Voi cauta sa relatez lucrurile cât mai concret si cât mai aproape de adevar.

Mentiunea se impune, fiindca rostirea adevarului este totdeauna un lucru delicat, in plus adeseori ea a fost expusa unor severe restrictii ori chiar reprimata, mai ales in acele imprejurari când anumite interese ale prezentului incearca sa se proiecteze asupra trecutului.

Student la Academia Comerciala

Cronica intâmplarilor despre care imi propun sa vorbesc incepe in anul (universitar) 1930/1931 la Cluj. La vârsta de 18 ani, necunoscându-mi in suficienta masura propria-mi alcatuire sufleteasca si intelectuala, m-am considerat apt de a urma o cariera „practica” in cadrul unor indeletniciri „rentabile”. Drept care m-am inscris, fireste, la Academia Comerciala.

Dupa liceul si Conservatorul de muzica, urmate – la Blaj si la Cluj – fara probleme deosebite in relatiile intercolegiale, la Academia Comerciala, cu un numar considerabil de studenti din toate partile tarii, intre ei numerosi basarabeni, m-am intâlnit fata-n fata cu unele fenomene politice acute ale timpului, alimentate de opuse si opozitionale energii, intr-un ansamblu de viata colectiva care nu era modelata de o organizare ori traditie coerenta, nici nu se sprijinea pe o „miscare de mase”.

Când ma gândesc la tineretul acelor ani, imi apare imaginea unei colectivitati care isi asocia aspiratiile cu o revolta, mai mult instinctuala decât ideologica; un tineret dispus insa sa nege si sa refuze scopurile acelora care se aflau „la putere”, aspirând la imbunatatirea conditiilor de viata umana.

In contextul vietii studentesti de la Academia Comerciala din Cluj exista o mica dar foarte energica si galagioasa organizatie legionara, ocrotita – sau cel putin tolerata cu ingaduinta – de oficialitatea institutiei si de câtiva, putini, profesori. Aceasta organizatie s-a straduit insistent sa asocieze revolta instinctuala a tineretului cu cea politica. De fapt „garda de fier” se considera mostenitoarea virtuala a sistemului politic din tara si se pregatea pentru „preluarea puterii”.

Multi – chiar foarte multi – dintre studenti erau saraci. Scolile medii si cele superioare, dupa 1918, si-au deschis larg portile in fata unui tineret ce provenea din mediile mai sarace ale tuturor nationalitatilor din tara – fii de tarani, mici functionari, de modesti meseriasi, muncitori etc. – fara sa se rezolve concomitent, in mod corespunzator, si baza materiala a existentei lor in timpul anilor de scolarizare. In aceasta imprejurare agitatorii garzii de fier – unii dintre ei fiind cât se poate de dotati – promiteau crearea unui refugiu si chiar o aparare colectiva in fata abuzurilor sistemului. Daca la inceputul actiunilor, agitatorii legionari se manifestau „protector”, curând aveau sa se arate sub o alta fata: autoritari si agresivi fata de democrati, comunisti, „jidoviti”, „iudeo-masoni” etc., cu un accent puternic pus pe ura, pe antisemitism si xenofobie.

S-au repetat mereu aceleasi slogane, folosind acelasi text, aceleasi fraze, aceleasi idei, puncte de vedere, opinii, repetate necontenit.

Asemenea interventii insistente in lumea neorganizata si neomogena a masei studentesti se petreceau zilnic de mai multe ori, de obicei in pauzele dintre orele de curs, când locul profesorului la catedra era ocupat de figura romantic exaltata a lui Banica Dobre. El rostea cu emfaza si necontenit cam aceleasi locuri comune, intr-un mod caracteristic, ce nu se prea deosebea de cel al distribuitorilor de opinii politice din acei ani. Insotit de o garda personala, care avea rolul de a-i decora prezenta, dar si misiunea de a bloca usile, pentru a-i obliga pe studenti sa nu paraseasca sala, „comandantul”, considerând, probabil, ca orice neadevar, daca se repeta de suficiente ori, va fi acceptata ca adevar – isi contura programul.

Dintre cei multi inscrisi in anul I eram prezenti la cursuri aproximativ 50-60 de studenti, care ne simteam terorizati de o asemenea captivitate la care eram supusi aproape in fiecare zi. Nu stiam insa cum sa procedam pentru a pune capat acestei adevarate agresiuni la timpul nostru destinat recreatiei.

Dar dupa câteva zile de inertie colectiva, in intelegere cu un grup de fete (imi amintesc de Gaby Pascu, de Ica Munteanu si d-soarele Rusu si Malaiu) si cu câtiva studenti, unul dintre noi, anume studentul János Vincze, având deplinul acord al tuturora, l-a provocat pe „comandant” la o discutie „publica” (care, dupa cum aveam sa aflu ulterior, a continuat o noapte intreaga in parcul orasului). Rationalitatea logica a argumentelor lui Vincze si-a marcat, curând si cu evidenta, victoria fata de frazeologia manipulatoare a sefului grupului de legionari, victorie incheiata printr-o manifestatie „plebiscitara”, ad-hoc, a studentilor sechestrati, exprimat spontan si sonor – in pofida amenintarilor si injuriilor proferate de echipa legionarilor. Din acel moment a incetat dominatia lor psihologica si fizica asupra noastra.

In schema biografica a vietii mele intâmplarea relatata a luat dimensiunile unui eveniment important: mai intâi ca prima experienta directa privind „democratia de masa”, exprimata plebiscitar si devenita – ca hotarâre – executorie, in deplina intelegere cu membrii unei – mici – colectivitati; in al doilea rând datorita posibilitatii de a refuza, in mod constient si organizat, adaptarea – supusa si timorata – la o subordonare, planificata, chiar terorizata in fata fortei, pe temeiul unor argumente limpezi, decisive pentru adoptarea unei atitudini. Dar tot atunci am inteles ca intentia, ideea, ce apartine unui colectiv, starea sa de spirit, pentru a fi investita cu autoritatea si forta penetranta a actiunii, pentru ca sa se impuna, trebuie neaparat sa fie exprimata de cineva, ca o manifestare libera si energica a constiintei tuturor.

In imprejurarile pe care am incercat sa le schitez, modul identic ori apropiat de a simti, a vedea si aprecia lucrurile i-a unit pe studenti – intre ei aflându-ma si eu – in jurul lui Ion Vincze. Atunci, cu acea ocazie, ne-am recunoscut in solidaritatea unei prietenii ale carei fire au fost tesute din reactiile noastre asemanatoare in fata unor realitati sociale, nationale si politice ale timpului. Am simtit de pe atunci ca Ion Vincze era de „stânga”, fara sa-l intreb vreodata despre optiunea sa politica. Nici el nu m-a intrebat despre gândurile mele, dar si-a dat seama ca as fi vrut – si doream – sa patrund in problemele vietii fara a primi aprobari ori interdictii de orice fel pentru a-mi sistematiza constiinta si comportamentul. Tinând seama de conditiile mele materiale (familia mea dispunea de avere), personal n-as fi avut motive de a fi nemultumit. Eram insa patruns de convingerea ca intregul sistem de conducere al societatii nu exprima si nu rezolva problemele si interesele elementare ale oamenilor, nici nu reuseste sa faca fata trebuintelor lor materiale si spirituale. Poate acesta a fost motivul principal pentru care nu m-am integrat nici unui partid politic (desi in anumite imprejurari am colaborat cu seful Partidului National-Taranesc, cu Iuliu Maniu, cu Al. Vaida -Voevod, dar si cu Dr. Petru Groza, ca si cu o seama de national-taranisti, comunisti, social-democrati si antifascisti).

Pe János Vincze il vedeam altfel. El gândea implicat in practica a ceea ce gândeste, cu vointa de a participa, din ce in ce mai strâns, la realitatile epocii noastre. Orientat spre actiune, el imi parea a avea o relatie foarte strânsa nu numai cu rigorile unei ideologii, ci si cu ipostazele sperantei, traind un act continuu de prezenta fata de oameni, in cautarea instaurarii intre ei a unei comuniuni, a unei solidaritati.

Dintre toti prietenii tineretii mele, cel mai constient si-a trait gândirea si aspiratiile János Vincze; gândirea si sperantele lui – cum am mai spus – erau constiente de finalitatea sociala a propriilor lor actiuni. Când János Vincze a renuntat sa-si cultive talentul de pictor, el nu s-a indepartat de sine, ci si-a descoperit, intr-un moment de rascruce, utilitatea sociala sub o alta forma, in opusul activitatii visatoare si speculative a artei.

In acele imprejurari de la Academia Comerciala din Cluj, János Vincze, fara a fi fost proclamat ori ales, a devenit un fel de sef si mentor al majoritatii studentilor. Astfel, datorita atitudinii si actiunilor sale a fost depasita „criza” provocata de imixtiunea legionarilor in viata noastra. Dupa care a urmat un an de liniste controlata.

In viata personala, János Vincze devenise mai mult chiar decât un prieten – un fel de promotor al gândirii si al faptuirilor lucide, indeplinind o menire in directia intelegerii propriei noastre situatii si a rosturilor omenesti in cadrul societatii unde ne-a fost dat sa traim, in lumina unor alternative posibile, cu optiune pentru acele domenii unde prezenta noastra putea fi mai eficienta.

Tensiunea acestei prietenii a subzistat, fara sa se micsoreze, prelungindu-se, uneori, in actiuni comune, alteori in actiuni care desi le intreprindeam singur, erau coincidente ori se regaseau in sensuri analoage cu cele infaptuite in comun – ca o impreuna-participare la o lume pe care am fi vrut s-o indreptam catre o realitate superioara.

Fara a fi schitat imaginea si natura acestei relatii nu ar deveni inteligibila atitudinea mea intr-o serie de circumstante. Eram - si continui sa fiu - absolut convins ca Vincze facea parte dintre acei oameni care purtau in sine adevarul unui mesaj, ce exercita o puternica influenta asupra tuturor aspectelor vietii. Acest adevar, desprins dintr-o gândire filosofica, se concretizeaza in problema esentiala a (posibilitatii) transformarii lumii, a vietii de catre oameni. Poate e cazul sa spun ca multi dintre cei aflati in cercul prietenilor sai – români, evrei, maghiari, secui – erau dispusi sa participe la desfasurarea vietii, la impulsionarea ei, chiar in directie revolutionara.

Practica politica in perioada anilor '30 era expusa unor confruntari puternice si dure. La nivelul tineretului conflictele aparusera cât se poate de transant. In opozitie cu dreapta, miscarea de stânga considera lipsa cenzurii de orice fel in practicile gândirii drept garantia libertatii in viata obsteasca si o necesitate pentru orice societate de a se putea dezvolta fara oprelisti si fara a se incarcera in sine. In ansamblul manifestarilor tineretului intelectual din Cluj, miscarea de stânga din anii '30 s-a aratat ca o miscare dominanta, constienta si necesara in lupta creatoare impotriva ideologiilor si modelelor de dreapta. Pe câmpul de activitate a miscarii de stânga, lamuriti despre natura aspiratiilor lor, s-au afirmat cu prestigiu si consecventa, personalitati ca Al. Rosca, Mihai Beniuc, Bucur Schiopu, Tudor Bugnariu, Camil Suciu, András Szilágyi, dr. Nicolae Elekes, Mircea Biji, Ion Vlasiu, Victor Iancu, Sándor Kórvin, Eduard Pamfil, Ion Micle, Sándor Szolnay, Eduard Mezinescu, Emil Cornea, Tasso Marchini, Gy. Szabó Béla, V. Benes, Eugen Gâsca, Dinu Ilea, Aurel Buteanu, Victor Constantinescu, Coriolan Munteanu, Alfred Grünfeld, Kováts Katona Jeno, Theo Bindea, Andrei Kunovits, Péter Balázs si multi altii. Dar miscarea de stânga nu s-a datorat numai unor intelectuali, filosofi, artisti, poeti, publicisti si scriitori. Intre acestia, intre formatia si cultura lor personala ori a grupului din care faceau parte si miscarea antifascista exista o constanta interactiune, care a avut un rol decisiv in constientizarea problemelor, a aspiratiilor umane, a deciziilor ce trebuiau luate, fara a pierde din vedere necesitatile realitatii si interesele celor multi. Efortul constant in orientarea teoretica si in practicile de elaborare in actiune, in proiecte si aspiratii, a fost realizat in special de catre cei de „stânga”. Ei reprezentau in acei ani – desi frontul lor era mai putin galagios – cea mai dinamica expresie a energiei in procesele de transformari sociale, culturale, politice, ideologice, ideologia lor militanta fiind un eficient instrument contra celor ce erau ostili schimbarilor in directia progresului.

In 1931 am parasit studiile comerciale. Am trecut la drept, urmând in paralel studiile de istorie-filosofie la Universitatea din Cluj. In acelasi an am plecat pentru mai mult timp in Italia. Câtiva ani nu l-am mai vazut pe János Vincze. In timpul – si datorita – calatoriilor, din contactul cu un alt tip de oameni, am aflat multe lucruri despre fortele ce pun in miscare lumea noastra. Si totusi, mereu aveam in fata mea exemplul lui János Vincze. Imi amintesc cât de precis, cât de exact, vedea lucrurile, cât de sistematic si concludent stia sa prezinte o problema si cât de mult, chiar decisiv a contribuit la emanciparea mea din tiparele unor conventii, facându-ma sa-mi intuiesc libertatea proprie in relatiile sociale, in deciziile profesionale, in aspiratii, actiuni si optiuni, fara a pierde din vedere exigentele realitatilor cotidiene si nici interesele colective. Tot el a fost acela care m-a facut constient de convergenta necesara intre efortul individual si actiunile de larg interes, menite sa creeze structuri cât mai favorabile vietii oamenilor. Cu alte cuvinte, János Vincze devenise pentru mine un exemplu in ceea ce priveste posibilitatea – si chiar necesitatea – de a opta esential si a decide liber in asumarea consecintelor unor actiuni. De acum devenisem constient ca toate straduintele sale erau implicate in structurile politice ale idealurilor comuniste, in fiece moment si in toate directiile activitatii sale. O asemenea cutezanta e limpede ca nu statea la indemâna oricui. Fiindca numai cel ce dispune de suficienta forta si suplete spirituala pentru a nu se teme de pericole, se va putea obisnui cu viata primejdioasa, pâna si cu riscul de a i se taia capul. O astfel de traire a propriei vieti a entuziasmat sufletele tinere, chiar mai putin curajoase, ale acelor vremuri, ce solicitau parca spiritul revolutiei, fiindca raspundea sperantei epocii – caci deocamdata numai de speranta putea fi vorba – de a anihila agresiunile nazismului.

János Vincze nu m-a indemnat sa devin membru al partidului comunist, nici dupa ce trecusera anii in decursul carora m-am format ca pictor, nici in anii 1938-1940 când, prin intermediul sau, am colaborat nemijlocit cu nucleul de conducere teritoriala a partidului comunist. Obisnuia sa-mi spuna ca eu nu gândesc altfel decât „ei”, important fiind ceea ce este in constiinta mea, nu dincolo de ea. Dar eu imi dadeam seama ca propria-i constiinta il putea determina la eroismul cel mai inalt, in timp ce eu am acceptat sa-mi asum riscul de a-mi frânge grumazul abia atunci când imprejurarile m-au obligat moral sa organizez anumite actiuni dupa legi umane perene si nu dupa conventii efemere create de parlamente ori partide politice. Abia atunci incepusem sa simt ce insemnatate are afirmarea demnitatii in fata trufiei revoltatoare a celor care facusera din distrugere o stiinta a raului.

Exemplul lui János Vincze a fost mereu un sprijin pentru mine.

Aceasta imagine, pe care o pastreaza pâna azi memoria, lamureste motivul colaborarii noastre neconditionate intr-un cadru si intr-o directie ce corespundea intentiilor si intereselor miscarii antifasciste, in desfasurarea unor actiuni care, la vremea lor, au avut o oarecare importanta pentru viata social-politica din tara noastra.

Secretar al Rezidentului Regal

In primavara anului 1938 eram absorbit de preocuparile mele de pictor si de bibliotecar al seminarului de Istoria Artei, la catedra profesorului Dr. Coriolan Petranu de la Universitatea din Cluj, când, prin intermediul unuia din mentorii mei, avocatul Dr. Móric Náthán, prieten apropiat al profesorului de dermatologie, reputatul medic Dr. Coriolan Tataru, devenit de câteva luni ori saptamâni Rezidentul Regal al Tinutului Somes, mi se facea o neasteptata propunere. Rezidentul Regal avea nevoie de un director de cabinet cunoscator al celor trei limbi care se vorbeau in unele judete din Tinutul Somes, de un „tânar cu relatii in viata sociala” etc. Doctorul Náthán ii vorbise Rezidentului de mine si acum venea cu indemnul sa accept functia.

L-am refuzat categoric, pornind de la un argument cât se poate de simplu: nu aveam nevoie de nici o functie, respectiv de nici o „slujba”. Dr. Náthán, care imi era si vecin de casa, mi-a dat ragaz de gândire pâna a doua zi. La putin timp il intâlnesc pe János Vincze, caruia ii relatez – oarecum amuzat – cele intâmplate. El avea insa o alta parere decât a mea, propunându-mi sa analizam consecintele posibile ale numirii mele intr-o functie „in inima administratiei din Tinutul Somes”. Rezidentul Regal, in conformitate cu noua lege de reorganizare administrativ-teritoriala a tarii, era sef peste judetele Cluj, Somes, Salaj, Bistrita-Nasaud, Maramures, Satu Mare si Bihor (toate sapte aveau sa ajunga sub ocupatia Regatului Ungar dupa Diktatul de la Viena).

Despre profesorul Dr. Coriolan Tataru se stia ca face parte din rândurile intelectualitatii de elita a Transilvaniei, om cu „vederi largi”, umanist, lipsit de prejudecati nationale, rasiale ori religioase, ca atare antinazist si antilegionar etc. O colaborare cu o asemenea personalitate putea avea o influenta demna de luat in considerare asupra potentialului de interventie a unei administratii luminate, fiindca „o viata mai bine administrata va deveni o viata mai buna” si „s-ar putea realiza o atmosfera mai concilianta si de impacare in practicile administrative” etc.

Faptul ca Rezidentul Regal dorea sa aiba un director de cabinet cunoscator al limbii maghiare si germane parea un lucru incurajator, ca si provenienta mea dintr-o familie ardeleana veche, istoric si social adaptata la conditiile multinationale din mediul urban al Transilvaniei, o familie ai carei membrii erau poligloti, „liberali” si exersati in convietuirea amicala cu vecinii de alte nationalitati.

De la prima intâlnire cu profesorul Coriolan Tataru fiecare din noi a priceput indata cu cine are de-a face. Tataru era un om din partile somesene ale tarii (ca si mine), apartinea unei familii rurale. Ca fiu de preot greco-catolic de sat, el a primit cea dintâi invatatura de carte la scoala confesionala din satul natal. Urmând studiile liceale la scoli unguresti si sasesti cunostea foarte bine limbile vorbite in mediile unor orase transilvane. A devenit asistent si docent in vremea Austro-Ungariei si profesor dupa Marea Unire, când celebrul Constantin Levaditi, inainte de a se intoarce la Paris (de unde venise la Cluj pentru organizarea clinicii si a catedrei de dermatologie) l-a recomandat ca succesor al sau (1922).

Din istorisirile sale – era un om caruia ii facea placere sa se confeseze – am putut sa-i cunosc intâmplarile vietii si sa intrevad felul sau propriu de a fi. Din numeroasele fragmente autobiografice, o deosebita insemnatate aveau intâmplarile unui student sarac, când incercarile vietii l-au confruntat cu numeroase momente ale lipsurilor, ca si cele ale unui tânar ofiter-medic pe fronturile primului razboi mondial, când a trait alaturi de cei ce sufereau, sfârtecati de obuz si gloante in noroaiele transeelor. Era un om de o deosebita luciditate, pasnic din fire, obisnuit cu diversele metehne ale oamenilor, in acelasi timp o fire capabila de bruste conversiuni – totdeauna rational motivate – si de neasteptat de neconformiste decizii. Avea un cerc larg de prieteni, intre acestia pe neastâmparatul actor Ion Iancovescu, pe scriitorul N.D. Cocea, exponentul atâtor cauze generoase, pe pictorul Grigore Negosanu, prietenul de tinerete al lui N.N. Tonitza, pe marii nostri pianisti Sylvia Serbescu si George Ciolac s.a., dar si pe o seama de tarani, meseriasi, majoritatea fosti camarazi de front.

Dupa cele ce am vazut la cabinetul Rezidentului Regal si la cabinetul sau medical s-ar putea spune ca profesorul C. Tataru fusese un prieten al celor multi, al celor saraci, suferinzi si napastuiti. Cunostea, din practica sa medicala, batatura taranului, cartierele muncitoresti, conditiile de viata ale evreimii sarace. Trasatura dominanta a caracterului sau era bunatatea, de care au beneficiat, cu emotie si recunostinta, toti cei care au apelat la el.

Profesorul Tataru mai era un om preocupat de viitor. Cauta sa-i dibuie profilul din datele confuze ori obscure ale prezentului si avea curajul sa-l prevada – si sa-l justifice – sub imaginea idealizata a socialismului.

Aceste trasaturi ale personalitatii sale, lucide prin cugetarea care le motiva, explica, in buna parte strânsa legatura pe care profesorul C. Tataru o avea pe de o parte cu realitatea populara a tarii, pe alta cu Madosz - ul, organizatia muncitorilor si taranilor de nationalitate maghiara din România, precum si cu Iuliu Rácz (devenit dupa razboi presedintele Confederatiei Generale a Muncii in Republica Ungara), cu Béla Józsa (asasinat in 1943 de anchetatorii politiei regale ungare), cu János Vincze, Gábor Gaál etc., in calitatea lor de „madoszisti”.

Mai e oare necesar sa arat ca in nici o imprejurare nu am abuzat de increderea sa, ca nu l-am indus in eroare? Dimpotriva. De indata ce am inteles cât de interesat era fata de lupta sociala pentru progresul tarii, fata de inlaturarea injustitiei din ciclul orânduirilor de tip conservator, l-am lamurit, in termeni precisi, despre rostul meu posibil pe lânga functia pe care o avea ca Rezident Regal. Cu o mare revarsare de intelegere, in care nu era cu putinta sa nu recunosc si o puternica lumina a cugetului, Coriolan Tataru a acceptat sa urmeze, ca si alta data, caile ce-l purtau spre cei oprimati, devenind un aliat al celor ce luptau pentru o lume mai buna.

In continuare am actionat dupa cum i-a fost dorinta.

Pentru a urni lucrurile, profesorul Tataru a considerat ca era recomandabil sa nu lase prilejurile de intâlnire cu partizanii Madosz-ului la voia intâmplarii, intr-o perioada când evenimentele se precipitau si era nevoie fie de o neprevazuta initiativa, fie de rezolvarea neintârziata a unor probleme.

Am fost bucuros de misiunea mea de a pune la cale primele intâlniri cu Vincze, Baumgarten-Bányai László, precum si cu alti membri ai Madosz-ului. Locul cel mai sigur, cel mai ferit pentru intâlniri era cabinetul privat din spatioasa lui vila, situata pe unul din dealurile de pe Cetatuia Clujului (str. Rosetti), in mijlocul unei mari si splendide gradini. Vila era pazita de politie si de cel putin un agent de la Siguranta Statului, care aveau insa dispozitia de a nu controla automobilul meu.

Am asistat la prima intâlnire (despre altele ar putea relata János Vincze, ca si publicistul József Méliusz, care a participat si el la unele consfatuiri.) Mai e oare necesar sa spun ca in ambianta comoda a bibliotecii lui C. Tataru, emotia si sângele rece se aflau laolalta in inima fiecaruia? Dar constelatia s-a dovedit a fi fost favorabila, iar „acoperirea” plauzibila. Aceasta fiind o vasta actiune antirazboinica, antinazista, antirevizionista si pentru pace, organizata de Madosz si urmarita cu mare interes de primul ministru al tarii, Armand Calinescu.

In aceasta actiune nu a existat o „complicitate”, ci o sinceritate a colaborarii, intemeiata pe o baza concreta si comuna. Acest temei pentru un adept al convietuirii reciproc avantajoase – cum era Tataru – dintre români, maghiari, sasi si evrei – se mai sprijinea si pe antinazismul si antirevizionismul propagat de „Madosz”; in timp ce pentru Madosz colaborarea cu Tataru – si implicit cu Armand Calinescu – inlesnea desfasurarea activitatii pentru o reala prietenie româno-maghiara in – si dincolo de – tara, ca si respectarea unor drepturi si libertati politice si sociale pentru minoritati, enuntate dar uneori prea usor uitate sau ignorate de cercuri patriotarde si sovine. Intreaga actiune de care vorbesc, a fost o incercare viguroasa de afirmare a convietuirii constructive in cadrul statului român, despre efectele careia János Vincze ar fi mai autorizat sa relateze, rolul meu fiind oarecum subsidiar. Nu au lipsit insa continuarile, dar intr-o alta conjunctura politica si sociala, având intr-un fel un caracter de ecou in relatiile dintre profesorul Coriolan Tataru si mine, un fel de repetare in prelungire, insa pe un alt plan. Ele se leaga, intre altele, de actiunea de salvare a evreilor, evadati din lagare naziste ori refugiati in România prin Ungaria, din Germania, Polonia, Iugoslavia, Slovacia si chiar din Ungaria, incepând din 1943, actiune care s-a desfasurat sub patronajul si indrumarile lui Ernest Marton, presedintele organizatiei sioniste din Ardeal si ale lui Moshe Carmilly-Weinberger, Sef Rabin al Clujului intre anii 1934-1944.

Dar inainte de a relata – in alta parte – despre aceasta actiune, datorita careia au fost salvati de la moarte mii de oameni, voi incerca sa rememorez câteva date din sectorul organizat de János Vincze si concretizate cu sprijinul direct al Rezidentului Regal Coriolan Tataru.

Mai intâi trebuie sa amintesc de munca organizatorica a „Madosz”-ului. S-a deschis un nou drum, care putea fi urmat cu mai putine riscuri. Au devenit posibile intrunirile, organizate de Madosz, in mediul taranesc mai cu seama; au fost reactivate o serie de biblioteci satesti si muncitoresti, reanimate diverse forme de asociatii ori manifestari culturale maghiare.

Când incerc sa enumar roadele acelei colaborari, imi dau seama cât de greu poate fi reconstituita o realitate cu mijloacele scrisului si restituita substanta ei pentru intelegerea contemporana. Intr-adevar ce importanta ii poate acorda astazi cititorul relatarii unor fapte uitate dar care, la vremea lor aveau o semnificatie categorica? Cum ar fi: eliberarea zecilor de tarani maghiari din beciurile jandarmeriei de la Suceag si din alte sate; transformarea ori suspendarea din functii a unor primari si notari comunali (români si maghiari) incorecti ori corupti; eliberarea din penitenciarul Tribunalului Militar din Cluj a unor antifascisti ori membri ai „Madosz”-ului – intre ei aflându-se si György Nonn (devenit peste câtiva ani Procurorul General al Republicii Ungare in epoca lui Rákosi) - si inchiderea dosarului lor; participarea multor sate unguresti la parada de la 10 mai 1939 din Cluj; o multime entuziasta, imbracata in frumoase costume taranesti, purtând pancarte cu texte in doua limbi („Aparând frontierele tarii noi aparam pamânturile noastre”, „Nu vrem revizuire – ci pace si egalitate” s.a.) etc.

In ritmul de desfasurare a acestor – si altor – intâmplari exista ceva incomunicabil, care nu poate fi transmis peste decenii si nici prea bine deslusit, decât poate numai de cei putini inca ramasi, care au trait in atmosfera acelor vremuri si evenimente. Din acest motiv stirile acestea par a se resfira destul de incoerent, prin frânturi de intâmplari si gânduri, asa cum se invalmasesc in amintiri târzii. Si totusi ele fac o permanenta legatura dintre trecut si prezent, impletindu-se firele fragile, devenite aproape invizibile.

Aparitia ziarului „Erdélyi Magyar Szó” („Cuvânt Maghiar Ardelean”), in 1938, a constituit o senzatie nu numai pe frontul stângii. Aprobarea a fost data personal de catre primul ministru Armand Calinescu, in urma unui memoriu-motivatie redactat de Gaál Gábor si tradus de mine. Ultimul ziar de „stânga” in limba maghiara fusese interzis in 1935 („Igazság” = „Adevarul”). Incercarile anterioare ale „Madosz”-ului de a scoate o noua publicatie au esuat rând pe rând. O data obtinuta autorizatia, ce mi-a fost inmânata in cabinetul lui Armand Calinescu de catre Radu Lobey, publicatia – invingind greutatile inerente timpului – a reusit sa realizeze, cu o consecventa intransigenta, un program bine gândit si elaborat. Intr-adevar, concentrând in jurul ziarului o intreaga pleiada de publicisti de stânga, ziarul „Erdélyi Magyar Szó” a repurtat un puternic succes pe linia gândirii social-politice progresiste, in pofida multor obstacole de tot felul.

In fruntea acestei publicatii se afla un tânar scriitor, Szabó Árpád, daruit cu un suflet de erou. Lupta si martiriul sau – (peste doi-trei ani a fost asasinat de „lucratorii” Sigurantei Statului la Arad) – au dat un inalt sens moral intregii lui activitati. Si in cazul sau, legaturile dintre viata si ideile politice erau nemijlocite.

Relatiile de colaborare dintre Coriolan Tataru si conducatorii stiuti si invizibili ai „Madosz”-ului nefiind cunoscute de oficialitatea Comunitatii Maghiare din România, contele Miklós Bánffy, presedinte si Dr. Imre Mikó, secretar al Comunitatii si deputat in Parlamentul de la Bucuresti, l-au denuntat pe Szabó Árpád la Rezidenta Regala, calificindu-l, intr-un memoriu intocmit de ei, drept „element subversiv”, „dusman primejdios al ordinii existente”, „agent al Moscovei”, cerând, pe aceste – si alte asemanatoare – motive, interzicerea publicatiei.

Aceasta interventie a scos de pe rol o intentie a Rezidentului Tataru, caruia i se sugerase mijlocirea unei intelegeri intre Comunitatea Maghiara din România si „Madosz"” urmarind modificarea, macar partiala, a politicii in fond revizioniste a Comunitatii. Dar argumentele lui Coriolan Tataru au fost contestate de deputatul Imre Mikó, in prezenta contelui Bánffy, ca fiind daunatoare insasi existentei Comunitatii Maghiare. Fiindca, afirma denuntator Mikó, „ideile periculoase ale «Madosz»-ului sunt impartasite de aproape toti oamenii mai modesti („kisemberek”) de nationalitate maghiara din România, in timp ce Comunitatea Maghiara e sustinuta doar de burghezia oraselor („városi polgárság”). Bánffy, constient de fondul democratic socializant al „fenomenului madoszist” a formulat concluzia, – cu referire si la consideratiile lui C. Tataru, – anume ca desi organizatia Comunitatii nu dispune de o baza in masele maghiare din România – „noi ne ocupam de taranime, avem pentru ea, ca si pentru muncitori si meseriasi, o intelegere profunda, frateasca, si nu putem admite ca perspectivele de indreptare a unor neajunsuri, de imbunatatire a conditiilor lor de viata sa nu fie elaborate de noi, fiindca noi suntem cei care dispunem de experienta conducerii treburilor publice, noi suntem cei chemati sa reprezentam si sa conducem politic masele”. A mai adaugat, probabil pentru a-l dezarma si mai mult pe Tataru, ca: „actuala organizatie politica a tarii si insusi Regele Românie au recunoscut rolul conducator ce ne revine ca exponenti ai intereselor minoritatii maghiare din România. Ca atare nu pot fi admisi alti exponenti ai maghiarimii in România”.

Dar asta inseamna nu numai monopol – a remarcat Tataru – ci si intoarcere la stari de mult timp depasite!

In conceptia contelui Miklós Bánffy, aristocratia ungara a fost produsul – prin selectie valorica – al unei natiuni, menita sa fie singura ei reprezentanta in viata politica.

Astfel a esuat acel rol ce i-a fost atribuit lui C. Tataru de a interveni in directia politica a Comunitatii Maghiare din România, integrata in Frontul Renasterii Nationale, prin implantarea in structura ei a unor forte ale democratiei maghiare de stânga.

Dar cât de labile si variabile – dupa conjuncturi – pot fi adeseori pozitiile si opiniile „moral-politice” si „ideologice” ale acelorasi indivizi si factori aveau sa se vada curând, din toamna anului 1940, in „Transilvania de Nord”, adica in acele parti ale României care au stat ocupate de Regatul Ungar intre 1940-1944.

In septembrie 1944 devenise iminenta anularea de facto si de jure a Diktatului de la Viena. In aceasta situatie, sub influenta unor pretinse conditionari ale intereselor „intregii maghiarimi”, in mod spontan s-au schimbat „punctele de vedere” in relatiile dintre „dreapta” si „stânga” maghiara, intre fostii „conservatori retrograzi” si „fostii democrati de stânga” si chiar de „extrema stânga”. Astfel, când a devenit certitudine infrângerea nazismului si, in strânsa dependenta de aceasta, infrângerea imperialismului practicat de Regatul Ungar, „dreapta” maghiara a acceptat ceea ce refuzase pâna atunci, anume sa intre intr-o „alianta nationala” cu stânga, alianta solicitata de stânga cu obedienta si acceptata cu semetie condescendenta de acele forte, persoane si institutii reactionare, care se numeau Partidul Maghiar Ardelean, contele Béla Teleki, contele Miklós Bánffy, deputatii Zsigmond Vita, Imre Mikó s.a., comandamente si comandanti ale armatei regale ungare, „biserici nationale”, prefecti ai „regimului horthyst”, sau organizatori de cultura izolationista, ca de ex. Károly Kós etc.

In fata unor asemenea stari de lucruri si de fapte „politice” – care in numele „solidaritatii nationale” i-au situat in transeele aceluiasi front pe un „comunist” ca Edgár Balogh ori pe un alt „comunist” ca János Demeter s.a. cu niste „horthysti”, pronazisti, antisemiti, antiromâni ca Imre Mikó, contele Béla Teleki, Dezso László, protopopul reformat al Clujului, scriitorul Loránd Daday „mâncatorul de valahi” etc. etc. – aprecierea critica a istoriei ar trebui sa depuna armele, intrucât nu dispune de suficiente argumente pentru a le cuprinde cu intelegerea. In orice caz, cei care au ramas consecventi propriilor convingeri in imprejurarile aratate au fost cei din partida contelui Miklós Bánffy, acest adept si sustinator fidel al lui Miklós Horthy. Si tot partida lui a incasat – si continua pâna azi sa incaseze – beneficiile.

Cititorul isi va pune, fara indoiala, intrebarea: din multitudinea de relatii ce preced si insotesc un eveniment cum se pot distinge acei factori ce pot fi apreciati drept cauze explicative?

O alta intrebare, mult mai concreta si mai simpla: „prietenia româno-maghiara” ori „evreo-maghiara” se putea – ori se poate – oare realiza prin intermediul acelor persoane ori institutii care prin faptele lor, atunci când erau stapânii puterii, au dezmintit intentia de a fi arhitectii acestor prietenii? O asemenea intrebare este intru totul justificata din partea acelora care au vazut cum unii oameni isi continua viata lor veche, pastrându-si ideile vechi, parca nimic nu s-ar fi schimbat in aceasta lume. Nimic altceva decât camuflajul unor vorbe.

Iata de ce, de fiecare data când incerc sa relatez despre unele lucruri petrecute altadata, imi dau seama cât de dure pot fi experientele de viata, cât de amare tribulatiile in cautarea unui drum drept.

M-am referit deja la o „repetare in prelungire”, in alte imprejurari, privind relatiile mele cu profesorul Coriolan Tataru, imprejurari pe care incerc sa le evoc peste ceata amintirilor. Oricât as cauta, pâna la cele mai palide urme, nu-l regasesc pe Coriolan Tataru altfel decât cu simpatiile sale care l-au asociat cu cei aflati in dificultati, cu acele cauze prin care oamenii incercau sa se inalte – ori sa iasa – din conditia lor necajita ori injusta.

Curând dupa pronuntarea Diktatului de la Viena, era in primele zile ale lunii septembrie 1940, a aparut la mine in Cluj, venind de la Bucuresti, doctorul Sandu Lieblich, spunându-mi ca „este trimis de partid” ca sa-mi comunice ca „o persoana importanta trebuie neaparat si urgent transportata cu automobilul de la Brasov la Bucuresti, in conditii de absoluta siguranta”. Deslusind in imaginea morala a lui Coriolan Tataru curajul unei constiinte, nu am ezitat sa-i destainui cererea ce mi-a fost trimisa prin Sandu Lieblich.

Pentru a duce la bun sfârsit o asemenea misiune, cu evitarea oricarui risc, exista, in acele imprejurari, o singura solutie: masina oficiala a Rezidentului Regal. Am obtinut-o, si inca cu escorta unui gradat inarmat.

La Brasov, in locul si la ora stabilita, spre asfintitul soarelui, a aparut un barbat, mi-a dat parola si s-a urcat lânga mine in automobil. Ajunsi fara probleme la Bucuresti, m-a rugat sa-l las in apropierea bisericii armenesti. Abia peste vreo 5-6 ani am aflat, tot de la Sandu Lieblich, identitatea calatorului. Era Lucretiu Patrascanu.

Trecusera trei ani de la Diktat. Era iunie 1943, când, prin mijlocirea lui Emil Hatieganu, am pus la cale o intâlnire intre contele Miklós Bánffy si Iuliu Maniu, la Bucuresti. Veneam, prin urmare, dupa trei ani, din Ungaria in România si ma oprisem la Sibiu, ca oaspetele lui Coriolan Tataru. In acele vremuri, experiente noi, desprinse din realitatile Regatului Ungar ne-au solidarizat, intr-un front comun, pe români si evrei. Eu fusesem de curând asociat unei actiuni de salvare, prin trecerea clandestina peste granita ungaro-româna a unor refugiati evrei si – mai putini – neevrei, sositi individual ori in grupuri din Polonia, Germania, Slovacia, Iugoslavia si chiar din Ungaria care isi cautau salvarea in România. Daca pâna la Cluj, respectiv pâna la granita româno-ungara, organizatiile sioniste gasisera si rezolvasera, in linii generale, caile si mijloacele de infiltrare prin catune, pe vai ferite – maramuresene, salajene, somesene – ale fugarilor, indrumati, gazduiti si hraniti cu o compasiune ocrotitoare de pastori si tarani români, adeseori de preotii acestora, organizatiile sioniste din România abia din aprilie 1944 au fost capabile sa creeze acelor oameni, istoviti fizic si moral, adaposturi pentru odihna si sa le organizeze transportul pe drumuri intortocheate ce duceau prin Transilvania la Bucuresti.

In aceasta situatie Mendy Lehrmann, Ernest Marton si Ernest Hátszegi, ultimii doi facând parte din conducerea Comitetului pentru ajutarea refugiatilor evrei, „Vaad Hahacala” (Dr. E. Marton detinea si functia de presedinte al Asociatiei Sioniste din Transilvania), m-au informat ca „legatura” lor din România a devenit ineficace, ba nici nu mai este de gasit etc. (In privinta acestei „legaturi” a ramas imprimata in memoria mea numele colonelului (r) Florian Medrea, asasinat de catre agenti nazisti, undeva in judetul Alba.)

Faptul ca m-am angajat instantaneu intr-o actiune complexa si periculoasa nu se datora nicidecum unei decizii lucide, ci modului in care imi traisem viata pâna atunci.

In „Transilvania de Nord”, ocupata de Regatul Ungar, ne simteam intr-o tara dusmana. Dupa ce traisem cei 28 de ani ai vietii mele pâna la Diktatul de la Viena printre cei de alta limba, alte credinte, nu puteam deveni, asa deodata, nesolidar cu proprii mei compatrioti evrei, de care eram legat si de o fosta patrie comuna. Eram - si am ramas – imunizat fata de sovinism, antisemitism ori antimaghiarism. Confruntarile violente intre compatrioti, mai corect spus actiunile violente contra unor compatrioti, puse la cale si practicate din prima zi a „imperiului ungar”, le-am considerat – ceea ce si erau de fapt – niste crime brutale, fratricide. Niciodata prietenii ori neprietenii mei nu erau – si nu sunt – maghiari, evrei, români, sasi, tigani, armeni – ci prieteni ori neprieteni, pur si simplu. (Din acest motiv nici nu pot aprecia favorabil epitetul de „prietenul meu român”, care mi se acorda de câte un memorialist maghiar din Transilvania.) Esenta adevarata a fiintei umane niciodata nu mi s-a parut a fi pendinte de limba, rasa ori religie. Nici de nationalitate. Dar atunci când, din primele zile de ocupatie ungara in „Transilvania de Nord” nu a urlat doar sovinismul ungar in cor turbat lozincile antivalahe si antievreiesti, ci a si brutalizat cu dementa si extaz iredentisto-hungarist, am fost obligat de un elementar simt moral si de legitima aparare sa fiu alaturi de victimele acelei furtuni de nestapânita ura ce s-a abatut asupra unor oameni – aflati acasa in caminele lor pasnice si pe pamânturile lor stramosesti – numai si numai din cauza ca aveau o anume nationalitate si nu alta. Din pacate prea putini dintre compatriotii nostri maghiari aveau sa simta scârba fata de faptele confratilor lor; prea putini au simtit in gura gustul amar al cuvintelor injurioase ce au fost rostite si in numele lor. Patru ani de zile, toti cei ce nu eram maghiari, am vazut intr-un fel sau altul, cum au lucrat dispretul, ura si repulsia impotriva noastra. Iar atunci când razboiul era pe sfârsite, in 1944-1945, „noul sistem” politic, inaugurat in „Transilvania de Nord” de catre maghiari fara participarea noastra, a românilor, ne-a pus la stâlpul infamiei tot pe noi, in corpore , iar dintre maghiari doar pe cei care au fugit cu armatele zdrobite ale Regatului Ungar si ale celui de al III-lea Reich . S-a spus atunci – si s-a scris – in ziarele de limba maghiara ca toti cei ce s-au facut vinovati de „antidemocratism” etc. – au plecat. Iar cei ramasi erau, prin urmare, fara prihana. Or, realitatea era ca printre cei ramasi, se aflau nu putini dintre cei ce au comis crime impotriva românilor, evreilor si tiganilor, impotriva antifascistilor si a unor oameni de stânga. Au mai ramas multi, chiar foarte multi dintre cei care patru ani batusera toba urii, intonând concomitent melodii de preamarire la adresa „inaltilor protectori” Hitler si Mussolini, interferate cu solemnele juraminte de aplicare a „ideii Sfântului Rege Stefan”, ca justificare „istorica” a subjugarii altor neamuri „nepolitice”, destinate a fi stapânite colonial de natiunea „politica” ungara.

Intunecarea mintilor devenise foarte grava. Fiindca un popor, in marea lui majoritate, a fost facut sa creada, tot mai ferm, intr-o „sfânta dreptate a ungurimii”, adica intr-o dreptate unilaterala, in dreptatea poporului ungar menit sa fie stapân peste intregul spatiu „carpato-dunarean”. Cunoscuti si fosti prieteni, pe care ii stiam inainte de 1940 democrati “de stânga”, s-au transformat brusc pe durata celor patru ani de ocupatie in „horthysti” inflacarati. Se faceau declaratii si pregatiri pentru anexarea la „domeniile Sfintei Coroane Sanstefaniene” – (coroana ce urmeaza sa reapara curând – poate a si aparut deja – ca vechi simbol imperialist) – a intregii Transilvanii.

Eram foarte decis sa nu ma las intimidat ori deranjat de o asemenea psihopatologie ce s-ar fi vrut generala.

Ca sa vietuiesti cu demnitate puteai reactiona in doua feluri: fie retragându-te in propria-ti singuratate, incercând – in tacere – sa-ti pastrezi identitatea; fie actionând, ca sa lupti impotriva urii, a distrugerilor si chiar a masacrelor organizate institutional, o data cu instaurarea deliberata a inculturii si foametei in rândurile maselor nemaghiare.

In cei patru ani de opresiune ungara oficializata, legile nescrise ale dreptatii si umanitatii cereau, pentru a fi aplicate, fapte – nu vorbe. Vorbele devenisera fara putere, datorita minciunilor rostite cu ajutorul lor zi cu zi. Oamenii, carora li s-au contestat dreptul la cultura si hrana – români, ruteni, slovaci, evrei, „slavi de sud” – aveau nevoie de ajutor, nu de scheme tactice ori teoretice.

Oamenii, in general, suportau oprimarea si nedreptatile cu inima grea. Unii, inzestrati cu o natura eruptiva, traiau in clocotul revoltei lor; altii – desi mai interiorizati – nu erau mai putin zbuciumati in nemultumirea lor. In ceea ce ma priveste, eu aveam o fire intoarsa spre sinea mea, nu prea extinsa spre suprafata de atingere cu lumea dinafara. Nici prea curajos nu eram; nu ma simteam menit sa infrunt adversitatile soartei. Totusi ma apucasem de niste treburi, desi nu prea eram avertizat cum sa fac fata unor deghizari comportamentale, nici unei severe discipline. As fi dorit sa inteleg si sa rezolv in sens emotional actiuni ce trebuiau neaparat sterilizate de emotionalitate, fiindca se determinau intr-un alt complex decât erau criteriile sentimentelor si ale emotiilor.

Incercând sa insist asupra unor formulari mai concrete, parca sporesc confuzia, in dificultatea de a putea oferi o explicatie coerenta. Poate explicatiile ar fi mai potrivite daca le-am adecva epocii, care avea veleitati de cruciada rasista, dar si nationalista, sub a carei acoperis apasator m-am comportat cu ostentatie ca un opozant anticonformist, aproape pâna la limita usurimii. Deci fara precautii, fara a-mi organiza viata dupa norme „intelepte”. Pâna spre sfârsitul toamnei anului 1942, dupa ce noua luni am fost privat de libertate. Amintindu-mi de acea perioada, nu prea pot sa inteleg pe acei maghiari care nu s-au simtit indreptatiti sa refuze criminalele sale „infaptuiri”. Dimpotriva, majoritatea confratilor maghiari era chiar patrunsa de respect, stima si supunere fata de puterea necontrolata. Ori poate omul e plin de incredere acolo unde este tras pe sfoara, sau da dovada de ipocrizie consolându-se cu aceea ca lucrurile tot n-or sa fie dupa voia raufacatorilor?

In 1943, când l-am revazut pe profesorul Coriolan Tataru la Sibiu, eram de-acum atasat unei scheme implicative intr-o actiune a carui cifru l-am dezvaluit in alta parte. Am incercat cu o oarecare neindeminare, dupa câte imi amintesc, sa-i schitez situatia refugiatilor evrei, dintre care vazusem la Sânnicoara, Apahida, Dezmir, si in alte locuri ascunse, pe câtiva sfârsiti de osteneala, timorati, slabiti de se clatinau pe picioare, intre ei aflându-se bolnavi si raniti, infasurati cu bandaje improvizate din cine stie ce cârpe murdare si patrunse de scursori si mirosuri urâte.

Tataru avea un suflet mare si – daca se poate astfel spune – un suflet vechi. Dupa felul cum ma asculta imi dadeam seama, inca o data, ca se aflau sedimentate in el experientele istorice ale unor mizerii omenesti, pe lânga sentimentul primordialitatii vietii, sentiment pe care il traise din plin pe fronturile primului razboi mondial. Apoi si deprinderile de medic au contribuit la inzestrarea acestui om domol si curtenitor cu o dârza vitalitate morala. A reactionat la istorisirea mea prin a-mi spune ca nu si-a imaginat vreodata posibilitatea ca popoare civilizate si puternice sa comita asemenea nelegiuiri. Având in spate o mare experienta de viata, profesorul Tataru se si gândise imediat la o solutie practica: ar putea sa primeasca dintre refugiatii evrei – si neevrei – pe cei bolnavi, pentru a-i ingriji, internându-i intr-o baraca bine amenajata necesitatilor spitalicesti, dar rar folosita, anexata clinicii sale, situata in curtea Scolii de ofiteri din Sibiu, cladire atribuita clinicilor universitare din Cluj, aflate in refugiu la Sibiu.

Uitându-ma atunci in ochii sai de o nemaipomenita blândete, parca am vazut in ei hotarâri luate mai de mult. Eu insumi, in lunile mai-septembrie 1944, m-am „internat” fara nici o formalitate birocratica, de obicei noaptea, de mai multe ori, in acea baraca, in tovarasia unor grupuri mai mici, de 3-5 refugiati evrei istoviti – pe care le preluam ori ii insoteam de la Turda, ori de la granita ungaro-româna. Cei mai multi credeau ca viseaza când se instalau in albele asternuturi, ireprosabil spalate, ale spitalului universitar, dupa ce, cu ajutorul instalatiilor sanitare, al dezinfectantelor si al dusurilor calde se curatau de paraziti, murdarii si duhori. In aceasta baraca, din luna mai si pâna dupa 23 august 1944, nici nu au fost internati alti bolnavi, decât refugiatii evrei. Tataru, care se ocupa personal de ei, secondat de un laborant de incredere (domnul Gheorghe) ii intelegea usor pe cei ce vorbeau idis, rutena, slovaca si chiar poloneza. Câte nelinisti de suflet si intunecimi i-au fost destainuite in aceste limbi!

In acea perioada, comportamentul profesorului Tataru nu era un caz izolat. Substanta acestui comportament era hranita de o stare generala, motivata de antipatia românilor fata de nazism, de simpatia fata de victimele razboiului si ale ideologiilor antisemite.

Imi amintesc inca foarte bine cum isi motiva el singur comportamentul: obisnuia sa spuna ca vinovati nu sunt doar cei ce au pus la cale faradelegile, razboiul, ci toti cei indiferenti, nepasatori, ca si toti aceia care nu-si angajeaza cugetul si faptele, cu indârjire si mânie, in marea batalie impotriva „raului”.

Imi amintesc insa si de atitudinea sa, plina de incredere in corectitudinea ungara. Când administratia româna a trebuit sa paraseasca cele sapte judete guvernate de el, Rezidentul Regal si-a exprimat public convingerea ca oficialitatea Regatului Ungar va continua sa administreze teritoriul ce i-a fost atribuit la Viena cu acelasi simt al dreptatii si omeniei, de care a dat dovada administratia româneasca. Crezând in puterea cuvântului onest, el a dat publicitatii in ziarele clujene, la 10 septembrie 1940, un apel adresat intregii populatii.

Curând insa Coriolan Tataru avea sa-si dea seama de strâmbatatile soviniste si ororile criminale ale „cuceritorilor”, cu toate lepadarile si târguielile de constiinta ale noilor cârmuitori din Transilvania de Nord cu care s-a identificat majoritatea populatiei maghiare, lipsita de respect fata de dreptate, fara mila, si de omenie, fara frica de Dumnezeu, urmarindu-si cu nemiloasa duritate programul antiromânesc si antievreiesc.

Iata „CUVÂNTUL DE BUN RAMAS ADRESAT POPULATIEI TINUTULUI SOMES DE CATRE DOMNUL REZIDENT REGAL DR. CORIOLAN TATARU” pe care il transcriem in intregime pentru dosarul marturiilor:

„SUS SA AVEM INIMILE!

In ceasul când administratia româneasca se desparte de pamânturile udate de undele Somesurilor si Crisurilor, in calitatea mea de conducator al acestei administratii in Tinutul Somes, adresez din adâncul inimii mele indurerate un Cuvânt de bun ramas pentru intreaga populatie a acestor cuprinsuri.

O soarta potrivnica lasa aici in afara hotarelor românesti peste un milion si jumatate din cei mai buni frati ai nostri.

Cei care plecam ne despartim de mormintele parintilor si strabunilor nostri, de frati si surori, de parinti si copii.

Jertfa celor care ramân, nu este nici ea mai putin zguduitoare.

O viata noua incepe si trebuie sa inceapa pentru toti. O viata de munca si de lupta.

Ma adresez populatiei intregi din Tinutul Somes, fara deosebire de origina si credinta.

Românii sa nu uite niciodata in orice imprejurare poruncile solidaritatii nationale – singura chezasie a viitorului.

Maghiarii sa nu uite ca legea fundamentala a acestui pamânt binecuvântat al Ardealului a fost intelegerea si toleranta.

Pentru fratii, pentru parintii si pentru copiii nostri ramasi aici, nu dorim altceva de la administratia noua, decât marturisirea aceleiasi generozitati armonizatoare si civilizatoare pe care administratia româneasca a asigurat-o populatiei minoritare.

Când ducem cu noi ultimul drapel de administratie româneasca libera de pe aceste meleaguri, cuvântul nostru nu poate da celor ce ramân aici sa pazeasca vetrele strabune decât ceea ce a constituit insasi esenta administratiei noastre: indemn hotarât pentru pastrarea ordinei celei mai desavârsite.

Munca si ordine peste tot.

Viitorul este al celor ce muncesc si cred.

Sa intâmpinam si sa infruntam cu tarie greutatile vietii noi ce ne asteapta.

Sus sa avem inimile!

Dr. Coriolan Tataru ”

Cluj, 10 septembrie 1940

Cine citeste astazi acest apel, lansat in toiul catastrofei dezlantuite de Diktatul de la Viena, va intelege ca bunacredinta lui Tataru era fara aderenta la noile realitati politice ale Regatului Ungar si – in general – la opinia publica din aceasta tara, contaminata de microbul dispretului fata de un elementar spirit de echitate. Tataru insusi a devenit victima propriei sale confiente. Când a parasit Clujul in fruntea administratiei românesti, el si-a lasat in oras familia, urmând sa revina mai târziu pentru a o muta la Sibiu. Dar coalitia locala dintre vârfurile administratiei de ocupatie si populatia maghiara, unite intr-o agresiva ofensiva antiromâneasca, a expulzat din Cluj si pe doamna Lucia Tataru cu cei doi copii ai ei, intr-un vagon de marfa in care erau inghesuiti in jur de 60 de oameni. Dupa 2-3 zile ei au sosit – via Oradea – la Arad. Astfel a luat contact Coriolan Tataru cu monstruosul aparat de represiune al Regatului Ungar care opera prin bici, expulzari, flamânzire, executii, ca si prin asasinate si masacre.

In aceste imprejurari, lucrurile s-au invalmasit in asa fel incât nu se putea evita discutia asupra atitudinii poporului ungar insusi fata de „minoritatile nationale”, in special fata de români, evrei, tigani, ruteni si sârbi. Problema a si fost pusa – ea nu putea fi evitata – la nivelul fiecarei familii, al fiecarui individ.

Nu sta in intentia insemnarilor de fata urmarirea ecourilor trimise spre viitor de colaborarea – destul de larg schitata – dintre „Madosz” si Coriolan Tataru. Se cuvine totusi a fi aratat ca ea nu a creat doar o legatura restrânsa la timpul când s-a desfasurat (1938-1940). Consecintele si perspectiva umana iscate de aceasta colaborare i-au conferit profesorului Coriolan Tataru un fel de noua identitate sau, poate, numai o preocupare personala, dar care l-a asemuit altor personalitati de aceeasi orientare sociala. In acest fel se lamureste atitudinea – o adevarata demonstratie – pe care a avut-o la procesul unor comunisti de la Bucuresti, din septembrie 1943, in care era implicat si János Vincze. Atitudinea sa partizana fata de unul dintre inculpatii principali, atunci când a depus marturie – conform unei scheme ce a fost elaborata de aparatorul Petre Pandrea – cu o constiinta precisa a semnificatiei spuselor sale in apararea libertatii politice si de gândire, era motivata de fermitatea unei convingeri, intr-o ambianta patrunsa de agitatie, suspiciune si supraveghere politieneasca, când si prietenia era greu de mentinut. De altfel, in anii razboiului mobilitatea relatiilor interumane, din ce in ce mai rapida si nesigura, implica, adeseori, schimbarea totala ori partiala a retelei de prietenii si cunostinte. Oamenii apareau dupa nevoie, interese comune legate de o cauza, de o actiune. Au trebuit sa fie revizuite pâna si legaturile cu vecinii si rudele, care, nu o data, se transformau in unelte ori iscoade ale spionajului politienesc.

Dorintele, aspiratiile si prieteniile lui Coriolan Tataru s-au inserat intr-o miscare ce depasea cadrul si obiectivele unui om de conditia lui, fiindca el si-a recunoscut sperantele proprii in lupta contra unei alcatuiri sociale dominatoare si abuzive. Prietenia lui fata de János Vincze a fost constanta.

Tataru era impresionat de tendinta centrala a vietii lui Vincze, pe care acesta a urmat-o ferm, cu speranta in justetea finalitatii cauzei fata de care se simtea angajat. Pentru Tataru, Vincze era o parte din „Madosz”.

Dar indata dupa 23 august 1944, in Transilvania de Nord au aparut o serie de fenomene, rezultând din competitia unor indivizi si grupuri maghiare, care s-au folosit de reputatia „Madosz”-ului pentru a-si câstiga – ori chiar pentru a-si expropria – spatiul si mijloacele puterii. Nu ma refer la lupta dintre partide ori contra unora din ele, ci la niste lupte de gherila , ce au fost indreptate, din partea unor politicieni maghiari, impotriva unor intelectuali români, care erau vechi democrati. Când Uniunea Populara Maghiara a incercat sa-i elimine din viata publica, in 1945, era vizat si Coriolan Tataru. Impostori nestapâniti in sovinismul lor sanstefanian s-au grabit sa scorneasca alte scheme inepte invocând de asta data, in locul lui Hitler si Musollini, numele lui Marx, Lenin si Stalin in furia lor vindicativa, ca detractori ai lui Iuliu Maniu in primul rând.

Actiunile acestor detractori aveau sa capete in viitor, pâna in zilele de astazi, o destul de mare amploare si destule manifestari neasteptate. Revenind la sperantele lui Tataru de a se ajunge la o atitudine unitara, demna, la solidaritate si intelegere in actiuni comune, sub semnele libertatii si ale egalitatii, aceste sperante au fost repudiate de cei care au acceptat sa se puna sub patronajul spiritului inaugurat de Károly Kós, inca din anii ‘920, pentru care românii din Transilvania insemnau „cealalta tabara”.

Ceea ce s-a câstigat, totusi, a fost un fel de evidenta a acelor oameni pe a caror constiinta se putea conta. Faptul ne-a insotit consolator si in acele situatii când ne-am aflat redusi la neputinta – in fosta Transilvanie de Nord – in fata excesului de autoritate si putere cu care au fost investite unele formatiuni politice, intre ele aflându-se si Uniunea Populara Maghiara, aliata Partidului Comunist, pe nedrept considerata succesoarea vechiului „Madosz”.

In ceea ce priveste relatiile dintre Tataru si János Vincze, ele s-au perpetuat in gândurile primului. Il amintea adeseori, spunându-mi ca a invatat de la el sa „vada in perspectiva”, fiindca drumurile luptei sale se conturau cu claritate, stiind unde doreste si unde trebuie sa ajunga. Ceea ce a mai apreciat la János Vincze era ca „visul nu-l parasea nici in legatura cu lumea contingenta”. Dar isi mai punea intrebarea daca „el va cunoaste vreodata imaginea amara a visului zdrobit?”, imagine pe care Coriolan Tataru a cunoscut-o, din pacate, mult prea bine, si pe care Ion Vinte o cunoaste acum, când se contureaza adevarata fata a comunismului „victorios” in România.

* * *

Adnotarile lui Ion Vincze

Aceste evocari au fost publicate in revista “ Timpul – 7 zile”. Citindu-le, Ion Vincze a tinut sa faca unele adnotari aparute in aceeasi publicatie, adnotari pe care le reproducem in intregime:

„Consider de datoria mea sa lamuresc legaturile MADOSZ-ului cu Rezidenta Regala a Tinutului Somes intre anii 1938-1940.

Despre aceste legaturi pâna acum nu a scris nimeni afara de Bányai László si Bálogh Edgár. Din pacate acestia nu relateaza evenimentele in lumina lor adevarata. Ei reduc cazul la niste legaturi simple, de ordin personal, avute cu unii „functionari” sau „elemente democrate” din Rezidenta, cum a fost Miron Radu Paraschivescu, care in acele timpuri lucra in cadrul acestui organism al statului.

Iata adevarul:

Intre anii 1930-1931 subsemnatul l-am avut coleg de an la Academia Comerciala din Cluj pe Raoul Sorban, care dupa un an s-a mutat la Facultatea de drept din localitate. Dupa plecarea acestuia de la Academie ne-am intâlnit mai rar. Când am predat in anul 1932 munca de partid de la Universitatea din Cluj lui Vasile Pogaceanu am amintit acestuia si de Raoul Sorban ca despre unul din studentii cu conceptii de stânga, progresiste. Sorban avea legaturi pe atunci si spre alte cercuri de sub influenta partidului nostru. In anul 1938 ne-am intâlnit intâmplator când mi-a vorbit despre Rezidentul Regal, dr. prof. Coriolan Tataru, care doreste sa-l numeasca secretar al Rezidentei. Nu-mi mai amintesc toate detaliile acestui episod. Nu am uitat insa esentialul politic al acestui caz, mai ales ca Raoul Sorban imi cerea sfatul daca este cazul sa accepte functia oferita.

Am raportat imediat acest caz Secretariatului Comitetului Teritorial al P.C.R. prin Birtas Gavrila si Rácz Iuliu. Acesti tovarasi mi-au comunicat ca este bine ca Raoul Sorban sa accepte noua functie spre a netezi legaturile partidului pe linia «Madosz» cu Rezidentul Regal. Se stia ca prof. C. Tataru este antihitlerist si adeptul intelegerii cu maghiarii ardeleni pentru a realiza o colaborare si convietuire pasnica in cadrul statului român impotriva politici revansarde ungaro-germane.

Dupa câteva intâlniri cu Rezidentul Regal – la vreo 2-3 a participat si Rácz Iuliu ca unul din fostii conducatori ai Madosz-ului – noi am prezentat un material politic profesorului Tataru cu privire la pozitia noastra in problema nationala. Astfel s-au statornicit legaturile noastre politice regulate intre anii 1938-1940. Baza politica a acestor relatii a constituit activitatea pentru prietenia româno-maghiara din tara in ideea asigurarii drepturilor si libertatilor politice, a luptei pentru independenta si integritatea teritoriala a tarii impotriva oricaror agresiuni venite din partea fortelor straine fascisto-horthyste.

Raoul Sorban inca atunci ne-a informat ca stabilirea acestor legaturi cu noi de catre Coriolan Tataru a fost si cu acordul lui Armand Calinescu, pe atunci primul ministru al tarii, care l-a incurajat pe Rezident in aceasta directie. Dupa asasinarea de catre legionari a lui Armand Calinescu, in septembrie 1939, Coriolan Tataru nu a mai primit un asemenea sprijin si in luna mai-iunie 1940 legaturile noastre s-au intrerupt. (Eu am fost cautat de Siguranta pentru a fi internat in lagar si am stat complet izolat pâna la trimiterea mea in munca de partid la Brasov.)

Coriolan Tataru a sprijinit actiunea noastra de a incadra pe fostii Madosz-isti in Comunitatea Maghiara condusa de Bánffy Miklós. In acest sens am trimis la 21 martie 1939 o scrisoare Comunitatii Maghiare semnata de Bányai László, Rácz Gyula, Szepesi Sándor si Vincze János. Singur Bánffy Miklós nu a fost de acord cu propunerea noastra, precum a respins si alte propuneri similare facute in perioada aceasta.

Profesorul Tataru a fost de acord si a sustinut si actiunea noastra de a inainta guvernului un memoriu semnat de mii de maghiari cuprinzând revendicarile noastre nationale si sociale pe linia luptei pentru libertate, independenta si integritatea tarii. Memoriul a fost inaintat guvernului la Bucuresti in 14 noiembrie 1938.

De la interzicerea ultimei gazete a Madosz-ului („Igazság”) din 1935, organizatia nu a reusit sa mai obtina autorizatie pentru aparitia unei gazete legale atât de necesara muncii politice si organizatorice. Inca la inceputul anului 1939 la una din intâlnirile noastre cu prof. Coriolan Tataru, subsemnatul impreuna cu Rácz, am ridicat insistent necesitatea unei gazete. El a inteles cererea noastra si a dat dispozitie ca prin Raoul Sorban sa perfectam problema autorizatiei. Miron Radu Paraschivescu nu a participat in aceasta actiune decât târziu când a fost perfectata. Inca atunci, pentru a urgenta lucrurile, Sorban ne povestea ca a fost trimis de Rezident la Armand Calinescu, cu care s-a inteles personal in prealabil pentru acordarea autorizatiei. Era in luna mai când Raoul s-a intors la Cluj cu autorizatia in buzunar si ne-a povestit cum a prins la cabinetul primului ministru ultimul moment, deoarece in acele zile s-a dat dispozitia de a sista acordarea unor asemenea autorizatii. De altfel cine cunoaste conditiile politice ale acelor timpuri stie prea bine ca prin simpla „mijlocire” a unor intelectuali si functionari nu se putea obtine autorizatie pentru o gazeta politica – asa cum afirma in mod gresit si tendentios Bányai. Deciziile se luau de acum la nivel inalt.

O alta actiune care merita sa fie relevata din acele timpuri este manifestatia de la 10 mai 1939 din Cluj. In coloanele manifestantilor oficiali au aparut coloane de sute si sute de tarani maghiari din satele clujene intercalati de muncitori si mici meseriasi maghiari din oras, purtând lozinci ca „Jos fascismul”, „Vrem pace si independenta tarii”, „Vrem pamânt si nu revizuirea hotarelor tarii” etc. Aceasta prezenta a fost larg comentata in presa interna si externa si a produs un rasunet deosebit când in Ardeal, in anii 1939, de acum propaganda revizionista horthysto-fascista luase o amploare atât de mare. Organizarea a fost realizata de activistii Madosz-ului si de un grup de muncitori desemnati in acest scop de judeteana P.C.R.

Aceasta medalie frumoasa a avut reversul ei trist dar caracteristic timpurilor. In dupa masa acelei zile, grupuri de tineri tarani, baieti si fete, participanti la manifestatie in imbracaminte populara, s-au plimbat in straiele lor nationale pe strazile Clujului. Au fost arestati si dusi la Chestura politiei. Pretextul era ca intre zecile de panglici in multe culori cu care erau impodobite straiele fetelor din satele din zona Calata erau si culorile rosu-alb-verde, pe lânga galben, albastru, violet etc. A trebuit sa fug imediat la vila Rezidentului de pe calea Donath ca sa-i pot obtine ordinul de eliberare a tinerilor. In urma ordinului dat de Rezidentul Tataru, prin Raoul Sorban, tinerii au fost imediat eliberati in ciuda cercurilor reactionare ale oficialilor care au provocat arestarile.

Rezidentul Regal, intre altele, ne-a eliberat si un numar important de autorizatii pentru tinerea de conferinte in diferite orase ale Tinutului. Noi foloseam aceste conferinte in aparenta culturale, pentru propagarea liniei noastre politice antifasciste.

Tot Rezidentului se datoreste si autorizarea intâlnirii pe tara a cititorilor gazetei „Erdélyi Magyar Szó”, care s-a tinut la Cluj, in 30 si 31 decembrie 1939, ultima asemenea manifestare politica ce a avut loc in acei ani in Ardeal. (Nu corespunde adevarului ca intâlnirea pe tara s-a datorat dejucarii lipsei de vigilenta a autoritatilor, asa cum afirma in scrierile lor L. Bányai si Balogh Edgár.)

Pozitia adoptata in acei ani si fata de noi de catre profesorul Coriolan Tataru se explica in primul rând prin aceea ca el avea conceptii mai avansate in problema nationala si facea parte din cercurile intelectualilor burghezi români ostili expansiunii hitleriste si a revizionismului maghiar. El nu putea concepe Ardealul rupt din trupul tarii. El sustinea politica lui Armand Calinescu si era ostil legionarilor. Despre aceasta pozitie a profesorului ne-a informat de la inceput si Raoul Sorban ceea ce s-a confirmat clar indeosebi cu prilejul convorbirilor si colaborarii noastre ulterioare. El stia ca suntem comunisti, dar accepta pozitia noastra patriotica. Iar Raoul Sorban, care ne ajuta cu toate puterile, era un intelectual cu adânci simpatii spre stânga, având legaturi cu oamenii partidului nostru.

14 februarie 1990

Vincze Ion”

POST SCRIPTUM

De fiecare data când am fost supus unei anchete ori unui interogator, intâmplarilor de obicei confuze si intortocheate ale biografiei reale, li se substituiau, in paginile proceselor verbale, niste artificii de fapte precise, irecuzabile. Ele, desi arbitrare, fictive, trebuiau acceptate, intr-o tacita complicitate cu anchetatorul, pentru a nu deranja „sistemul” unor elaborari dinainte schitate de cele mai multe ori de catre un colectiv.

De aceea, demersurile insistente ale anchetatorului foloseau niste formule stereotipe si impersonale intr-un cadru imaginar. Integrarea in conventiile unui astfel de interogator cunostea diverse moduri de constrângere: de la ispite la agresiune brutala. Conducatorul anchetei de acest tip nu avea dileme, dar nici curiozitatea - sau capacitatea – de a intui adevarul. Cel ce nu se conforma era considerat un trisor ireverentios fata de un ceremonial legiferat. Rezultatul nu putea fi indoielnic; surprizele erau excluse. Confirmarea fictiunilor facea parte din regula jocului; era destinul ei, in fata caruia stateai timorat, degradat si nauc, fara a-i intelege rostul.

Modelul acestui tip de investigatie, nu numai dupa parerea mea, fusese importat, ori impus din U.R.S.S. Si cu toate acestea, desi oficial a fost scos din folosinta, a continuat sa supravietuiasca, prin inertie, in anumite structuri periferice. Principiile se schimbasera, dar nu si psihologia unor oameni care continuau sa oficieze sub stapânirea unui sentiment de neintrerupta legatura cu trecutul.

In anul 1985 mi s-a intâmplat sa reintâlnesc, intr-o incapere destul de confortabila din cladirea Primariei Capitalei, unele din ticurile vechii proceduri ce s-a mentinut, anacronic, ca o boala latenta in deprinderile unui vechi activist de partid, in pofida incercarilor de renovare, – ori poate sub semnul nostalgiei nemarturisite dupa confortul geometric al vechilor „tehnici” procedurale.

Am fost anume invitat sa ma confrunt din nou cu fizionomia mea „compromisa de pe vremea vechii orânduiri, burghezo-mosieresti”. Cei cincizeci si mai bine de ani ce trecusera au creat neintelegeri greu sau imposibil de inlaturat in intelegerea unor rosturi de altadata, care apareau acum impovarând insasi corectitudinea mea. Acest mod de a considera trecutul raporta la conceptia contemporana o perioada de mult depasita, in care fapta pusa astazi sub semnul intrebarii, odinioara era pe deplin si pozitiv justificata. Cu alte cuvinte interogatorul se folosea de o terminologie si de o schema conceptuala neomogena cu o epoca de alta data, asupra careia se concentrase.

Ma aflam nu numai in fata unui om investit cu dreptul de a ma considera si de a ma trata ca pe un mincinos, ci si in fata unor dosare impozante, insinuant si amenintator stivuite pe masa din fata mea cu scopul de a intimida (dosare pe care le va pastra, probabil, o arhiva, ca amintire despre acele forte strâmbe ce au impovarat viata pe pamânt, fara vreo legatura cu natura fireasca, obiectiva, a unor evenimente).

Si de data aceasta, in ciuda tonului amabil, interogatorul a exclus, de la inceput, conditia de egalitate dintre cel ce intreaba si cel care raspunde. Sorgintea unei astfel de relatii rezulta dintr-un fals si abstract complex de superioritate al aceluia care practica, chiar si in cea mai mica masura, puterea. Câte lucruri nu s-au savârsit in numele acelei puteri, ce nu s-ar fi putut savârsi in numele dreptatii!

In tentativa de a mentine o dimensiune legata de lumea emotiilor, propunându-si, totodata, atributii de persuasiune, de blam si deruta, moduri care se sustrag de la confruntarile directe cu adevarul si realul, anchetatorul m-a obligat sa citesc din documentele aflate in stiva de dosare doua declaratii provenind de la una si aceeasi persoana. In prima, formulata in 1952, (anul in care am fost arestat a patra oara) se afirma, fara nici un echivoc, ca fusesem „agent britanic” si unul dintre organizatorii Serviciului Secret al regelui Carol II; a doua era recenta, din 1985, si anunta, tot fara ezitari ori rezerve, consecventa si neintrerupta mea activitate antinazista, incepând din anul 1930.

Ambele declaratii aveau unul si acelasi autor: Ion Vincze.

Comentariul anchetatorului il redau aproape textual: „Noi dam insa crezare primei declaratii. Fiindca in 1952 tovarasul… (cel care daduse declaratia) era un om in puterea vârstei, stapân pe sine, avea functii de mare raspundere, era ministrul Securitatii - si mai era… etc. Iar astazi el este un om batrân, bolnav si sentimental; starea in care se afla acum nu mai coincide cu adevaratele lui capacitati … etc. Prin urmare – asa a stabilit Comisia – se considera valabila declaratia pe care a dat-o in 1952…” etc.

Din nou, si in acest caz, adevarul era inutilizabil, el nu putea fi luat in considerare impotriva unei noi decizii, fiindca o alta decizie, din 1952, determinata de o vina fictiva, a avut ca rezultat reprimarea libertatii mele pe o durata de aproape patru ani (1952-1956).

M-am lasat cuprins de o sinceritate aproape exploziva si am ripostat spunându-i:

„Prin urmare daca in fata dv. s-ar afla acum, aici, Lucretiu Patrascanu, nu ati ezita sa-l executati inca o data pentru aceleasi motive pentru care a fost executat in urma cu patru decenii?!”

Aprecierile interlocutorului dadeau expresie „teoretica” unor principii ori metode ce fusesera determinate de o practica. Aprecierile erau insa lipsite acum de consecintele grave ce le puteau avea odinioara. Ele pareau mai curând niste reminiscente uitate in sertare si atrofiate birocratic; iar omul in fata caruia sedeam, de asta data fara emotii, devenise victima acelei iluzii ca istoria ar fi opera unor oameni din categoria sa.

Evoc aceste amintiri cu un sentiment de jena. Dar imprejurarile evocate se leaga – si in cazul meu – de biografiile noastre din anii 1940-1944. Adica de programul si interesele ocupantilor unguri din fosta „Transilvanie de Nord”. Dupa 23 august 1944 bigotismul sovinismului hungarist a patruns fraudulos in viata noastra din România, creând, in favoarea intereselor sale, aparente, scontând si pe faptul ca in viata putine lucruri sunt absolut clare, ba, dimpotriva, ele sunt de obicei confuze – atât calitatile, cu meritele pe care le presupune, cât si erorile. Numai doctrinele pretind ca ne furnizeaza precepte absolute.

Cum se poate vedea, in rastimpul de viata al generatiei mele problemele se puneau foarte acut si dur. In acest rastimp s-a dezmembrat imperiul austro-ungar si cel rusesc, s-a faurit România Mare, a aparut fascismul si nazismul cu anexele lor locale: legionarii – sau „garda de fier” – in România, miscarea „crucilor de sageti” in Ungaria s.a. Tot in acesti ani se consolideaza totalitarismul comunist in Rusia si izbucneste cel de al doilea razboi mondial. In opozitie cu barbaria greu – ori deloc – camuflata a unora din aceste evenimente, s-a afirmat, ca fenomen spiritual si ideal umanist, o miscare democratica, cu trasaturi pronuntat politice.

Dar insusi fundamentul umanist al marilor actiuni antifasciste a fost grav zdruncinat când – in urma Pactului de Neagresiune dintre Uniunea Sovietica si Germania hitlerista, cu motivarile formulate de Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S. – lupta impotriva nazismului si a anexelor sale a fost suspendata.

In fata contemporanilor (1939), schimbarea la fata survenita in relatiile celor doua mari puteri – (ideologizate in asa masura incât Uniunea Sovietica reprezenta comunismul insusi, iar Germania se confunda cu national-socialismul) – a aparut ca o rasturnare dementiala a lucrurilor. Pactul Molotov-Ribbentrop a actionat asupra directiilor democratice de pretutindeni cu consecintele unei lucide tradari si a determinat preluarea autoritatii spiritului antifascist de catre constiinta etica a indivizilor, transformându-se, in mare masura, dintr-o miscare ampla intr-o aspiratie personala. Numai in acest chip s-a putut asigura dincolo de „intelegerea istorica germano-sovietica” dainuirea spiritului antifascist ca proces continuu. Faptul a marcat primul mare esec comunist in tehnica manipularii maselor. Inteligenta a recunoscut putinta de eliberare din strânsoarea restrictiilor impuse si a reusit sa refaca, intr-o noua dinamica, opozitia impotriva variantelor fascisto-naziste. Astfel pactul nazisto-comunist a anulat programul antifascist doar din cadrele institutionalizate ale primului stat socialist din lume, ca si din practica partidelor comuniste europene, fara sa reuseasca insa a generaliza o ideologie a renuntarii, a retragerii si nici sa justifice tranzactiile imperialiste rezultând din cârdasia celor doua parti, datorita carora au fost modificate elementele unui tablou considerat multa vreme imuabil. Devenise clar ca principiile enuntate la timpul lor - si care au trezit simpatii in rândurile intelectualitatii fata de telurile umaniste ale revolutionarilor rusi – au fost infirmate de agresiunile imperialiste ale nazistilor si ale statului bolsevic rus. Pactul Molotov-Ribbentrop a contrazis tocmai aspiratiile democratice si pacifiste din cuprinsul unui stat socialist si, prin aceasta, a echivalat cu o capitulare ideologica. Consecintele imperialiste ale acestei capitulari se manifestasera cu atâta evidenta incât nici nu necesita alt efort de a le demonstra decât acela de a aminti sumar unele din rezultate: Polonia a fost impartita intre pactizanti; o parte din România a fost „atribuita” Ungariei printr-un Diktat; Tarile Baltice au fost ocupate si integrate de catre U.R.S.S., iar punctul 3 din Anexa Secreta a Pactului Molotov-Ribbentrop dezvaluie motivatia principala a rapirii Basarabiei si a unor parti din Bucovina in urmatorii termeni: „Cât priveste Europa de Sud-Est, uniunea Sovietica insista asupra interesului ei pentru Basarabia. Germania declara ca manifesta o totala dezinteresare politica fata de acest teritoriu”.

Nimic mai deconcentrant decât substanta unor asemenea complicitati, formulate in termeni aluzivi, dar marcate de un evident spirit de cârdasie hrapareata.

Cuvintele despre care stim cine le-a gândit si pronuntat, despre care mai stim cine le-a ascultat, poarta in ele sensurile unor complicitati obscure. Ele s-au mentinut cincizeci de ani intr-o totala intunecime. Dar efectele lor atât de groaznice nu au ramas intacte in scurgerea timpului. Fiindca exista stari sufletesti inaccesibile interdictiilor, rezistente chiar si impotriva gloantelor; fiindca exista o realitate pentru care memoria nu este o simpla oglindire, ci argument pentru reactivarea unui intreg univers de intâmplari, traditii si trairi.