“Jocul spiritual” al mistificarii

Anul 1940 nu trebuie uitat. El ne aminteste nu numai de rapirea Basarabiei ori de Diktatul de la Viena, ci si de renasterea si institutionalizarea spiritului reactionar in Europa, ca o rabufnire violenta si rapida a patimii orientata impotriva cugetului clar si a celor mai elementare drepturi ale omului.

Nu era vorba de o miscare superficiala, stimulata de manevrele unor simbriasi ori stârnita de interese conjuncturale. Sa ne amintim de desfasurarea evenimentelor care s-au abatut de la modelele normale si previzibile. S-a intâmplat anume ca o fictiune sa impuna realitatii noastre propria ei realitate, ce nu se raporta nici la adevarul omului, nici la acela al istoriei. Fictiunea isi cauta justificarea in reinvierea unor misterioase porniri latente, isi atribuia o misiune istorica, in numele careia organiza asasinate, stârpea neamuri, apoteoza nelegiuiri. Aceeasi fictiune a creat apoi un fel de contagiune mistica, o boala politica, care avea sa se defineasca ca o forta teoretica si practica dominanta si in istoria sociala a culturii, afirmându-se ca o alternativa a realului.

Diversele manifestari ale acestei miscari au luat amploare, modificând pâna si orizontul sustinator de constiinte. Perspectiva oferita de cele sase decenii ce se afla in urma noastra ne da argumente pentru a constata cu teama capacitatea diferitelor conjuncturi totalitariste de a modifica constiinta umana. Din mai multe cazuri vom alege unul, din cele ce s-au situat pe ambele ipostaze ale totalitarismului, ca intr-un singur univers.

Inainte de toate trebuie insa sa lamuresc de ce ma refer la cazul respectiv.

Când am parasit România, in primele zile ale lunii octombrie 1940, indreptându-ma spre Ungaria, exagerarile in manifestarea fortei totalitariste a Garzii de Fier se aflau intr-o faza acceptata de numerosi condeieri ca expresia unui model formal aflat in consonanta cu discursul interior formulat pe temeiurile unor pozitii teoretice (ideologice).

Ca sa nu pierd legatura cu “realitatile din tara”, ma intelesesem cu o prietena sa-mi trimita la Cluj, pe cai intortochiate, reviste si carti. Am primit dupa un timp câteva numere din “Universul literar” pe care le pastrez pâna azi.

Exemplarele la care ma opresc, reflecta pe de o parte o ruptura de echilibru dintre sensul elementar al omeniei si presupusa armonie interioara a unui critic de arta, poet si filozof. E vorba de Ion Frunzetti, un tânar cu faima, la moda atunci, o faima renascuta in anii comunismului distorsionat, când, asemenea unui personaj de film proiectat de un aparat dereglat, a reaparut, cu miscari dezarticulate si prea rapide, ca matadorul unei ideologii aparent opuse.

In fragmentele pe care le reproducem, autorul lor nu pare a fi limitat de interdictii ori ezitari. Dimpotriva, el crede a vorbi in numele unei victorii definitive si, in consecinta, nu risca sa incalce oprelisti. Cu alte cuvinte se exprima cu toata libertatea, intr-un mod mai mult decât semnificativ. Iata cum si in ce fel:

Despre Al. Basarab, artist care aderase fara rezerve la miscarea legionara:

“ ... sanatos, voluntar, sigur, Basarab e apologetul unei anumite dârzenii trace, unei particulare neclintiri din perspectiva unei vesnicii spirituale ... Horea, Closca, Crisan, Avram Iancu, Stefan cel Mare, Capitanul, Mota, Marin, Tatu si Dobre traiesc in gravura lui Basarab prin ceea ce s-a eternizat in sufletele noastre.”

“Universul Literar”, 28 septembrie 1940:

“Statul nu poate fi decât totalitar, statul democratic e o intreprindere comerciala, o societate anonima, e orice, dar stat nu (...); statul totalitar (...) este conformitatea vietii cu legile sale oculte”.

“Universul Literar”, 9 noiembrie 1940:

 

“Artei scop in sine si artei mijloc de propagare a ideilor, Miscarea Legionara le opune deopotriva arta – functie vitala a organismului social”. (...) “Spiritualitatea legionara are meritul de a fi impacat, in sfârsit, intr-un fel umanismul si antropologia” etc.

“Universul Literar”, 23 noiembrie 1940:

Inca un pasaj, tot din “Universul literar” (10 mai 1941): (dupa inlaturarea legionarilor din guvern), in care Ion Frunzetti lanseaza sageti otravite impotriva “liberalismului” (inteles ca o caracteristica a democratiei):

“Revolutia fascista – apreciaza el – s-a produs in numele eternitatii române, asa cum cea a national-socialismului invoca aceleasi permanente ale sufletului etnic german”.

Nu pot sa stiu daca Ion Frunzetti si-a schimbat felul de a simti si de a gândi, ori daca si-a ironizat propria-i biografie, practicând, asemenea altora, “jocul spiritual” al mistificarii. In volumul sau Pegas intre Meduza si Perseu, el nu reneaga “articolele din tinerete”, aparute in “Universul literar”, nici nu se dezice de ele, intocmite, cum s-a vazut, cu gesticularile verbale ale primitivismului fascist. In orice caz, unele elemente pe care scrierile sale din anii 1940 – 1970 ni le furnizeaza ne arta o identica adeziune la doua ipostaze “totalitariste” din viata noastra. Identice – ori având aceleasi intentii – pâna si cuvintele pe care le foloseste, ca si atitudinile admirative – aflate intr-o strânsa relatie cu structurile politice. Toate se infatiseaza ca niste permanente comune pe care le mânuie fara macar a le modifica cosmetic: si atunci când il elogiaza pe Capitanul Zelea Codreanu, ca si atunci când il glorifica cu metafore “poetice” pe Ceausescu. De fapt se recita un singur mit, regia verbala urmând repetarea actului, acelasi ieri ca si azi, pe care il comemoreaza.

In fata unor asemenea automedieri in timp ale diverselor imprejurari biografice nu puteam fi nici imun, nici indiferent. De aceea când pe avizierul Uniunii Artistilor Plastici din Bucuresti am dat de numele vicepresedintelui Ion Frunzetti, cu lamurirea ca el raspunde de indrumarea ideologica a creatiei plastice in cadrul acelei uniuni, am inteles ca o asemenea mentiune nu se rezuma la un formalism gol si decorativ, nici la o parodie. Am incetat, prin urmare, (era prin 1982) sa mai frecventez birourile U.A.P.-ului, ca si sedintele sectiei de critica din cadrul acelei institutii, creata de P.C.R. pentru “orientarea ideologica” a artei plastice in directia comunista.

Sa fie oare o regula necesara supravietuirii inlaturarea barierelor etice, pentru a inlesni astfel invazia stafiilor coruptiei in zonele bunului simt, ca si aplicarea acelor circumstante de gândire ce acorda inteligentei concesia de a promova licentele compromisului, ale inconsecventei ori infestarii?

In fata violatorilor de reguli ce sunt menite a mentine masura, firescul, convingerile – care nu ne reprezinta doar pe noi, ci actualizeaza si traditii, fiindca recheama la viata mostenirea intocmirilor ai caror beneficiari suntem – este greu, daca nu chiar imposibil, sa-ti poti invinge neincrederea fata de metamorfozele celebrate cu absoluta amoralitate de tip Imre Mikó, Károly Kós, Brucan, Paul Cornea s.a.m.d. care au comis acte apreciate in vremuri normale drept false, viclene, chiar daunatoare. Libertatea licentei pe care si-o asuma asemenea personaje, carora li se pot alatura de exemplu si câteva fete bisericesti, lipsite de forta si virtutea eficienta de a nu permite demolarea unor biserici si sinagogi, ca si o seama de judecatori neavând constiinta legalitatii etc. Acest tip general de haos violeaza acele reguli sociale ale omenirii care, in vremuri normale, asigurau mersul firesc al treburilor lumii. Vinovati, fara indoiala, intrucât comportamentul lor este rezultatul unei optiuni, ei isi reiau periodic actiunile, jucând roluri noi in schimbarile vremurilor, in complicitate cu câte o interdomnie, indiferenti fata de ceea ce este permis ori oprit. Aceeasi persoana in alternanta cu doua sisteme, cel al dezordinii si al ordinii, al violentei si al linistii – ca in conceptia liberalista a lui Eliot: doua persoane intr-una singura, desi nici el nu-si aminteste de vreun caz real care sa exemplifice o atare confuzie schizofrenica.

Intr-o actiune de inlaturare a dezordinii din tarâmul ideilor si a vietii n-ar trebui sa existe oare o etica a Cuvântului, a Gândirii si a Faptei consecvente, cu consecinte in viata reala?

Din spaimele puterii

O lectie, poate cea mai concludenta privind natura subreda a unor prietenii ce pareau foarte solid cimentate, o invatatura ce avea sa umbreasca tot restul vietii – am primit-o indata dupa Diktat, mai exact dupa reintoarcerea mea la Cluj de la Bucuresti, in octombrie 1940. Clujul redevenise “oras regesc liber” (ungar), “szabad királyi város”. Daca inainte eram român, acum primisem un nou statut national: cel de “valah”. In strânsa legatura cu aceasta modificare, care nu era de loc terminologica, s-au schimbat multe, in primul rând comportamentul majoritatii prietenilor si cunoscutilor maghiari fata de mine. Contrastul fusese frapant. Nu putine presupuse prietenii s-au dovedit a fi simple distractii mai mult ori mai putin agreabile ori interesate sau chiar inutilitati neglijabile. A trebuit sa constat ca fostii mei prieteni maghiari nu si-au jucat corect jocul de guvernanti, ca opusi – sa zicem – ai “partidei românesti”. Fiindca ei au abuzat de privilegiile puterii momentane pentru a-i distruge pe cei considerati a nu fi ca ei – adica pe români si evrei.

Având uzufructul puterii 22 de ani, românii nu s-au lasat dominati nici de interese nici de pasiuni. In conditiile noi de la Cluj, aparute dupa Diktat, am facut cunostinta in mod nemijlocit si pe contul meu cu o experienta multiseculara a românilor; cadrul teoretic, adeseori relativizat, a fost inlocuit de cadrul realitatii, cu fiinte concrete, in sângele carora fierbea violenta, ostilitatea, dorinta de razbunare. Atitudinile de acest fel, se inrudesc evident, cu un fel de razboi.

Intre anii 1930-1940 traisem participant intr-un cerc de gazetari, pictori, scriitori, actori, muzicieni – români, evrei, maghiari, germani, armeni, tigani. Fara vreo evidenta de interese intr-un asemenea ansamblu de relatii caleidoscopale ne simteam legati de un soi de entuziasm al aspiratiilor comune, stimulator de energii intelectuale. Parea ca toti doream in loc de invrajbire, o infratire sau macar o intelegere. In general oamenii maturi traiau nu numai in doua – sau in mai multe – lumi, dar intr-un fel si in doua – sau chiar trei – tari: cu o exigenta despicata – experientele fundamentale din perioada antebelica proveneau din vremea Austro-Ungariei; prezentul si viitorul erau legate de destinul României. Se vorbeau mai multe limbi, in general era indiferent care anume – românii ardeleni erau in avantaj, fiindca in vechea lor tara invatasera sa inteleaga macar maghiara si germana. Lumea aceea, adunata in orele de dimineata in jurul a doua mese alaturate in Cafeneaua “New York” din Cluj iar dupa masa instalata in fotoliile confortabile la Clubul Ziaristilor, intr-o umbra artificiala propice motaielilor, se constituise ca o ambianta de discutii, de relaxare, fara un liant oferit de o bine precizabila idee. Ba unii erau prezenti, asa zicând, pe contul lor, fara a da expresie propriilor probleme. Si totusi un liant exista, era tocmai acea impreuna-traire-a-timpului, resimtita ca o necesitate, ca o relatie. Considerati drept un colectiv select al casei, eram serviti ceremonios si prevenitor de aceiasi chelneri care ne acordau si credite la nevoie.

Sfârsitul unor iluzii

Clujul interbelic era colorat, primitor, intim si plin de un freamat tineresc.

De ce dor uneori amintirile?

Ori e mai bine sa uitam intrebarile fara raspuns?

Anii aceia n-au ramas insa pierduti.

Erau ani când ne cuceriseram libertatea in tinerete, adeseori intr-o exaltare ori inconstienta euforica. Orasul era generos, primenit de un suflu nou. Seara devenea de-a dreptul spectaculos. In lumina lunii cladirile medievale capatau infatisari fantastice. In general era o interdependenta intre locuitori, printre ei 10.000 studenti, si orasul insusi, care se insufletea in functie de energiile vitale ale oamenilor. O viata inflorita, plina de forta, sensibila la tensiunile senzuale. O asemenea energie vitala hranea si viata culturala. Ca erau posibile mai multe culturi, fiecare cu sufletul ei specific si cu un rol particular in istorie? – aceasta era o realitate. Nimeni nu a fost preocupat sa le ierarhizeze ori sa vorbeasca despre superioritatea uneia fata de celelalte. Epoca se putea mândri cu o mare largime de vederi, expresie a unei stari firesti ce nu parea a lua in seama artificiile dogmelor politice si nationaliste.

Constructiile morale ale acelor imprejurari s-au dovedit subrede. Dupa Diktatul de la Viena n-au rezistat atacurilor sovinismului maghiar institutionalizat, in conceptia caruia in cuprinsul Regatului Ungar nu se putea accepta decât o singura cultura, cea “istorica”, adica maghiara. Cultura românilor – si a celorlalte minoritati – a fost condamnata la nefiinta, chiar si sub aspectul traditiilor folclorice. Fiindca nu se putea admite ca in acelasi spatiu geografic sa coexiste sentimente culturale ori artistice diferite, pastrate chiar si numai in propria memorie a minoritatilor. Si astfel, tot ce era nemaghiar fusese pe cale de a fi imobilizat in chingile unor constrângeri, impovarat de temeri, adeseori de panica si expus nesigurantei, hartuirii etc.

Recapitulând, chiar si numai schematic, imprejurarile vietii inainte si dupa schimbarile imprevizibile din 1940, vor fi amintiti doar cei pe care inca nu i-am uitat. Cei mai multi dintre acesti fosti fauritori de sperante aveau sa-si renege ori sa-si relativizeze propriile recomandari, atitudini si indemnuri comportamentale. E poate necesar sa reamintesc ca toti faceam parte din acea tovarasie despre care am mai vorbit.

Cel mai batrân mi se pare ca a fost Károly Kós, arhitect si publicist, pictorii Sándor Szolnay si Emil Cornea imi erau mai apropiati, ajutându-ma sa-mi netezesc drum prin propriile mele incercari in pictura. Vioaie, seducatoare, scriitoarea Zsuzsa Thury era mereu in asteptarea doctorului Taub. Scriitorul Áron Tamási dispunea de darul confidentiei, dr. Aurel Buteanu, directorul ziarului national-taranesc “Patria” si viitor director al Teatrului National, avea sa dea dovada de o mare bunavointa, mai târziu, când, fiind detinut ca si el, lucram amândoi ca lopatari la construirea hidrocentralei de la Bicaz, prin 1953, robotind alaturi de poetii Lucian Valea, Petre Pascu, impreuna cu pianistul Dan Mizrahi, actorul Hary (Herman) Mund, Mihai Sturdza, capitanul Traian Mehedinti, diplomatul Flondor s.a. Datorita lui Buteanu devenisem vopsitorul-zugrav al “coloniei”.

Mai venea uneori la Clubul Ziaristilor ori la Cafeneaua “New York”, ambele instalate in aceeasi cladire clujeana, Béla Demeter si János Demeter, pictorul Imre Nagy si Emil Ziegler (mai târziu Vásárhelyi), ziaristul Liviu Hulea, stomatologul dr. Miklós Guzner, scriitorii prematur decedati József Kovács si Jeno Kovács-Katona, ca si frizerul poet Sándor Kibédi, un entuziast traducator al lui Eminescu; uneori isi faceau aparitia publicistul Endre Szász, scriitorii Otto Indig si László Szenczei. Dintre scriitorii si artistii evrei imi amintesc de István (?) Barzilay, László Salamon, Endre Gyárfás, Sándor Korvin, Jámbor, Rodion Markovits, Beno Karácsonyi, Erno Ligeti, András Szilágyi, pianistul István Antal…

Intâlnirile noastre nu erau determinate de vreo idee traita si gândita impreuna. Se discuta mult fara sa se ajunga la vreo tinta. Am insirat pâna acum o seama de lucruri intâmplatoare, aparent lipsite de importanta. Am procedat astfel pentru a semnala aspectul cotidian al unei faze de trecere intre doua atitudini de viata istorica. Un moment cronologic in relatiile dintre intelectualii Transilvaniei, pe care ii lega o camaraderie de suflet, fratern pecetluita. Fiindca nici unul nu parea a suferi de sovinism, stiindu-se pretuitor al independentei spirituale intr-o noua alcatuire, unde rolul jovial al punctelor de vedere se fagaduia a fi mai ales umanitatea.

Când incerc sa evoc astazi imagini vad cu ochiul timpului vieti simple, oameni nu numai saraci, dar fara a avea pretentii la bunuri si confort. Era vorba de o atitudine spirituala in fata realitatii, un fenomen temporal, in care se putea remarca si un stil de viata. Obligator si inevitabil se ignorau maririle, distinctiile ca si potentatii zilei ori rangurile pe criterii financiare sau ereditare.

Daca ma gândesc mai bine, oamenii aceia erau ca niste breslasi ori ca niste calugari rataciti in viata moderna, indiferenti fata de comoditati, deranjati de prea multa stabilitate. Unora le cunosteam casele. Erau modeste, cu odai putine, in fundul unor curti. Altii stateau prin mahalale, ca la tara; cei mai singulari in camere mobilate cu accese... Viata aceasta avea ceva din fizionomia ca si din filozofia-timpului.

In retrospectiva biografica trebuie sa consider o mare sansa de a fi fost in apropierea unor oameni ce pareau astfel alcatuiti, de a fi trait alaturi de ei, de problemele lor, de cumpatarea, discretia si profesionalismul lor corect, european, dublat de un fel de simt estetic, temperat de un discret si viril umor. Pe unii dintre acesti oameni i-am venerat, pe altii i-am iubit.

Vremurile de atunci numai aparent erau insa stabile. Epoca coincidea cu instaurarea si consolidarea statului german totalitarist; chiar daca incercam sa ignoram dezmatul retoric agresiv si zgomotos, in viata fiecaruia se petrecea o mutatie sub semnele unei nebanuite constelatii. Ne cutremura perspectiva destinului necunoscut. Hitler nu era ca altii, era altfel si era “altceva”. Cetele lui de asalt nu parasisera inca Germania când a si inceput exodul disperat al refugiatilor din calea neomeniei, un exod care ulterior avea sa cuprinda intreaga Europa. Acei oameni izgoniti din tarile lor, pe care Sef-Rabinul Clujului, dr. Moshe Carmilly Weinberger, incerca sa-i salveze intre 1935-1944, inlesnindu-le calatoria prin România spre Palestina, vesteau deja propria noastra soarta, dincolo de orice prag al imaginabilului. Nu mai era voie, daca sperai in supravietuire, sa crezi in oameni, in umanitate. Curând, aveam sa cunoastem spaime apocaliptice, epuizarea rezervelor vitale, apropierea sfârsitului, in timp ce ungarismul dresa spiritele pentru violenta, teroare si crima.

In 1940, pregatind Diktatul de la Viena, Regatul Ungar, guvernat de Horthy dupa sfaturile contelui Pál Teleky, nu a simtit colaborarea cu national-socialistii ca pe o practica a brutalitatii care nu mai putea fi confruntata cu nici un fel de impediment moral, ci ca pe un triumf al dorintei de razbunare, al rabufnirilor de ura, un triumf diabolic al torturii, al suferintei, al incalcarii oricarui concept juridic. Toate acestea au fost simtite pe pielea lor de milioane de oameni.

Dupa Diktatul de la Viena am fost obligati, cei ce ne aflam in Transilvania de Nord, români, evrei, ca si nemaghiarii de orice nationalitate, sa ne retragem in singuratate si izolare. Astfel lua sfârsit o iluzie. Ocupatia ungara de patru ani a unei parti din Transilvania a excitat si a smintit in asa masura incât – dupa ce s-a rupt veriga slaba a lantului in propriul sau revansism, spiritul nationalist ce incerca sa-i inrobeasca din nou pe românii ardeleni in jugul sanstefanian – nu s-a mai gasit niciodata, pâna azi, o masa de cafenea la Cluj, in jurul careia sa se adune prietenii de altadata si nici o strada, nici o alee de parc pe care sa mai hoinareasca impreuna taifasuind.

Si totusi, pe caile cautate spre noi insine ca o tinta râvnita a existentei de sentiment si luciditate, prietenia va trebui odata si odata sa fie onorata intr-un climat de treaza afectiune, in acel unic peisaj unde coexista populatii de diverse nationalitati.

Din cronica deposedarii de cultura a românilor

Am notat in graba acest titlu la inceputul rândurilor pe care incerc sa le scriu.

Fara voie, imi vine in minte Arca lui Noe, care a inceput sa pluteasca pe apele potopului cu toate vietatile pamântului, pastrând in cavitatile pântecului sau si semintele tuturor plantelor, pomilor, pentru a le putea restitui apoi implinirii destinului lor biologic, dupa retragerea puhoaielor, când vor fi reincorporate in natura.

In 1940, potopul Diktatului de la Viena a fost folosit de catre stapânirea ungara impotriva românilor din Ardealul ocupat si pentru a-i deposeda de cultura, fara care omul isi pierde si sensul existentei si identitatea sa.

Daca in pântecul din Arca lui Noe nu ar fi fost ingramadite toate vietatile, pamântul ar fi ramas sterp si pasarile n-ar fi brazdat in zbor vazduhul.

Formele deposedarii de cultura a românilor au fost necrutatoare. Incredintarea nestramutata a stapânilor unguri era ca tot ceea ce se afla dincolo de granitele culturii lor nationale intr-un stat din nou plurinational, este cu totul inferior, daca nu chiar barbar. O asemenea convingere a dat nastere unei psihologii egoiste, marginite, ca si unei voluptati persiflante. Observatia n-are nimic comun cu politica, ea având doar un caracter etic, pentru atentia acelora care isi fac iluzii ca am fi fost altfel tratati decât un popor marunt de catre un popor cel mai superior si civilizat din lume . Din acest motiv, lupta Regatului Ungar impotriva nationalitatilor nu se putea termina cu pace, ci cu desfiintarea etniei acestora.

Deposedarea a fost nu numai necrutatoare ci – in intentie – ea trebuia sa fie totala. Anulând un intreg sistem de valori si deprinderi traditionale, o spoliatie unica in Europa civilizata lasa ca forta sa primeze asupra dreptului fara rusine.

In mod cu totul straniu si de neinteles, nimeni nu s-a incumetat inca sa precizeze statistic datele acelor elemente fara de care o etnie numarând circa 1.500.000 de oameni nu-si putea onora necesitatile spirituale in cadrul propriei culturi nationale.

Un asemenea calcul nu ar fi fost greu de facut, intrucât românii, de la o zi la alta, au fost deposedati de toate instrumentele culturii. Se poate preciza si data acelei zile: 13 septembrie 1940. In aceasta zi, organele de stat ale Regatului Ungar au incheiat operatia de “ocupare” – respectiv de preluare – a teritoriului cedat prin Diktat din corpul României, reprezentând 44.000 km patrati (Statistica statului ungar a transpus in 7.574.522 iugare (lat. jugeruni) intinderea acestui teritoriu; 1 iugar = 0,5775 hectare – din care: pamânt arabil – 2.362.769 iugare; gradini – 116.039 iugare; fânete – 1.089.222 iugare; vii – 27.000 iugare; paduri – 2.752.263 iugare).

Fara o asemenea evidenta nu se poate intelege astazi modul de “viata culturala” a majoritatii locuitorilor din partile ocupate, nici necesitatile imperioase ale schemelor generale de organizare a vietii românesti la niveluri sociale diferite. Aceste scheme si-au dobândit sensurile din care a purces, o situatie ce a creat o realitate unica in istoria mai noua a Europei. Intrucât Regatul Ungar, cu asentimentul entuziast al reprezentantilor legali ai maghiarimii din Transilvania ocupata, a purces pur si simplu la anularea culturii populatiei românesti majoritare, denumita “nationalitate” (“nemzetiség”).

Astfel, incepând cu data de 13 septembrie 1940, vreme de 4 ani, in judetele ocupate (Bistrita-Nasaud, Bihor, Ciuc, Cluj, Maramures, Mures-Turda, Odorhei, Satu-Mare, Salaj, Solnoc-Dobâca locuite de cei 1.500.000 de români si in alte câteva zone apartinând judetelor Câmpulung Moldovenesc, Târnava Mica si Târnava Mare, nu au mai existat:

- scoli românesti;

- teatre românesti si nici alte genuri de spectacole in limba româna;

- filme românesti ori titrate cu text românesc;

- biblioteci si librarii cu carti si publicatii românesti (cele care au functionat pâna la Diktat au fost distruse, respectiv confiscate);

- concerte, recitaluri, organizate de artisti români;

- emisiuni de radio in limba româna pentru populatia majoritara a Transilvaniei de Nord;

- lucrari de arta semnate de români in muzeele si expozitiile transilvane (Târgu Mures, Cluj, Oradea, Baia Mare, Tg. Mures, Satumare…).

Aceasta era imaginea artificial saracita si simplificata a culturii noastre in cei 4 ani de ofensiva a ungarismului in Transilvania de Nord – careia azi i s-ar spune “genocid cultural”.

Daca Ungaria, tinzând spre hotarele ei “istorice”, nu ar fi sucombat odata cu cel de-al III-lea Reich, nici Diktatul de la Viena nu s-ar fi inscris in ciclul istoriei ca un episod trecator. In acest caz ar fi fost rupta legatura celor circa 1.500.000 de români si cei din nordul Tisei si din regiunile locuite de români la apus de frontierele stabilite la Trianon, cu fiinta culturala a natiunii. La fel cum s-a destramat de facto etnia celor 130.000 de români existenti inca in 1939 pe teritoriul Ungariei trianonice, din care statistica Ungariei mai mentioneaza astazi existenta a circa 12.000, in timp ce se sterge pâna si urma celor asimilati ori morti, prin retusuri in arhive si distrugeri de cimitire (de exemplu, vechiul cimitir greco-catolic român de la Nyir-Adomy, jud. Szabolcs, a fost desfiintat in ultimii ani).

Situatia despre care incerc sa relatez acum, cu sufletul zguduit peste masura de amintirea suferintelor pe care le-am resimtit cu melancolia tristetii neputincioase, ar trebui sa reprezinte un elocvent document moral al acestei perioade in care Ungaria isi revendica – a câta oara? – “dreptul istoric” de a fi “organizatorul politic al popoarelor mai mici din bazinul dunarean”, dupa ce le-a exploatat colonial de-a lungul mai multor secole – biologic si material.

In legatura cu asemenea ambitie trebuie neaparat notat, pentru memoria posteritatii, absoluta nepasare – s-ar putea vorbi chiar de o pasivitate aprobatoare – a intelighentiei maghiare din Transilvania, indiferent de coloratura politica, fata de ideologia ce servea ca motivatie unei constiinte false despre propria-i superioritate, in raport direct cu conditionarea sa nationala, in acceptia imperialista a termenului ce substituie functiilor adevarului – avantajul si interesul.

Ar fi prea trist sa mai insiram si alte aspecte determinate de nepasarea acelora care desi traiesc intre noi n-au stiut – ori nici n-au vrut – sa deschida o fereastra spre a vedea configuratia reala a unui popor pasnic, prietenos si binevoitor. Dar fata vremurilor s-a schimbat.

Fenomene de sbucium

Simbolul, dominator odinioara, al coroanei Sfântului Stefan si-a pierdut cu timpul puternicia, iar ostasii României moderne au purtat de doua ori tricolorul in preajma cetatii de la Buda, de unde pornisera dispozitiile pentru inchiderea scolilor noastre, pentru condamnarile in procesul Memorandului, pentru masacrele de la Ip si Traznea ... O legitimare implacabila, justitiara, de reechilibrare intr-un proces milenar si o echivalare istorica care a curmat psihologia starilor de suprematie si de privilegii obtinute prin forta.

Pretul a fost sacrificiul de sânge, varsat de oastea româna pentru libertatea si linistea Ungariei si a locuitorilor ei, periclitati de uneltirile dementiale, ale celor doua regimuri politice totalitare, in 1919 si dupa 1945.

In evocarea imprejurarilor din anii 1940-1944, relatarea nu poate fi cronologica, dar impresia lor este bine conturata si revelatoare pentru intelegerea unor sensuri. Ramâne evident faptul ca cele savârsite impotriva noastra si a evreilor erau toate prevazute, elaborate la rece si realizate de factori investiti cu dreptul de a decide. Nimeni dintre cei implicati - si nici dintre martori – nu a dezavuat ori divulgat, nici nu s-a opus uneltirilor dure, indelung urzite. Fenomenul repulsiv fata de români si evrei va continua sa existe, aproape identic cu vechea ostilitate, absurda si monstruoasa, insotit de diverse motivatii: dupa sanstefanismul interbelic aceasta va fi formulata in numele comunismului, când o asemenea motivatie va putea fi folosita ca argument pentru a demonstra “caracterul reactionar” al românilor si “distructiv” al evreilor. La fel se va proceda in continuare când, dupa aceleasi vechi canoane, gurile rele osândesc, ca pe un spectacol dezordonat, anarhic, eroicele convulsiuni antitotalitariste, revolutionare, ale poporului român. Toate asemenea moduri de a se manifesta au ca baza una si aceeasi intentie, desprinsa din acea “traditie istorica” ce invedera nu numai posibilitatea, dar si dreptul ca o minoritate sa-si valorifice – uzând chiar si de teroare – privilegiile colonialiste.

Prinsi in vâltoarea unor evenimente, traiam intr-o tara noua. Viata de ieri s-a retras undeva foarte departe. Eram izbiti de fenomene, de zbucium, care au rasturnat teorii si abstractiuni si ne-au obligat sa ne recompunem constiinta. O constiinta noua. Aveam sentimentul ca ne aflam in fata unei lumi imposibile, incoerente, agresive. Datorita peripetiilor diverselor istorii regizate de Hitler nu s-a schimbat numai harta Europei, ci s-a plamadit o noua psihologie. Aparuse si conturul unui program, in felul sau o recunoastere a Istoriei in desfasurarea ei. A unui proces ce-si avea inceputul in peripetiile inaintasilor, cu o semnificatie aparte, dobândita datorita unei expansiuni energice in sufletele noastre. Continuitatea in timp a ideii dezrobirii fundamentata deopotriva pe principii logice si ilogice. Ideea, cu asociatiile sale, a actionat atât in vointa cât si in simtirea noastra.

In acest orizont strâmt si cernit numai bisericile noastre, ortodoxa si greco-catolica, ofereau adapost si ocrotire limbii române, a carei rostire era insotita de o traire, mai curând pretext pentru o reverie in cuget national, decât fraza pentru talmacirea unor sensuri religioase.

Asa erau timpurile. Ce avânturi puteau prinde aripi intr-o vreme când pentru o vorba rostita public româneste puteai fi surghiunit, trimis pe frontul de la rasarit, inclus intr-un detasament de munca fortata, puteai fi mobilizat cu indicatia confidentiala ca sa mori moarte de erou sau când pentru organizarea unei expozitii de pictura puteai fi arestat?

In ochii oficialitatii din Regatul Ungar cultura nemaghiara era un lucru periculos, ea putând fi expresia si dovada unei intense identitati sufletesti intre oameni despartiti de hotare etnice. A fost reformulata, mai mult sau mai putin voalat, o veche intrebare: de ce sa nu accepte românii, rutenii, evreii, croatii, slovacii s.a. dogma ungara a culturii? De ce sa nu se identifice ei cu visul inaripat al poeziei, cu farmecul artelor plastice, cu extazul muzicii in expresiile lor ungare? Oare ceea ce s-ar putea numi echivalenta functionala a diverselor culori, aceasta nu ar contribui la dezmarginirea ori la largirea simtirii, a constiintei si sufletului oamenilor nemaghiari? N-ar fi oare in folosul lor? Aceasta problema nu s-a ridicat decât intr-o singura directie: spre cultura ungara, considerata a fi unica forta de polarizare capabila sa inlature neajunsurile “provinciale” ale unor culturi nationale apartinând popoarelor “mai mici”. (Asemenea speculatii artificiale ignorau cu buna stiinta faptul ca, de exemplu, in diverse spatii geografice invecinate României traiesc – in mod nefiresc despartiti – mai multi români decât numarul total al ungurilor de pretutindeni, inclusiv Ungaria).

Despre programul destinat sa dea expresie dreptului nostru - si al oricarui popor – la viata culturala proprie nu se vorbeste insa acum pentru a evoca o imagine din trecut, cât mai ales pentru semnalarea unora din consecintele tezei insusite politic de ungarism si transferata structurilor culturale din zilele noastre ca o stare implicata in perspectivele viitorului.

La o asemenea situatie se gândea in anii ocupatiei Emil Hatieganu când rostea, cu accente patriarhale, probabil sub influenta unor premergatori, indemnul sau limpede:

“Stati pe locurile voastre, unde v-a asezat destinul; nu contati pe recunostinta nimanui, nu asteptati multumiri. Datoria voastra sfânta este, in toate imprejurarile, sa tineti sus si tare stindardul salvarii culturii poporului nostru; sa tineti steagul atât de sus, incât sa-l vada si cei impresurati de dusmani, ca sa-l recunoasca, ca sa nu se rataceasca, ca sa nu piarda speranta in victorie ...”

Viata noua, prinsa intr-un sistem de interdictii ne-a obligat sa ne punem intrebari si in privinta fostilor prieteni. Câte argumente nu au aparut pentru a ne demonstra ca nu era vorba de un fenomen accidental ori de suprafata, ci de un proces cu un potential intentional tulburator, care sa ne convinga de natura nationala a controverselor. Dialogul sincer, direct, a devenit imposibil. Fiindca pur si simplu nu voiau nici macar sa ne mai vada. Mi s-a parut ciudat ca am ramas singuri. Singuri noi – si ei tot singuri; adica fara noi, fara evrei si români.