Episcop Iuliu Hossu :

“DREPTATE VREM SI DUMNEZEUL DREPTATII VA FI CU NOI”

In fosta casa parohiala greo-catolica din satul Stoiana (multi ani fara preot român), un fel de ruina jefuita si parasita, – ca urmare a dezmatului confesional regizat in complicitate cu puterea kominternista pe cuprinsul intregii Transilvanii in 1948 – printre hârtii risipite pe dusumele, in mare parte putrezite de umezeala si indiferenta obsteasca, am gasit niste documente: unele oficiale, bisericesti si de stare civila, din secolele XVIII – XX, altele de ordin si interes national, amintind de luptele satenilor impotriva legilor si practicilor de maghiarizare. Printre acestea, atrage atentia o plângere, formulata socant, pe un ton de revolta iritata, adresata in 1908 catre mai marii judetului, in care se arata ca invatatorul maghiar din localitate (unicul invatator intr-un sat locuit in proportie de 90% de români), “la adunarea presbiteriului reformat a rostit curajoasa amenintare ca vrea sa se cace in mijlocul bisericii valahe...” (“a tanitónak azon merész fenyegetése a református presbitérium gyülésén hogy az oláh templom közepére akar szarni...”) (Vulgaritatea exprimarii apartine invatatorului maghiar in intentia de a-i jigni pe valahi.)

In lunga si agitata mea “viata nationala” m-am confruntat cu nu putine invalmasiri brutale de intâmplari si neasteptate situatii. Poate de aceea nu am fost mirat de stabilitatea intentiilor si deprinderilor maghiare, aceleasi, azi ca si in 1908. Dincolo de nuante, transpare anomalia unei obsesii, careia Ungaria, in anii biografiei mele, i-a dat expresie, extirpând români, sârbi, evrei, ruteni, slovaci, tigani si expulzând sute de mii de germani – fara a banui ori intelege nici macar câte ceva din aspiratia umana de a râvni la o viata mai dreapta, lipsita de apasarile si intunecarile suferintelor.

Reintors acum in acest loc al amintirilor somesene, iarna de noiembrie, care a cuprins, in 1992, satul, oamenii si sufletul, mi-a trezit amintirile si nostalgia dupa o alta si indepartata iarna de noiembrie.

Amintiri, prin urmare, in trecerea gândurilor de la o vârsta la alta, cu portretele celor cunoscuti si cu intâmplari din vremea lor, dintre care unele ce aveau sa schimbe destinul oamenilor si locurilor.

Era, ca si acum, la mijlocul lunii noiembrie, in anul 1918. Si tot la Stoiana, asezare situata la poalele Babdiului (Bobâlnei), unde soseau zilnic mesaje din localitatile apropiate, de la Gheorghe Pop de Basesti, Teodor Mihali, Al. Vaida-Voevod si de la altii, astazi mai putin cunoscuti, chemari, indemnuri, directive. Toate in legatura cu pregatirile apropiatei adunari de la Alba Iulia.

Dar tatal meu zacea bolnav de gripa spaniola, aproape doborât in batalia dintre viata si moarte. Oamenii se stingeau repede si multi; moartea ii secera fara mila. Tineretea lui G Sorban – care pe-atunci avea 42 de ani – si legea imuabila a echilibrului dintre a fi si a nu fi, ca si natura care adeseori vegheaza, i-au redat sanatatea dupa o lunga convalescenta.

Ne aflam inca la Stoiana si dupa Marea Adunare de la Alba Iulia, unde neamul românesc intreg, care si-a inteles fiinta si chemarea, a hotarit ceea ce ardea pururea in sufletul lui: Unirea. O hotarâre ce inlocuia in Ardeal “principiul silei” cu legea libertatii, a demnitatii, a moralitatii si a progresului social, aflate la temelia României Mari.

Astfel tara unitatii noastre – de fapt doar a majoritatii românilor – a luat fiinta din insasi vointa natiunii, din ideile, simtirea, nazuintele si sacrificiile ei, incât inainte ca tratatele de pace sa se fi pronuntat asupra hotarelor ei.

Privind acum inapoi, dupa trecerea celor peste 80 de ani de la Unire, pot deslusi mai bine mecanismul furiei “revansismului” ungar, alcatuit din agresiuni, crime, diversiuni, terorism, minciuni si alte strategii, menite sa destabilizeze orice stare fireasca de echilibru si pace a României, actionând atunci, apoi intre 1940 – 1944, ori in martie 1990 la Tg, Mures, prin macelarirea unor oameni nevinovati.

Atrocitatile bandelor inarmate de unguri si secui, pretinsi revolutionari, s-au generalizat; lumea nu indraznea sa iasa din casa; pe ulitele satelor, pe strazile si pietele oraselor, in biserici, spitale, gari si trenuri erau impuscati barbati, femei, copii. Numai români, adica valahi. Unica justificare pentru atrocitati, asasinate si distrugeri era concentrata in sentinta: “valahul nu e om” (“az oláh nem ember”). Ca si in 1940, ori in 1944, a fost otravita apa fântânilor. Si atunci, ca si astazi, in majoritatea bisericilor unguresti preoti reformati si romano-catolici se rugau la “Dumnezeul maghiarilor” pentru urgisirea noastra.

Despre teroarea ungureasca din Transilvania in anii 1918/19 nu ne prea vorbeste istoria. Desi imaginea ei s-a intiparit in memoria mea, ca experienta directa, n-as fi indraznit s-o evoc daca printre documentele din fosta casa parohiala a bisericii românesti din Stoiana nu as fi gasit un “circular” catre clerul din dioceza Gherlei, un impresionant “Cuvânt de indemn pentru urmarea ordinului de chemare la arme”, al Episcopului Iuliu Hossu, inaltat la demnitatea de Cardinal in timpul celor 20 ani de inchisoare comunista, la capatul carora a si murit, ca victima a prigoanei confesionale. De altfel, in tot ce a gândit si a faptuit Iuliu Hossu, ca si prin exemplul impresionant al martirajului sau, se evidentiaza caracterul nobil al unui invatat si intelept patriot care, atunci când vorbea despre drepturile românilor din Ungaria, isi amintea si de nenorocirea natiei maghiare, intrucât “un popor mic si de afirmare spirituala modesta si-a intemeiat puterea si bunastarea pe robirea altor neamuri, calcând in picioare morala crestina”.

Dupa 1940, Iuliu Hossu, care a contribuit personal la salvarea evreilor prigoniti de unguri, si-a afirmat astfel increderea in eliberarea Transilvaniei de Nord si a românilor din robia statului ungar: “Oricâti dusmani am avea, nu se poate ca uneltirile si minciunile ungurilor sa ne biruiasca, daca vom sta de veghe si vom intelege ca puterea noastra se afla in unirea noastra”.

Astfel sufletul de apostol al lui Iuliu Hossu, cu darul de a intelege, la nevoie, mult din putin, l-a facut sa prevada zilele de inseninare pentru tara, ca o proiectie vie a sperantei.

Chemarea Episcopului Iuliu, care dupa peste 80 de ani de uitare revine acum la lumina tiparului, dezvaluie strategia teroarei unguresti, inlesnind o mai buna intelegere a ceea ce insemna in 1919 “apararea pamântului scump al patriei”, ca si “gândul sfânt de a pune capat faradelegilor si salbaticiilor bandelor de tâlhari care pângareau numele de om”. Dar si corecta intelegere a credintei unui preot român in dreptatea si puterea neamului.

Este o datorie a amintirilor, ce invie acum dintr-o ruinata casa preoteasca din Stoiana, amintiri ce n-ar trebui sa se mai stinga niciodata, de a face marturie recunostintei, insotita de o puternica legatura sufleteasca, fata de vrednicia si sacrificiile celor care in 1918 au pus temelia României Mari si, intre acestia, fata de Iuliu Hossu, vestitor la Bucuresti, impreuna cu episcopul ortodox Miron Cristea, a Hotaririi Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia.

DIECEZA GR.-CAT. DE GHERLA

Nr. 5

Circular catra clerul si docentii din intreaga dieceza

Venerati Frati si Preaiubiti Fii!

Nr. 608-1919

X.

Cuvinte de foc am dori sa avem, care sa patrunda intreaga fiinta Voastra, când venim a Va indruma, sa Va puneti cu toate energiile sufletului Vostru in slujba sfânta a consolidarii Patriei noastre scumpe. Calea aleasa din partea acelora in a caror mâini sunt asezate destinele ei, a fost si este aceea a dragostei, a bunei intalegeri, a linistei si a stimei imprumutate, a respectarii dreptului fiecaruia, dupa cum sarbatoreste s'a declarat in istorica Adunare a natiunii române in Alba Iulia, unde in numele libertatii iesite invingatoare din marea suferintelor, s'a hotarit unirea tuturor românilor si a tarilor locuite de dânsii, cu România si pâna acum libera.

Dara asupritorii de veacuri nu s'au putut si nu pot sa se impace asa usor cu gândul de a pierde pe aceia, cari numai pentru a le lucra si pentru a-i sluji au fost buni in trecut si cari erau judecati la o robie si mai grea pentru viitor. Toate erau pregatite pentru a potenta insutit suferintele si durerile veacurilor trecute, indurate de acest popor nefericit pâna azi. Când sutele de mii a scumpilor frati, piereau pe toate fronturile blestamate, acasa se aduceau legi draconice, prin cari erau lipsiti de-asi putea cumpara o palma de loc, scolile ni-se inchideau cu sutele si alte proiecte de legi si mai faradelege, erau gata pentru a aseza asupra noastra catusele sufletesti si trupesti, din cari cu viata sa nu mai poata iesi acest neam, care se marturisea cu mândrie de român.

Aceste toate le faureau in numele libertatii, despre care aveau o conceptie cu totului proprie, necunoscuta de popoarele civilizate, pentru a apara, cum argumentau ei atunci, minoritatea disparenta a maghiarimii din Ardeal, fata de masele fara numar ale valahilor, fata de marea valaha, carea ameninta cu perire insulele reslete ale maghiarilor. Eram multi, foarte multi, ba chiar prea multi in argumentarea lor atunci, când era vorba de a fauri legi de oprimare si sufocare. Azi, când milioanele si-au ridicat glasul si ca un singur om, in mijlocul unei insufletiri de nedescris, cu graiul si cu sufletul au hotarât unirea cu fratii si s'au alipit cu toata fiinta lor de aceea, carea ca mama scumpa, cu bratele deschise peste veacuri, ii astepta, azi, când aceasta hotarire a masselor apasa in cumpana judecatii marilor neamuri, cari au dus la izbânda stindardul libertatii a tuturor popoarelor, fie acelea mari sau mici, azi, noii reprezentanti ai sovinismului turbat, nu mai pot argumenta ca antecesorii lor cu aceia ca suntem multi, ca massele noastre nesfârsite, ca marea valaha, ameninta minoritatea disparenta a maghiarilor din Ardeal, dupa cum se indeletniceau a argumenta in parlamentul din Pesta si numai inainte cu o jumatate an; azi un alt argument le este pe plac: românii sunt putini, nu sunt in majoritate, azi nu mai este vorba despre neinsemnatele insule de maghiari in marea valaha, cari sunt amenintate de perire, azi sunt mai multi maghiari, si in cazul cel mai rau sunt in acelasi numar ca si românii, si prin urmare nu este indreptatita hotarârea românilor prin care liber isi croiesc soarta pentru viitor. Dara zadarnica este orice incercare. Cu astfel de argumentatii nu se mai poate intuneca lumina soarelui dreptatii si a libertatii, carea rasarit si pentru acest neam, insatat cu atâta foc in decursul veacurilor grele a robiei. Nu, nu fratilor. Ceiace ochii nostri au vazut si sufletul nostru a cuprins, nu mai poate fi umbrit de neputincioasele incercari ale oprimatorilor de ieri. Pentru toti ar recunoaste ei libertatea de a-si crea soarta, chiar si pentru negrii din America, cu cari ne-au asemanat un deputat de al lor in sedinta parlamentara din toamna trecuta, numai pentru noi nu.

Si când noi ne-am implinit datorinta fata de neam si luând parte la adunarea din Alba-Iulia, am hotarit si am spus dimpreuna cu neamul intreg ceeace ardea pururea in sufletul Nostru, n'am putut a Ne reintoarce la resedinta Noastra episcopeasca, caci eram cautati la moarte din partea aparatorilor si vestitorilor libertatii maghiare. Clerul nostru gremial huiduit si amenintat cu moarte: si tot aici in fata resedintei Noastre in piata Gherlei au tras salve in poporul pacinic bandele de tâlhari setoase de sânge. Si sânge nevinovat au varsat in salbaticia lor.

Aceste bande salbatice s'au retras apoi dinaintea armatei glorioase a fratilor nostri, lasând in urma omor si pustiire.

Cruzimile ne mai pomenite a acestor hoarde le sufere fratii nostri in teritoriile inca neocupate. Suspinele fratilor au ajuns pâna la noi si de salbataciile acestor bande se infioreaza sufletul Nostru si numai auzindu-le.

Pentru eliberarea fratilor si pentru apararea pamântului scump al patriei a dat presedintele Consiliului Dirigent român din Sibiu Dr. Iuliu Maniu ordinul de chemare la arme.

Iata, dara rostul cuvintelor Noastre izvorâte din inima indurerata de Parinte, in vederea suferintelor fratilor si fiilor preaiubiti, chiar si din aceasta eparhie de Dumnezeu pazita, ba mai ales din aceasta eparhie.

Apostoli inflacarati sa fiti deci intru a indemna pe toti cei chemati, ca sa dea ascultare cu dragoste si insufletire ordinului de chemare la arme. Sa-si aduca aminte de nesfârsitele dureri si lipsuri indurate pentru scopuri vrajmase neamului lor, pâna când acuma merg cu adevarat intru ajutorul si pentru eliberarea fratilor si pentru apararea scumpului pamânt stramosesc. La arme deci, cu gândul sfânt de a pune capat faradelegilor si salbaticiilor bandelor de tâlhari, cari pângaresc numele de om. Noi dragoste am voit si vrem, bunaintalegere si cinste imprumutata, ei au pus batjocura pe noi si cu jafuri si omoruri cearca acum sa intimideze si sa terorizeze sufletele fratilor nostri. Dara nu se vor lasa terorizati si intimidati aceia, cari suferintele veacurilor le-au mostenit de la parintii lor dimpreuna cu taria sufletului acelora. Si mai ales acum nu, când a patruns si la sufletul lor raza adevaratei libertati, imbracata in caldura dragostei de frate.

Noi am aratat si in trecut ca suntem un popor cinstit, element de ordine si pacinic; bande pierdute insa cutreiera pamântul nostru; jafuind si omorând cu cruzime salbatica oamenii pacinici si nevinovati, cari nimic nu le-au gresit, decât ca voiesc sa traiasca liberi si sa fie români. Sa nu ni se ia dara in nume de rau, daca ne aparam vieata si cercam sa mântuim pe frati din gura mortii.

Sa urmeze deci cu totii cu insufletire chemarii Consiliului Dirigent si sa aratam si prin aceasta statistica, ca nici azi nu ne-am imputinat.

Sprijiniti din rasputeri pe aceia, cari se ingrijesc de soarta noastra, stati intr'ajutor intru toate autoritatilor administrative românesti, ca sa-si poata implini mai usor chemarea sfânta si asa sa ajungem, cât mai in graba, sa domneasca liniste si bunastare in mijlocul acelora, cari atâta au suferit si au indurat pe nedreptul. Dreptate vrem si Dumnezeul dreptatii va fi cu noi.

Gherla, 20 februarie 1919.

Episcop Iuliu