In urma cu multi ani, abia instalat intr-un compartiment al trenului Paris-Madrid, un calator mi se adreseaza intr-o limba pe care n-o intelegeam. Am incercat sa ma lamuresc cu el in spaniola si italiana. In zadar. Interveni insa un tânar simpatic, si explica, intr-un dialect portughez ori spaniol, ceea ce era de explicat. Apoi mi se adresa in italiana: „Esti latin, dar nu esti nici francez, nici spaniol, nici italian; probabil esti retoroman?” I-am raspuns ca sunt român. Auzind raspunsul meu tânarul se inviora brusc, explicându-mi ca s-a nascut in regiunea de obârsie a imparatului Traian, iar “El Trajano” pentru el este un fel de principiu al unirii dintre noi, o unire ce ne leaga peste intinderi si timpuri. Stia ca exista românii; stia ca spaniolii au rude undeva in Rasarit, rude la care el se gândea mereu cu nostalgia iubirii stiindu-i atacati in libertate, lipsiti de afectiunea fratilor si separati de centrul energetic al lumii care le daduse limba, spirit si identitate etnica. Se gândea la noi ca la o ramura a latinitatii, ce se mai putea salva doar prin propria-i izbândire. Ar fi dorit sa ne stie capabili de a ne recupera propria vointa, de noi aleasa, ca sa ne consolidam constiinta launtrica si tara...

Tentat sa contribui la transformarea unei imagini presupuse intr-una mai reala, i-am propus o revedere in România. A si venit dupa un an sau doi, cu aprobari de la Roma, fiindca Niceto Blázquez Fernandez, profesor de filosofie la Universitatea Catolica – si de informatica la Universitatea de Stat, ambele la Madrid, urmarea marele spectacol oferit de umanitate din perspectiva unui calugar dominican. Dupa 17 ani, in 1988, mânat de aceleasi nostalgii latine, Niceto Blázquez, de asta data inaltat in functia de rector, a revenit din nou in România. Stiam despre el ca istoria destul de complicata a vietii lui calugaresti se sprijina pe temelia faptelor traite ca simboluri ale iubirii de oameni: reeducarea consumatorilor de droguri si a alcoolicilor, a prostituatelor, crearea unor conditii onorabile de trai pentru parintii batrâni, goniti din caminele familiale de mai tinerii lor copii etc. – intâmplari vibrând multe in tonurile dramelor si chiar in cele ale marilor tragedii moderne, peste care plutea imaterial si cu o claritate luminoasa spiritul credintei – nerostit, dar prezent ca ceva viu, dainuitor, lipsit de trufie si fara zgomot. Paralel, Niceto Blázquez, in cele peste 100 de lucrari publicate, scrise sub acelasi simbol, incearca o alta realizare a misiunii lui, aceea de a fi constiinta faptelor de care este constient. Sufleteste, Blázquez tine de societatea contemporana si e in acord cu ea. Urechea sa „calma” e sensibila la sunetele fauririi unei lumi noi. Zâmbetul acestui calugar cu „inima nobila” este vecin cu compasiunea. Simti in el omul amestecat intre oameni; iar virtutile lui sunt lipsite de ostentatie. Indeletnicirea sa de predicator n-are nimic comun cu dascaleala nici cu morala abstracta; receptivitatea sa e de natura operativa si informativa. Consecintele acesteia, ca si conceptia, ca lucrurile se leaga organic intre ele, se reflecta sever si cu mare limpezime in aspiratia la transparenta, ca o garantie a purificarii lumii in care traim. De aceea, când venerabilul pastor al ortodoxiei, Episcopul Iosif al Râmnicului, intrebat de el despre relatia existenta in România intre stat si biserica, i-a relatat – era prin 1971 – despre ajutoarele acordate Biserici de Stat, de salarizarea preotilor de catre stapânire, de pensiile de batrânete ale clericilor etc., Blázquez a fost pur si simplu consternat de aceasta „fatarnicie a darniciei”: „E o catastrofa – spunea el – o fantasmagorie, o legitimare a confuziilor, definitorii pentru fizionomia inspaimântatorului... Mai bine saracie, lipsuri si teama, fiindca pâna la urma ceea ce te scoate la lumina e credinta si bunatatea obstei. Ori Biserica subventionata de Stat nu-si poate urma propria menire, si ajunge in situatia de a vedea in puterea Cezarului numai dreptate si nici o disonanta. Basmul concordiei dintre Credinta si Ideologia puterii – ca orice basm – nu se termina niciodata cu un semn de intrebare. In esenta lui se afla implicata minciuna care impune precepte de supunere si alte variante de planuri ascunse...”.

Cunosteam, din experienta proprie, afectuoasa comprehensiune a lui Blázquez fata de cei rataciti printre cautatorii de ocrotire, ca si atitudinile lui lipsite de conventionalitate... Nu m-am indoit nici o clipa ca Blázquez traieste si respira in voie intr-un univers care e de aceeasi natura cu gândirea sa si cu nevoile lumii. Un apostol modern? – ma intrebam.

In noiembrie 1990, l-am cunoscut pe Emil Cioran prin mijlocirea – si la indemnul – lui Ion Deaconescu. Ne aflam amândoi la Paris pentru a duce la bun sfârsit o initiativa a primului ministru Petre Roman, anume de a reedita cartea La Transylvanie , alcatuita de specialistii Universitatii clujene “Regele Ferdinand I” si publicata initial in 1947.

Ion Deaconescu nutrea o admiratie asifua pentru Cioran, vorbind despre el ca despre un posc puternic, maret si dominator.

Amfitrionul nostru era pornit sa vorbeasca, mai ales despre complicatiile ce bântuiau in tara, ca si despre ingrijorarea ce-l apasa daca acestea nu vor trece cu una cu doua. Constient ca vremea monstrilor nu trecuse inca, nu parea totusi preocupar de organizarea unor actiuni corespunzatoare indreptarii lucrurilor. Chiar daca ar fi avut argumente pentru a ................ in aceasta directie, parca o alta parte a fiintei sale s-ar fi opus, punând in evidenta necesitati contrare, fara sa renunte la dreptul de a cumpani si chiar de a protesta impotriva timpului ticalos, pe care zadarnic ne-am stradui sa-l oprim pe loc.

Cu admiratia avuta totdeauna pentru eternii increzatori – ca totul urmeaza sa se schimbe in bine – in intervalul celor trei ore daruite noua l-am simtit pe Emil Cioran inscris in viata noastra, ca unul care nu se lasa prins in voia jocului intâmplarii, ca o constiinta patrunsa de presimtire ce nu-si gasise tinta, ca unul din acei oameni rari care isi pot urma chemarea geniului lor, oricât de complicata ar fi aceasta chemare.

Niciodata nu am prevazut posibilitatea unei intâlniri cu Emil Cioran, pe care nu mi-l puteam imagina altfel decât cuprins in paginile unor carti. Când, prin anul 1938, am citit Schimbarea la fata a României , autorul ei imi paruse un gânditor nestingherit de conventii, strain de modele, dominat de pasiunea exprimarii de sine si neamestecat in vulgaritatea carierelor aranjate; - o fire dreapta si brutal de sincera, din familia celui mai curajos tip de gânditor.

Apoi, dupa Diktatul de la Viena, la una din perchezitiile politiei regale ungare din Cluj când inspectorul Thorockay mi-a confiscat toate cartile românesti aflate in rafturile bibliotecii mele, cartea lui Emil Cioran, strâmtorata intre doua dulapuri, a continuat sa ramâna in posesia mea pâna la o alta perchezitie, când a fost gasita si „ridicata”, in 1952, de agentii Securitatii Statului. De data aceasta nu din cauza limbii românesti, ci a autorului ei, cu motivatia ca e vorba de un „tradator de neam”, de un „renegat”, un „mistic convertit la cosmopolitism”... Raspunderea pentru aceste pacate atribuite lui Cioran, a fost extinsa si asupra mea, „corpul delict” fiind descoperit la mine in biblioteca.

Citita de mai multe ori, cartea mi-a lasat impresia ca fusese scrisa din imperioasa nevoie a autorului de a-si descarca sufletul si cugetul de poveri apasatoare. Din imaginea acelor prime impresii (cartea n-am mai citit-o de vreo 40 de ani), fondul iesea la suprafata prin constructia viguroasa si cugetul desprins convulsiv din alcatuirea intelectuala si morala alarmata a filosofului. In fata acestei carti, scrisa de un tânar inca prea putin cunoscut, lumea se intreba: „Cine este el?” Mai ales ca autorul isi cauta formele proprii, care sa-l deosebeasca de altii. Imi amintesc si acel sentiment de apasare pe care l-am simtit la prima – si grabita – lectura a acestei carti, fiindca ea parea o spovedanie incomoda. Eram la vârsta când cautam adevarul pe cai proprii si nu simteam nevoia unui indrumator si nici a unei autoritati care sa ma sustina.

Aflându-ma fata in fata cu Emil Cioran, in locuinta sa de la Paris, intr-o camera spatioasa in care se faceau simtite singuratatea omului si tacerea unui cabinet de lucru, mi-am dat seama ca fireasca masura a spiritului sau nu-i permite sa depaseasca limita realitatii chiar daca „schimbarea la fata” a autorului a contribuit la adâncirea constiintei sale.

Cei care sunt mai rezervati fata de Cioran afirma despre el, datorita faimei sale de maestru al stilului, ca apreciaza talentul mai presus de demnitatea vietii. Dar cei ce cred in restaurarea constiintei nationale, ca temelie a Patriei, il vor intelege pe Cioran – alaturi de Enescu, de Brâncusi, de Servian, de Lupascu si de multi altii – drept un om mai desavârsit decât filosoful, iar in nelinistile gânditorului vor simti melancolia celui ce se confunda, se sacrifica ori se anuleaza in propria sa idee. (Aluzia la aceste „variabile” este desigur o sarcina a criticii).

Un lucru mi s-a parut insa cert: Cioran nu si-a schimbat dupa voie existenta. Si n-a actionat „mascat” pentru a obtine favorurile unei societati. Nici nu s-a incumetat, nici nu s-a daruit provizoriu, „gata sa revina din ceea ce imagineaza” (Valéry). Dar oare in lumea sa interioara au putut cadea baricadele timpului si ale spatiului? Oare astazi se afla mai aproape de telul programului si al dorului sau, decât fusese la inceputul drumului? Etc. etc.

Am fost tentat sa-l intreb: de ce a trebuit sa plece? Nu l-am intrebat; am dibuit eu insumi raspunsul plauzibil: ca sa invinga in sihastrie disperarea in fata confuziilor, ori pentru a avea putinta de a se retrage mai usor in propria sa liniste interioara, devenind in acest chip puternic si eficient. Ca indrumator. Ca exemplu. Un apostol modern?

Intâmplarile neasteptate ale vietii au un fel de luminozitate mai accentuata decât cele obisnuite. De aceea imi si amintesc pâna in cele mai mici amanunte de aceasta prima si ultima vizita la Emil Cioran.

De cum s-a deschis, la apelul soneriei, usa de la intrarea casei situata in apropierea Teatrului Odeon, s-a facut remarcata grija pentru curatenie si „gemütlichkeit”; la etajul I ne-a intâmpinat Cioran. Am traversat o incapere neincalzita, plina de carti. Ca sa intri in camera sa de lucru, trebuia sa treci pe sub o usa care te obliga, ca la bisericile taranesti, sa-ti apleci capul. Ne-am privit drept in ochi. Ai sai luminau blânzi si limpezi, mai inchisi in momente de ingândurare, mai aprinsi – chiar scântâietori – in clipe de insurectie temperamentala. Graiul lui ii era domol si placut, oferind sentimentul generos al comunicarii amicale. Din vorba in vorba am inteles cum poate fi dezinformat cel care este nevoit de imprejurari sa-si faca o idee despre România din fragmente furnizate sub girul falselor destainuiri. Am tresarit amuzat, aflând de exemplu, despre un tendentios scenariu: Editura „Humanitas” din Bucuresti (fosta Editura Politica) ar fi o institutie a opozitiei politice, când ea de fapt este una din cele 6-7 edituri subventionate de Guvernul României. Absurdul s-a pus in mod ostentativ pe treaba. Atât doar ca ceea ce la Bucuresti poate isca o discutie, la Paris se redimensioneaza in escrocherie. Faptul ramâne semnificativ pentru caracterul arbitrar al unor metode de dezinformare, menite sa altereze o realitate. Cu acest prilej am vazut cât de mult si cum ne impresoara falsul in viata noastra zilnica si cât de putin suntem informati despre acei oameni a caror rasuflare se amesteca cu a noastra, ca si despre falsurile scoase din abstractiunile lor si asezate la nivelul unor practici obisnuite odinioara pe malurile fostei Dimbovite...

... Ritmul nou anima o tara. Un an de sperante in comunitatea de simtire a oamenilor, integrata in procesul de alcatuire a unui sentiment de fidelitate cu acei europeni care nu uneltesc impotriva noastra. In acel an fiecare ar fi dorit sa soarba puteri din entuziasmul initial al Revolutiei – un plus de certitudine si speranta. Dar dupa trecerea acestui an, a acelui an, nu mai stim unde ne poate duce valul. Adeseori, ca urmare a neconcordantei dintre visuri, aspiratii si realitati, oamenii se lasa atrasi in matca dezumanizarii, uneori li se face chiar frica de zborul propriei imaginatii...

Cam asa ceva i-am spus la despartire lui Emil Cioran. Am plecat impresionat de la acest foarte mare gânditor, atât de indiferent fata de titluri, onoruri, premii si distinctii, fata de câstiguri – si poate chiar din aceste motive ferit de corvezile aranjamentelor, ale slugarniciilor si scutit de viclenii, ca si de umilinta sufletului.

Se pare ca adevarul se afla de partea Dominicanului: baza acestei libertati o constituie independenta si egalitatea necenzurata de orgoliu si nesubventionata de stipendii. Pe aceasta baza, care nu fereste de griji si nici de pragul unor lipsuri, Emil Cioran se impune ca model maret de neatârnare spirituala. Oare – ma intrebam – el nu sufera de chinul de a nu fi unde ar trebui sa fie? Oare constiinta sa nu este in exil? Dar nu, totusi nu, fiindca Emil Cioran in cursul discutiilor a dat expresie apartenentei sale, referindu-se la un caz de interes uman si românesc.

Când, in racoarea limpede a unei seri pariziene, am parasit casa sotilor Cioran, simteam ca aerul nu este mort. Vibratia atmosferei locului parea sa se datoreze gândurilor fascinante ale unui singur om.

*

Când ne-a vorbit despre vizita si relatarile ample ale unei „doamne din America”, Emil Cioran ni s-a infatisat nu ca un om desprins de radacinile sale si chiar din solul de unde se hraneau aceste radacini. Doamna era o evreica de limba maghiara, originara din Transilvania. In tot cursul istorisirii lui Cioran, comentariul meu s-ar fi putut formula astfel: Iata un om care nu s-a sustras unui sentiment de mirare in fata complexitatii si diversitatii incercarilor din intervalul vietii sale; o viata fara raportari la cea traita de parinti, de stramosi. SI totusi... Mediul internationalizat din Sibiu conferea o mai mare urbanitate si un plus de civilizatie. Se vorbeau mai multe limbi. Tatal sau era protopopul ortodox al orasului, o capitala binationala a culturii ardelene. Destinul a vrut ca Cioran sa faca parte dintr-o generatie care a cunoscut, ca experienta traita, cea mai teribila infrângere a ratiunii. Intr-un interval de timp relativ scurt, au avut loc mai multe transformari si schimbari in Europa decât in rastimpul de viata al unui lung sir de generatii. Lumea inaintasilor fusese stabila, aceeasi de la inceputul si pâna la capatul ei, ferita de primejdii mari, de zguduiri; tensiunile ei erau aproape imperceptibile, transformarile lente – o lume linistita si molcoma. Viata intreaga a unei familii era traita, de obicei, in aceeasi casa – in intimitatea acelorasi mobile, prezente prin mostenire – integrata intr-o ierarhie sociala stabila; evenimentele agresive din lume nu bateau la usi. In schimb, generatia lui Emil Cioran si-a trait viata la modul ireversibil. Din ceea ce a fost odata nu a mai supravietuit altceva decât – arareori – amintirea. O generatie peste care au trecut doua razboaie, mai multe revolutii, lovituri de stat si care a fost martora a unor conjuratii, asasinate, masacre rasiale si politice, ca si a prabusirii unor imperii. Un inventar al catastrofelor de tot felul – greu de imaginat – si inca ceea ce va sa vina! O generatie care, dupa ce a cunoscut formele libertatii individuale, a participat la prabusirea acesteia ori chiar i-a pus la cale desfiintarea pâna la nivelul anularii ei complete, consolându-se, ca unica avere certa, cu sentimentul libertatii interioare si cu nici o intentie de a aduce o contributie practica societatii umane. In vâltoarea evenimentelor nu a existat nici o posibilitate de a evita pericolele, nici un loc unde sa te refugiezi, nici o siguranta pe care s-o poti obtine chiar platind-o. Cei ce au incercat sa se opuna uneltirilor diabolice au fost zdrobiti, fie ei culti ori inculti, bogati ori saraci. (Oare nu vom fi din nou martorii unei perioade de distrugeri si persecutii?) Teoriile si patimile au coborât din filele unor carti pe strazi si se transformau in ideologii de masa, iar sovinismele si ura au otravit sentimentele nationale ale europenilor, incitând la barbarii inimaginabile. Dogmele neomeniei i-au vizat cel mai distrugator pe evrei. Intr-un rastimp de numai câtiva ani, lumea a fost aruncata inapoi la barbarie si, tot ce a creat omul ca umanitate in mii de ani, a fost aruncat la gunoi...

Concomitent cu acest comentariu amar mi-am amintit de ceea ce mi-a spus cineva despre operele lui Emil Cioran: ca ele trebuie vazute laolalta, simultan – nu separat. Ca un ansamblu, la fel cum sunt privite monumentele de arhitectura. Fiindca ele se articuleaza intr-un tot unitar si impunator abia când sesizam inlantuirea si influenta reciproca a tuturor gândurilor sale, modul in care ele se clarifica, se sustin si se justifica ori se resping reciproc. In acest fel se vor lamuri imbinarile de ratiuni sub care se prezinta cauzele adevarate in interiorul unui intreg ansamblu anticonformist ce-i atesta insa, cu toata evidenta, caracterul organicist, locul structiv al elementelor intr-un proces de implinire, debarasat de echivocuri. Dar oare aceasta tentativa la crestere si unitate isi are originea numai in mijloacele intelectului?

„Doamna din America”, evreica din Transilvania, crescuta in traditiile culturii maghiare, era consternata, indignata de faptul ca pâna si oficialitatea din Ungaria a plasat, cât se poate de vizibil, in promovatoarea stralucire de oglinzi a vitrinelor ei de propaganda antiromâneasca, problema evreiasca. Ea stia in mod cert ca atât salvarea vietii sale, cât si salvarea multor evrei in perioada de culme a Holocaustului s-a datorat ajutorului pe care evreimea din Transilvania de Nord – aflata dupa Diktatul de la Viena, intre 1940-1944, sub ocupatia Regatului Ungar – l-a primit din partea românilor, al conducerii Comunitatii acestora si chiar al oficialitatii Statului Român. In pofida acestei certitudini, propaganda revizionista ungara, cu o ostentatie insolenta, raspândeste cu risipa, in multe milioane de exemplare si diverse forme, neadevarul dupa care „bestialitatea primitiva a românilor” si „furia lor antiiudaica” au exterminat 800.000 de evrei, in timp ce in Ungaria, trupele hitleriste au deportat cca 50-100.000 de evrei, exterminati apoi, tot de germani, la Auschwitz – Birkenau.

Atât interlocutoarea lui Cioran, cât si el insusi cunosteau câte ceva despre realitatea intâmplarilor. Dar propaganda antiromâneasca a Ungariei de ieri si de azi este constienta ca faima proasta poate fi organizata si, o data instaurata, e trainica. Istoria a consemnat datele statistice stabilite de organizatiile evreiesti, dar mai sunt inca in viata si martori ai masacrelor organizate de Regatul Ungar, cu mijlocirea prefectilor de judete, a primariilor, a jandarmeriei si politiei etc. Se stie, prin urmare, ca organele puterii de stat ale Regatului Ungar au „furnizat” germanilor, cu o brutala si rapida mobilizare, 618.000 de evrei (de toate vârstele), stiind ca marea lor majoritate va fi masacrata, considerând ca dupa „epurarea” evreilor din asezarile de pe teritoriul Ungariei va urma o etapa mai fericita in istoria poporului maghiar. In acest context, caracterizat – a câta oara? – de „extirpari” grave, s-a consumat sacrificarea celor 618.000 de oameni in 1944 (dintre care cca 200.000 erau fosti cetateni români din Transilvania de Nord). Semn de alarma ingrijoratoare pentru prezent si viitor in realizarea „reformei din interior” de catre minoritatile maghiare din România, Slovacia, Iugoslavia, care ingaduie moralei si politicii ungariste sa-si extinda si sa-si asigure stapânirea, cu folosirea oricarui mijloc, pe fostele intinderi ale fostei Ungarii Mari (ori istorice).

Aparent, acea lume a crimei s-a retras in departarea unor amintiri si s-ar vrea estompata in memoria oamenilor, asemenea unui lant de vulcani ce fumega, licarind, dar numai de la mari departari. Si totusi vremurile acelei lumi nu trebuie sa fie uitate, fiindca ele au conferit agresiunii un program pentru viitor; iar lumea de crime apare ca un fel de forta de coeziune care incheaga agresivitatea etnica creând variante emotionale si afective disociate de starile umane normale.

Despre acea lume, in care in numai doua saptamâni au fost „extirpati” din partile nordice ale Transilvaniei 200.000 de oameni, ar trebuie sa se scrie mereu in asa fel incât bataile inimii sa se opreasca si parul sa se ridice maciuca in cap. Fiindca acea lume a insemnat o intoarcere a barbariei, prefigurând razboiul etnic pe care il pregatesc sub ochi nostri, in România, Slovacia si Voivodina, expansionistii maghiaromaniei. Noua, celor de azi care cunoastem, ca experienta traita, caracterul stafiei imperialismului ungar – si care vreme de 50 de ani nu am stiut ce inseamna in România siguranta personala si nationala – rabufnirea de brutalitate colectiva a ungarismului la Tg. Mures, Covasna, Harghita, Ciuc etc. constituie imaginea unei realitati orientate spre construirea seriilor de actiuni similare, echivalente cu ceea ce s-a mai intâmplat in Transilvania, dar care sunt elaborate de data aceasta prin calcul, prin logistica si alte metode „stiintifice” atente si perfide.

Sa fie oare spulberate sperantele in dialectica implinita si echilibrata in interiorul ei a unitatii de neam? Ca si visurile noastre, alcatuind o parte indivizibila a anilor nostri de totdeauna? Sa uitam ca România este o realitate? O realitate – de care se leaga astazi o stare eroica, care de fapt nu e decât trairea integrala la nivelul constiintei nationale a unei hotarâri – si nicidecum un episod datorat unor combinatii artificiale, ci un proces natural al istoriei, a carei fizionomie este aceea de stapânire a spiritului, a puterii de jertfa. Forta aceasta nu ne lipseste, fiindca ideile care i-au insufletit pe inaintasi nu s-au stins, nici credinta si inflacararea aceea a inimilor care fac usoare jertfele cele mai grele. Cei ce vor sa piara forta acestei tari, iar in locul acesteia sa se instaureze viclenia, instabilitatea, intriga, prefacatoria, duplicitatea, interesul personal de moment, vor fi mistuiti de insasi sleirea lor morala.

Din relatarea oarecum intrigata a lui Cioran despre cele ce i-au fost povestite de „doamna din America” am inteles ca nu acesta ar fi singurul motiv care l-a indemnat sa mediteze asupra unor evenimente din România.

Locuind la Paris fara intrerupere din 1937, Cioran dispunea de acea forta si seninatate a judecatii care i-a inlesnit sa se lamureasca si sa se adapteze. Robustetea sa morala neobisnuita i-a ingaduit sa se supuna consecvent preceptelor de demnitate si virtute. In singuratate nu-si pierduse calmul caracteristic unui spirit sanatos neinteresat de „avânturi spre glorie”. Intr-o vreme era considerat un fel de expresie a radicalului român. Poate fiindca niciodata nu a sovait sa critice cele mai importante probleme ale istoriei noastre, ale existentei noastre sociale si spirituale, cu optiune totala pentru libertate, chiar daca afirmatiile lui, de o sinceritate desavârsita, erau in contradictie cu netezimea stralucitor lustruita a istoriografiei noastre tutelata de „patriotismul absolut”.

Dar nici cei ce nu erau de acord cu el nu si-au permis sa-l judece in mod personal pentru indoielile sale. Marturisesc acum: am avut intentia de a nu-l informa pe Cioran de atacurile vulgare ale unor publicatii maghiare din România, proferate la adresa persoanei si operei sale. Nici nu l-am informat. Dar criticile si reprosurile i-au fost adresate in scrisori de catre unele persoane din ierarhia oamenilor de cultura maghiari, cu ocazia republicarii la Bucuresti, mi se pare – fara stiinta ori aprobarea sa – a unor fragmente dintr-o lucrare de tinerete – tiparita in urma cu cca 50 de ani! – considerate neamicale, ori chiar injurioase fata de ungurime. Curios acest demers epistolar – am comentat in petto – cine si cum i-a aflat adresa de la Paris. Câti dintre români cunosc aceasta adresa? Pe care insa UDMR-ul o cunoaste (probabil prin serviciile sale proprii de investigare si informare).

Tot in legatura cu relatarile „doamnei din America”, Emil Cioran si-a amintit de mitropolitul Nicolae Balan al Transilvaniei. Fiindca, dupa spusele acestei doamne, mitropolitul Balan ar fi intervenit pentru a salva de la deportare zeci de mii de evrei din sudul Transilvaniei. In amintirea fiului protopopului ortodox, imaginea mitropolitului s-a imprimat ca o persoana ce dovedea prea multa – si severa – autoritate. Un om inflexibil, calculat, fara generozitate sufleteasca si lipsit de imaginatie. Un teolog consecvent dar nepoetic. (Ca figura geometrica ar fi exprimabil prin cerc – ca semn al unitatii.) Presupusa interventie in favoarea evreilor (de cultura maghiara) din sudul Transilvaniei i s-a parut lui Emil Cioran o patrundere a lui Nicolae Balan in orizonturi straine conceptiilor sale. (Se spunea ca mitropolitul ortodox al Ardealului ar fi fost antisemit.) In plus, imaginea mitropolitului de la Sibiu dainuie ca a unui om care nu s-a detasat de anumite clisee rigide de comportament, dispunând in schimb de un belsug de minte sanatoasa si practica, de multa sârguinta si perseverenta, dar cu trairi si sentimente reduse la inflexibilitatea unor principii. Pe scurt: o personalitate – fara indoiala – venerabila, insa greu de convins; un om rational, cu o simtire prea putin nuantata, daca nu chiar saraca. O asemenea imagine nu se prea inrudeste cu aceea sugerata de „doamna din America”: a unui salvator din abisul groazei, in care evreii rataceau cu sufletul zdrobit in anul 1942; salvator spre care – cei ce mai sunt in viata isi mai amintesc de trecut – privesc ca la una din stelele luminoase, calauza pe caile distrugerii, spre liman.

Ascultând aceasta istorisire ma gândeam ca n-ar fi moral sa se continue cu alimentarea dubiilor, cu confuziile si nerelevarea unor fapte. A sosit in sfârsit timpul – sper si cred – de a se stabili responsabilitatea tuturor celor implicati in prigonirea evreilor din România, pe de o parte pentru a zadarnici orice posibilitate de evaziune, pe de alta parte pentru a nu incarca pe cei ce nu merita cu reprosuri si poveri inutile. Intr-o asemenea situatie, interesele auxiliare ori anexe – dupa multi ani – nici nu mai conteaza, dar nici nu se cuvin tolerate. Trebuie sa fim in stare de a desparti, cu lama sabiei la nevoie, ceea ce tine de vocatia binelui de ceea ce este strain ori exterior acestuia.

Iata, prin urmare, o fapta umanitara a mitropolitului Nicolae Balan din obscuritatile unui context social, national, bisericesc etc. uitat. Este adevarat ca acest context este foarte diferit de cel in care ne-am aflat de-a lungul anilor. Altceva si altcum era situatia in structurile societatii si in metodele practicilor de guvernare din timpul maresalului Ion Antonescu, care nu sunt comparabile cu cele ce au existat in al III-lea Reich, nici cu cele din Regatul Ungar. Dar nu poate fi vorba nici de un principiu general de guvernare generoasa, ori un precedent obligatoriu, nici de o sursa de exemple. In ciuda acestor aspecte, nu se poate ignora ca in practica cotidiana a dictaturii lui Antonescu au existat posibilitati de dialogare – si chiar de intelegere – cu oameni politici de diverse orientari (cu exceptia comunistilor), cu confesiunile religioase, inclusiv cu evreii. Probabil e vorba de un fel de eclectism politic – ori chiar de inconsecventa? – fiindca, dupa cum se stie, dictaturile sunt insensibile fata de orice ratiune argumentativa in cautarea unor solutii.

Nu am de unde sa stiu – fiindca in anii guvernarii antonesciene nu am trait in România – daca in intentia ori in practicile lui Antonescu guvernarea era ori nu deschisa proceselor de analiza, de discutie, de cercetarea unor probleme ce se pot ivi atât in sfera grijilor zilnice, cât si in aceea, mai complexa, a politicului, armatei ori a socialului? Dar din unele documente publicate (ma refer la cele cunoscute de mine), se desprinde tentativa lui Antonescu de a se raporta la opinia si necesitatea comuna, pe care uneori o considera drept criteriu si justificare.

Intr-o asemenea imprejurare, „stilul” de activitate al maresalului, aparent sever institutionalizat, nu poate fi apreciat nediferentiat in aplicatiile lui concrete, asa cum considera astazi seful unui cult religios de la noi, care acorda antisemitismului lui Ion Antonescu un sens absolut. De altfel, rezultatul demersului mitropolitului Nicolae Balan la Antonescu, ma refer la rezultatul pozitiv al interventiei sale – ceea ce il situeaza si pe mitropolitul Ardealului printre „apostolii moderni” – este foarte departe de asemenea opinie. Marele Rabin al Genevei, Dr. Al. Safran, in memoriile sale – necunoscute de Emil Cioran – a consemnat realitatea asa cum a fost, cu respect fata de adevar. O asemenea confruntare in timp a doua opinii neconcordante ar fi trebuit sa-l determine pe implacabilul judecator al lui Ion Antonescu – care, spre deosebire de Cioran cunostea cuprinsul memoriilor fostului Sef-Rabin al României, Al. Safran – sa renunte la retorica emotionala, pentru a nu sustrage atentia de la cunoasterea si examinarea datelor faptice. In fond, istoria n-are nici o legatura cu victoria oratoriei, cu ambiguitatea asa-zisului bene-dicere . Cu un asemenea procedeu se poate obtine câstig de cauza – uneori – in fata unei curti cu juri.

Ascultând nedumeririle lui Emil Cioran in privinta atitudinii mitropolitului Nicolae Balan fata de deportarea evreilor, in august 1942, am deslusit in mobilul interesului sau pornirea de a cunoaste adâncul lucrurilor, de a afla esenta a tot ce este exterior. (Si m-am gândit ca in viata fiecaruia vine o vreme când in imaginea propriei existente se reintâlnesc parintii.)

Pentru cunoasterea acestui caz, dar si ca exemplificare a unei acute coliziuni intre istorie si retorica, vom incerca sa reluam mai concret aceasta problema.

*

In urma unor lamuriri epistolare date de Marele Rabin al Genevei, fost Sef Rabin al României, Dr. Alexandru Safran, am intrat in posesia volumului sau de Memorii.

Prins in istoria tarii noastre, pe cale de incatusare de un regim totalitar dupa 1944, ultimul Sef-Rabin liber ales al României, cu dorintele si aspiratiile lui inserate intr-o miscare ce depasea limitele vointei unui om, ar fi dorit totusi sa participe la desfasurarile ei, ca persoana profund independenta. Dar fiindca nu putea fi corupt, a fost invins. La aceasta drama au contribuit, desigur decisiv, metodele de expropriere a puterii prin comunismul implantat la noi de sovietici si patronat de diversiunea dr. Petru Groza. Era o perioada a tacticilor mârsave, intre care organizarea si simularea unor tradari.

Sef-Rabinul Al. Safran a fost tradat si el de o grupare recrutata in acest scop din chiar rândurile evreilor. Altfel, adica fara cozi de topor, nu s-ar fi putut ajunge la modificarea unor institutii, nici la exproprierea unor comunitati religioase. Sub presiunea manipularilor au fost nascocite si aplicate metode dure, a caror semnificatie si rezultate nu sunt inca pâna azi constientizate in suficienta masura. Era vorba de strategia unui program cu efecte necrutatoare, care au obligat o parte a societatii românesti fie sa se inchida in sine, fie sa evadeze ori sa se lase a fi distrusa fizic si moral.

Sef-Rabinul României ar fi fost distrus in mod neindoielnic, ca atâti preoti de frunte ai tarii (episcopii uniti Iuliu Hossu, Al. Rusu, Suciu, Aftenie, catolici ca Pacha, Márton, ortodocsi ca Popovici s.a.) prin mijloace politienesti ori judiciare de condamnare si exterminare (Canalul, Bicazul, Baia Sprie, Baraganul, Sighetul, Gherla etc.), mai ales dupa ce „ideologia comunista” isi crease unealta de dezbinare a unitatii etnice si religioase evreiesti prin infiintarea si organizarea Comitetului Democratic Evreiesc (C.D.E.). Cu ceva mai devreme fusesera deportati in masa germani, sasi si svabi (copii, femei, batrâni). Aproximativ in aceeasi perioada (1948), era desfiintata biserica greco-catolica. Sute de mii de oameni, români, germani, evrei – mai ales sionisti – au fost respinsi socialmente, intr-o situatie de marginalitate de catre mânuitorii puterii. Asemenea fenomene ramân semnificative pentru criza moral-politica traversata de societatea româneasca in anii puterii regimului totalitar. Efectele provocate de aceste evenimente au fost neasteptate, de mare amploare: evreii, de cum s-a ivit prilejul, au emigrat, mai târziu si germanii, iar românii greco-catolici desfiintati dupa un scenariu elaborat se pare, cu complicitate maghiara, au intrat intr-o criza – acuta inca si azi – a carei tensiune nu a putut fi inca nici frânata, nici canalizata.

Unul dintre cei care a trait in România o experienta ce zguduie sufletul, intr-o imprejurare catastrofala pentru o intreaga existenta a fost Sef-Rabinul României Dr. Alexandru Safran. Daca el a fost lovit, fara vina, dupa cum a si fost, de suspiciunea groaznica de tradare, povara destinului de tradator cade in sarcina altora. Oare nu a facut el tot ce se putea pentru a calauzi sutele de mii de evrei din România spre viata, in anii Holocaustului? Sa-i elibereze de instrainare si ura? De ce el, totusi, care n-avea alt gând decât sa-si salveze neamul, a trebuit sa se refugieze din aceasta tara in imprejurari ce nu-mi sunt pe deplin cunoscute? Din tara lui si a stramosilor sai? Când nici tara, nici evreimea acestei tari nu l-a repudiat? Când telurilor sale, fixate intre limite reale, credinciosii lui nu s-au impotrivit? Dimpotriva, s-au supus autoritatii sale spirituale, misiunea religioasa fiindu-i adevarata viata. Când devotamentul fata de credinta, fata de visul mesianic, emanat din paginile cartilor sfinte, ca si certitudinea sa morala dadeau sens si scop sutelor de mii de asupriti, prigoniti si dispretuiti pe care i-a pastorit in anii cei mai grei? Cât de mult a trebuit sa sufere el insusi, dar si familia sa, din cauza rezolvarii unei dileme prin parasirea fortata a României?! Cei care-i erau apropiati stiu ca nu a parasit tara un rabin oarecare, ci unul dintre vajnicii aparatori si salvatori ai neamului sau, un mare intaritor de credinta si fauritor de speranta. Unul din acei oameni care se ridica din rândurile unui popor doar la mari intervale de timp. Dupa plecarea lui fortata, durerea uriasa a rabufnit din profunzimile sufletesti ale unei – pe atunci – mari colectivitati, facând astfel sa se inteleaga câta mângâiere si câta speranta a raspândit – prin forta cugetului, prin pilda faptelor – acest om atât de rar.

Fireste, nu-mi vine usor sa starui in incercarea de a deslusi secretul cel mai profund al unui preot, care-i cucerea pe toti cei aflati in jurul sau, chiar atunci când activitatea ii era tulburata de uruitul infundat al tancurilor, de strigatele disperate ale victimelor ucise de legionari, de tunetele bombelor aruncate asupra Bucurestilor, ori de bubuitul tunurilor antiaeriene. De fiecare data când il evoc in sinea mea pe Alexandru Safran, nu ma pot abtine sa nu ma intreb, cu un fel de teama ascunsa, daca vor mai aparea si de acum inainte asemenea oameni, daruiti trup si suflet unei cauze, in noile imprejurari de viata, care par a fi ale furiei oarbe, ale nelinistii, fatarniciei si nesigurantei. Dar nu e sarcina mea sa dau expresie recunostintei fata de un asemenea om si pastor de suflete.

Alexandru Safran, ale carui teluri de viata sunt coincidente cu cele ale Sacerdotului, sub impulsul covârsitor al unui sentiment de veneratie fata de tara parintilor sai, tara lui de obârsie, a cuvântat in Senat – ca o predica, ca o rugaciune – in asa fel incât suflul iubirii sale s-a transmis, asemenea unei izbaviri, inimilor noastre, incurajându-ne la pastrarea adevarului si a privirii libere asupra vietii, pentru garantarea formelor inalte ale fiintarii.

O tara intreaga a ascultat, profund impresionata, cuvântarea in care Alexandru Safran a evocat caracterul complex al unor evenimente istorice, aspre si tragice pentru evreime, care au naruit nu numai vieti individuale, ci au pus in pericol si viata intregii colectivitati. Stradaniile si eforturile disperate de a salva ceea ce se putea salva, arata cum au aparut in acea perioada a dezastrelor evreiesti, din rezervele morale ale omeniei, purtatorii constienti ai spiritului de dreptate, cei ce au conferit o orientare clara, incarcata de raspunderi, comportamentului uman. Cuvintele, gândurile si simtirea lui Safran, au pus in miscare sentimentele noastre si au facut cuib in inima tuturor.

Cele petrecute la noi in anii razboiului, modul cum au actionat o seama de institutii, de persoane oficiale, bisericesti si particulare, au fost astfel acreditate istoriceste de Alexandru Safran: „România din acest punct de vedere, al deportarii Evreilor in Polonia se situeaza in rândul acelor putine tari europene cotropite de armatele lui Hitler, - ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda – care nu si-au trimis copiii de obârsie evreiasca sa piara in gazul si in focul de la Auschwitz”.

Astfel se explica faptul ca dupa razboi, cea mai mare Comunitate Evreiasca din Europa, numarând peste 400.000 de suflete, a fost Comunitatea Evreilor din România.

Ceea ce nu a relevat insa fostul Sef Rabin al Cultului Mozaic este faptul ca printre personalitatile legate nemijlocit de cauza supravietuirii „evreilor români” ori „românilor-evrei”, o dimensiune istorica bine reliefata are tocmai Alexandru Safran insusi. Fiindca, datorita misiunii sale de pastor, in aceasta actiune i-a revenit in primul rând Sef Rabinului rolul de a se confrunta cu diavolul discreditarilor, a ruinarilor, distrugerilor si crimelor. Tot datorita lui s-a conferit intelegere si orientare clara unor nazuinte ce existau ca latenta in solul societatii românesti, care fara el n-ar fi reusit sa iasa la lumina. Si tot datorita lui Alexandru Safran au aflat oamenii zilelor de azi despre o realitate istorica de ieri, despre cum a fost ea intr-adevar, pentru a putea fi cunoscuta si de oamenii de mâine.

Când ne-a amintit de religia biblica, de continutul ei, de credinta in minuni, Alexandru Safran a invocat un argument al fratiei prin acea traditie, comuna multor neamuri, ce a pastrat adevarata intelegere pentru firea omeneasca si tragismul vietii.

Cu constiinta clara, la despartire am sarutat mâna Rabinului Alexandru Safran (si in locul acelora care n-au facut acest gest de profunda stima omeneasca, desi s-au impartasit din intelepciunea si bunatatea faptelor sale).

Am sarutat mâna unui blând si luminos apostol pribeag, care si-a inaltat sufletul pentru a-i da comprehensiune umanitatii, a vietii, a mortii si a iubirii.