Bernáth Aurél 1

De obicei omul isi aminteste de vremurile care au trecut cu acel calm pe care il ofera intâmplarile ce nu mai pot isca surprize. Trecutul, oricât fusese de accidentat ori chiar plin de pericole, o data depasit apare pentru prezent sub o forma clara, stabila, fara riscuri. De aceea iti amintesti de el, in general, ca de o intâmplare din care ai iesit nealterat daca nu chiar victorios si pe care o poti atasa la capitolul socotelilor rezolvate, la acele imprejurari ce nu tulbura sufletul: fiind determinate deja ca lucruri fixe, nu mai au cum sa iasa din ordinea lor proprie. Trecutul nu are dimensiuni mobile, care sa te oblige la compromis. Ca traire personala. Pentru ca atunci când devine istorie, trecutul poate fi altfel interpretat de cum a fost, in niste conventii expuse unei pluralitati de sensuri, daca nu chiar de interpretari. Din acest motiv, imaginea trecutului, ca istorie, se afla intr-o strânsa dependenta de moralitatea ori de interesele actuale ale celui care incearca s-o interpreteze pentru a o introduce in constiinta prezentului. De aici posibilitatea opiniilor divergente, a proclamatiilor dogmatice, personale, sectare ori exclusiviste, sau dimpotriva, a relevarilor nazuind la obiectivitate. Si cum in privinta trecutului nu exista o metoda normata care sa ne conduca la un adevar caruia consensul general sa-i certifice calitatea de „adevarul cel mai adevarat”, interpretarile pot mari numarul acelor voci ce se fac auzite, acordând mai multor puncte de vedere – si celor mai debil motivate – o sansa de validare. De aceea, in lipsa unui verdict definitiv acceptabil, discutiile nu contenesc, uneori cu incapatânari teribile, in a arata ca ceea ce fusese strâmb ar fi fost drept ori invers. Când insa sondajul critic al trecutului este calauzit de dorinta cunoasterii adevarului, el contribuie la dezvoltarea capacitatii de distingere obiectiva si multilaterala. Si numai astfel procesul reflexiv al vietii noastre de astazi ne va face sa simtim nevoia de a retine fapte de interes general si de a talmaci, in functie de ele, aspecte particulare.

Spatiul de rezonanta in cuprinsul caruia au aparut consideratiile de mai sus a fost determinat de acele caracterizari ale starilor din anii 1940-1944 in Transilvania de Nord (Ungaria) ce se releva in diverse scrieri autobiografice aparute in ultimii ani, ca si in studiile istoricilor clujeni Gheorghe I. Bodea si Mircea Toca, despre semnificatia acelor ani, dar si de experientele personale ale unui grup de artisti, din care eu insumi facusem parte.

In afara acestui „spatiu de rezonanta”, motivul imediat al interogarii atât de târzii al unor imprejurari – ce au iesit de mult din circuite individuale de viata – ii revine unei stiri receptate cu o oarecare intârziere: in luna martie 1982 a murit la Budapesta, la 86 ani, pictorul Bernáth Aurél, despre care se va vedea ca fusese un mare prieten al faptelor drepte. Desigur, nu este in intentia mea sa evoc figura sa de marime europeana si nici opera sa plina de tulburatoare sensuri contemporane. Dar disparitia dintre cei vii a marelui pictor m-a intors la acele imprejurari care, in 1942, mi-au dat curaj sa ma adresez lui, unui necunoscut, pentru a-i cere sprijinul.

I-am scris in numele si in interesul artistilor români din Transilvania de Nord, in acele vremuri de incrucisari si amestec de instincte dubioase, de dezlantuire a patimilor obscure manevrate de la Berlin, când autoritatile ungare si – ca expresie a acelor autoritati – „Breasla Barabás Miklós” cu sediul la Cluj, au prohibit, prin diverse manevre administrative, posibilitatea artistilor români si evrei de a-si organiza expozitii. Este necesar de mentionat faptul ca regimul ungar a investit „Breasla Barabás Miklós” cu monopolul de a fi unica asociatie a artistilor plastici din Transilvania de Nord.

Când in noiembrie 1941, Károly Kós si Sándor Szolnay reinfiinteaza breasla „pentru apararea intereselor artistilor ardeleni” 2 au fost uitate doua lucruri esentiale: ca doi dintre fondatorii ei initiali – pictorii Hugó Mund si Dávid Jándi– fusesera evrei si ca asociatia isi propusese initial sa promoveze colaborarea cu “alti artisti transilvaneni, români si sasi proferând identice tendinte progresiste 3.

In stabilirea noilor principii de orientare si functionare ale breslei rolul decisiv i-a revenit lui Károly Kós. 4

In decembrie 1941 m-am adresat conducerii „Breslei Barabás Miklós” cerând doua lucruri: sa primeasca printre membri ei pe artistii români si evrei din Transilvania de Nord (Aurel Popp, Eugen Pascu, Arnold Cencinschi, cunoscut sub numele de Burgo-Prund, Emil Cornea, Petre Abrudan, Victor Constantinescu, Ana Ursovici, Teodor Harsia, Epaminanda Bocca, Tibor Erno, Carol Plesa, Al. Ziffer, Martin Katz, Aurel D. Pop, Augusta David, Raoul Sorban s.a.) si sa intervina pe lânga conducerea judetului Cluj pentru anularea interdictiei exprese a subprefectului Elemér Gaál de a permite obtinerea ori inchirierea unei sali de catre artistii români ori evrei in vederea organizarii de expozitii.

„Barabás Miklós Céh”, prin presedintele sau Károly Kós, s-a opus categoric ambelor cereri. In acea imprejurare Gy. Szabó Béla, vicepresedintele breslei, a refuzat sa mai figureze printre conducatorii acesteia, protestând astfel impotriva orientarii antironânesti, sovine si antisemite instaurata la conducerea asociatiei.

Când i-am scris lui Bernáth Aurél, in iarna anului 1941, despre niste realitati traite prin experientele noastre, simtite – si vai cât de dureros! – cu inimile noastre, sperantele ne erau indreptate spre un confrate care in acei ani beneficia de cea mai mare autoritate artistica in Ungaria. Un hiatus in veriga amintirilor ma impiedica sa lamuresc când si cum ne-am vazut apoi la el acasa in Budapesta, când si in ce imprejurari s-a legat o consistenta prietenie intre noi, stimulata de febra razboiului si cimentata de o identica reactie fata de tratamentul discriminatoriu la care au fost expusi, in acei ani, mai ales românii si evreii. Ne-am inteles – si cu Bernáth Aurél si cu sotia sa Dr. Alice Pártos – oarecum dintr-un simplu schimb de priviri. Firul prieteniei s-a innodat repede; o prietenie cu oarecare riscuri pentru sotii Bernáth, care devenisera nu numai sustinatorii nostri, ai artistilor plastici români din Transilvania de Nord, dar si simpatizanti ai românilor oprimati in Ungaria.

Intorcându-mi privirea spre acei ani, mi-am amintit de scrisorile lui Bernáth Aurél, pe care mi le-a adresat intre 1941-1948. Atâtea câte au mai ramas intr-un sertar in care, de-a lungul unor ani, suspiciunea politiilor secrete a scotocit de prea multe ori. De altfel am convingerea ca acele scrisori si lucrurile care au determinat experientele la care se raporteaza – vor suscita, dincolo de imprejurarile pe care le citeaza direct, un interes mai general, cu atât mai mult cu cât Bernáth Aurél insusi nu a vorbit in scrierile sale despre legaturile ce le-a avut cu artistii români si pentru ca datele acestui episod o data cunoscute vor putea contribui la intregirea portretului sau moral.

Bunavointa spontana manifestata fara rezerve ori ezitari, de care a fost condus Bernáth Aurél in relatiile cu un grup de artisti români in anii 1942-1944, intregul sau univers intern, ingândurat si prietenos, sunt prezente si in colajul scrisorilor pe care mi le-a adresat:

„1942.VI.9. Sunt de-acum 3 saptamâni de când v-am scris comunicându-va ca expozitia (artistilor români din Ungaria – n.n.) este posibila la Salonul National... Din pacate nici eu nici Salonul nu a primit instiintarea dvs. ... Vi s-a intâmplat vreun necaz?

1942.XI.23. ... Hubay, directorul Salonului National a sosit abia ieri. El e gata sa organizeze cu placere expozitia Dv. ... va roaga ca sa-i comunicati in scris si lui intentia Dv. de a organiza expozitia. Va doresc de pe acum mult succes ...

1942.XII.13. Imi pot imagina situatia si intelege punctele dv., de vedere... ar fi important sa va decideti cât mai repede, si sa dati Salonului un raspuns definitiv in privinta expozitiei. Va rog sa nu mai intârziati mult, altfel organizarea expozitiei ar putea sa devina problematica in acest sezon.

1943.I.14. Din pacate pâna in prezent nu dispun de hotarirea dv. privitor la expozitie... nici Salonul National nu a primit vreo stire... Salonului National ii este cu totul indiferent cine organizeaza expozitia. Daca Dv. din cauzele aratate nu va angajati la organizare, incredintati-o unuia dintre prietenii Dv...”

Cum se vede, Bernáth Aurél a intervenit in favoarea artistilor români din Transilvania de Nord ca acestia sa-si poata organiza expozitiile in salile Salonului National din Budapesta. Informati insa ca oficialitatile de resort ale statului ungar vor sa fructifice pe plan politic manifestarile noastre – am renuntat la intentia de a ne infatisa cu expozitii in capitala Ungariei. Dupa trecerea unor ani aveam sa regretam insa ca antrenati intr-o disputa conjuncturala, nu ne-am organizat, totusi, expozitiile si la Budapesta, intrucât aflându-ne in cautare de prieteni si aliati, expozitiile ne-ar fi creat tocmai acele relatii pe care le cautam. Si nu numai pentru noi, ci si in favoarea unei cauze. Pentru ca in acei ani o expozitie de arta nu era pur si simplu o expozitie de arta.

In anul urmator (1943), intre 5-7 august, Bernáth Aurél, sotia sa Pártos Alice si fiica lor Marili – pe atunci in jur de 7 ani – au vizitat Clujul. Bernáth Aurél nu parea sa cunoasca orasul si nici nu se aratase prea interesat sa-l cunoasca. Dorea, in primul rând, s-o revada pe sculptorita Vera Szabó, de care o lega o veche prietenie colegiala, inca din anul 1916, când ambii artisti, la inceput de cariera, au studiat la Baia Mare. In al doilea rând voia sa ne cunoasca pe noi, pictorii români, dupa ce ne cunoscuse necazurile. La 6 august i-am oferit o masa, cu bucate românesti, la restaurantul „Bufnita” („Bagolyvár”) proprietatea unui foarte dotat restaurator, Dénes, un fost „ober” la cafeneaua New York din Cluj si inca de pe atunci prietenul si creditorul artistilor si scriitorilor – indiferent de nationalitatea acestora. Erau de fata avocatul Dr. Aurel Socol, primredactorul unicului ziar românesc din Transilvania de Nord, „Tribuna Ardealului”, Gheorghe V. Giurgiu, pictorul Emil Cornea, medicul psihiatru Dr. Elekes Miklós, doctorul Liviu Telea, protopopul ortodox al Clujului Florea Muresan, scriitorul Karácsonyi Beno, pictorii Petre Abrudan si T. Harsia si gazetarul Gábor István – deci numai români si evrei (confratii maghiari nu au raspuns invitatiei noastre). In zilele petrecute de Bernáth Aurél la Cluj am incercat sa-i fiu util aratându-i monumentele de arta ale orasului si conducându-l , in afara atelierelor pictorilor români, in atelierele lui Gy. Szabó Béla si Sándor Szolnay, precum si la avocatul Dr. Mór Náthán, mentorul genialului pictor Nagy István, de la care primise in pastrare cca. 300 de tablouri (disparute dupa deportarea sa la Auschwitz, – unde a fost gazat, – si nicicând regasite); am mai facut vizite la Julia Szego si la Dr. Aurel Millea.

In zilele pe care le-a petrecut la Cluj, l-am cunoscut mai bine pe acest mare artist ce parea incarcat de tristete si de sentimentul grav al unor raspunderi. Dar pentru a contura portretul psihologic al unui asemenea om, in fond un singuratic, mândru si tainic, amintirile personale ar folosi prea putin. As dori totusi sa spun ca nu l-am auzit niciodata lamentându-se ori inflacarându-se, decât atunci când discutia ajungea la arta; la arta sa, ori a altora. Viata cealalta, a vicisitudinilor terestre, si-o ascundea, discret sigilata sub sapte peceti.

Zilele clujene ale lui Bernáth Aurél m-au apropiat si afectiv de acest om, deprins sa se domine, pe care nici o contrarietate personala nu parea ca ar fi putut sa-l faca sa-si uite codul perfectelor raporturi sociale. Numai zâmbetul sau fin si rar, sclipirea usor amuzata ai ochilor sai, – ce-mi pareau cenusii, fara sa stiu vreodata care era culoarea lor adevarata, – apasarea abia perceptibila pe câte un cuvânt, ma facusera sa stiu ca pricepuse ceva din intreaga noastra istorie stranie si strâmba. Nu ceva. Totul! Repet: in imprejurari dificile, când pâna si rostirea unor cuvinte putea deveni periculoasa, intre noi aparuse, aproape spontan, un mod de comunicare, dincolo de vorbe si gesturi, una din acele relatii care fac ca oamenii sa se inteleaga dispensându-se de vehicolul uzat al vorbelor, care mai curând desfigureaza decât exprima. Am inteles, prin prietenia din acei ani a lui Bernáth Aurél, pentru tot restul vietii, o problema raportata la conditia mea de român, devenita esentiala dupa Diktatul de la Viena, si anume ca oamenii pot sa-si poarte nationalitatea fiecare altfel. Altfel Károly Kós, altfel Bernáth Aurél. Dar cum eram tânar si debutant in probleme de politica si cum pastram inca nealterata o abstracta credinta in dreptate, adevar, in legalitate si in comportamentul corect, – marturisesc ca aceasta revelatie a luat proportiile unei adevarate suferinti.

Scrisorile primite de la Bernáth din Szolnok ma fac si azi sa simt ca pictorul se afla in fata unor probleme. Sa nu uitam: epoca s-a caracterizat prin dezordine si incertitudine. Stiu cât de mult a fost umbrit sufletul lui Bernáth Aurél de aripa nevazuta a razboiului. Ultima sa scrisoare insa, cea din 1948, evoca deja o alta atmosfera si o alta realitate. Pasisem peste pragul unei lumi noi, in care pâna traim nu vom inceta sa ne amintim de razboi, ca de unul din cele mai formidabile si dramatice examene ale constiintei omenesti, care a fost impusa vreodata de istorie unor generatii:

„Szolnok, 1942.VIII.8. Drumul a fost agreabil. Era foarte cald in vagon, dar nicicând sa n-avem vreun necaz mai mare si dr. Szego a calatorit in acelasi vagon si astfel s-a intregit scurta noastra vizita pe care v-am facut-o. Multumesc inca o data infinita voastra amabilitate, cu care ne-ati coplesit la Cluj. Nici nu stiu cu ce am meritat-o? Pot sa spun ca ne-am simtit foarte bine in cercul vostru. M-am bucurat de oamenii agreabili, pe care am avut prilejul sa-i cunosc. Contam pe o apropiata revedere la Szolnok unde, in afara de Tisa nu e nimic; dar poate iti aduci vopselele si mai lucrezi, ceea ce intr-o asemenea lume politica este de doua ori folositor.

1943.IX.9. Draga prietene, am primit cartea ta. Deocamdata noi suntem aici, la Szolnok. Pâna când? Nu stiu. Evenimentele pot lua o asemenea intorsatura incât va trebui sa mergem intr-un loc mai sigur. In aceasta privinta n-avem inca proiecte. Daca ai veni in câteva zile – sigur ne-ai gasi acolo. M-as bucura foarte de prezenta ta. Dar sa ne instiintezi din vreme. Cu un salut cald

Bernáth Aurél

De-a lungul legaturii mele cu Bernáth Aurél ne simteam solidari in fericirea de a vedea cum aceasta relatie se nascuse firesc ca de la sine, din confruntarea – unui ungur si român – cu imprejurarile contemporaneitatii, ca sa inainteze fara rezerve prudente, spre un spatiu de posibile si necesare intelegeri. Astfel s-a izvodit rostul interior al unei adevarate prietenii, din care lipsea elementul inuman al amabilitatii de suprafata.

Razboiul odata sfârsit, pacea mult asteptata nu ne-a eliberat, prin intelepciune si umanitate; din datele confuze ale razboiului nu s-a ivit nici perspectiva viitorului, nici „ora mult asteptata”. In fata problemelor complicate, atât de complicate incât nu-ti puteai inchipui stapânirea lor nici macar cu pretul unui efort absolut, lucrurile toate s-au petrecut altfel decât ne puteam astepta. Nimeni n-ar fi indraznit sa se simta superior trecutului!

Despre Bernáth Aurél stirile erau rare. Stiam ca marele pictor traia o vreme agitata – de activitate creatoare – fiind antrenat de imprejurari si in vârtejul schimbarilor. Din acei ani a supravietuit o singura scrisoare, care face putina lumina in privinta starii lui personale si a conditiilor sale de viata:

„Budapesta, 1948, 1 octombrie. Ti-am primit scrisoarea in 21 septembrie. De asemenea am primit si acele carti importante, pe care mi le-ai trimis cu un actor al Teatrului National (din Budapesta). Calde multumiri pentru aceasta cordiala atentie, pe care nici nu stiu cu ce am meritat-o. Cu mare interes si placere, ba chiar si cu o mica invidie am rasfoit aceste volume importante, cu atât mai mult cu cât de când am devenit si redactorul unei publicatii, stiu sa apreciez greutatile editoriale. Ca sa ramânem la albume, m-am bucurat inainte de toate de faptul ca am primit acum o imagine concludenta despre Grigorescu. Ca nume il cunosteam, fireste, insa un asemenea material iconografic impune o impresie mai mare. Il consider un pictor de mare valoare, imi plac mult câteva portrete (in special portretul femeii blonde in rochie de seara). Are peisaje frumoase. Desigur epoca in care a trait, dupa cum bine stii, a avut destule idei gresite despre arta, pe care le-au ignorat doar marii francezi. In al doilea rând impresia cea mai buna mi-a facut Patrascu, un pictor autentic care ofera o impresie unitara.

Pallady este un urmas interesant al lui Matisse, unitar in aparitie, cu câteva portrete reusite in album. In rezumat aceasta pictura pare nitel subtire, dealtfel pentru mine si Matisse este la fel.

Cel mai putin a reusit, ca tehnica tipografica, albumul lui Sirato. Greu as putea sa-mi formez o parere despre el, desi ici-colo se vede un interesant profil artistic in tablourile sale.

Profilul pictural al lui Tonitza nu este unitar; cel mai mult mi-a placut din reproducerile colorate portretul de fetita cu naframa olandeza. Pacat ca aceste albume nu sunt realizate in forma unitara. Se pare ca offset-ul vostru nu e satisfacator pentru reproduceri de arta. Dar si in aceasta situatie nu pot decât sa va felicit pentru aceste carti; din pacate asa ceva noi n-am putea face decât cu pretul unor pierderi serioase.

Te plângi ca nu primesti scrisori de la mine. N-am nici o vina, pentru ca de fiecare data când am primit scrisoare de la tine – am raspuns. Deci, intr-adevar numai posta este vinovata.

Ma bucur ca revista «Arta ungara» iti place. As dori mult daca revista s-ar putea introduce in muzeele românesti importante. Consiliul artei ungare mi-a ingaduit ca in scop de propaganda culturala sa expediez la 200 de institutii din strainatate, complet gratuit. Dintru inceput am destinat României 10 exemplare. Am avut de la ambasada româna cuvenitele adrese, dar, in mod regretabil, nu am primit nici un raspuns. Ai putea sa ma ajuti cu adresele ce-mi lipsesc. In afara de asta, fireste, as fi bucuros si de abonati, chiar si in cazul când banii, costul abonamentelor adica, nu pot fi transferati aici...

Cu mare surprindere am citit ca ai devenit directorul Conservatorului de Muzica si Arta dramatica. M-ar interesa mult daca intr-adevar te-ai regasit pe tine insuti intr-o asemenea munca noua?

Scrii ca ai dori sa vii la Pesta, ceea ce m-ar bucura foarte.

Multumesc pentru invitatie; as merge bucuros la Cluj. Din pacate procurarea pasaportului si a vizei este atât de anevoioasa, incât din acest motiv, greu as putea sa ma hotarasc.

Inca o data iti multumesc pentru atentie,

ramân cu sincera prietenie

Al tau devotat

Bernáth Aurél

In incheierea acestei fugare evocari trebuie sa mai spun ca Bernáth Aurél a avut darul sa ne intoarca in Europa si in codul moravurilor civilizate. (N-as vrea sa repet prea insistent cât de ostila fusese nerabdarea din jurul nostru vreme de patru ani, pe care i-am petrecut ca intr-o sala de asteptare unde mereu niste noi veniti ne luau rândul.) Spontana manifestare de solidaritate a marelui pictor cu artistii români a fost asemenea unui act de repunere in drepturi umane, pe care nu au mai putut-o anula coalitiile noilor doctrinari din directia lui Horthy. Toti ceilalti, fosti si viitori vecini de circumstanta, s-au sters din viata noastra, fara sa le remarcam reaparitia, uneori insinuanta, spre sfârsitul drumului, unde ne-a fost dat sa ajungem acum.

In orice caz: intelegând sa distingem, nu ne mai gaseam singuri. Si daca nu am fi renuntat la expozitiile din Budapesta, si am fi procedat asa cum ne-a sfatuit Bernáth Aurél, ar mai fi aparut inca foarte multi „pionieri” adusi de aceeasi infrigurare si neliniste ce era si a noastra. Si totusi, treptat s-au strâns rândurile. Despre unii dintre cei ce-si afirmau solidaritatea cu noi – ca despre Felvinczi Takács Zoltán, Dr. Haynal Imre, Dr. Miskolczi Dezso, Dr. Annau. prof. Baránszky-Jób László s.a. dispusi sa rastoarne bleaga supunere la ordonantele de asediu ale oficialitatii ungare si ale Partidului Maghiar Ardelean – s-ar putea vorbi, eventual, cu alt prilej.

Nu as avea curajul sa afirm ca ne-am cârmuit dupa vreun plan de cine stie ce elaborata strategie. Cum vremurile erau insuportabile, totul s-a statornicit de la sine, ca o reactie fireasca. O asemenea spontana solidaritate a crutat viata de hâdosenia urii dintre frati, desi ne-a dat totodata de stire ca si intre frati exista, din pacate, neoameni. Mostenirea de valabilitate continua, pe care ne-a lasat-o Bernáth Aurél, ca si Béla Bartók de altfel, este dorinta de intelegere si insusire a formelor mai profunde ale culturii neamurilor, o cunoastere nealterata de interese conjuncturale. Este o constatare pe care am facut-o atunci când despartindu-ne de Bernáth Aurél, ne amintim cu recunostinta si simpatie de spiritul sau umanist, caruia i-a ramas credincios, in arta si in viata.