe care le au maghiarii din România, elevii români atrag atentia asupra imposibilitatii de a inaugura o „linie dubla” in practica unor desfasurari nationale si sociale.

Se pare insa ca manifestarile acestor elevi români, ca si lozinca lor cerem sa fim si noi considerati minoritari , nu au exercitat nici cea mai mica influenta asupra derularii evenimentelor. Dimpotriva: ele au accentuat izolarea teribila, disperarea sufleteasca in fata excesului de putere si de iresponsabilitate al unui ministru de la invatamânt si al altuia, de la cultura care nu vor reusi sa se scuture vreodata de povara propriei lor incompetente si nici de pacatele unor diletanti in problemele culturii noastre, necunoscatori ai istoriei patriei si tradatori ai natiunii.

Toate cele cuprinse in frazele anterioare nu sunt mentionate doar ca exemple negative, ci mai ales pentru a arata cum e realitatea in limitele imprejurarilor istorice din perioada postcomunista, cum se macina consistenta interna a statului nostru, cum poate fi practicat posibilul conjunctural de catre o minoritate exersata in discriminarea nationala dupa formele paroxiste ale ingâmfarii de rasa, in maghiaromanie.

Nu m-as fi incumetat sa amintesc de o asemenea imprejurare, atât de apasatoare pentru un intreg popor si pentru o tara, daca nu as fi intrezarit in ea urmele directe, la o distanta de cincizeci de ani, ale acelor fenomene hungariste care aveau sa patrunda ulterior in viata noastra, mânjind mândria si onoarea tarii si atentând nu numai la linistea, dar pâna si la integritatea ei. Adica la dreptul a peste 30 de milioane de români – dintre care 10 milioane traiesc in afara granitelor statului national – de a fi impreuna intr-o unitate de simtire, de cultura si de limba.

Se pot oare ignora ingerintele, amenintarile fatise si ascunse, ca si dreptul la aceste amenintari si uneltiri pe care si-l revendica conducerea minoritatii maghiare, care se considera indrituita de a-si exercita suprematia asupra Tarii Românesti, asupra poporului român si asupra celorlalte minoritati din tara?

Unul dintre modurile cele mai potrivite de a-l evoca pe Emil Hatieganu – si poate dintre cele mai corespunzatoare – este acela de a-l regasi in planurile noastre de actiune. Intra-adevar, Hatieganu este cu noi. El este cu noi când ne ofera exemplul sau in cautarea evidentelor originare, in ideile inscrise in insasi alcatuirea noastra nationala si umana.

Ultima mea intâlnire cu Emil Hatieganu a avut loc intr-o dupa masa timpurie din vara anului 1952, in fata fostei librarii „Cioflec” situata in fosta Piata Unirii din Cluj, devenita Piata Libertatii. (Oare cum de nu s-a remarcat disparitia, dupa 23 August 1944, a denumirilor de strazi si piete din orasele „Transilvaniei de Nord” ce aminteau de Marea Unire de la 1918?). La o ora când strazile orasului erau aproape pustii, ceea ce l-a scos pe Hatieganu din casa a fost interesul si dragostea sa pentru carti. Se ferea de lume. Dupa multi ani de detentie abia iesise din penitenciarul de la Sighetul Marmatiei. Tinea de mâna un copil de vreo opt ani. (Era nepotul sau, astazi profesor la Universitatea Tehnica din Cluj – Eugen Dragos.) Stateam amândoi in fata vitrinei cu carti a librariei „Cartea rusa”, sub bataia unui soare fierbinte. Când aparea câte un trecator ar fi vrut sa devina invizibil. Asa mi-a ramas intiparit in memorie.

M-am oprit sa-l salut. Nu-l vazusem de mai multi ani.

– Nu te opri – imi spuse aproape poruncitor –, ti se va imputa ca ai vorbit cu mine.

– Nu-mi pasa, i-am raspuns. De altfel sunt un om suspectat: am inselat sperantele celor care intentionau sa ma transforme intr-un instrument al lor.

– Imi pare rau de d-ta, de esecul d-tale de a realiza o mai larga utilitate pentru cei multi, al telului – invare quamplurimos , pe care ti-l stiu, si pe care il voiai delimitat de certis finibus. Vei fi pedepsit, desi nu te-ai indepartat de recta operari. Dar vrei sa ramâi ceea esti. Lumea in care traim e umbrita de amenintari si se afla in sfera hybris- ului . Daca cutezi sa pasesti dincolo de zona infailibilitatii partidului comunist – vei fi pedepsit fara mila.

Vorbele lui Emil Hatieganu nu m-au surprins. Vazusem deja cum se contura propriul meu destin in panorama intâmplarilor din jur. Fusese arestat la Cluj profesorul Pavel Apostol de la Universitate, pe atunci ideolog marxist, si inaintea lui dr. Aurel Buteanu, directorul Teatrului National, tot din Cluj, care a fost dus la Canal. La 10 iulie 1952 am fost apoi si eu arestat. Ma asteptam la greutatile unei asemenea cotituri inca din 1948, de când fusesem exclus din rândurile profesorilor universitari. Dupa excludere am fost trecut imediat la „munca de jos”, adica am fost transformat din profesor universitar in zugrav la o cooperativa, transformare datorita careia ar fi trebuit sa ia nastere o istoricitate noua in alcatuirea facultatilor mele zise de natura ideologica.

Dar la cooperativa, un director (muncitor) un evreu, intelept si cumsecade, Schweiger, s-a disociat de intentia celor ce se considerau indrituiti a dispune de destinul meu si voiau sa-mi rastigneasca sentimentele si gândirea pe spatii plane pentru a le geometriza cu o cât mai mare usurinta.

Nu ar fi lipsita de foloase reconstituirea proceselor prin care s-a urmarit modificarea urzelilor intelectuale si de comportament pentru a facilita tâsnirea „scânteii unei noi gândiri filosofice”, a unei cotituri care urma sa ne situeze in prejudecatile unui nou ciclu istorico-cultural deosebit, a unei treceri obligatorii prin anumite faze de imperative – pretinse – politice, sociale etc. Sub lozinca promitatoare a „recuperarii” ori „reeducarii” se pusese la cale pe tot intinsul tarii o industrie coercitiva pentru parasirea traditiilor „pseudoumaniste”, cu stergerea radicala a oricarei urme de cultura „burgheza”. Trebuia sa fii „reeducat”, adica transformat intr-o umbra flexibila si docila. Ori daca acest lucru nu mai era posibil, pentru ca erai prea batrân ori recalcitrant, ai fost, pur si simplu distrus.

Am inselat niste sperante, devenisem prin urmare suspect si ca atare eram trecut in categoria celor ce nu sunt demni de increderea partidului comunist. Infinit mai grav a fost insa faptul ca pasind o data in afara arcului magic in care se considera inscris slavitul partid, in constiinta mea s-au deschis procese si au fost pronuntate verdicte. Ajunsesem si eu, alaturi de alti sute de mii de oameni, sa suspectez sistemul politic instaurat la 6 martie 1945, si sa consider ca cei inselati in sperantele lor am fost noi.

Experientele in inchisori, penitenciare, case de „triaje”, internarea in baracile de la Ghencea, in arestul unor militii, in beciurile mai multor securitati la Cluj, Bacau, Piatra Neamt si Bucuresti – aici intr-o „garsoniera” din subsolul Ministerului de Interne (devenit sediul C.C. al P.C.R.), unde am fost instalat in celula in care a stat arestata ani in sir Maria Antonescu, sotia Maresalului, in „coloniile” de munca de la Bicaz, Onesti si Borzesti – au reprezentat tot atâtea descoperiri. Am invatat sa stiu ceea ce nu banuiam sa stiu vreodata. Anume m-am deprins sa iau act de incertitudinile, obscuritatile, dubiile care ti se cuibaresc in suflet si se manifesta in actiuni umane, nemotivate rational, ca domeniu de nepatruns, care exclud posibilitatea unor opozitii, fara sa incerci macar a te revolta impotriva unui confuz „interes de stat”, care interzicea posibilitatea de a actiona in propriul tau interes. Mi-am descoperit abia in acele imprejurari capacitatea de a-mi intelege mai patrunzator propria-mi putere de adaptare, izvorâta dintr-un elementar instinct de conservare. De fapt m-am straduit astfel sa ma sustrag marginirii mintale a unui puternic aparat represiv, folosindu-ma de intelepciunea instinctului, care a optat pentru viata. O atitudine ce prezenta aparenta resemnarii acceptata cu dezinvoltura. Si cu un fel de nepasare – sa nu-i zic usurinta -, pe care Tudor Bugnariu a etichetat-o drept „boema”.

Când am devenit liber, dupa patru ani, am incetat sa mai pictez si am amânat, sine die , dar fara sa refuz, orice colaborare la publicatii. Fiind somer, eram liber. In acest chip a inceput modelarea dublului, constituirea unei personalitati fictive de inlocuire, cu totul diferita de cea reala. Era, intr-un fel, o munca de substituire, poate si de inventie, derivata din conventiile speciale ale unei situatii. Intre anii 1949 – 1962 de fapt n-am facut nimic. Nimic din ceea ce s-ar putea inscrie in dimensiunea reala a persoanei ce-mi poarta numele. N-am avut voce, mimica, nici cuvinte; m-am despartit de sunete si de culori. De câte ori curiozitatea ori profesionalismul i-a determinat pe paznicii mei, cu sau fara uniforma, sa ciocaneasca carapacea sub care ar fi trebuit sa pâlpâie functii umane, invelisul se arata a fi gol pe dinauntru. M-am despartit si de carti pentru a schimba configuratia personajului. Nu in propria lui umbra, ci in umbra unui alt personaj, de figura caruia m-am folosit multi ani in sir.

Toate aparentele au fost solicitate pentru a evita ori amortiza forta de soc a ingerintelor. Trebuia sa te camuflezi pe tine insuti, sa gasesti motivatii pentru neadevaratele justificari ale unui travestiu.

Ipostaza despre care incerc sa scriu trebuia motivata si in fata familiei, a cunostintelor, a „opiniei publice”, cu grija si multa atentie. Cu atât mai mult cu cât ea a fost insotita de dificultati datorate unei mari saracii, care – si ea – stabilea, respectiv impunea, un nou raport de viata. Rând pe rând mi-am vândut „valorile” ce mai ramasesera dupa succesivele exproprieri si confiscari : vioara, lexicoanele, pianina, tablouri semnate de István Nagy, Szolnay, Eugen Pascu, Magdalena Radulescu, Iser, albumele de arta, pensulele englezesti si olandeze, culorile, aparatul de fotografiat Rolleiflex, colile de hârtie „Ingres”, ceasul si chiar inelele de logodna ale parintilor.

Emil Hatieganu a avut inca o data dreptate. El cunostea punctele fundamentale si nucleul propriu ale unor sisteme comportamentale convertite. Ma avertizase de brutalitatea absoluta care este inglobata in conditia noastra umana „decazuta”. Dintre prietenii vechi au ramas doi: Marioara Rânzescu si Teodor Harsia. Dar au aparut altii noi: Oleg Danovsky, Larissa Kleismer, Hussein Issim Ismail, fiul adoptiv al sotilor Grigore Gafencu, Marga Ene-Badarau, pictorita si scenografa, Rita si Raul Frunzetti.

Relatarile de mai sus vorbesc despre o cale amenintata de pericole, care obliga la defensiva. O cale despre care se stia ca nu te conduce spre gasirea adevarului si care, in fond, leza grav cerintele demniatii. Cine nu dispune de celeritas mentis nu va ajunge la convenita prudenta – imi spunea Emil Hatieganu –, nici la acel depozit sublim care exista in fiecare om.

Azi traim speranta ca lucrurile foarte incâlcite vor incepe sa se limpezeasca. Iar gândurile mi se intorc la substanta acelui om intelept, care stiuse sa se ridice deasupra lui insusi, cu o viata treaza pâna la cea din urma clipa.

Spre sfârsitul zilelor nu i-a ramas decât un singur lucru: sa se retraga in sine insusi si sa taca. I s-a luat dreptul la pensie, nu i s-a permis sa-si exercite profesia de avocat. Mai mult i s-a interzis sa se arate in public, sa frecventeze muzee, sa intre intr-o biblioteca sau librarie, sa aiba un telefon… Iar dupa moarte au incercat sa-i mature amintirea ca pe un gunoi de pe strada.

Pe ce temei?

Aceasta intrebare va trebui pusa mereu, ca sa nu se uite ceea ce s-a putut intâmpla in anii postbelici. Cum au fost anihilate fiinte lipsite de aparare. Martorii acelor ani stiu ce a insemnat faptul ca au existat oameni inzestrati cu o fermitate exemplara. Prin ei, lumea cuprinsa de turbare si-a putut pastra constiinta demnitatii. Unii, mai putini, au supravietuit vitregiilor din cauza carora cei mai multi au sucombat. Astfel s-au ivit o serie de goluri de acoperit. Destul de mari si de multe.