PETRU CRETIA (21 IANUARIE 1927 - 14 APRILIE 1997)
CUPRINS :
|
Cineva care
timp de doua decenii (161-180) a fost stapanul absolut al unui imperiu care
cuprindea marile intinderi dintre Scotia si intaile nisipuri ale Saharei,
dintre Oceanul Atlantic si Mesopotamia, imparatul Marcus Aurelius, scrie in a
saptea carte a Gandurilor sale : "Sapa inauntrul sinelui tau ; acolo se
afla izvorul binelui, mereu gata sa tasneasca, daca sapi mereu". Acest om,
a carui grija era neincetat chemata spre largul plin de dezastre al lumii, a
inteles ca trebuie sa ne intoarcem asupra realitatii noastre launtrice, si, cum
rezulta din alte insemnari ale sale, a inteles ca in noi nu se afla doar
izvorul binelui, ca omul este o fiinta complexa si ca sufletul lui cel mai
adanc este un amestec de lumini si de umbre, de puteri si de nevolnicii, de
avanturi si de stagnari. Cartea aceasta nu vrea sa fie altceva decat o calauza
catre adevarul despre noi insine, pe un drum la fel de greu de deslusit ca
acela din Zona lui Tarkovski. Dar nu de negasit. Omul este o fiinta complicata
si ambigua, dar nu indescifrabila. Destul de chinuita si de vulnerabila, dar nu
damnata. Iar sufletul sau este in stare sa compenseze urateniile si josniciile
naturii sale cu neverosimile biruinte si elevatii. Fireste, nu va fi de gasit
aici tot ce se poate spune despre om si nici intr-o forma cat de cat
sistematica. Aceasta carte nu este un tratat de morala.
Nu este decat o
insiruire de ganduri despre cateva dintre componentele fundamentale ale
omenescului, analizate ceva mai indeaproape decat ne ingaduie indeobste greul
si graba vietii si frecventa orbire de sine pe care o da absenta exercitiului
introspectiv. Atentia noastra este prea mult chemata in afara, catre zarva
inversunata a vietii. Prea multi cauta, tot timpul, sa ne vanda ceva : o idee
sau doar o marfa, un idol sau, prea adesea, o iluzie. Cum sa-ti mai gasesti
reperele in noianul acesta de informatii si de ispite care par a spune totul
despre noi si a ne da toate solutiile, cand de fapt nu izbutim sa aflam despre
noi insine ceea ce ar face ca relatia noastra cu lumea sa devina, daca nu mai
usoara, cel putin mai limpede. Asemenea informatii vrea sa dea, pe scurt dar in
adanc, cartea aceasta prin eseurile morale pe care le contine. Ea nu are alta
pretentie decat ca analizele propuse sa fie corecte si, pe cat posibil,
complete. E bine sa se stie dintru bun inceput ca aceste analize nu vin de la
cineva care se situeaza undeva mai presus decat cititorii sai, ca o instanta
morala si intelectuala supraordonata. Orice om intreg la minte si intreg la
suflet ar putea sa scrie o carte asemanatoare, daca a trait si a patimit
destul, daca a invatat ceva din ceea ce a trait si a patimit, din ceea ce a
facut sau nu i-a fost dat sa faca. Si, cu un anume efort de a iesi din starea
de nemijlocire care este a vietii ca simpla viata traita, ar putea depasi
starea confuza a cugetului, aproximatiile, intuitiile vagi si, foarte adesea,
false si amagitoare. Stiu prea bine ca nu toti oamenii simt nevoia sa inteleaga
ce se petrece cu ei, ce pasiuni ii determina, ii exalta sau ii orbesc. Si
nimeni nu poate fi blamat daca nu vrea sa stie din ce e facuta durerea si
bucuria de a trai, sau vrednicia de a fi om. Cu atat mai mult cu cat in
zbuciumul vremii noastre, de fapt al oricarei vremi, unii dintre noi am putea
socoti zadarnice consideratiile care urmeaza, fara vreo legatura cu ceea ce se
petrece in cercul de nevoi si de nazuinte al clipei.
Cei care au
gandul indreptat doar spre ceea ce se petrece in afara lor, cei extrem de
vulnerabili la raul care le vine din exterior asteapta mereu, de la altii, de
la istorie, de la noroc, intregul bine pe care si l-ar dori. Ei nu pot fi
condamnati ; asa au fost crescuti si invatati de imprejurari, atata putere
interioara au, iar a incepe sa-i indemni sau sa-i sfatuiesti, sa-i mustri sau
sa-i ingradesti este lipsit de caritate si de delicatete morala.
Asadar cartea
de fata se adreseaza celor care ar vrea sa stie mai limpede ce este cu ei, ce
este cu noi, cum tot ce se intampla in afara prinde fiinta in structurile de
adancime ale sufletului nostru, cele care ne definesc ca specie si dureaza
peste intamplari si realitati efemere. Tot ce se intampla, cronica zilelor si
anilor, este un amestec de curaj si de sfruntare, de rabdare si de deznadejde,
de prostie si de buna cumpana a cugetului, de concurentialitati si de
conlucrari rodnice, de avant si de trandavie, de cuviinta si de ticalosie, de
intelegere si de intoleranta, de meschinarie si de generozitate, de teama si de
speranta.
Toate acestea,
chiar daca nimeni nu le poate schimba, pot fi si trebuie sa fie intelese mai in
adancul lor, daca admitem ca rangul unei fiinte in ierarhia realitatii depinde
de gradul ei de constiinta de sine. Fara aceasta multe din vietile noastre ar
fi numai un amestec cetos de lacrimi si de vise, de salbaticie si de tristete.
Pentru cei
nestiuti si uitati si pierduti in lutul orb si risipiti prin veacuri, dar care
au fost sarea pamantului si care au purtat pe umerii lor binele lumii sunt
scrise randurile acestea. Cred ca nu e nimeni dintre noi care sa nu fi cunoscut
asemenea oameni. Sa-i inmultim cu numarul incalculabil al generatiilor, cu
intinderea continentelor si cu puzderia insulelor si, adunandu-le, in gandul
nostru, umbrele fara nume si chip, sa-i celebram o clipa, aici si acum, in
zarva plina de nume a istoriei. In ei se intrupeaza acea parte din bine a
speciei gratie careia omenirea are totusi chip omenesc si a dainuit in ciuda
crancenelor ei cusururi. Am putea sa-i numim buni prin natura sau, daca vreti,
buni pentru ca asa i-a lasat Dumnezeu printre noi. Ei nu trebuie neaparat
ganditi in functie de anumite crezuri, coduri morale sau legi, ci in
spontaneitatea din adanc a bunatatii lor, care poate fi chiar bunatate, sau
cinste sau rabdare sau dreptate, smerenie, indurare sau curaj, daruire,
necrutare de sine, chezasia cuvantului dat, devotament, fidelitate si onoare,
darzenie sau, printre nu multe altele, puterea de a raspandi in jurul lor
incredere si bucurie, iubire si har. Sunt cei inzestrati cu un fel de
exemplaritate inefabila, ca reprezentanti ai unui bine necontingent, martori ai
acelei parti a omenescului pe care, printre atatea rele si printre atatia rai,
suntem inclinati prea adesea s-o uitam. Exista un mit hasidic potrivit caruia
se afla mereu si mereu, imprastiati pe pamant, treizeci si sase de intelepti,
oameni de obicei nevoiasi, umili si umiliti, oameni fara nume pe care se
sprijina lumea ca sa nu cada in pierzanie, oameni drepti in strambatate si
indaratnici sub bici, in intunericul vremilor. Dar treizeci si sase este doar
expresia simbolica a unei prezente mult mai cuprinzatoare in dainuirea ei. A
tuturor celor care traiesc si faptuiesc tinand dreapta cumpana istoriei cu o
mana nevazuta, iar apoi se duc in uitare. Daca cineva vrea pilde, sa reciteasca
parabola samariteanului, caruia, spre deosebire de preot si de levit, i s-a
facut mila de cel cazut in drum si i-a legat ranile si a turnat peste ele
untdelemn si vin ; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han si a
ingrijit de el. A doua zi, cand a pornit la drum, a scos doi dinari, i-a dat
hangiului si i-a zis : "Ai grija de el si, orice vei mai cheltui iti voi
da inapoi la intoarcere". Sau sa reciteasca Insula lui Artur a Elsei
Morante. Conditia noastra este inaltata si izbavita prin neincetata aflare in
lume a celor buni si drepti si curati. Si nu trebuie sa ne gandim la ei decat
cu veneratie, cu recunostinta si cu dragoste, fara vreo incrancenare pentru
soarta lor : prezenta lor in omenire este, spre binele ei, adanca, cum adanc e
si raul, dar este si usoara, ca un zambet ascuns in lumina, mereu. Cineva, prin
Renastere, pare-mi-se ca in Olanda, a scris in latineste cateva tomuri de Vieti
ale oamenilor obscuri. N-am citit cartea, dar iata ce s-ar mai cuveni spus : la
sfarsitul sfarsiturilor, cand toate vor inceta si vor fi judecate, ultimul poet
al lumii sa citeasca la sir, in tacerea aceea si in acel alt timp si alta
lumina, numele tuturor celor fara de nume, de la un capat la altul al vremii.
Numele celor nevaditi si uitati si de nici o seama, care au purtat lumea, sarea
pamantului, samanta si roada ascunsa a lui. Numele celor care, din sinele lor
si de-a lungul neincetatei patimiri, au pastrat sensul august al umanului.
In acest
discurs despre demnitate va fi avuta in vedere numai demnitatea individului
uman definit ca entitate autonoma, deci fata de care orice tribalism este
heteronom. Esenta lui este numai libertatea, si demnitatea lui consta in
pastrarea libertatii. Pentru cine poate conferi tuturor termenilor enuntati mai
sus deplinatatea sensului lor, discursul despre demnitate s-ar putea incheia
aici. Totusi, in asemenea domeniu, explicitarea poate sa nu fie de prisos. Ce
inseamna autonomia individului ? Inseamna nu ca traieste dupa bunul sau plac,
ci ca el alege legea dupa care sa existe. Oricat de inguste ar fi hotarele
libertatii, nimeni nu poate contesta ca, intre aceste hotare, noi, ca fiinte
libere, hotaram suveran, in virtutea unei alegeri, ce anume lege sa fie legea
vietii noastre. Acest lucru nu-l poate hotari in mod legitim nimeni in afara de
noi si acceptarea oricarei ingerinte sub acest raport antreneaza o diminuare a
demnitatii. Din ce directie putem fi constransi sa procedam altfel decat in
termenii legii alese de noi ? Raspunsul, limpede si hotarat, este acela ca din
nici o directie, sub nici un imperativ. Cine alege servitutea este, alegand-o,
tot atat de liber ca acela care alege nesupunerea. Diferenta de demnitate intre
indivizi este aceea a calitatii sau a valorii alegerilor lor. Facultatea care
ne face sa alegem potrivit demnitatii se numeste discernamant, iar reactia
emotiva in fata alegerilor degradante se numeste indignare. Ce ne poate
determina sa alegem impotriva demnitatii, care ar putea fi acum numita
rezistenta individului la orice forma de degradare a libertatii sale ? Evident,
numai lacomia si frica, deci dinauntrul nostru. Si nu lacomia ca apetit excesiv
sau ca nevoie instinctiva de a-ti crea rezerve, ci erijarea scopului ei in scop
ideal. Si nu teama ca reactie naturala in fata primejdiei, ci lasitatea, caci
ce altceva inseamna lasitatea decat sa consimti la propria ta frica, alegand-o
in locul rezistentei si a curajului si a neinfricarii, ca reactii ideale ale
autonomiei si demnitatii. Desigur, nimeni nu stie, a priori, cum s-ar comporta
sub tortura, care este suprema incercare a demnitatii umane. Mi s-a spus ca
trebuie sa te gandesti intens "sa nu-ti pierzi sufletul, sa nu-ti pierzi
sufletul", dar poate nu ajunge. Tortura este o taina, ca si botezul sau
impartasania, si macar atunci trebuie sa iti reafirmi ca "resortul ultim
al demnitatii fapturii este chipul sadit in noi de Dumnezeu la Facere"
(Patapievici, Cerul vazut prin lentila, Ed. Nemira, p. 208).
Care este
drumul care duce la servitute ? Sunt mai multe, dar unul, important, nu tine de
frica : consimtirea la valorile gregare, inchinarea necugetata la idolii
tribului si la duhul tribului, cufundarea in obscura traire colectiva,
renuntarea la principiul de individuare si la prerogativele suverane ale
individualitatii, care este, printre altele, si insurgenta impotriva entropiei
de masa si a misticii maselor. Dupa cum este rezistenta si, pana la urma,
razvratirea impotriva oricarei incercari de fortare a alegerii tale. Caci daca,
in numele legii liber alese de noi, acceptam autoritatea cuiva, a lasa pe altul
sa hotarasca cum vrea in locul tau este inacceptabil. In limitele existentei
noastre de aici si de acum si din perspectiva demnitatii, aceasta este
damnarea. Tot asa cum
garantia ultima a demnitatii este disponibilitatea
individului pe deplin autonom ca, intre indignitate si moarte, sa aleaga
moartea. Nu trebuie sa fim prea lacomi de viata, nici sa ne temem pentru ea mai
mult decat valoarea ei reala sub speciae dignitatis. Valoare de altfel nu mica,
daca ne gandim ca tot ceea ce este vrednic de om si specific lui s-a implinit
prin individul eliberat si omni modo determinatum, nu prin lucrarea tiparelor
intunecate ale colectivitatii.* Ce intrebari se mai pun in catehismul
demnitatii ? Ce alte determinari mai are individul vazut ca entitate autonoma investita
cu demnitate ?
* Cititorul de la noi este staruitor rugat, pentru a
vedea ce se putea gandi despre individualitate in Anglia anilor cincizeci ai
secolului trecut, sa (re)citeasca, in Despre libertate a lui John Stuart Mill,
capitolul III, Despre individualitate, ca unul dintre elementele buneistari (la
p. 73-96 ale excelentei traduceri a lui Adrian-Paul Iliescu, Editura Humanitas,
1994). Citez, pentru a se vedea cum scanteiaza gandul in vesmintele unei alte
vremi: "Nu reducand la uniformitate tot ceea ce este individualitate
[...], ci cultivand si stimuland aceasta individualitate [...] vor deveni
fiintele umane un nobil si frumos obiect de contemplare ; si, cum operele
impartasesc caracterul celor ce le fac, prin acelasi proces viata omeneasca va deveni
si ea bogata, diversa si animata, furnizand mai multa hrana gandurilor inalte
si simtamintelor elevate, intarind legatura fiecarui individ cu specia sa, prin
aceea ca face specia infinit mai demna ca individul sa-i apartina. Pe masura
dezvoltarii individualitatii sale, fiecare devine mai valoros pentru sine
insusi si prin aceasta poate fi mai valoros si pentru ceilalti. Exista o mai
mare plenitudine in viata proprie, si acolo unde se afla mai multa viata in
elementele componente exista mai multa viata si in masa pe care ele o formeaza
[...] : orice forta care striveste individualitatea este o forma de despotism,
indiferent cum s-ar numi, fie si "despotismul Obiceiului"".
Rationalitatea, care nu este facultatea superficiala
gandita de iluminism, ci implica o buna cunoastere si o recunoastere a tuturor
resorturilor de irationalitate montate in noi. Rationalitatea implica
detasarea, prin critica si analiza si prin integrare istorica, de orice
partinire inspirata de irational. De aici faptul ca individul pe deplin
rational si "detasat" poate fi capabil de cea mai de neclintit
darzenie, dar nu de fanatism, care este o boala a staruintei intr-un crez si
care implica, explicit sau nu, exilarea din spatiul omenescului a tuturor celor
care nu-l impartasesc. Orice fanatism este, latent, criminal, si nu am fost
chemati in lume ca sa hotaram arbitrar de viata (de sufletul) altora. Pe de
alta parte, prin raportare la judecata, fanatismul opereaza intotdeauna in
istorie ca miscat de o pre-judecata, deci de ceva care, neasteptand verificare
sau nefiind sensibil la ea, este de inspiratie irationala si are miros de
tenebre. De aici frecventa si violenta fanatismului (minor) si printre cei
grevati de (fie si minore) prejudecati. Dreapta judecata de sine.
Rationalitatea (care nu este doar judecata corecta sau "sanatoasa",
ci insasi sanatatea profunda a spiritului, cu toate puterile lui) se verifica
cel mai bine in judecata de sine a individului. Dreapta judecata de sine este,
prin definitie, incompatibila cu manifestarea, fie si partiala sau
intermitenta, a falsei constiinte (despre care, mai pe larg, in capitolul
respectiv). Ea poate avea diferite forme, care sunt variante ale neimpacarii cu
sine : trufia, care este o elefantiaza a sinelui si este cu totul altceva decat
mandria aproape impersonala si abstracta de a fi ceea ce esti : este dorinta de
a fi mai mult decat esti, mintindu-te inainte de toate pe tine insuti. Si mai
exista smerenia bolnava, martora a unei constiinte impure, o varianta a careia
este aceea care, more russico, se bate cu pumnii in piept strigand : "Vai
mie, pacatosului" pentru excesele sau nevredniciile sale de ieri si o face
doar ca sa-si usureze constiinta printr-un simulacru retoric de penitenta si
pentru a putea, mai usuratic si mai voios, sa recidiveze. Dar sa nu uitam mila
de sine, care este, si ea, un sentiment intemeiat pe o autoevaluare gresita.
Omul care i se lasa prada se socoteste o victima, un persecutat de soarta si de
oameni, un nedreptatit, prin raportare la calitatile sau la intentiile sale. Cu
alte cuvinte, se demite de la responsabilitatea actelor sale si de la asumarea,
cu seninatate si demnitate, a fiintei sale. Si foarte adesea acest om induiosat
de sine este un resentimentar, iar in vaicareala lui este aproape intotdeauna o
unda de venin. Toate acestea sunt unele dintre formele cele mai respingatoare
ale indignitatii. Forma pe care o ia, din perspectiva demnitatii, dreapta
judecata de sine este respectul de sine, care este sentimentul corect si
nonemfatic al valorii personale, ca om generic si ca ins, si, implicit, al
utilitatii acestei valori, convingerea neclintita a individului autonom ca
lucrurile in care crede si la care aspira sunt legitime si merita sa fie duse
la bunul lor capat. Si ca ceva din el ramane inalterabil in timp, ajutandu-l sa
fie mereu deasupra inerentelor sovaieli si indoieli. Dreapta judecata de sine
este, prin definitie, incompatibila cu manifestarea, fie si partiala sau
intermitenta, a falsei constiinte pe de o parte, a neimpacarii cu sine pe de
alta. Si, implicit, a trufiei, care este altceva decat mandria, aproape
abstracta, de a fi ceea ce esti : un individ autonom ; sau a smereniei bolnave,
care sta martora unei constiinte grav alterate. Iar cine este in stare de o
dreapta judecata de sine este in stare si de a-si judeca cu dreptate dusmanul.
Nu de a-l considera cu detasare ca pe o componenta necesara a realului (aceasta
e sarcina istoricului), ci de a-l judeca, fie si cu dreapta manie, dar nu cu
ura viscerala si oarba, drept tocmai ceea ce este in lumina rationalitatii si
dincolo de interesele care dezbina. Pana si pe arhidusman, care este dusmanul
demnitatii tale, trebuie sa-l judeci cu acea ecvanimitate care iti intareste,
nu iti slabeste puterea de a lupta impotriva-i. Decenta, gandita nu ca un
conformism la norma general acceptata, ci ca respect de altii si de sine, in
calitate de oameni prezumtiv inzestrati cu demnitate. Se poate dovedi atat
deductiv cat si empiric ca fara respect de sine (vezi mai sus) nu exista
adevarat respect de altii, ci numai o timorare obedienta si instabila si ca
respectul de sine (care nu are nimic dea face cu admiratia de sine sau cu
autoindulgenta) genereaza nemijlocit respectul de altii. Iar fara temeiul
respectului mutual nu exista deplinatate a demnitat ii individuale. Iar decenta,
ca respect al demnitatii umane, se manifesta prin politete, adica prin tot ceea
ce instituie o distanta convenabila in relatiile dintre oameni si evita atat
"punerea sufletului pe masa" cat si familiaritatea labartata.
Prescriptiile codului de politete acceptat de o comunitate sunt conventii care
permit cea mai mare bunavointa si cordialitate, fara exhibitionism si fara
ingerinta abuziva. Politetea, conceputa ca dreapta masura intre excesul de
intimitate, care degenereaza de obicei in grosolanie, si excesul de distantare
sau de rezerva, care poate jigni mai rau decat o grosolanie. Demnitatea umana
este in primejdie ori de cate ori se transgreseaza ceea ce englezii numesc
privacy, zona inatacabila care apara individualitatea de ingerinte inoportune,
indecente si promiscue si ii ingaduie sa respire aerul intaritor al
singuratatii. De altfel, in treacat fie zis, capacitatea de izolare si chiar de
insingurare este un semn al autonomiei individului si o garantie a
invulnerabilitatii si a demnitatii sale. La ce are de rezistat individul ca
sa-si pastreze intacta demnitatea ? La mistificare, dar discernamantul ne face
greu de amagit. La ispitirea cu bunuri, a caror acceptare reprezinta vanzarea
de sine, cu demnitate cu tot. In sfarsit, la amenintari, dar, daca este ceva
aproape sinonim cu demnitatea, acel lucru este neinfricarea, adica aptitudinea
de a suferi (fie si numai prin privatiune) si de a muri in nomine dignitatis.
Cine, macar o data in viata, nu a rezistat unei perfide tentative de
mistificare sau unei tentatii sau unei spaime nu si-a luat inca masura
demnitatii sale. De aceea putem intreba care sunt cele mai notabile virtuti
pragmatice ale individului autonom. Una este rabdarea, sub care trebuie sa
intelegem, corelandu-le, atat lipsa de precipitare, buna asezare fata de timp,
sentimentul adanc al clipei potrivite, al prilejului favorabil, cat si
capacitatea de a suferi fara a te grabi sa deznadajduiesti sau sa te dai batut.
Deci, capacitatea de a dura si cea de a indura. Cealalta virtute poarta, in
planul judecatii, numele de intransigenta (cata vreme este vorba de esential) ;
este vorba de vointa si putinta de a nu face compromisuri, de a nu te lasa
abatut din drum, de a nu-ti face libertatea si demnitatea negociabile. Virtutea
aceasta mai poate fi vazuta si din unghiul indisponibilitatii la domesticire si
la dresaj, la faptul de a fi de neimblanzit si indaratnic in numele legii
careia, pentru ca ai ales-o liber, i te supui. In numele primejdiei de a nu
izbuti sa fim asa exclama Emil Cioran, in Demiurgul cel rau : "De-am putea
sa ne facem de neumilit !" In sfarsit : Care este cea mai teribila aporie
a demnitatii, momentul ei de cumpana si indoiala ? Sa ai de ales intre
demnitatea ta si sufletul unui copil. Dar poate aceasta este o falsa problema
sau una care nu are, pana la urma, pana in adanc, nici o legatura cu
demnitatea, dar de la meditarea careia nici o gandire despre demnitate nu se
poate sustrage.
Dostoievski spune cateva lucruri grave despre aceasta in
legatura cu raul din lume. Dar voi cita o alta instanta : "El [Isus] voia
sa spuna... ca adultii, parintii, cei batrani in pacat si in stare de pacat,
trebuie sa fie gata si sa vrea - de fapt chiar sa fie dornici de asta - sa
sufere in orice moment pentru ca anume copiii mici sa vina la El fara spaime, fara
frica, fara pata" si "insusi lucrul acela pentru care Nancy are sa
moara maine dimineata ca sa-l postuleze : ca toti copiii mici, atata vreme cat
sunt copii mici, vor trebui sa fie intacti, nebantuiti de spaime, nesfasiati,
neatinsi de teroare" (Faulkner, Recviem...)
In orice
comunitate umana si in orice moment al istoriei sale exista un anumit procent
de oameni ticalosi. Uneori sunt mai multi, alteori mai putini, au o influenta
mai mare sau mai mica asupra corpului social, sunt, ramanand mereu ticalosi, de
un fel sau de altul. As putea sa-mi gasesc exemplele oriunde, iar tipologia ar
fi cam aceeasi. Derogand insa de la metoda de pana acum, ma voi referi la stari
de lucruri locale, exprimabile in termeni locali. Dar cititorul va simti, in
icoana acestor contingente, sansa ei de eternitate. Acum, la noi, ticalosi sunt
multi si feluriti, pana la speciile cele mai abjecte. Aceasta situatie are o
componenta naturala, care tine, dincolo de coordonatele noastre de loc si de
timp, de caracteristicile speciei. Dar ea a fost considerabil agravata de
dezastrul social si moral a doua perioade din istoria noastra : secolul
fanariot (1711-1821) si jumatatea de secol comunist (1946-1989). Dominatia
comunista, impusa din afara dar altoita apoi pe bogata mostenire lasata de
vremile fanariote - pe care Eminescu le numea "veacul de tina" - a
dat, in ceea ce priveste nivelul moral al natiunii, rezultate dezastruoase si
adanc coruptive. Ne aflam curpinsi cu totii, cu buni, cu rai, intr-o societate
grav deteriorata, ticalosita, ramasa, din propria ei alegere, pe mainile
oamenilor vechii puteri, ai vechilor randuieli si ai vechilor mentalitati.
Numai buni pentru un veac de scarna. Printre oamenii care dau culoare vremii se
disting, prin numarul si prin valoarea lor, ticalosii. Unii sunt persoane bine
stiute, care pangaresc amarnic tara prin tot ceea ce fac. Ar putea fi lesne
numiti aici, dar e mai bine ca cititorul sa o faca singur, la alegere. De ce
sa-i ingradim libertatea ? Altii, cei mai multi, nu au notorietate nationala,
ii stiu doar cei care patimesc de pe urma lor in cercuri mai restranse. Dar,
asa mai putin sau deloc cunoscuti, se afla pretutindeni, intinsi ca o
pecingine. Cum nu se poate tagadui importanta prezentei lor printre noi, ei
merita sa scriem despre ei, sa le cunoastem mai bine insusirile, sa le aducem
omagiul atentiei noastre. Nu ca istorici, nu ca sociologi, nu ca moralisti, ci
intr-un chip deosebit : ca filologi. Cu alte cuvinte, vom lasa sa vorbeasca in
locul nostru limba romaneasca insasi, a carei istorie lexicala s-a desfasurat
paralel cu istoria ticalosiei romanesti. Am ales cuvantul ticalos, dar mai sunt
cateva langa el, cu sensul acesta mai general : nemernic, netrebnic, misel si
canalie. Dar poti sa numesti asa pe un om cand el si-a perfectionat, si-a
indeplinit destinul si a izbandit. Insa limba stie sa faca si portretul
ticalosului la tinerete, oricum la inceputul carierei sale. Atunci cand, om de
nimica fiind, vrea sa devina cineva ; cand este doar o mica secatura, o
hahalera si o farfara, se da pe langa altii mai ajunsi si este inca slugarnic,
lingusitor, periuta, un trepadus, un fripturist, un tutar si un tucalar. Cu
ceilalti insa, pentru ca e razbatator si ajungaret, este infigaret sau bagaret,
obraznic, smecher, sforar, pisicher, fatarnic si prefacut, telpiz si parsiv. In
ordinea economica nu este inca un mare spoliator si un talhar, nu este inca fur
si lotru, el este doar o javra, o mica jigodie care umbla cu tertipuri si cu
siretlicuri. Te trage pe sfoara, croieste minciuni, te smechereste asa cum se
afla a fi : un cotcar, un pezevenghi, un gainar, un pungas, un borfas, un
potlogar si un panglicar, un om care umbla dupa ciupeala, dupa chilipir si dupa
pleasca. Adica dupa castig nemuncit, scos de la oameni carora le da pe bani
chiar dreptul lor legiuit, practica pe care o va folosi pana la sfarsitul, de
obicei fericit, al vietii sale. Terminologia romaneasca in acest domeniu este
pe cat de veche pe atat de bogata, astazi acoperind cu vorbe o scara ce urca de
la niste sute, acolo, pana la sume fabuloase, pe care le numim bacsis sau
ciubuc sau "o mica atentie"; dar spunem si mita, spaga,
"plic" sau cateodata dar sau plocon. Insa din adancul istoriei
noastre se aud vorbe pretioase si uitate care ar merita sa fie puse din nou in
circulatie, pentru mai multa nuantare. Daca mai stim ce inseamna pesches - la
origine darul suplimentar pe care domnitorii nostri il trimiteau Portii
impreuna cu haraciul, adica tributul - am uitat ce este rusfetul, mita data
pentru a obtine o slujba, ghelirul, locmaua si sabasul, castiguri dobandite in
fel si chip, fara munca. Dar aceasta lepadatura si aceasta pramatie are ganduri
mai mari : in el dospeste, nemasurata, lacomia de bunuri si puteri. Si
ticalosul de trei parale, daca are stofa, trece de la furtisag la jaf si se
pune pe capatuiala. Pehlivanul, soitarul si mascariciul vrea sa se imbuibe si
sa se lafaie, sa haladuiasca si sa traiasca in huzur. Si reuseste adesea, dar
pe drum se transforma. Din lichea devine ticalos in toata legea, si toata legea
lui este sa fure, sa minta si sa stapaneasca in afara oricarei legi, si de
aceea ii spunem acestui samavolnic : om fara de lege sau neleguit. Prinzand
osanza, el incepe sa-si faca mendrele : sa jupoaie si sa jecmaneasca, sa ia cu
japca ; jefuieste ca-n codru, ia sapte piei de pe om, il aduce la sapa de lemn.
Pentru ca este lacom, apucator, pradalnic, hraparet, nesatios si hulpav. Si, pe
masura ce ii cresc belsugul si puterea, devine trufas si fudul, ingamfat, isi
da aere, are ifose, e tantos si batos, coltos, tifnos si artagos, cusurgiu si
carcotas, se rasteste la tine si se otaraste, te injura si te terfeleste, te
face de ocara si te porcaieste. Ii place sa taie si sa spanzure, sa te tina la
cheremul lui, sa te prinda la stramtoare, sa-ti bage frica in oase. Daca nu ar
opera de veacuri printre noi, de unde am avea aceste opt crancene verbe : a
asupri, a impila, a oropsi, a urgisi, a obijdui, a napastui, a prigoni si a
vitregi ? Iar ticalosii care savarsesc asemenea lucruri ce altceva sunt ei
decat oameni ai dracului, nemilosi, neinduratori, necrutatori, neomenosi,
fapturi fara inima sau negre la inima, cainoase si haine ; insi cruzi, hapsani
si crunti. Neindurand binele altcui, fiind pizmasi, sunt marsavi si sunt
fameni, avani si zacasi. Toate cuvinte care trimit la perfidie si la calomnie,
la defaimare si hula, la masluire si la razbunare. Ticalosul nu cunoaste
rusinea, orice ar face si orice s-ar vadi ca a facut. Este asadar nerusinat si
fara obraz sau gros de obraz. Si nu arareori ticalosul este si grosolan,
mitocan, marlan, mojic, badaran, toparlan, nesimtit si neam prost. Nu pentru ca
ar fi neaparat lipsit de educatie, ci prin esenta sa scarnava, care ne face
uneori sa-l numim porc si ratan. Si sa simtim pentru el, dincolo de orice
drepta ura, mai ales, scarba, greata, sila si o nesfarsita lehamite. Se afla
printre noi, misuna si faptuiesc, sunt in fruntea bucatelor, ne otravesc viata
si ne corup sau ne batjocoresc copiii. Pe ascuns sau pe fata, vor sa ne
stapaneasca, reducandu-ne la conditia de simple instrumente ale lor. De cele
mai multe ori nu avem ce sa le facem, pentru ca stiu sa cumpere sau sa sperie
dreptatea, pentru ca stiu sa lucreze in cardasie, sa se inhaiteze, sa se
acopere unii pe altii si, impreuna, sa se revendice de la idealuri, ei, care nu
au nimic sfant, sa joace teatrul virtutii. Mai ales stiu sa minta si sa
masluiasca adevarul. Sunt cei cu care se incheie Scrisoarea a III-a. Am spus ca
a folosi resursele limbii pentru a-i zugravi este un fel mai putin grav de a
vorbi despre ei. Scriind, m-a parasit insa orice usuratate. Nu stiu cat si cum
si cand se va putea aceasta, dar trebuie starpiti fara crutare. Orice crutare
si ingaduinta fata de ei contine, in adanc, o forma de complicitate, oricat de
greu perceptibila ar fi. Iar cea mai marunta complicitate cu ticalosii este o
ticalosie si ea, si, punand tara la cheremul lor, ii ajuta sa o duca de rapa si
sa o lase de haram. Si inca ceva : ticalosul nostru de seculara traditie si
proaspata inflorire este cu atat mai primejdios cu cat s-a infipt mai sus. Sa
luam mai ales aminte la carmuitori si dregatori. Macar acestia ar putea fi
cumva inlaturati, cu prasila lor cu tot.
Multe dintre
relele pe care le traim astazi isi au obarsia si explicatia in trecut, si nu
cred ca e zadarnic sa ne intoarcem cu gandul la vremea care le-a zamislit si
care isi mai arunca greaua umbra peste noi. Si e bine sa ia aminte cei care,
lezati si dezamagiti de multe din cate patimesc si neintelegand cat de grea e
primenirea unei lumi, evoca cu regret si chiar cu nostalgie infernul vechilor
randuieli ca pe un paradis pierdut. Am fost zeci de ani supusi relei voi a unei
puteri autoinstituite si, totodata, mintiti si manipulati de ea, am fost
otraviti. Iar drojdia acestei otravi mai opereaza si azi. Doar ca un scenariu
istoric in care de o parte se afla, nemiloasa, staruitoare si coruptiva,
puterea care asupreste, iar de cealalta neputinta multimii asuprite este un
scenariu fals. De fapt, intr-o lume stapanita prin forta si guvernata de legi
strambe, nerespectate nici macar acelea, masa celor astfel stapaniti se
constituie ea insasi, pe trepte scazatoare, intr-o ierarhie de asupritori.
Fiecare ins care are un rol cat de mic in sistem exercita, la nivelul sau, o
putere arbitrara si abuziva. Dupa ce se ispraveste marea tagma a
imputernicitilor nemijlociti ai statului totalitar, bine asezati si stipendiati
de putere, incepe imperiul celor care se erijeaza - tolerati si chiar
incurajati de mai marii lor - in despoti tot mai marunti, dar de nocivitate
proportional constanta. Pana la ultimul functionar de ghiseu, pana la ultimul
tejghetar. Rar sa se afle manipulant al unui vehicul public sau al unui fisier
de clinica, secretar, controlor, arhivar, vanzator sau paznic de ceva care sa
nu se poarte ca o fiinta atotputernica pe peticul ei de putere. Si nu numai ca
sa traga, cum des se intampla, foloase, ci si din pura placere de a-si
exercita, in deplina imunitate, samavolnicia. Betia puterii nu-i imbata doar pe
satrapi. Pana si vanzatoarea care stropeste trotuarul din fata unei pravalii se
simte investita cu o autoritate institutionala si te trateaza ca atare. Toti se
socotesc, prin raportare la tine, care nu esti nimic, institutii, nimeni nu are
datorii, ci numai drepturi, si in primul rand dreptul de a abuza. Si, prin
urmare, isi considera serviciile nu ca pe niste obligatii, ci ca pe niste
favoruri acordate, dupa interes sau dupa toane, omului de rand. Intr-un fel se
razbuna asa pe faptul ca, la un esalon mai sus, sunt si ei tratati deopotriva.
Dar, in relatia cu tine, om neinstitutional, se comporta ca si cand s-ar situa
in insasi obarsia puterii, simtindu-se spontan incomensurabili cu nimicnicia
ta. Sluga de stapan rau este la fel de rea ca si stapanul, oricat de mici iar
fi prerogativele. Si il simte de la o posta pe cel care, macar in clipa acea,
este lipsit de orice putere si se afla la cheremul lui : petitionarul si
postulantul, clientul, pasagerul, locatarul, pietonul, pacientul, cetateanul
si, in genere, locuitorul. Lipsit de orice prestigiu si de orice capacitate de
a apela la vreo instanta care sa-i faca dreptate, el poate fi tratat oricum.
Iar daca se incumeta sa-si ceara dreptatea, se trezeste el insusi vinovat de
ceva, eventual pedepsit pentru ca a avut nesabuinta sa conteste sacralitatea
unui marunt delegat al puterii, care se crede, si ii este ingaduit sa se
creada, un sacerdot al ei. Este oare om care sa nu fi simtit cat de amara e
aceasta umilinta ?
Orice
comunitate omeneasca este echilibrata, sanatoasa si prospera atunci cand se
afla in ea o anume majoritate de oameni cinstiti. Tocmai de aceea e bine sa ne
amintim ce este cinstea. Cinstea este, printre virtuti, una dintre cele mai
complexe, pentru ca in ea se aduna si se sintetizeaza, subordonandu-i-se, multe
alte virtuti. Si pentru ca ea cuprinde o arie larga a sufletului, dand un sens
intregului sau, iar omului cinstit un loc inalt in ierarhia morala a omenirii,
unul pe masura celui pe care, in alte scari de valori, il ocupa talentul,
frumusetea sau curajul. De indata ce incerci sa adancesti conceptul de cinste,
iti dai seama ca toate determinarile lui se afla intr-o relatie de esenta cu
adevarul si cu dreptatea. Cinstea nu vizeaza ceea ce este profitabil ci, de
fiecare data, ceea ce corespunde esentei sale, indiferent de urmari. Astfel,
omul cinstit nu minte, el nu introduce in realitate o fictiune - spunand ca a
facut ceea ce n-a facut - si nici nu tainuieste despre sine o realitate care,
stiuta, l-ar putea vatama. Iar cand e vorba de altii, nu le spune ca sunt mai
buni decat sunt, ca sa-i maguleasca, nici nu ascunde frauda sau abuzul : omul
cinstit nu este complicele nimanui, indiferent ce pret ar avea de platit pentru
asta. El nu minte nici de frica, nici ca sa traga foloase, nici macar ca sa fie
interesant. Totodata, el nu spune despre nimeni ceva rau ca sa-l defaimeze,
nici nu raspandeste informatii necontrolate. Pe de alta parte, cinstea ne cere
sa nu ne aratam drept ceea ce nu suntem, adica sa nu fim fatarnici sau
duplicitari, unul in taina si altul fatis, unul acasa si altul in public, unul
fata de cei puternici si altul fata de cei slabi, deci sa nu infatisam despre
noi o imagine falsa. E drept ca lucrul acesta cere multa cunoastere de sine,
iar lumea e plina de impostori inconstienti de impostura lor, prada unei
convenabile ignorante de sine, oameni care, fara sa-si dea seama, duc o
existenta imaginara, pentru ca, tot inconstient, le este mai bine asa. Iar daca
le spui adevarul, indignarea lor n-are margini. Omul cinstit nu minte nici
despre viitor, cu alte cuvinte nu spune ca va face un anume lucru, pentru ca
apoi sa nu-l faca. Isi tine intotdeauna cuvantul. Dar multi, Doamne, cat de
multi, nu si-l tin, si nu neaparat dintr-un calcul rece, ci din usuratate, din
euforia de o clipa de a se arata saritori si generosi. Ca sa uite apoi. O
specie grava a nerespectarii cuvantului dat este tradarea, care tot necinste
este, pentru ca afirma solemn o fidelitate care, dupa aceea, in functie de
vreun folos mai mare, este brutal dezmintita. Omul cinstit nu insala pe nimeni,
nu umbla cu tertipuri si cu viclesuguri, nu masluieste si nu rastalmaceste. Si
nici nu fura, in nici unul dintre nenumaratele feluri in care se fura in lume,
de la cantar pana la codru. El nu vrea sa aiba decat ce este al lui si a
dobandit pe drept. Si de aceea nu incalca drepturile nimanui, da fiecaruia ce
este al sau, isi onoreaza pana si dusmanii, pentru ce este de onorat la ei. Si,
cum fiecare are dreptul la o zona inviolabila, omul cinstit nu citeste
scrisorile care nu-i sunt adresate, nu asculta pe la usi si nu iscodeste. In
sfarsit, el isi face intotdeauna datoria, cu grija si pana la capat. Si si-o
face nu numai pentru a nu insela, respectandu-si o obligatie si o fagaduinta, o
face cu daruire si cu bucurie, ca pentru sine. Omul cinstit este intotdeauna un
mestesugar cinstit, de la dulgher pana la cercetatorul adevarului. Din punct de
vedere pragmatic, cinstea are neajunsurile ei : multe pierzi datorita ei si
destul de putine castigi. De aici, nobletea ei esentiala, in care intra,
hotarator, meritul de a nu-ti face un merit din cinstea ta, de a nu te bate cu
pumnii in piept, de a nu cauta cinstire pentru ca esti cinstit si nici vreo
alta rasplata decat impacarea cu tine insuti si pilda cea buna. Plicticos ca o
predica, nu ? In schimb, iata, dac-am insira tot ce nu face si nu este omul
cinstit, am cadea peste portretul mincinosului, al masluitorului, al iscoadei,
al defaimatorului, al fariseului, al talharului si al vanzatorului de frate. Si
le-am gasi vrednice de interes si pline de culoare.
Asa suntem facuti, Dumnezeu sa ne ierte.
Mai bine zis
despre asezarea omului vrednic la locul unde vrednicia lui slujeste bunului
mers al intregii comunitati. Voi porni de la doua postulate : unul, acela ca,
intr-o lume bine randuita, fiecare loc este ocupat de cel mai vrednic sa-l
ocupe, adica de cel mai potrivit asezarii sale acolo dintre toti candidatii
posibili ; al doilea, ca o comunitate umana nu poate fi socotita ca "bine
randuita" decat atunci cand dezideratul din primul postulat este
satisfacut. E adevarat insa ca numai cineva lipsit de simtul realitatii si ignorand
istoria ar putea afirma ca o asemenea comunitate a existat vreodata. Dar
diferentele dintre mai buna sau mai reaua functionare a unui corp social dat
depind de gradul in care el se apropie de forma ideala a selectiei si a
distribuirii competentelor.
Competenta, stim cu totii, este calitatea unui om de a se
pricepe bine la ceea ce face. Deci de a avea inzestrarile, cunostintele si
experienta necesare si suficiente unei exercitari a unei functii date.
Competenta trebuie sa fie criteriul fundamental si conditia sine qua non a
oricarei selectii si promovari. Se cade insa degraba adaugat ca sfera
vredniciei este mai cuprinzatoare decat aceea a competentei. Cineva competent
pentru o functie este cu adevarat vrednic de ea numai daca este si destoinic,
daca are, in plus, hotararea de a-si exercita competenta. Altfel competenta lui
e zadarnica. Pentru a spune ca omul sfinteste locul pura competenta nu ajunge,
este nevoie de deplinatatea vredniciei. Dar, pentru ca omul potrivit sa ajunga
la locul potrivit si sa ramana acolo dupa vrednicia sa, mai trebuie inca ceva,
hotarator : organizarea si functionarea societatii in vederea promovarii
prioritare a omului vrednic. Exista insa multe societati in care lucrurile se
petrec altfel, daca nu chiar pe dos. Prevalent a criteriului politic,
"relatiile", veresia, cumetriile si nepotismul, interventiile unde
trebuie, pilele, mita, mai scurtul sau mai lungul lant al slabiciunilor, care
slabesc si macina puterea unei societati de a fi ceea ce se cuvine sa fie si ar
putea sa fie. Toate acestea duc nu doar la un sistem de selectie si de
promovare defectuos, ci la ceea ce se numeste antiselectie : alegerea, cu
grija, a omului celui mai nepotrivit. Iar acolo unde functioneaza antiselectia
opereaza automat si principiul de a mentine pe cei mai multi la nivelul de
incompetenta la care au fost promovati, de a nu-i ajuta sa invete, sa se
specializeze, de a nu-i lasa nici macar sa castige experienta, mutati de ici
colo. Pe de alta parte adevaratele competente, de care nici o societate nu duce
lipsa, sunt tinute jos sau deoparte sau unde nu le e locul. Lasate prada
crancenei conspiratii a incompetentilor gata instalati. Dar, acolo unde aceste
racile sunt inradacinate, cine sa schimbe toate acestea ? De unde sa apara
instantele competente si incoruptibile care sa puna, mereu si pretutindeni, pe
omul potrivit la locul potrivit ? Cine sa starpeasca aceasta forma fundamentala
si dezastruoasa de coruptie care greveaza pe durata lunga viitorul ? Cand isi
va dobandi vrednicia locul de care este vrednica ?
Fara exceptie,
in toate marile civilizatii a functionat, secole de-a randul, un cod de
politete, un ritual al relatiilor dintre oameni. Exista limbi, ca japoneza, in
care normele de politete patrund chiar in structura gramaticala. Variabil dupa
locuri si vremi, dupa istorii si rase, esenta imperativului de politete este
aceeasi : sa nu te porti cu ceilalti asa cum iti vine, ci asa cum se cuvine,
dupa cuviinta. Cu alte cuvinte, sa-ti pui pornirile naturale si spontane sub
controlul unor norme de comportare, aceleasi pentru toti in imprejurari
similare. Spre folosul tuturor, libertatea individului se afla astfel ingradita
de niste legi nescrise, consacrate de timp, consolidate intr-o traditie. Legi
care nu sunt de natura juridica si nici, in prima instanta, de natura morala.
Ele au forta unei institutii nevazute si atotprezente si in ele se exprima
trecerea de la barbarie la civilizatie. Prin natura lor, se extind asupra
tuturor comportamentelor din sfera relatiilor dintre indivizi : formule si
gesturi de adresare sau de salut, felul de a manca si de a te imbraca,
controlul manifestarilor fiziologice sau pasionale, participarea la ceremonii,
relatiile ierarhice, ospitalitatea, maniera de a cere, de a accepta si de a
refuza, prezentarile si separarile, pana la felul de a merge sau de a
gesticula. Dar care le e rostul ? Este destul de simplu : asigurarea
respectului fata de fiinta umana, in calitatea ei de fiinta umana. Invers,
orice comportament contrar unui cod de politete exprima lipsa de consideratie
pentru semenii tai, ca semeni, fiinte de aceeasi esenta ca tine. Dar, se va
spune, nu toti semenii nostri sunt vrednici de respect. Si e adevarat. Numai ca
si ei sunt oameni si, ca atare, chiar fata de ei trebuie sa existe un
comportament politicos, care sa-i aseze la locul lor, fara sa violeze
demnitatea inerenta fiecarui om ca om. Mai trebuie sa intelegem si in ce consta
respectul care se vadeste prin politete. Daca te porti cum iti vine, daca te
lasi antrenat de un impuls de iritatie ori de violenta, daca nu saluti pe cine
si cum trebuie, daca umbli in lume neras sau in vesminte nepotrivite, daca te
scobesti in nas sau te scarpini in vazul tuturor (si, in genere, daca esti
nesimtit), daca mananci ca un salbatic si emiti sunete nesociale, daca ti se
pare de prisos sa multumesti sau sa-ti ceri scuze, daca fluieri in biserica si
razi la inmormantari, daca esti excesiv de familiar cu cine nu trebuie sau
trantesti usa in nas ori telefonul in ureche, daca te rastesti sau tai vorba
sau vociferezi sau intorci spatele dupa cum ti se nazare, si cate altele, te
porti ca si cand celalalt sau ceilalti n-ar exista sau ar exista fara ca tie
sa-ti pese de ei, ca niste entitati neglijabile. Se crede, de catre multi, ca
politetea trebuie practicata doar fata de cei cu care te afli in relatii mai
indepartate sau care au un ascendent asupra ta, si ca fata de ai tai iti este
ingaduit sa te porti oricum. Cine crede sau se poarta asa nu poate fi de fapt
politicos cu nimeni, este grosolan si necioplit in insasi fibra lui. Si este de
obicei, cand iese in lume, prefacut si slugarnic, incapabil de adevarata
urbanitate, curtoazie si delicatete. Si mai sunt unii care socotesc ca
politetea insasi este ipocrizie si minciuna, un fel fatarnic de a-ti ascunde
pornirile tale adevarate. Acestia afiseaza o sinceritate desantata si
ofensatoare (pe care n-o tolereaza din partea altora), o lipsa de jena si de
retinere pe care le considera naturalete si autenticitate, si chiar un protest
ostentativ si sfidator impotriva unor randuieli detestate. Inseamna ca n-au
inteles nimic din natura profunda a politetii si ca transfera in mod arbitrar
prescriptiile ei in sfera, totusi distincta, a moralitatii. In sfarsit, trebuie
facuta o deosebire intre practicarea pur formala si rece a politetii, care
oricum este mai buna decat grosolania, si politetea insotita de caldura si de
zambet, de cordialitate si de solicitudine. Acest lucru se intampla acolo si
atunci cand se atinge hotarul dincolo de care respectul subiacent politetii
tinde sa devina dragoste de ceilalti, nu de unul sau de altul anume, ci de
toti, ca oameni cu aceleasi dureri si cu aceeasi moarte.
Prostia, ca
slabiciune a mintii, nu este vreo vina, vreun viciu sau vreun pacat, este un
dat genetic ; cineva este prost asa cum are ochii albastri sau muschii
puternici. Fapt este ca prostul, prost fiind, nu poate patrunde in miezul
lucrurilor, nu are discernamant, percepe faptele in sine, desprinse din
contextul lor, e incapabil sa asocieze sau sa disocieze, nu poate nici analiza o
stare de lucruri cat de cat complexa, nici sintetiza elemente in aparenta
disparate. Cum lumea ii este greu de inteles, o potriveste el cumva putinei
sale intelegeri, punand de bine, de rau la un loc notiuni false ori confuze, de
obicei preluate anapoda din lunga si bogata traditie a prostiei omenesti. Lucru
firesc, pentru ca, neputand abstractiza, prostul trebuie sa se foloseasca de
generalizari gata facute de altii, la fel de prosti ca si el, daca nu mai rau.
Intr-adevar, dintre doua sau mai multe posibilitati, prostul o alege fara gres
pe cea mai stupida si apoi se odihneste asupra ei. Ar fi de scris o morfologie
a prostiei, in care diversele ei manifestari sa fie elaborate si sistematizate
ca paradigme, si o sintaxa a ei, adica o teorie a felului in care se desfasoara
prostia, a dezacordurilor, a pleonasmelor si a elipselor ei, care nu sunt o
economie de expresie, ci simple lacune prin care se strecoara incoerenta.
Prostul nu are o clara constiinta de sine, nu invata din experienta si ca atare
nu este autocorectiv. Prostia se hraneste din putinul ei si se regenereaza din
propria ei substanta, ramanand mereu egala cu sine. Intr-o insemnare intitulata
Caracter de prost, Eminescu vorbeste de "Luarea metaforelor ad
litteram" si de "Staruinta intr-o neghiobie". Intr-adevar, si e
o observatie subtila, cum ar putea suplini prostul cel de-al treilea termen al
comparatiei, a carui absenta este definitorie pentru metafora, cand el nu e in
stare nici de o comparatie desfasurata, lipsindu-i capacitatea de a observa similitudini
? Daca ii vorbesti de noaptea nefiintei, el crede ca se lasa intunericul si
aprinde lampa. Cat despre "staruinta intr-o neghiobie", ea este una
din principalele caracteristici, si dintre cele mai de temut ale omului prost,
care, pe cat de usor concepe o idee neroada, pe atat de greu se desparte de ea.
Mobilitatea si readecvarea sunt prerogative ale inteligentei. In traditia
romaneasca avem, cat priveste prostia, o scurta capodopera, Povestea lui
Creanga, unde o femeie neroada isi prohodeste pruncul la gandul unei primejdii
ipotetice si lesne de inlaturat ; un om, ca sa aiba lumina in casa, cara
soarele cu banita, un altul da sa-si darame casa ca sa scoata carul injghebat
in ea, un altul cauta sa zvarle nucile in pod cu furca, altul, in sfarsit, se
cazneste sa suie vaca cu funia in sura, gata s-o sugrume. Prostul nu se
descurca in plan pragmatic pentru ca incurca pana la catastrofa relatia dintre
mijloace si scopuri. In sangele lui curge, ca o esenta tare, o chintesenta a
ceea ce in germana s-ar putea numi Urdummheit, prostia originara, cea de la
obarsia vremilor. Numai ca aceasta infirmitate si deficienta a intelectului nu
este intotdeauna inocenta, si atunci incep necazurile. Intr-adevar, prostul e
si el om si trebuie sa o scoata cumva la capat pe lumea asta, si cat mai bine
daca se poate. Prostia produce aproape intotdeauna manifestari aberante si
nocive in ordinea moralitatii. Nestiind ce statut are si ce loc i se cuvine,
prostul se amesteca unde nu-i fierbe oala, incurca itele, crezand ca le descurca,
se face purtatorul celor mai imbecile prejudecati, debiteaza, cu autoritate,
cele mai uzate locuri comune, este banuitor si susceptibil, nestiind de gluma,
imagineaza conspiratii mondiale si vorbeste ca un profet, mai si gasind pe cine
sa-l creada ; neavand indoieli, devine dogmatic si tinde sa faca din maxima
actiunii sale o lege universala. Si, nestiindu-si lungul nasului, e adesea
peste masura de obraznic si mai intotdeauna trufas, pentru ca prostul, daca
nu-i fudul, parca nu e prost destul. Iar cand se intampla sa fie si harnic,
simtind in chip obscur ca trebuie sa-i substituie calitatii cantitatea umple si
incurca domenii intregi de activitate cu produsele sale inepte sau de-a dreptul
delirante si e adesea rasplatit pentru asta cu distinctii si ranguri. Dar cel
mai rau este ca prostul, ajuns intr-o situatie critica din propria lui prostie,
devine feroce si poate fi bestial. Multi oameni au pierit zdrobiti de prostia
biruitoare. Putinatatea spiritului naste monstri. Dar adevarata primejdie a
prostiei sta in multimea prostilor : ne place, nu ne place, lumea e plina de
prosti. Tot Creanga zice ca, daca prostia ar durea, ulitele ar vui de
zbieretele prostilor. Iar lumea lui Caragiale, cand mai explicit, cand mai
putin, contine o cantitate exploziva de prosti de toata seama. Prin multimea
lor devin periculosi. Mai ales ca ticalosii inteligenti stiu sa se foloseasca
de cei prosti pe scara istorica, exploatand ticalosia oarba si tampa care
dospeste in prostia omeneasca. Ii investesc cu putere, tinandu-i insa la
cheremul lor, si apoi ii asmut impotriva noastra ca pe o haita. Ii mai tineti
minte pe activistii obtuzi, trufasi si brutali care umpleau ierarhia chinuitei
noastre vremi de pana mai ieri ? Si nu-i simtiti cum misuna inca printre noi,
travestiti, multiplicandu-se zgomotos ca legiuitori si autoritar ca guvernanti,
trezind ecouri de prostie de-a lungul si dea latul tarii, rascolindu-i
intunericul si ura pe care o emana intunericul ? Ba simtim, prea bine simtim,
si poate tot mai este ceva de facut. Iarasi Eminescu, vorbind de moftangii,
spune intr-un loc : "Toti suspina pentru patrie cu fizionomia cea mai
plangatoare de pe lume si toti nu vor binele, ci numai posturile patriei".
Bine ar fi sa nu mai aiba parte de ele, pentru ca mare primejdie este pentru obste
inaltarea prostilor in ranguri si dregatorii. Pacat de-o biata tara, i-ar fi de
ajuns ticalosii.
La originea
lui, cuvantul mediocritate exprima calitatea a ceva care se afla "la
mijloc intre poalele unui munte si pisc", asadar nici jos, nici sus. Nici
alb, nici negru : cenusiu ; nici rece nici cald : caldicel. De fapt, daca dam
cuvintelor bun si rau sensul lor cel mai general si mai abstract, mediocru
inseamna nici bun nici rau, ceva care se afla la mijloc, intre ele, si se afla
acolo prin statutul sau definitoriu. Fireste, in lume nu toate pot sa fie numai
in vale sau numai pe culmi, exista pretutindeni ceva intre ele, o realitate
mediana tot atat de reala si de legitima ca si extremele ei. Si atunci e cazul
sa ne intrebam de ce calificativul mediocru a ajuns sa aiba un sens peiorativ :
daca spui despre cineva ca are o inteligenta mediocra sau, mai rau, ca este un
om mediocru, il jignesti. In fond ce este atat de rau in a nu fi nici stupid,
nici genial, nici ticalos, nici sfant ? Nu suntem oare asa cei mai multi dintre
noi ? Nu e de gasit alta explicatie decat aceea ca omul mediocru se crede
intotdeauna mai mult decat este si vrea sa fie tratat ca atare, sa uzurpe locul
excelentei, sa se afle sus, in varf. Asa putem intelege cum sensul depreciativ
al cuvantului s-a nascut din reactia noastra la ifosul mediocritatii si la
dorinta ei de a se afla mereu in frunte, in locul celor cu adevarat buni.
Mediocru se spune intotdeauna de sus in jos : ar fi greu sa auzi pe un om prost
sau netrebnic denuntandu-l pe altul ca este mediocru. Dar, alaturi de
mediocritatea veleitara, adesea agresiva, se afla printre noi si un alt tip de
mediocritate, aceea multumita cu ea insasi, incapabila sa vada sau sa inteleaga
ceva mai presus de firea sa, inchisa in sine si inspaimantata de orice risc.
Omul mediocru e lipsit de nobletea vreunei daruiri sau generozitati, el isi
traieste viata intr-un chip meschin, neinsufletit de nici un avant. Meschine
sunt si visele lui. Nu este in stare sa fie macar cu adevarat avar sau cu
adevarat las. Nu e nici macar foarte prost si nu e niciodata un ticalos in
toata legea. Si, pe de alta parte, se uita uimit sau chiar scandalizat la cei
care nu sunt ca el si ii judeca in numele unor principii inguste, cel mai
adesea niste triste prejudecati, socotite de el, cu o indaratnicie obtuza,
drept infailibile. Vede necumpatare, nechibzuinta, necugetare in orice act care
trece de stramtele hotare ale vietii si ale mintii sale, iar marile pasiuni si
marile pierzanii ii inspaimanta cu niste furtuni. In fata marilor idei, la care
de fapt nu are acces, sta uneori perplex, dar cel mai adesea incredul si
mefient, daca nu chiar indignat. Iar cand ceva din excelenta lumii ii trezeste
totusi interesul sau curiozitatea, omul mediocru vrea sa participe si el cumva,
dar fara efort si fara risc, de la locul lui caldicel. De acolo poate sa riste
prin procura, asistand la performantele vedetelor, ale atletilor, ale
golgheterilor si ale eroilor in general. Cu grija sa nu-l traga vreun curent,
sa nu-si provoace vreo indigestie, sa nu-si depaseasca bugetul bine socotit, sa
nu cumva sa-i intre in casa si in viata insolitul si nelinistitorul. Daca ar
bate Dumnezeu la usa lui, s-ar teme sa-i deschida. Omul mediocru este o
crisalida din care niciodata nu se vor naste aripile unui zbor. De aceea
mediocritatea, in toate formele ei, este atat de nociva. In chip inerent foarte
raspandita, ea se insinueaza pretutindeni ca o pecingine, prezenta ei e masiva,
multiforma, adesori coplesitoare, cauta sa se impuna, ocupa posturi, isi ia
aere de onorabilitate, isi aroga drepturi. Este de cele mai multe ori imposibil
de dislocat, mai ales cand e insistenta si harnica, si, pe de alta parte, cand
cei de o seama, pleava mediocrilor, se asociaza si se solidarizeaza, cum se
intampla de cele mai multe ori, nu atat intre ci si impotriva a tot ceea ce
simt ca ii depaseste. Apoi, prevalandu-se de niste forme prea generale, se
statorniceste, sinistra mediocritate prinde radacini si porneste sa niveleze
lumea dupa chipul si asemanarea ei, macinand marunt tot ce este mai presus de
ea, vanturand prin veacuri un neant cenusiu.
Ne-am obisnuit
sa tot dam vina pe altii de starea in care ne gasim. Si este negresit adevarat
ca forte pe care nu le mai putem controla si de a caror lucrare in istorie nu
eram responsabili ne-au vatamat si ne-au alterat cat poate inca nu stim sau,
oricum, nu stim inca la nivelul constiintei active a intregii natiuni. E vremea
sa ne cunoastem, sa stim cu adevarat ce am fost, ce am devenit, ce sta in
puterea noastra sa schimbam si ce sta in firea noastra sa ramanem mereu. Ar
trebui sa incercam sa ne privim, ca popor, cu detasare si cu seninatate si,
pentru ca este nevoie, cu asprime. Sa avem curajul dreptei judecati de sine.
Menirea oamenilor luminati ai acestui neam s-ar cuveni sa fie si aceasta, si o
parte din energia lor ar trebui investita intr-o mai adanca intelegere a
lucrurilor, in analiza critica a fiintei si a istoriei noastre nationale, si nu
cheltuita in vrajbe contingente si, pana la urma, sterile. Ne place ca,
impartiti in tabere incompatibile, sa dam mereu vina unii pe altii sau, cu
totii la un loc, pe cei straini de noi. Suntem o singura comunitate, la al
carui bine si rau contribuie, intr-o masura mai mare sau mai mica, toti cati am
fost si suntem si o sa mai fim. Iar un fericit echilibru de forte nu poate fi
instituit in favoarea binelui fara un adanc si cinstit examen de constiinta
colectiva.
Numai ca intre noi si adevarul despre noi stau (printre
alte lucruri, de cercetat la locul lor) prejudecatile. Active, tenace,
atotprezente ca un rau endemic. Insumate, ne fac opaci la adevar si nedornici
sa-l aflam, chiar ostili oricarui demers de revizuire.
Fireste, nu este societate umana in care sa nu opereze
prejudecatile. Grava la noi este insa persistenta lor indaratnica, uneori
seculara, caracterul lor preponderent si prioritar in detrimentul judecatii.
Incremenirea in prejudecati. Ferocitatea impotriva celor care incearca sa le
exorcizeze. Judecatile se intemeiaza pe fapte certe, pe evaluarea lor corecta
si nepartinitoare, pe corelarea concluziilor intr-un ansamblu coerent.
Prejudecatile, la randul lor, se hranesc si prolifereaza din informatii
deficitare sau masluite, din crampeie razlete, din evaluari pripite, toate
turnate in tiparele preexistente ale vointei de a crede asa si nu altfel.
Adesea din simple inchipuiri. Prejudecatile sunt, in multe feluri, mai nocive
decat minciunile, decat falsul pragmatic deliberat. Acela, falsificandu-l,
pleaca totusi de la un adevar stiut. Prejudecatile implica asumarea
neverificata a falsului ramas fara referent in lumea adevarului. Cine are
prejudecati crede in ele ca in litera Evangheliei, staruie in ele cu
incapatanare si se complace in ele. Ca si cand ar fi adevaruri dovedite si
irecuzabile. De fapt, prejudecatile sunt doar simulacre de judecati, sunt
travestirea in vesmintele adevarului a unor pasiuni preexistente oricarei
elaborari conceptuale. Spaime obscure, pofte si jinduri, complexe, dusmanii
irationale, aspiratii gaunoase, vanitati si orgolii, sperante desarte,
frustrari si invidii, salbatice gelozii, vinovatii ascunse, toate, ca intr-un
funest bal mascat, se costumeaza in adevaruri si, mult mai grav, se cred
adevaruri si vorbesc limba lor. O data instalate, prejudecatile tind, profitand
de un teren sau de o conjunctura prielnica, sa se inmulteasca. Si se inmultesc
din ele insele, invadeaza intregul cuprins al mintii si mereu mai multe minti.
Iar pe un set de prejudecati gata existent se cladesc altele si altele, tot mai
aberante. Unele, cele mai pernicioase, se incing si iau foc, transformandu-se
in fanatisme agresive. Nu scapa nimic de ele, de la prescriptiile de sanatate
pana la rasism, trecand prin cresterea copiilor, influenta zodiilor, latura
oculta a personalitatilor publice, rolul hotarator al conspiratiilor mondiale,
pericolul galben, sfarsitul lumii, firea femeilor, respectiv a barbatilor,
valoarea nutritiva a alimentelor si cea curativa a leacurilor,
caracteristicile, mai ales negative, ale altor neamuri, Eminescu martir si
luceafar, romanul verde, marile virtuti stramosesti, Superstitiile sunt si ele
prejudecati si ne sporesc spaimele si precautiile legitime cu atatea altele,
pur imaginare. Superstitiile, ideile, gata facute si devenite fixe, crezurile
stupide si contagioase, ura cu care ne alimenteazaatatea ideologii : sisteme de
minciuni asimilate ca adevaruri si devenite prejudecati. Ura dintre oameni si oameni
pentru ca nu cred in aceleasi nerozii, pentru ca prefera, fie si numai din
lene, sa nu gandeasca, punandu-se astfel intr-o relatie falsa cu ei insisi si
cu ceilalti. False si nocive, adesea primejdioase, cum primejdios poate fi doar
raul care, incuibat in noi si ratacindu-ne mintea, ne refuza adevarului.
In ierarhia
valorilor care fac posibila convietuirea umana, dreptatea, ca realitate si ca
notiune, este fundamentala. Libertatea insasi nu se poate institui intr-o lume
fara dreptate, adica fara un principiu coercitiv in raport cu disfunctiile si
cu excesele libertatii, care aduc daune corpului social si indivizilor care il
compun. Iar egalitatea, cand este sa aiba un sens, este egalitatea in fata
legii.
Dar, ca principiu coercitiv, ca o constrangere egalitara
impusa ansamblului social, dreptatea are un statut singular : ea este
consimtita si chiar reclamata de oameni ca sa poata trai impreuna in buna
randuiala, este un antidot impotriva a tot ce inseamna act arbitrar, impus prin
forta, este tocmai ingradirea arbitratului prin arbitraj legiferat si
institutionalizat. Istoria civilizatiei incepe cu aparitia in comunitatile
umane a legii, fie ea datina sau legiferare scrisa, si a instantelor care s-o
aplice si s-o impuna. Primii carmuitori erau investiti cu functia judiciara.
Din indepartatul trecut mai strabate pana la noi amintirea Codului lui
Hammurabi, rege al Babilonului din al XVIII-lea veac, de dinaintea erei noastre
; gravata pe o coloana de bazalt, o mai putem vedea si azi la Luvru. In memoria
omenirii, Solomon, fiul lui David, a ramas nu doar pentru ca a inaltat Templul
din Ierusalim, astazi spulberat, ci mai ales pentru felul in care stia sa
imparta dreptatea. Printre cei mai ilustri oameni ai lumii grecesti se numara
Licurg, legislatorul Spartei, si Solon, care a dat legi Atenei intr-un ceas de
cumpana al vremii, iar temeiul oricarui drept in istoria legislatiei europene a
fost dreptul roman, incununat in secolul al VI-lea d. Cr. de marele corpus de
legi al lui Iustinian. Intr-adevar, pentru ca o comunitate sa se poata bucura
de dreptate este nevoie, intai, de instituirea unor legi acceptate de cei mai
multi si, apoi, de instantele care impart dreptatea, cu drepturile si cu
indatoririle care decurg din ea, si care au capacitatea de a o impune,
executandu-si sentintele. Orice om nedreptatit trebuie sa gaseasca dreptate,
orice om care incalca legea trebuie pedepsit, oricine ar fi el. Dintre cele
trei puteri ale unui stat democratic, doua se afla in sfera dreptului : puterea
legislativa si cea judecatoreasca.
Lucrul acesta masoara insemnatatea dreptatii intr-o
societate bine randuita. Mai mult, ele trebuie sa fie radical independente de
puterea executiva, care ea insasi este supusa legii. Pentru ca dreptatea sa
domneasca intre noi se cade ca tot ce tine de puterea legislativa si de cea
judecatoreasca sa fie sustras oricarei influente sau presiuni care s-o abata de
la menirea ei. Omul legii trebuie sa fie nepartinitor si incoruptibil - si
pentru asta trebuie bine ales si bine rasplatit - si inamovibil, adica sa nu
poata fi mutat sau destituit dupa bunul plac al nimanui, nici macar al
ministrului de resort sau al sefului statului. Procedura judiciara trebuie sa
aiba in vedere numai statornicirea scrupuloasa a adevarului, cantarirea
faptelor si a circumstantelor si neabatuta aplicare a legii.
Nimic nu vadeste mai limpede si mai brutal reaua
functionare a unei societati decat fie instituirea unor legi nedrepte, fie
nerespectarea legilor bune sau atat de bune cat pot fi intr-un moment dat al
istoriei. Deci, pe de o parte, interese de grup politic sau economic pot duce
la promulgarea unor norme daunatoare corpului social in ansamblul lui. Pe de
alta, puterea poate influenta justitia in vederea lasarii nepedepsite a unor
abuzuri de tot felul, acte de coruptie, acte veroase, delapidari de anvergura,
exproprieri ilegale. Protejati de sus sau intre ei, autorii unor asemenea fapte
prospera, imbolnavind organismul social si asa bolnav. Pana cand domniei
bunului plac ii ia locul domnia dreptatii. Oricat ar dura acest proces, el
merita rabdarea noastra istorica.
*
Aproape ca nu exista subiect mai indelung dezbatut de
mintea umana decat acela al dreptatii. Nu e insa locul aici pentru un istoric
cat de sumar al problemei, dar mi se pare vrednic de pomenire faptul ca in anii
saptezeci ai acestui secol au aparut cateva carti fundamentale, care
sintetizeaza intreaga traditie, tin seama de greaua experienta a secolului si
propun solutii noi, cu o mare gravitate si elevatie intelectuala. Voi mentiona
cateva dintre aceste carti, in nadejdea ca, intr-un fel sau altul, vor patrunde
si in cultura teoretica de la noi. Nestiute sunt caile Domnului si lucrarea in
timp a mintilor omenesti. Iata : John Rawls, A Theory of Justice (Oxford,
1972), Robert Nozik, Anarchy, State and Utopia (New York, 1974), Michael
Oakeshott, On Human Conduct (Oxford, 1975) si F. A. Hayek, Law Legislation and
Liberty (1973-1979, publicata intr-un singur volum la Londra in 1982). Din cea
dintai imi voi lua ingaduinta unui scurt citat : "Dreptatea este cea
dintai virtute a institutiilor sociale, asa cum adevarul este al sistemelor de
gandire. O teorie, oricat de eleganta si de economica, trebuie respinsa sau
revizuita daca este neadevarata. De asemenea, niste legi sau niste institutii,
oricat de eficiente si de bine oranduite, trebuie reformate sau abolite daca
sunt nedrepte.
Fiecare persoana poseda o inviolabilitate intemeiata pe
dreptate, iar aceasta nu poate fi nesocotita nici macar in numele buneistari a
unei societati in ansamblul ei. Din acest motiv nedreptatea tagaduieste ideea
ca pierderea libertatii pentru unii este legitimata printr-un mai mare bine al
celorlalti. Dreptatea nu admite ca sacrificiile impuse catorva cantaresc mai
putin decat suma mai mare de avantaje de care se bucura multi. Prin urmare,
intr-o societate dreapta egalitatea drepturilor cetatenesti este considerata
garantata ; drepturile stabilite de justitie nu sunt supuse vreunei negocieri
politice sau calculului intereselor sociale [...] Fiind virtuti primare ale
activitatilor umane, adevarul si dreptatea nu admit compromisuri" (John
Rawls, A Theory of Justice, p. 3-4).
Adevarul este
unul singur. El nu se schimba. El cuprinde toate lucrurile care ating inima -
onoarea si mandria si mila si dreptatea si curajul si iubirea [...] si
dragostea de dreptate si de libertate. Ele, toate acestea, ating inima si
lucrurile de care se leaga inima, devin adevar, atat cat putem cunoaste noi
adevarul.Intelegi acum ? - Faulkner, Ursul
Dintre toate
relele care ni s-au facut, si atat de evident ni se mai fac inca, minciuna este
cel mai mare. Cel mai vatamator si cel mai blestemat, pentru ca din el deriva
toate celelalte. Ar merita sa facem candva o genealogie a negativului, aratand
cum minciuna se afla la obarsia fiecarui rau omenesc luat in parte. Pana si
cele sapte pacate capitale din doctrina crestina, trufia, zgarcenia,
desfanarea, pisma, lacomia, mania si lenea, sunt reductibile la o forma sau
alta a neadevarului fata de altii si fata de sine. Iar valoarea morala fundamentala
este adevarul. Si nu vom intreba, ca procuratorul Pilat, "Ce este adevarul
?", pentru ca de fapt stim prea bine cu totii, si stiu si aceia care, de-a
lungul istoriei sau inauntrul vietilor, si-au dat si isi dau atata osteneala
sa-l ascunda sau sa-l masluiasca si, mai mult, care s-au straduit mereu sa dea
minciuna lor drept adevar. Este mult inteles in vorba lui La Rochefoucauld
potrivit careia ipocrizia este un omagiu pe care viciul il aduce virtutii. Nu
este mai putin adevarat ca, oricat am sti ce este adevarul, se cere un oarecare
efort analitic pentru a-i deslusi determinarile. Nu voi zabovi asupra
adevarului stiintific sau filozofic, si in genere teoretic. Totusi se cuvine sa
ne amintim cata suferinta s-a indurat si chiar cat sange s-a varsat pentru afirmarea
lui in lume si cum biruinta unor idei respinse si detestate de ordinea
constituita a schimbat forme dupa forme de viata. Voi retine aici, din natura
acestui proces, doar un concept, acela al vointei de adevar. Sau, intr-o
formulare mai completa, vointa de a trai intru adevar. De a trai aratandu-te
drept ceea ce esti cu adevarat, nici mai mare, nici mai mic, nici mai bun, nici
mai rau. De a nu propune in locul tau o aparenta si o amagire. Falsul
existential otraveste fiinta umana. Iar cinstea este modul de manifestare a
adevarului in sfera actiunii. Asa cum minciuna sta la temelia oricarei forme de
ipocrizie, inselaciune, abuz de incredere, cabotinism, tradare, duplicitate,
impaunare, slugarnicie si a atator altora. Printre care nu putine se datoreaza
nu atat unei atitudini fata de altii cat unei rele raportari la sine : minciuna
de sine si ascunzisul de sine, fuga de adevarul despre sine, tot ceea ce
constituie cumplitul rau omenesc care este constiinta falsa. La temeiul bunei
raportari la adevar sta vointa de a spune adevarul, coincidenta dintre
declaratie si fapta sau gand. Cine are de crescut copii stie cat de greu e sa
le aduci pe calea aceasta pe aceste mici fiinte amorale si adesea mitomane. Iar
cand cresc intra in campul falsului social indeobste si nu in cea mai mica
masura in acela al minciunii institutionalizate. Trebuie deci invatati din
vreme ca ocultarea adevarului este indreptatita exclusiv in cateva cazuri si
ca, in rest, in tot marele rest, rostirea adevarului este o datorie absoluta. Cei
pe care ii crestem trebuie facuti sa inteleaga si, mai mult, sa-si asimileze si
sa traiasca adevarul ca in rostirea adevarului rezida valoarea lor ca oameni,
in vointa si in puterea lor de a spune adevarul si de a sta martori pentru el,
cu orice pret. Altfel, orice altceva ar izbuti sa faca in lume, pana la mariri,
vor avea rangul cel mai de jos in ierarhia morala a omenirii. Si nu-i va mai
crede nimeni nici cand vor spune adevarul, cuvantul lor nemaiavand trecere, ca
o moneda calpa. Si mai trebuie sa stie ca fiecare fals comis genereaza, in
cercuri tot mai largi, uratenia neincrederii si a suspiciunii intre oameni,
pana la raul istoric al falsului instituit ca norma de viata.
Toti simtim ca
avem de trait o vreme cand, din nu putine pricini, calomnia se gaseste in
largul ei, infloreste cu sporita vigoare, prinde in mrejele ei tot mai multi
oameni, tot mai multe realitati si nazuinte, pangareste si intineaza tot mai
generos. Mi s-a parut ca o incercare de a intelege mai bine telurile, metodele
si rezultatele ei ar putea aduce oarecare folos. Nu pentru ca intelegerea ar
duce la vreo indreptare sau vreo vindecare (acestea trebuie sa vina din alta
parte), ci pentru ca, intelegand mai limpede si mai adanc structura unei
manifestari a ticalosiei, ne asezam undeva deasupra ei, depasind stadiul
nemijlocit al indignarii si al maniei. Si poate, prin obiectivare, chiar si pe
acela al deznadejdii. A calomnia inseamna a spune despre cineva un neadevar,
stiind bine ca e un neadevar, din dorinta si cu scopul de a-l discredita.
Facand aceasta, calomniatorul se situeaza in ierarhia morala mai jos decat
denuntatorul, pentru ca acesta macar spune despre tine ceva adevarat si care,
privit cu alt ochi decat acela al instantei represive, poate fi chiar nobil. Calomniatorul
este cel care te denunta pentru ceea ce n-ai facut si nici nu te-ai gandit sa
faci. Turnatorul descopera, calomniatorul inventeaza. Dar, ca sa-si faca
inventia credibila, are nevoie de cateva mijloace. Intai, de un simulacru de
dovezi, pe care le nascoceste, producand documente false, construind un dosar
fictiv si masluit (sporit, de cate ori se poate, cu calomnii mai vechi, date
drept dovezi documentare). Apoi aceasta subspecie de ticalos are nevoie de un
spatiu de rezonanta. Uneori il gaseste deja existand, dat fiind ca, dintr-un
motiv ori altul, esti impopular, rau vazut de cei multi sau de cei putini,
potrivnic unei mentalitati sau unui curent de opinie, eligibil pentru rolul de
tap ispasitor. Cand acest spatiu lipseste, are grija sa-l creeze el, raspandind
discret zvonuri, facand insinuari prealabile, rastalmacind faptele sau
scopurile, atribuind intentii oculte, lasand sa se inteleaga ca ai afilieri
suspecte, ca ti-ai falsificat trecutul etc. Profitand de orice : de
conjunctura, de o eroare sau o ambiguitate de expresie, de cine stie ce
situatie in care ai avut nenorocul sa cazi. Fireste, totul cat mai tendentios
cu putinta si cat mai veninos. Intoxicarea opiniei este, nu o data, stadiul
care precede o executie capitala. Apoi calomniatorul are nevoie de o pozitie de
prestigiu si de oarecare sprijin de sus (cand nu este de-a dreptul incurajat),
de garantarea imunitatii, de complicitatea mediilor de informare. In sfarsit,
pentru a-si face cat mai credibila defaimarea, el trebuie sa se infatiseze ca
un om cel putin onorabil, daca nu chiar ca un mantuitor al tarii, in al carei
serviciu se pune in chipul cel mai curajos si mai dezinteresat si sub
inspiratia celor mai inalte idealuri. Calomniatorul trebuie sa se arate nu
drept ceea ce este el cu adevarat, ci drept un sacerdot al virtutilor civice.
Asadar, ca sa reuseasca, nu ajunge sa enunte un neadevar care ii dezonoreaza
victima, este obligat si sa se prezinte intr-o lumina falsa, cu semn schimbat.
Inchizand astfel cercul minciunii. Dar nu numai o persoana poate fi compromisa
prin calomnie, ci si o idee, un proiect social, un ideal. Iata de pilda ce se
intampla cu ideea de democratie si cu instituirea ei incipienta in fazele de
trecere de la un regim autoritar-represiv la unul liberalizat : toate elementele
conservatoare concura in compromiterea noii stari de lucruri, azvarlind pe
piata sarja dupa sarja de calomnii bine calculate. Si totodata profita de
stramtorarile inerente tranzitiei, adica se adreseaza unui corp social aflat in
suferinta reala, inculcandu-i o explicatie falsa a situatiei. Receptivitatea la
acest tip de discreditare provine din faptul ca relele trecute sunt uitate, iar
relele prezente nu sunt comparate cu ele, ci traite si gandite in sine, izolate
de binele de azi si rupte de orice perspectiva de mai bine. Calomnia opereaza
intr-o anume atmosfera prielnica ei si exploateaza suferintele si nevoile,
credulitatea si setea de senzational, incultura politica si economica, intetind
teama si izgonind speranta. Pe de alta parte, revenind la calomnie in general,
ea se poate folosi chiar de un adevar : scos din context, interpretat
tendentios, supus unui proces de intentie, un act real al tau, oricat de
inocent sau de pozitiv, poate fi infatisat ca o culpa. Mai grav : cel care te
vorbeste de rau este uneori chiar de buna-credinta. Intr-un fel. Prejudecati
inradacinate, lenea de a revizui pareri de mult facute, incompetenta
pretentioasa, putina ostilitate, provocata de nu importa ce fapta a ta, ajung
ca cineva sa te denigreze fara sa aiba deloc sentimentul ca greseste, poate
nici pe acela ca se razbuna. I-ai refuzat ceva ilegitim sau peste puterile
tale, i-ai trantit copilul la un examen, nu l-ai invitat la cununie, ai trecut
pe langa el pe strada si, neobservandu-l, nu l-ai salutat, gata, poti sa fii tu
Arhanghelul Mihail si tot se gaseste unul care sa spuna ca ti-ai vandut sabia
de foc la mezat si o mie care sa-l creada. Si apoi omul este inclinat sa-si
aline plictisul cu orice, dar mai ales cu vorbitul de rau. Calomnia prospera pe
veselul taram al barfei dulci si-al clevetirii. Cine colporteaza lucruri bune
despre tine n-are haz, cum n-a mai avut haz nici povestea cu nevasta sefului de
gara, cand s-a aflat ca presupusul ei insotitor galant ii este frate. Iar daca
iti ia cineva apararea i se spune: "las'ca stiu eu". Stie perfect ca
nu dintr-o farmacie ieseai, ci de la o amanta, ca te-ai imbogatit din specula,
ca nu esti chiar asa cum te arati, usa de altar, ca esti bastard, vandut
stapanirii, ca propovaduiesti idei periculoase, ca te duci la biserica doar
asa, de ochii lumii, ca oi fi tu specialist, dar ultima ta carte e plina de
greseli (zice un ignorant), ca-ti bati nevasta. Ca esti tot ce nu esti.
Calomnia se intemeiaza pe doua postulate. Unuia i s-a dat expresie in secolul
al XVIII-lea francez : Calomniati, calomniati, tot ramane ceva, celalalt e
aproape universal : Nu iese fum fara foc. Ce decurge de aici este cumplit. Nu
exista nici macar o profilaxie impotriva calomniei, oricat ti-ar fi de curata
viata si oricat de bun ai fi. Calomnia este una dintre armele cele mai perverse
si mai periculoase nascocite de oameni, una dintre cele mai puternice toxine
ale corpului social. Disproportia dintre facilitatea propagarii si acreditarii
calomniei si capacitatea ta de a te apara este enorma : aproape nimeni nu
ancheteaza veracitatea defaimarii, iar daca protestezi, nu exista nici o
instanta decisiva, nici macar in justitie, tot ramane ceva. E ca un foc pe care
il stingi aici si rabufneste in alta parte. Si te pune intr-o situatie
imposibila. Intai, pentru ca, dupa ce ai fost injosit prin calomnie, te afli si
mai injosit daca ripostezi. Sau chiar te umpli de ridicol. Al doilea, pentru ca
tot nu te crede nimeni pe deplin : nu iese fum fara foc. Al treilea pentru ca
orice dezmintire risca sa risipeasca un neadevar picant, in favoarea unui
adevar plicticos. Si iata-te victima hulei biruitoare, compromis, cu onoarea
patata, cu reputatia terfelita, poate pe veci, neputand spera nici macar intr-o
reabilitare postuma. De ce te zbati, de ce nisipul ucigas al calomniei te
inghite mai adanc. Astazi, la noi : Codrul Vlasiei, nu doar al jafului, ci si
al defaimarii. Ai zice ca, prin abuz, aceasta arma blestemata se toceste. Insa
e mai mult pe dos si, pana la urma, toata lumea se trezeste in noroi,
compromiterea devine unanima, intr-o devalmasie de oameni cinstiti si de
ticalosi. Intr-adevar, daca, in iuresul acesta, sunt dati in vileag si ticalosi
adevarati, netrebnici sadea, oameni care chiar au savarsit ce se spune ca au
savarsit, o data cu ei se scufunda, prihanita, si cinstea. Iar cei rai isi vad
de drumul lor, fara sa fi pierdut o onoare pe care n-o aveau. Si ai mai zice ca
exista un mijloc lesnicios de a-i identifica pe calomniatori : defaimatorii de
azi sunt laudatorii de ieri, autorii de omagii si de proslaviri, apologetii,
turiferarii. Cum mint acum de rau, minteau atunci de bine despre cel
atotputernic, lingusindu-l cu vorbe mestesugite si frumoase, ca sa le fie bine
lor.
Insa duhul obstii nu-si face socoteala asta. Si, in
sfarsit, te-ai intreba : cum de-i rabda pamantul. Insa pamantul, saracul, rabda
orice. Iar cand sa te odihnesti in el, pe mormantul tau huzureste palamida
calomniei.
Intreaga
realitate cosmica este guvernata de un principiu de diferentiere si de
diversificare. Dintr-un numar fundamental de elemente constante universul
nazuieste mereu sa produca combinatii din ce in ce mai distincte in
complexitatea lor, din ce in ce mai specifice, pana la unicitatea irepetabila a
individului. Iar fiecare entitate tinde sa-si mentina specificitatea si sa se
afirme pe sine ca atare. Ceea ce, in chip inerent, duce la tensiuni si
conflicte, benefice pana la un punct si chiar principiu dinamic al oricarei
realitati. Numai ca in cazul realitatii omenesti exista primejdia unei
patologii a diversitatii. Iar numele ei este intoleranta.
Fiecare entitate distincta, tinzand, cum am spus, sa
dainuie ca atare, poate fi inclinata ca, in loc sa coexiste cu altele, ramanand
ea insasi sau chiar imbogatindu-se din celelalte, sa urmareasca tagaduirea
dreptului la existenta al Celuilalt, resimtit nu doar ca strain, ci chiar ca
dusman, numai pentru ca este altfel. Si atunci, in locul sanatoasei concurente
in directia aceluiasi tel si in locul unei firesti coexistente si conlucrari se
instituie multimilenarul razboi al tuturor impotriva tuturor, bellum omnium
contra omnes, care, potrivit Leviathanului lui Hobbes, este starea
caracteristica a omenirii in stadiul ei primitiv. Stadiu primitiv despre care
putem lua cunostinta consultand istoria omenirii din stravechime pana la ultima
stire din ziarul de azi. Sa ne gandim la ura ucigasa dintre rase si ginti,
dintre clase si crezuri, la tot ce ne-a insangerat trecutul si ne insangereaza
prezentul, la razboaiele "sfinte" si la persecutiile religioase, cu
fundamentalisme, cu macelurile si cu rugurile lor, la atatea uri de rasa care
au dezonorat omenescul cu urgia pogromurilor si cu infernul camerelor de gazare,
la prigoanele de clasa, cu gulagurile lor si cu exterminarile in masa, la
atatea si atatea genociduri care mai bantuie planeta si astazi. Iar cele mai
sinistre dintre ele sunt mai recente decat tot ce au scris despre toleranta
Montaigne, Locke, Spinoza, Voltaire, Kant si destui altii, pana la Declaratia
drepturilor omului, urmata nemijlocit de ororile ghilotinei. Pentru aceia
dintre noi care considera ca toleranta este o inalta valoare morala e bine sa
spunem raspicat ca toleranta nu inseamna nepasare condescendenta fata de
parerea sau de fapta altora, rabdate asa intr-o doara, ca fiind lipsite de
importanta. Si nu inseamna, pe de alta parte, iresponsabilitatea de a-i ierta
pe cei vinovati in fata dreptatii si a legii. Ea inseamna, in lumina adevarului
evident, ca nimeni nu isi poate aroga proprietatea intregului adevar si a
intregului bine. Ea inseamna intelegere, ingaduinta si respect fata de cel care
se deosebeste de tine, fata de credintele, de traditiile si de limba lui, fata
de drepturile si de indreptatirile lui. Inseamna nu dorinta de a exclude, ci de
a insuma, nu de a stirbi ceva din intregul lumii, ci de a lasa sa sporeasca
umanul dupa legea cosmica a diversitatii. Si mai este bine sa amintim ca, intru
afirmarea crezului, se cade sa folosesti mijloace de convingere intemeiate pe
fapte verificate si pe argumente rationale, nu pe constrangere, calomnie sau
violenta. Spune Caragiale greu tolerat de unii, sub cuvant ca ne-ar fi hulit
neamul : "Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rau, nici unul nu-i
mai inteligent sau mai prost. Unul e mai asa, altul mai altminterea, dar, la
urma urmelor, toti sunt la fel. Zi-le oameni si da-le pace". Pentru ca,
dincolo de toate diversitatile, suntem cuprinsi intr-o singura umanitate si, ca
oameni, avem aceleasi drepturi, indiferent de cadrul institutional in care
rase, neamuri si clase distincte au fost aduse de istorie sa locuiasca
laolalta, si putem trai impreuna fara vrajbe zadarnice, facand lumea mai bogata
si mai frumoasa prin insasi frumusetea si bogatia diversitatii. Iar cand se
ivesc interese potrivnice, hotarasca legile drepte si cu dreptate puse in
fapta.
Politetea sau
cuviinta tine de respectul a priori acordat semenilor nostri si omului in
general, ca fiinta ipotetic respectabila, si este compatibil cu o raceala a
sentimentelor sau mai exact cu o neutralitate a lor. In orice comunitate
politetea se statorniceste in virtutea unui cod nescris, a carui nerespectare
duce, intr-o lume cu vechi traditii de politete, la excluderea din anumite
spatii sociale. Dar codul nu ramane doar exterior, ceva de respectat de teama
unei marginalizari. El se interiorizeaza cu vremea si devine comportament
firesc, liber de orice constrangere, spontan si fara alternativa.
Blandetea este altceva : ea tine de puterea noastra de
iubire (in sensul de agápe sau caritas) si este una din manifestarile ei, cum
spune deslusit Sfantul Pavel. Am putea crede ca este o insusire innascuta si
desigur sunt oameni inzestrati de fire cu mai multa blandete decat altii. Dar
blandetea se poate si cultiva, exista inspre ea cai pe care daca vrei, le poti
strabate sau poti fi ajutat sa le strabati. Trebuie insa din capul locului sa
ne ferim de o gresita intelegere : blandetea nu are nimic de-a face cu
slabiciunea, cu lipsa de fermitate, cu toleranta vinovata sau cu nepasarea.
Numai ca rigoarea morala e departe de a fi totuna cu rigorismul moral sau cu
incruntarea justitiara. De fapt, blandetea este inclinarea, fireasca la unii,
dobandita la altii, de a evita violenta. Atat cat este posibil si legitim. Dar
nu ajunge atat : e nevoie de o unda de caldura, de un anume fel de a privi si
de a zambi, de cunoasterea acelui limbaj care este doar al blandetii, acela
care iti permite si sa dojenesti cu blandete. Si mai este nevoie de ceva
esential, care tine de buna intelegere a lucrurilor omenesti: nu toti suntem la
fel si exista o categorie de particularitati ale fiecarui individ care nu au a
cadea sub incidenta nici unei cenzuri sau interdictii, cu atat mai putin sub
aceea a unui alt ins, care traieste cu amagirea ca numai particularitatile lui
sunt licite si tolerabile, ba chiar ca ele fac legea unei convietuiri. Omul
bland este deci tolerant cu tot ceea ce nu poate fi obiect de intoleranta decat
pentru oamenii inchisi in sinele lor, exclusivisti si autoritari. Pentru omul
bland chiar unele mici scaderi sau manii sau obsesii mai mult sau mai putin
copilaresti, unele deprinderi pot destepta nu violenta reprobativa si
represiva, ci o indulgenta si o intelegere asociate cu duiosie si cu umor, cu
sentimentul slabiciunilor noastre, ale tuturor, privite cu blandete de ochii
divini. In Evanghelia dupa Matei (5,5), a treia fericire suna astfel :
"Fericiti cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul", nu spre folosul
lor, ca stapanitori, ci ca trimisi ai Domnului, ca legislatori ai pacii si ai
indurarii, asa cum spune scrisoarea lui Iacob, (3,17-18) : "Rodul
dreptatii este semanat in pace pentru cei ce aduc pace in lume", imediat
dupa ce arata ca "Intelepciunea care vine din inalt este intai de toate
curata, apoi iubitoare de pace, blanda, lesne de induplecat, plina de mila si
de roade bune, fara partinire si fara fatarnicie". Da, blandetea adevarata
nu e un simulacru, nu este mierosenie si zambet calp si autorul Primei scrisori
a lui Petru (3,4) stia bine aceasta : "Podoaba voastra sa nu fie cea din
afara, ci aceea ascunsa in adancul inimii omului, in incoruptibilitatea
blandetii si linistii duhului sau". Sa nu se creada ca duhul zavistiei
lipsea din comunitatile crestine primitive. Altfel de ce ar scrie Sfantul Pavel
celor din Efes (4, 1-2), sau, mai degraba tuturor bisericilor din Asia Mica, ca
un fel de enciclica, redactata in timp ce era intemnitat la Roma, prin 61-63 :
"Va sfatuiesc... sa va purtati... cu toata smerenia si blandetea, cu
indelunga rabdare ; ingaduiti-va unii pe altii cu dragoste... sa nu apuna
soarele peste mania voastra". Probabil ca era vorba de o concordie
precara, instabila, ca multe altele. Ca multe dintre cele pe care le traim noi,
fiecare in cercul nostru stramt, unde ne petrecem vietile. Iar oamenii, cand se
asociaza, tin seama de doua-trei criterii, cel mult, dar arareori prevad cata
buna intelegere va dainui intre ei. Apar cu vremea (si nu ma gandesc numai la
familii) diferente de temperament, de abitudini, de idei, de stil. Diferente
care devin diferende, daca nu mai rau. Unele sunt ireconciliabile si urmeaza
despartirea. Unele, tot ireconciliabile, nu sunt urmate de nici o despartire,
dar nici de vointa de a depasi cumva chiar ceea ce pare iremediabil, de dragul
pacii, de dragul a ceea ce mai ramane intre noi, oricat de vulnerabil. O buna
analiza rationala a starilor de lucruri, un sever examen de constiinta, o
incercare de a intelege pe dinauntru pe celalalt sau pe ceilalti, resemnarea la
ceea ce suntem cu totii, nici unul desavarsit, un dram de ingaduinta si de
iertare, multa delicatete, putere de a alege din toate imprejurarile si din
toti oamenii partea cea buna, care intotdeauna exista, respectarea si
incurajarea oricarei dorinte de indreptare, desistarea de la tendinta de a face
din bunul tau plac legea tuturor si, de ce nu, compromisul inteligent si
generos, toate acestea pot face minuni. Dar pentru asta este nevoie de
predispozitia de a nu recurge la violenta : este nevoie de blandete. Este deci
nevoie de o anumita calitate a sufletului, mai degraba innascuta, cum spuneam,
dar putand fi si cultivata, dobandita ca disciplina interioara, sub puterea
meditatiei la cele omenesti, a lecturilor, a exemplelor bune sau rele. Astfel
ca se cunosc cazuri de oameni care au devenit blanzi din neblanzi ce erau. Ceva
a coborat asupra lor ca un har. Iar harul cel mai mantuitor care a coborat
asupra lor este blandetea fata de cei slabi si neaparati si nestiutori. Nu e
vorba numai de mila, ci de indurare delicata si tandra. A fi rau cu copiii
nestiutori si care vin spre tine cu incredere, a fi grosolan cu batranii
napaditi de neputinte, cu cei slabi de minte, cu cei speriati, cu umilii si
umilitii pamantului rataciti in Babilon, a raspunde vorbei gentile si
zambetului cu incruntare si intrebarii sfioase cu sudalma, a inghionti pe cel
istovit sa mearga mai departe, a lovi cu cizma pe cel cazut, toate acestea si
altele ca acestea cate se petrec la antipodul blandetii ne invata mai bine
decat orice ce este blandetea. Si daca o echivalam cu dragostea de care vorbeste
Sfantul Pavel trebuie sa repetam dupa el : "iar acum raman credinta,
speranta, dragostea, acestea trei : dar, dintre toate, cea mai mare e
dragostea" (I Corinteni, 13,13). Contrariul ei l-am vazut operand in lume
- si mirosea a infern. Infernul nu ca looc de pedeapsa : infernul ca
virtualitate perpetua a naturii omenesti. Din pacate cazurile cele mai
frecvente de relatii intre oameni, fie in sfera privata fie in cea publica, se
desfasoara sub semnul irascibilitatii si violentei. Nu ma refer la conflicte grave
si nimicitoare, la extreme brutalitati, la bellum omnium contra omnes. Ma refer
la violenta marunta si cronica, la cate vorbe grele sau muscatoare schimbam
intre noi, insulte, injurii, calomnii, imprecatii, blesteme. Pentru pricini
marunte, si care in cele mai multe cazuri revin in fiecare zi, umpland cu
zgomotul lor zadarnic si strident anii si vietile noastre. Dumnezeule mare, cat
de mult si cat de prosteste ne putem certa si tot certa, si pentru ce ? Iar
unii dintre noi chiar ne iubim, si tot ne certam, pentru te miri ce, sau pentru
nazariri sau din simpla obtuza incapatanare. Dar nu vreau sa merg prea departe
cu astfel de ganduri : sunt la indemana oricui. Si, fireste, degeaba.
M-as intoarce cu mai multa placere, chiar cu bucurie, la
o pilda de blandete, aceea a imparatului Marcus Aurelius (161-180), care a avut
parte de vremuri grele, care a petrecut multi ani ai vietii sale pe front, in
conditii aspre. Voi insira cateva dintre gandurile lui, dar nu inainte de a-l
asigura pe cititor ca Marcus, fiind timp de douazeci de ani autocrator al
lumii, nu s-a purtat niciodata altfel decat gandea ca e bine si spunea ca e
bine. Credea, gresind, ca blandetea este irezistibila, dar cu acest prilej ne
aminteste in ce masura adevarata blandete izvoraste din adanc, nu este
niciodata o poza, o masca, un zambet mieros si fals. Vorbele ei sunt delicate,
fara ostentatie de indulgenta, fara grosolane aluzii personale, fara ironii
ascunse, sunt rostite cu tandrete si nu cu amaraciune, cu tact si fara a vorbi
de sus, cu un ton magistral (XI,18). Imparatul diserteaza aici despre un caz
extrem de blandete, acela cand cineva a gresit sau ne-a gresit cu ceva si fata
de care reactia obisnuita este mania si efectele ei. Iar in aceasta privinta
merge destul de departe : data fiind existenta necesara in univers a tuturor
claselor de oameni ticalosi. "Este posibil ca in univers sa nu existe
oameni nerusinati ? Nu, nu este cu putinta", (IX, 42), trage concluzia ca
acest lucru trebuie sa-ti inspire, ca un antidot, blandete fata de un nerusinat
sau altul cu care se intampla sa ai de a face. Dar si in asemenea cazuri e
prudent, isi face scrupule.
"Daca a gresit, acolo e raul ; dar poate n-a
gresit" (IX,38). Pare o predicatie abstracta, dar textul are nuante si
subtilitati care dovedesc o rafinata constiinta morala : "Daca se afla in
greseala, arata-i cu blandete intrucat a gresit ; iar daca nu reuseste
socoteste-te pe tine vinovat ; sau nici macar pe tine" (X, 4). Stia insa
bine ca blandetea nu este o ingaduinta vinovata si nici o forma de slabiciune :
i-a asociat intotdeauna seriozitatea, fermitatea, spiritul de adevar si de
dreptate (III,12 ; VI 47). Dimpotriva, socotea ca slabiciunea rezida tocmai in
a deroga de la blandete, in a te lasa cuprins de manie sau chiar a te da, din
teama, batut (XI, 9). Am insistat, poate excesiv, asupra cazului lui Marcus
tocmai pentru ca la el se vede, din toate marturiile, ca la bunatatea si
blandetea lui innascute se adauga o autodisciplina intemeiata pe principii si
pe exemple. Dar trebuie sa ne ferim de o lectura naiva a Meditatiilor sale sau,
cum le-am mai putea spune, Ganduri catre sine insusi : imparatului nu i-a fost
intotdeauna usor. Un cititor atent, mai ales al originalului grec, cu toate
nuantele sale, simte asta nu arareori. Altfel de ce ar fi scris Marcus
sfasietorul text din IX, 3: "Daca este ceva care sa te traga inapoi si sa
te retina in viata aceasta, ar fi sa poti trai cu cei care au aceleasi credinte
cu tine. Dar vezi si tu ca lucrurile nu stau asa, ce grea si lunga povara este
reaua imbinare a vietilor. Si iti vine sa spui : "Vino mai repede, moarte,
ca nu cumva pana si eu sa uit de mine"". Si moartea a venit la timp,
nu ca sa-l impiedice de a mai fi el insusi, ci ca sa-l elibereze. Daca un
singur om, intr-o singura imprejurare a vietii, ar gasi in el, in amintirea
imparatului Marcus, resurse de adevarata si adanca blandete, cele scrise mai
sus nu vor fi fost cu totul zadarnice.
Exista virtuti
mai stralucite decat rabdarea si totusi voi sustine aici ca ea trebuie numarata
printre cele mai inalte. Si stiu si de ce n-a dobandit rang de noblete : pentru
ca ea nu incununeaza fruntile marilor protagonisti ai istoriei, ale
capeteniilor si ale eroilor, de ea au avut nevoie cei ce-au trebuit sa rabde,
sa indure istoria, asupritii si obiditii ei. Rabdarea este o virtute pasiva, ea
este de fapt forma pasiva a curajului, rezistenta in timp la raul din lume.
Dar, asa cum este, rabdarea poate fi temeiul unei biruinte. Pentru ca "a
rabda" nu inseamna simplul fapt de a tolera ceva neprielnic sau dusmanos
fiintei tale, a te supune fara sa cracnesti unei vointe din afara ta. Inseamna
sa ai taria de a indura, darzenia de a ramane intreg, stapan pe tine, nealterat
si neinfrant. Sa rabzi si sa taci cum tace si rabda pamantul, dar nu la
nesfarsit. Rabdarea implica un termen final si totodata speranta ca vei ajunge
acolo : gandul ca trebuie sa astepti doar pana vine ceasul cel bun, ceasul cand
raul va trece de la sine, istovit sau indepartat de alte puteri ale lumii, de
alte imprejurari ale ei. Sau cand tu insuti iti vei fi strans destule puteri,
si destula obida, pentru a izbuti sa scapi de ceea ce destul ai rabdat. Ziua
cand poti sa spui : "Am rabdat indeajuns". Este ceasul cand vei fi
biruit si greaua incercare a rabdarii si raul pe care l-ai avut de indurat.
Rabdand, trebuie sa stii cat sa rabzi : o rabdare infinita e sinonima cu
negarea de sine *.
* Exista totusi si tipul de erou etic care rabda din greu
pana la capat, si rabda fara nadejde si fara sa se tanguiasca, uneori
neverosimil de senin. Cu o resemnare pe care o deduce lucid din natura faptelor
si care nu e difetism, ci, dimpotriva, singura biruinta pe care soarta i-o mai
poate concede.
Dar mai exista un fel de rabdare. Asa cum pentru fiecare
fapta exista un moment prielnic, un bun prilej pentru izbanda (ceea ce grecii
numeau kairós), tot asa procesele care se desfasoara in lume au nevoie de un
timp anume, de durata fireasca a implinirii lor. Si nu e vorba numai de
procesele naturale, de coacerea holdelor si de parguirea poamelor, de inaltarea
padurilor, de cele pe care rabdarea taraneasca le stie si le adasta. E vorba si
de rastimpul necesar ducerii la bun sfarsit a proiectelor si a infaptuirilor
noastre, cresterea copiilor, inaltarea lacaselor, dobandirea invataturii,
urcarea in ranguri, surparea celor rai, strabaterea vechilor mari. Sunt acestea
si altele ca ele lucruri care cer timp indelungat si in care uneori progresul
nu e mai vadit decat miscarea acelor unui ceasornic. Rabdarea de a le face bine
si pana la capat cere de la noi o buna cunoastere a proceselor in cauza,
capacitatea de a calcula pe termen lung incredere in indepartata izbanda,
discernamantul de a nu confunda incetineala cu starea pe loc, mersul cu pas
linistit si ferm catre un soroc nici timpuriu si nici zabavnic. Rabdare are
cine stie sa astepte. Insa nu doar asa, in pustiu, ci stiind ce anume si in ce
fel si cand. Altfel rabdarea ramane o simpla insotire a trecerii timpului vid.
Este rabdarea zadarnica si i se mai spune rabdare prosteasca. Nimic nu pune mai
bine in lumina virtutea rabdarii decat o privire asupra contrariului ei :
nerabdarea. Cand nerabdarea impinge la fapta ea devine pagubitoare : precipita
si forteaza lucrurile, le face in pripa si de mantuiala, intr-un ritm
nepotrivit naturii lor sau inainte de vreme, se cheltuieste febril in clipa.
Omul rabdator are un suflet adanc si puternic, cel lipsit de rabdare este
superficial si fara forta interioara. Cand n-are incotro si e silit sa astepte
sa vina ceasul, sa-i vina randul, sa-i vina stirea, este cuprins de o nervozitate
sterila, de o trepidatie interioara care il macina, ii lungeste timpul
psihologic si il epuizeaza in zadar. Dar sunt si imprejurari in care el devine
o pacoste pentru altii. Conversatia si in genere comunicarea cu asemenea oameni
e aproape imposibila, nu suporta sa astepte sa-ti ispravesti vorba, ti-o taie,
te intrerup tot timpul, abia ascultandu-te, ei intreaba, ei raspund. Dar nu
numai cu spusa ta nu au rabdare, ci si cu tot ce faci, cu tot ce face altul
decat ei. Totul li se pare prea incet, nu dintr-o graba legitima, ci din pura
impacienta. Oamenii acestia par a trai mereu in iminenta unei catastrofe. Si se
consuma inutil, chinuindu-i si pe altii. Rabdarea se dobandeste in timp. In
timpul trecerii veacurilor si a generatiilor, cu ritmul lor netulburat, cum o
dobandesc taranii, care sunt in stare sa astepte oricat, pentru ca au asteptat
mereu, din tata-n fiu. Sau in timpul unei vieti, invatand sa astepti vremea.
Dovada, extrema nerabdare a copiilor, care vor sa obtina pe loc tot ce doresc,
ca intr-un basm. La ei e lucru firesc, dar la omul zilelor noastre, la omul
modern cum se zice, nerabdarea a luat proportii aproape patologice, de parca ar
fi un copil intarziat. Mult bine ne-ar face sa ne dezmeticim din nerabdare. De
ce atata graba ? Exista o miscare in lume pentru protejarea mediului natural.
Ar trebui sa ne gandim si la una care sa protejeze timpul de funesta noastra
pripa si precipitare. Timpul viu are legile lui, cine le incalca strica buna
randuiala a lumii si se instraineaza pe sine de ea.
O vreme a
stapanit printre oameni doar forta, iar legea era bunul plac al celui mai tare.
Apoi au aparut, in cele mai felurite forme, instanta de arbitraj intre partile
aflate in litigiu, cineva care sa imparta dreptatea si o seama de reguli ale
dreptatii care au devenit, in trecerea vremii, legi. Al treilea regn ar fi sa
fie acela al iubirii. Dar daca acesta nu va veni niciodata, putem spera macar
ca in intregul comunitatii umane, intre oameni si intre neamuri, va domni
candva increderea. Iar pana la mai larga si ipotetica ei raspandire ar fi de
dorit ca increderea sa-si puna pecetea pe relatiile dintre grupuri fie cat de
mici de oameni.
Intr-adevar, dincolo de criteriile de numar si de
cantitate, binele din lume se hraneste dintr-un soi de exemplaritate inefabila
si intrinseca a actelor benefice, prielnice unei inaltari pe scara demnitatii
umane si totodata inlesnirii purificarii legaturilor pragmatice dintre noi. Cum
sa o definim ? Pare sa fie o predispozitie a cuiva de a crede in buna-vointa si
buna-credinta a semenului sau si de a nu se indoi de manifestarea lor
constanta. In aceasta formulare foarte generala intra tot felul de lucruri, de
la a te increde in punctualitatea cuiva pana la aceea de a-i incredinta avutul
sau pe copiii tai, de a-i da o misiune importanta si dificila, de a-l face
depozitarul unui secret important. Iar cel investit cu incredere este propriul
sau garant, prin simpla angajare verbala sau nici macar atat. Sunt oameni al
caror trecut este in intregimea lui o garantie si al caror devotament, adesea
dovedit sau dovedit doar intr-o imprejurare exceptionala, este mai presus de
orice indoiala. Sunt oamenii pe care englezii ii numesc reliable, adica
vrednici de incredere, facand mare caz de aceasta calitate. Pe de alta parte exista
oameni pe care ii castiga insasi increderea pe care le-o arati. De unde,
invers, reflectia lui La Rochefoucauld: "Neincrederea noastra
indreptateste inselatoria celuilalt".
Tradarea increderii cuiva in noi este o vina foarte
grava, atat in sine cat si pentru ca cel inselat in increderea lui isi poate
pierde in general, increderea in oameni, ferindu-se chiar de cei cu adevarat
vrednici de incredere. Este un fel de a-l mutila moralmente, de a-l determina
sa faca parte din tipul neincrezatorului, al banuitorului, al suspiciosului,
care este asa de felul sau, adesea pentru ca se stie pe sine insusi capabil de
tradarea oricarei increderi, uneori pentru un interes disproportionat de
marunt. Neincrederea, innascuta sau dobandita, este o infirmitate a sufletului
care ne priveaza nu numai de foloasele increderii, ci si de bucuria increderii
si de nobletea ei. De aici gandul radical al aceluiasi La Rochefoucauld ca
"Este mai rusinos sa n-ai incredere in prietenii tai decat sa fii inselat
de ei". Si nu numai in prietenii tai. Omul inzestrat cu nobletea inimii
isi acorda increderea a priori, pana la proba contrara. Este la fel de meschin
sa fii zgarcit cu increderea ta, ca si cu banii tai. Dupa cum meschin este si
omul care nu e in stare sa primeasca cu incredere binele pe care vrei sa i-l
faci, cel care nu crede in bunele intentii si in buna-credinta a nimanui si se
intreaba, in fata unui act generos si dezinteresat: "Oare ce-o fi
urmarind, oare ce-o vrea de la mine". Toata lumea il inseala, toata lumea
il minte, toti sunt niste prefacuti. Evident, increderea contine, in principiu,
o doza de risc, riscul de a-ti plasa gresit increderea cata vreme exista
fatarnicia, care este o momeala, o simulare a virtutii in vederea unui folos pe
care nu l-ai dobandi altfel. Pentru a-l mai cita inca o data pe La
Rochefoucauld, care stia atat de multe despre partea nevazuta, si neagra, a
albelor noastre virtuti, ne vom aminti cu ajutorul sau ca nu la putini oameni
"sinceritatea nu este decat o fina disimulare, menita sa atraga increderea
celorlalti". Poate sa para ciudat, dar acest fel deliberat de a castiga,
prin inselaciune, increderea altora mi se pare mai salubru decat cazul celor
care inspira pe drept cuvant incredere si sunt hotarati sa n-o tradeze, dar
care apoi, din slabiciune sau lacomie, cad prada unei ispite si, tradand pe cei
care au avut incredere in ei, se tradeaza pe ei insisi. Pe ei si principiul
moral.
Si apoi nu e vorba aici numai de moralitate si de
principiul ei. Inselarea increderii noastre raneste in noi ceva in acelasi timp
foarte adanc si foarte delicat. Ea doare de fiecare data ca o iubire tradata si
adeseori ne pasa mai putin de neajunsurile decurgand din nerespectarea
increderii pe care am acordat-o cuiva decat de pierderea unui om in care aveam
incredere pentru ca ne era drag si nu invers. Daca lucrurile ar sta altfel,
atunci ar trebui sa iubim bancile elvetiene. Nici macar pe un slujitor al
nostru de incredere nu il avem la inima doar pentru cinstea sau devotamentul
lui fata de noi, ci pentru ca, in intregul lui, chiar cu eventualele lui
metehne, este omul care este. Intr-o lume in care ar domni increderea,
majoritatea institutiilor actuale, devenite inutile, ar disparea.
Iar regnul iubirii ar fi cu mult mai aproape. Dar acestea
sunt himere. Mai sigur sunt de faptul ca, daca as mai avea de trait inca o data
viata pe care am trait-o deja, as acorda unui prieten increderea mea absoluta
si, pastrandu-i-o mereu, l-as lasa sa mi-o tradeze de atatea ori pana cand m-ar
iubi. Si, impreuna cu mine, pe sine, iertandu-se in numele meu.
E curios cat de
putina atentie s-a dat, in instanta teoretica, acestei stari a sufletului. Si
totusi dezamagirile sunt ceva aproape curent, sunt pline de dezamagiri vietile
noastre. Dezamagirea este inselarea increderii sau sperantei. In contextul
dezamagirii increderea si speranta pe care am investit-o in cineva sau in ceva
se dovedesc amagiri, iluzii, pareri si asteptari desarte. Iar in locul lor
ramane nu doar regretul ca ceva nu s-a implinit, ci si ca ne-am putut amagi sau
lasa amagiti. Nu toate dezamagirile sunt de acelasi fel. Sunt unele legitime :
in momentul cand ne-am investit increderea si speranta, toate aparentele erau
in favoarea noastra, intre asteptare si viitoarea ei implinire nu parea sa
existe nici o disproportie, eram cu totul indreptatiti la un grad mare de
certitudine. Ca sa survina dezamagirea nu sunt de conceput decat trei cauze :
1. mistificarea : datele oferite sperantei noastre erau false, dar ni se
prezentau, convingator, ca adevarate ; 2. realitatea in care ne-am investit
speranta, pozitiva la data aceea, s-a alterat pe parcurs ; 3. ceva din
ansamblul realitatii s-a schimbat radical, s-a petrecut ceva imprevizibil, o
rasturnare de situatii, o trauma, o catastrofa. In nici una dintre aceste trei
situatii posibile nu se poate reprosa nimic investitiei noastre de incredere
trecute pe care viitorul a dezmintit-o. Nici macar in prima, pentru ca exista
in lume mistificari perfecte, aparente cuceritoare. Taria Sfantului Antoniu nu
este aceea de a fi rezistat celor mai ispititoare aparente, ci celor mai
verosimile dintre ele.
Dar de unele dintre dezamagirile noastre nu suntem
vinovati decat noi insine. In unele cazuri, pentru ca am suprainvestit
speranta, am supraapreciat abuziv o realitate, am supralicitat-o, orbiti de
intensitatea propriei noastre dorinte. De fapt nu orbiti, ci prada unui miraj,
ca acela suscitat de setea extrema. Astfel, sunt cuprinsi de dezamagire toti
cei care judeca dupa un singur criteriu sau dupa aparente, fara sa tina seama
de complexitatea realitatii. O buna parte din dezamagirea din lume provine din
nechibzuinta, pripa sau superficialitate. Tot asa patesc constructorii de
himere, toti cei care aspira la ceva ticluit din materia propriilor lor dorinte
si visari. Si la care vor sa ajunga fara efort, ca intr-un vis fericit.
Intr-adevar, adesea dam numele de dezamagire propriei noastre neputinte de a ne
stradui si implini ceva. De aici vine raul si de aici, in asemenea cazuri, o
dezamagire nejustificata. Si nu vine din prea des invocata disproportie
inerenta dintre orice aspiratii si orice realizare. Omul sanatos la suflet stie
sa se bucure de orice implinire a sa, nu o masoara, deceptionat, cu nemasura
viselor sale. Una dintre cele mai dureroase dezamagiri, dezamagirea de sine,
este totodata si cea mai ilegitima. Un om este dator, inainte de a se avanta in
proiecte si aspiratii, sa-si cunoasca bine inzestrarile si aptitudinile, sa
stie la ce e bun, cat il tin puterile, in ce exacta masura poate fi acceptat de
ceilalti : sa invete rapid din primele esecuri si sa nu se lase amagit de
primele sale succese. Sa nu fie inchipuit, adica sa nu-si inchipuie ca este
ceea ce nici nu este, nici nu poate fi candva. Si sa se accepte cu seninatate
si cu detasare, asa cum l-a lasat Dumnezeu, dar nu resemnandu-se, pasiv, ci
facand ce ii sta in putinta sa scoata cat mai mult din ceea ce este cu
adevarat. Sa fie om la locul sau, o calitate putin glorioasa si putin admirata,
dar in realitate vrednica de tot respectul. Oamenii nu se deosebesc numai dupa
cum ajung sa fie dezamagiti, ci si dupa cum reactioneaza la dezamagire. De
obicei cel mai rau reactioneaza cei a caror dezamagire nu este indreptatita sau
li se poate imputa. Cei mai multi veleitari ai sperantei se grabesc sa devina
dezabuzati, oameni care si-au generalizat, cronicizat si conceptualizat, fara
mare efort de analiza, primele deceptii si care se complac, nevolnici, in
aceasta ieftina filozofie.
In schimb, omul deplin, cel inzestrat cu darzenie morala
si judecata cumpanita si cu putere de viata, nu se lasa amagit de dezamagire,
si nu lasa ca dezamagirea lui pentru un lucru sau altul sa se transforme in
deznadejde. Dezamagirea nu are cum sa nu-i starneasca regrete, cu atat mai vii
cu cat dezamagirea a fost mai mare ; regrete, mahnire si, cand a fost cu
deliberare mistificat, indignare si chiar dreapta manie. Dar dezamagirea,
oricare ar fi cauzele ei, trebuie depasita. Eventual, asimilandu-i invatatura,
se cade sa trecem mai departe, chiar cu riscul de a ne mai intalni cu ea, in
alte imprejurari si cu alte determinari. Pastrand credinta ca, atunci cand ai
invatat sa judeci, sa risti si sa lupti, viata poate fi un loc in care nu tot ceea
ce atarna de vointa noastra duce la dezdamagire.
O parte din
cate aveam de indurat ne vine de la puterile neomenesti : cataclisme, boli,
insasi moartea. Cat le-am zagazui, ne coplesesc si ne bantuie. Puterile acestea
din afara noastra si mai tari decat noi sunt totodata fatale si inocente. Ele
apar ca rele numai inauntrul suferintei omenesti si nu avem a ne plange de ele
in fata nici unei instante. Trebuie sa le rabdam si sa le depasim, trecand mai
departe, dincolo de suferinta si de moarte. Insa alte suferinte, unele
salbatice, ni le aducem unii altora. O mare parte a istoriei este aceea a unor
rafuieli pradalnice si sangeroase si a unor crancene prigoane si impliniri,
care au adus mai multa suferinta decat poate gandul sa cuprinda. Am fost o
clipa tentat sa fac un catalog al crimelor istorice, insa repede mi-am dat
seama ca a le califica drept zadarnice inseamna a opera cu o alta realitate si
cu o alta definitie a omenescului. Asa cum suntem, o parte constitutiva din
natura noastra este rea, si fara partea aceasta am fi o alta specie, utopica.
Desigur, nu suntem doar rai, suntem fiinte amestecate si ambigue, cu o cumpana
ciudata in noi intre bine si rau, intre cruzime si indurare, intre ce suntem si
ce am putea fi. Astfel ca ma voi margini sa vorbesc despre acele suferinte pe
care singuri ni le facem, de care ne-am putea lipsi si care, privite in adancul
lor, par cu adevarat zadarnice. Se nasc din idei gresite sau din simpla
ignoranta, din nazuinte desarte, din spaime iluzorii, adesea dintr-o pragmatica
defectuoasa. Iata, patrunde in noi, din slaba noastra judecata, cate o idee
care ne stapaneste, cenzurandu-ne pornirile cele mai firesti. Ne supunem de
bunavoie si adesea obsesional unor precepte zanatice, zamislite din cine stie
ce interese mercantile ale altora sau rataciri ale propriei noastre minti, iar
zilele noastre se umplu de oprelisti si de remuscari. Pot fi retete igienice
sau dietetice, medicale sau menajere, dar pot fi, la alt nivel, anumite
credinte, maniacalitatile chinuitoare ale superstitiilor sau imperativele unei
religiozitati rau gandite sau rau asimilate, cu care singuri ne asuprim si ne
inneguram. Este un pacat fata de Domnul sa ni-l inchipuim ca pe un Dumnezeu
tiranic, incruntat si carcotas, cerandu-ne sa ne supunem neclintit unor forme
fara noima si unor prohibitii nefiresti. Unde sa-i fie iubirea, blandetea si
indurarea ? Pe de alta parte, cata suferinta in noi si in altii cand ne lasam
sufletul napadit de buruienisul unor pasiuni inferioare si pernicioase. Cate
vieti nu-si mai gasesc odihna prada unor gelozii mistuitoare si fara temei,
unor josnice invidii, unor susceptibilitati neverosimile. Cui slujeste sa ai un
suflet vesnic neincrezator, sa alegi doar raul din orice, sa traiesti in
zavistie si in ura ? Si cati oameni nu si-au irosit puterile lor adevarate de
dragul unor ambitii pentru care nu erau facuti ? Si apoi cat chin in jurul
celor care cred ca vointa lor este lege si ca dreptate pot avea numai ei si
care, in numele acestei amagiri ii asupresc, ii umilesc si ii tin vinovati pe
toti ceilalti. Sau in jurul cate unei indaratnicii obtuze care se da drept
darzenie si consecventa. Si ce sa mai spunem de mizeriile pe care, in numele
chibzuintei, le produce meschinaria, zgarcenia sordida care ne face mai saraci
decat suntem, si mult mai urati. Si mai exista o meteahna dezastruoasa, care
tine de proasta randuiala a vietii, de neatentie, de neglijenta si de delasare
si duce la neajunsuri atat de usor evitabile. Pentru a nu mai vorbi de naturile
structural anxioase, de obicei nereflexive si incapabile sa invete din
experienta, si a caror viata este un lung supliciu, pentru ei si pentru cei din
jur. Ei sunt adevaratii protagonisti si martiri ai suferintei zadarnice.
Nu e pacat de toate acestea si, in lipsa lor, oare n-am
fi cu mult mai fericiti ? Triste zadarnicii, care ne macina vietile si ne
rapesc bucuria de a trai. Nu numai mintea ci si sufletul se poate cultiva, cand
ai inclinare catre cultura sufletului, si mai ales cand te gandesti, macar din
cand in cand, ca poate gresesti, ca poate se afla sub cer lucruri la care
filozofia ta nu viseaza, ca poate ar fi bine sa te schimbi, sa iesi din inertia
si din cercul orb al sinelui. Prea multe sunt suferintele care nu depind de noi
ca sa nu merite sa incercam sa le alungam pe cele, atat de zadarnice, care isi
au obarsia in gresita asezare a sufletului nostru.
Teofrast,
discipolul lui Aristotel si succesorul lui la conducerea scolii (secolul IV),
isi incepea fiecare dintre cele treizeci de Caractere (Prefacutul, Pisalogul,
Trufasul, Clevetitorul etc.) cu cate o definitie concisa. Ca sa procedez la
fel, voi spune ca vaicareala este inclinarea unor oameni de a se plange mai
mult si mai des decat ar fi cazul de ceea ce li se intampla. Sau, mai pe scurt
: vaicareala este expresia unei disproportii intre suferinta si protest. Ea nu
trebuie confundata cu propensiunea de a vedea raul in toate, si numai raul,
care este o hipertrofie a spiritului critic. Cartitorul sau cusurgiul se
instituie in instanta de judecare a realului, isi da aere de competenta si de
obiectivitate, da sentinte si imparte pedepse in numele criteriilor sale, pe
care le socoteste
infailibile. El isi aroga o misiune, deci un rol activ.
In schimb, vaicaretul nu este decat o biata fiinta oropsita care patimeste si
se vaita, si se tot vaita, de ce si cate are de indurat. Fireste, nimeni nu
spune ca trebuie sa traiesti rabdand si tacand. Si nici ca, atunci cand e vorba
de suferinte reale, a te plange de ele n-ar fi o usurare necesara. Uneori e
tare bine sa-ti spui naduful si sa te mai racoresti. Doar ca trebuie sa existe
o proportie rezonabila si un adresant adecvat, de preferinta insusi autorul
raului incriminat sau cineva care poate sa-l indrepte. Vaicaretul se tanguie
insa fara istov la cine sta sa-l asculte sau n-are incotro. Si, daca n-are
auditor, se jeluieste singur si umbla prin casa suspinand din greu. Dar care sa
fie, de fapt, obiectul recriminarilor sale ? Daca te uiti mai atent, constati
ca este ceva foarte cuprinzator, viata, soarta ; iar faptele invocate sunt doar
exemplificari mereu la indemana ale unui martiriu permanent. Vaicaretului ii
este intotdeauna prea cald sau prea frig, si, in genere, nimic nu vine spre el
in cuvenita masura, doar in carenta sau in exces. Mai mult, simpla indeplinire
a indatoririlor care ii revin in chip normal este resimtita de el ca o corvoada
si ca un sulpiciu. Si, fiind pasiv, asteapta mereu ca altii sa se osteneasca in
locul lui, ba chiar, daca aceia nu se grabesc sa o faca, le cauta vina si se
simte nedreptatit. Astfel ca scanceste sau bombane mereu, cand nu tipa ca din
gura de sarpe, caindu-se si afurisindu-si zilele. Totul ii este prea greu sau
prea a sila nu neaparat pentru ca ar fi slab de puteri sau lenes, ci pentru ca
nu stie sa-si accepte viata. Si ca atare nici nu se poate bucura de ea, cu atat
mai mult cu cat acest fel de om nu are destula imaginatie ca sa-si reprezinte
ce inseamna adevarata suferinta si nici destul spirit de observatie, sau
interes pentru altii, ca sa-si compare soarta cu a lor. Si nici destula
constiinta de sine ca sa-si dea seama ca multe din cate le are cu adevarat de
patimit nu vin din altceva decat din nepriceperea lui de a trai. Vaicaretul
este un foarte trist "caracter": viata i se pare o cazna, iar pe cei
din preajma lui ii dispera cu jelania lui neincetata. Se va zice ca e vorba de
cazuri razlete si de oameni nu tocmai normali. Dar nu e asa. E plina lumea de
vaicareti si de tanguirile lor. Iar cei care, avand sentimentul proportiilor,
disciplina interioara si cuvenita decenta, depasesc tacand sau chiar zambind
inconveniente si disconforturi minore, trec neobservati, sau par bizari, niste
rataciti in lumea marilor clamori pentru nimicuri erijate in suplicii.
Curajul pare
ceva foarte simplu : neinfricarea in fata primejdiei, puterea si darzenia de a
o infrunta, indiferent de urmari.
Este asumarea deliberata a unui risc si este, dintre
toate virtutile omenesti, cea mai instrainata de adanc inradacinatul nostru
instinct de conservare. Ea dovedeste asadar ca, in fondul ultim al naturii
noastre, exista o motivatie mai puternica decat aceea de a ne multumi sa
subsistam oricum. In ultima analiza, omul curajos este cel pentru care o forma
anume de viata asumata fara risc, si chiar viata insasi, au mai putin pret
decat hotararea irevocabila de a o depasi cu riscul infrangerii, al pierzaniei
sau al mortii. Fara curaj ne-am multumi sa fim, in obida, multul putinul care
suntem. Neinfricarea este o forta care functioneaza impotriva impacarii
inertiale cu datul, care tinde sa rupa ingradirile hotarate de cei carora le e
de folos sa ne supuna, zeii, natura, retinerii infricarii noastre. Suntem
datori sa spunem ca virtutea curajului nu este in mod obligatoriu asociata cu
un principiu moral.
Curajos poate fi si talharul sau asasinul, si cel setos
de putere si cel care isi pune avutul la cheremul norocului; mercenarul fara
ideal, aventurierul fara scrupule, cuceritorul feroce si lacom, trisorul,
speculantul, teroristul, slujitorii celor mai funeste cauze.
Curajul este o forma a energiei psihice care se poate
umple cu orice continut. Oricare i-ar fi mobilurile, tot curaj se cheama, si
nici o instanta juridica sau morala nu condamna pe cineva pentru curajul cu
care a incalcat legea, ci doar pentru ca a incalcat-o. Fie zise acestea pentru a
clarifica notiunea. Dar si mai de folos este sa ne gandim aici la curajul care
face mai frumoasa lumea. El, in esenta sa, nu este doar un act de constiinta
care asaza anumite valori mai presus decat orice profit injositor si decat
viata insasi, ci totodata un act absolut de vointa care instituie acele valori
in realitate si ilustreaza demnitatea omenescului.
Sunt insa anumite distinctii de facut. Cea mai importanta
pentru noi toti este aceea dintre curajul care se manifesta in cumpana si in
slava unei clipe si cel care da continut si noblete duratei unei vieti. Cel
dintai, cand nu este un simplu acces de pasionalitate oarba (cu cele mai
diferite motivatii) este expresia, intr-o imprejurare hotaratoare, a unei
nazuinte ideale mai imperioase decat orice calcul de prudenta sau de izbanda.
In asemenea clipe savarsesti, cu orice pret, ceea ce, nesavarsind, ai trada tot
ce te defineste si da vietii tale un sens: dragostea pentru o comunitate sau
pentru un om, onoarea, demnitatea, crezul tau, credinta altora in tine,
principiul de coerenta si de statornicie al vietii tale, adica, de fapt,
exemplaritatea ta morala, asumata ca o datorie fata de cei pentru care insemni
ceva. Giordano Bruno, refuzand sa-si renege filozofia si infruntand moartea pe
rug, a contribuit la crearea unor forme de civilizatie mai inalte: nu a fost
doar un martir, ci si un martor pilduitor, flacara unei exigente a spiritului
in universal.
Cenusa lui si a altora ca el s-a risipit in istoria lumii
ca un polen care a dat roada unui sir lung de generatii. Curajul are aceasta
putere fara seaman: ca poate infrange ceea ce altfel ar fi de neinfrant si
totodata ca, fie si biruit, sporeste zestrea conditiei noastre cu ceva care
nu-i mai poate fi luat niciodata. Din vechime pana in tarziul vremii, sute de cetateni
au ales sa moara pana la ultimul om, cu copii cu tot, ca sa pastreze intreaga
mandria obarsiei lor, a datinilor si a credintei in care au trait veacuri de-a
randul.
Si au intrat in nefiinta afirmandu-si astfel, inalterata,
identitatea. Curajul este si aceasta : sa fii tu insuti, pana la capat. El este
deci o specie superioara (si numai omeneasca) a instinctului de conservare : nu
a vietii, ci a sensului ei, nu a identitatii empirice, ci a celei ideale. Dar
mai exista si cealalta forma, mai putin spectaculoasa, a curajului. Cea care,
ceas de ceas, zi cu zi, prin vicisitudini si ani, ne face sa invingem
descurajarea, nelinistea, uitarea, plictisul rutinei, satiul, ingustimea,
nedreptatile si ingratitudinile de rand, lenta erodare a energiilor si a rabdarii
noastre. Nu este putin lucru si nu are rasplata vreunei glorii. Cateodata e
crancena : sa-ti cresti, in durere, copii rau nascuti, sa ingrijasti ani si ani
parinti neputinciosi, sa trudesti caineste pentru putin si sa pierzi si ce ai,
sa rabzi fara murmur chinurile trupului, sa fii obscurul erou al unei dainuiri.
Cat ar parea de ciudat, exista o relatie intre darzenia
de a rezista fara sa te dai batut la focul scazut al canonului zilnic si o
forma extrema a curajului : rezistenta la tortura. Putini putem sa ne imaginam
ce inseamna asemenea lucru si ce rol are el in istoria demnitatii omenesti. Dar
cum sa scrii despre curaj fara sa te inchini la memoria celor care, indurand
iadul pe pamant, din partea unor tortionari care nu erau demoni, ci oameni, n-au
tradat pe nimeni si nimic. Fata de acest fel de curaj, curajul altor luptatori
neinfricati sta poate cu un rang mai jos in ierarhia vredniciei de a fi om. Cei
care au rezistat neintinati la schingiurile de care a prisosit acest veac sunt
cei ce ne-au izbavit, in fata Domnului, de rusinea de a-l fi trait. Sunt
sfintii acestei inspaimantatoare vremi, iar trupurile lor sfasiate si
batjocorite au a sta intinse pe lespezile neuitarii. Impreuna cu aceia, multi
de nimeni stiuti, care s-au dus catre moarte cu seninatate, unii dintre ei
zambind. Un osandit a spus, intr-un alt veac, si in ajunul executiei:
"Maine o sa fie o zi cam grea". Si altii si altii : cei ce au primit
sau au cerut sa moara ca sa nu moara altii, cei care au murit pentru dreptate,
stiind bine ca multa vreme strambatatea va fi preaslavita si biruitoare, cei
care le-au spus de la obraz asupritorilor cine sunt si cat le este pretul, in
timp ce acestia radeau si le zdrobeau mainile si fruntea, cei care au pierdut
ce le era mai drag si au mai indurat sa traiasca, asteptand, rabdatori, sa vina
ceasul cuvenitei pedepse. Si inca o specie, de care rar se pomeneste: cei care
si-au pus curajul vietii lor acolo unde nu se cuvenea si au stiut sa simuleze,
in ceasul ispasirii, o abjecta lasitate, ca sa-si dezminta trecutul si sa nu
ramana pilda de curaj daunator. Dar frica, dar spaima, fara de care curajul nu
ar fi decat salbaticie leonina sau incumetare fara minte ? Cum sa dai pret
curajului fara a-i sti pretul, fara a incerca sa simti cum se ridica el peste oarba
noastra sete de viata si fara a intelege, cu indurare, ca unii dintre noi pot
ajunge la capatul curajului lor ? Sau cum sa uiti ca oameni care s-au aratat
adeseori bicisnici si lasi, iar mai apoi, manati de puterile ascunse sau
pastrate in ei, s-au izbavit, riscand imposibilul, biruind sau pierind ? Sau
cum am putea uita, noi toti cei mantuiti prin el, ca Isus, pe cruce, a strigat,
ca om pieritor si chinuit,
"Tata, de ce m-ai parasit ?"
Ajunga atat, oricate ar mai fi de spus. Mai puna
cititorul de la el si din el. Insa nu doar acum, cand citeste, ci traind si
patimind, temandu-se cum ne temem cu totii si infrangandu-si teama de cate ori
poate, adaugandu-i lumii curajul sau.
Speranta este
una dintre marile puteri ale sufletului, iar cu cat sunt mai silnice
imprejurarile, cu atat avem nevoie de mai multa tarie ca sa le induram, sa le
infruntam si sa le depasim. Definitia sperantei este simpla : ea este credinta,
cand mai neclintita si cand mai sovaielnica (dupa oameni si imprejurari), ca
ceasul incercarii si al raului va trece si ca va veni vremea binelui si a
inseninarii. Taramul sperantei este viitorul, care, cum bine stim, este mai
intotdeauna incert. Speranta ne ajuta sa credem ca, in ciuda a orice, candva
binele ne va despovara de rau. Fireste, a gandi asa cere oarecare chibzuinta,
un grad anume de intemeiere pe premisele obiective ale realitatii. Un calcul de
probabilitati, aprecierea rationala a raportului dintre datele existente si
fortele, manifeste sau latente, care tind sa le modifice in sensul sperat. Dar
nu aceasta este natura esentiala a sperantei, care, daca nu este mai presus de
orice calcul, ramane un simplu si rece efort de prognoza. Ca sa fie o putere a
sufletului, speranta trebuie sa aiba in miezul ei ceva irational, chiar absurd,
o incredere aproape necugetata in biruinta binelui, care sa fie mai puternica
decat orice deznadejde. Este o alegere, dintre toate cate sunt cu putinta pe
pamant, a posibilului bun. Nu este vorba aici de banalul optimism, adesea
superficial si adesea lesne de spulberat, ci de o darzenie launtrica, de o
lumina perpetua in bezna lumii. Ii spune Iov Domnului : " Mi-ai smuls
nadejdea ca pe un copac". Iar Sfantul Pavel, vorbind despre Avraam, zice:
"Nadajduind impotriva oricarei nadejdi, el a crezut, si astfel a ajuns
tata al multor neamuri" si, altunde, vorbind despre Sara : "Credinta
este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare
despre lucrurile care nu se vad". Poti spera sa nu pierzi ceea ce ai sau
sa dobandesti ceea ce iti lipseste, temeiul nadejdii tale acelasi este : ca se
afla cumva o cale prin Valea Plangerii si a Mortii pe unde, totusi, se strabate
dincolo. Fara alta calauza decat Speranta. Ea poate fi numai o amagire. Multi
au pierit sau au pierdut nadajduind. Dar cei mai multi dintre biruitori au
biruit sub semnul ei. Si apoi, mai sunt toti cei impilati si obiditi care, in
deznadejdea lor, au sperat mereu intr-o scapare sau macar intr-un ragaz, cat
sa-si traga sufletul si sa-si numere mortii. Atatia dintre ei au umplut insa cu
lesurile lor chinuite gropile comune ale istoriei. Dar peste ele au trecut cei
pe care i-a izbavit, dandu-le puteri mai presus de fire, acest miraj de esenta
divina. Si apoi, sunt cei mai buni dintre noi, care n-au sperat, sau n-au mai
sperat nimic pentru ei, ci pentru ai lor si pentru urmasii lor, sau pentru cei
pe care i-au socotit, mai mult decat pe ei, predestinati biruintei. Infranti ei
insisi de marile brutalitati si samavolnicii ale istoriei, ei n-au trait
zadarnic si n-au murit zadarnic, pentru ca speranta investeste realitatea cu
ceva care o transcende sau o scoate din fagasul ei.
Fericiti cei care nadajduiesc, caci a lor va fi imparatia
binelui nevazut.
Multi deznadajduim, dar nu intru totul. Iar speranta este
si aceasta : ceva care, cotropit fiind de deznadejde, nadajduieste inca.
Trecuti dintr-o vitregie in alta, tulburati in loc sa fim limpeziti, raniti in
loc sa fim vindecati, prada lacomiilor si prada minciunii, sa mai zicem o data,
cu niste vorbe scrise candva, demult : " Dar, iata, tot mai zgariem pe
stancile prea tari, posaci si indaratnici, efigia fara de seaman, alba, a
sperantei".
Tristetea*
* De (re)citit din Cioran, in Pe culmile disperarii,
capitolele Melancolia (p. 44-52) si Asupra tristetii (p. 62-65), precum si (p.
157-158); cf. Cartea amagirilor ; p. 26 si (148-150). De asemenea,
indispensabil este capitolul Despre melancolie din Andrei Plesu, Pitoresc si
melancolie, si bibliografia citata de autor.
Cineva care ar
vrea sa intemeieze un Muzeu al Tristetii ar trebui sa adune acolo toate
imaginile, toate textele si toate muzicile din secole si din continente care
sunt tezaurul milenar al tristetii, documentele ei de vechime si de noblete.
Arhitectura insasi a acestui muzeu ar trebui sa fie cumva trista, daca asa ceva
ar fi cu putinta. Doar lungul timp, amintirea si uitarea pot cufunda in
tristete structurile ei. Sau trecerea intr-un alt regim al luminii, cum ar fi
acela de a fi vesnic sub razele soarelui negru al Melancoliei. Ar trebui sa se
afle acolo si un Dictionar al tristetii, din care sa nu lipseasca nici cel mai
obscur cuvant rostit in limba cea mai uitata si care sa fi exprimat candva vreo
nuanta cat de fugara a tristetii. Cat despre ce s-a scris, in vers sau in
proza, o simpla antologie a tristetii n-ar fi de ajuns, este nevoie de un
Corpus Magnum Tristitiae, in care sa se afle tot, chiar tot, de la inceputuri
pana ieri, de la tristetea cea mai efemera (scrisa sa fi fost) pana la
tristetea cea mai impalpabila si diafana. Iar istoria lumii sa fie altfel
periodizata, dupa saracia sau belsugul de tristete care insoteste timpul si da
vremilor o anume lumina a lor.
In perspectiva himerica a acestui muzeu voi incerca aici,
ca act preliminar, sa inteleg mai in adanc ce e tristetea.
La temelie stau, fireste, doua senzatii polare, placerea
si durerea, pornind de la care s-a construit tot sufletul nostru de sentimente,
emotii si pasiuni, distinctia polara originara pastrandu-se in seriile placere
(ca sentiment) - bucurie fericire si durere (ca sentiment) - tristete -
nefericire. Se va observa ca tristetea, care corespunde bucuriei, ocupa, in
propria sa serie, un loc median. Pe de alta parte, ea nu face parte dintre
sentimentele primare, ca iubirea si ura. Acestea doua sunt legate, prin
radacinile lor, de viata si de moarte, in schimb tristetea pare a fi intre
regnuri, ca o bucurie cazuta sub umbra durerii, ca viata sau iubirea simtite in
perspectiva mortii. Dar nu e asa. Tristetea nu e un sentiment primar si elementar,
dar nu este nici un sentiment mixt, ci unul pe cat de simplu pe atat de greu de
surprins in esenta lui. Tristetea este opusul bucuriei, sau, intr-o
terminologie mai populara si mai frusta, al veseliei. Trecand de la bucurie
(veselie) la tristete, sufletul nu trece de la lumina zilei la intunericul
noptii, ci intra intr-o lumina de asfintit, intr-un fel de penumbra sau de
clar-obscur. In acest sens, tristetea este o innegurare a orizontului bucuriei
sub imperiul unei dureri. In acest sens, exista tot atatea feluri de tristete
cate feluri de durere. Dar intre durere si tristete sunt cel putin doua
deosebiri fundamentale : tristetea, spre deosebire de durere, nu poate fi
niciodata subita, violenta si brutala. Am putea zice chiar ca tristetea este ceea
ce ramane dupa violenta durerii, o stare reziduala, difuza si (iar aceasta este
a doua deosebire) care niciodata nu poate fi punctuala sau momentana :
tristetea e o durere atenuata care se instaleaza in timp. Si totodata in intreg
cuprinsul sufletului. Durerea, desi, pentru un timp determinat, eclipseaza cu
umbra ei toate celelalte zone ale sufletului, le ilumineaza sau le paralizeaza
pe toate cu fulgerul ei, nu le implica substantial in durata sa. Tristetea,
care nu e concentrata si virulenta ca durerea, ci difuza si calma, este ca o
culoare care, dizolvandu-se, confera nuanta ei intregului cuprins. O alta
distinctie de facut trebuie sa recurga la terminologia din muzica. Spre
deosebire de durere, tristetea e intotdeauna in minor ca tonalitate si, ca ritm,
este intotdeauna andante si largo. O tristete in major sau desfasurandu-se
allergo, vivace sau nu, este o contradictie in termeni. Iar tristetii ii este
dat sa suspine, chiar sa zambeasca, poate cu ochii innourati sau doar mahniti,
dar in sfera ei diafana nu se aude niciodata hohot sau strigat. Un bun discurs
despre tristete trebuie insa, de la bun inceput, sa faca o distinctie
fundamentala : aceea dintre tristetea existentiala pe care o simtim noi insine,
ca patimire personala, si este legata fie de evenimentele traite de noi, fie de
relatia noastra globala cu lumea, fie de o schimbare mai adanca a felului
nostru de a reactiona la ele; si tristetea contemplativa, pe care o simtim
privind lumea, intamplarile si rostul ei, care e in functie de forma sensibilitatii
noastre istorice sau cosmice.
Ce poate aduce tristete vietii noastre irepetabile,
singura noua data ? Toate tristetile, de la cele usoare la cele grele si
sfasietoare, par sa tina de una sau alta dintre aceste doua patimiri: tristetea
pentru ce am iubit, am avut si acum am pierdut; tristetea pentru ceva dorit si
nedobandit sau de nedobandit niciodata. Marea tristete care ne poate cuprinde
atunci cand, dupa o indelungata stradanie, ne-am atins pe deplin telul,
tristete facuta din extenuare, dintr-o imperceptibila dezamagire si dintr-o
senzatie insidioasa de vid, intra in sfera nostalgiei care insoteste orice
sfarsit: cu orice biruinta ceva din viata noastra se incheie, ceva care ne-a
insufletit indelung inceteaza in noi. Se stie ca Edward Gibbon, cel care a
scris Declinul si caderea Imperiului Roman (1776-1788), la sfarsitul celor
treizeci de ani de munca asidua a simtit, incheindu-si lucrarea, o mare
tristete. Si chiar cu orice placere consumata pana la paroxismul ei si dupa
care ramana tristetea ca satietate sau ca gol : viata, in noi, a pierdut ceva
din ea insasi. Dar acesta este un caz mai special si mai subtil : toate
pierderile si toate despartirile, oricare le-ar fi fost nemijlocita durere,
lasa dupa ele o mai scurta sau mai lunga dara de tristete, mai molcoma decat
durerea, dar umpland sufletul, pana in cele mai ascunse unghere ale lui, cu un
fel de ceata de lacrimi. Iata durerea mortii cuiva mult iubit, un caz extrem,
care din durere devine tristete, apoi, incet, prin ani, aproape uitare, apoi diafana
tristete a insasi uitarii. Sau tristetea amintirii dupa ce uitarea parea sa-si
fi facut lucrarea ei inceata si cand auzirea unui cantec vechi sau a unui glas
asemanator, revederea unui loc fac din nou trecator sfasietoare o tristete
aproape irosita, facand sa reverbereze iarasi in noi marile, pierdutele ecouri
ale iubirilor moarte.
N-as sti sa spun, si nu este suflet omenesc care sa stie
sa spuna pe deplin ce a fost in sufletul lui Isus in noaptea aceea din gradina
Ghetsemani. Dupa Cina ii lasa pe ceilalti apostoli acolo, luand cu el doar pe
Petru si pe cei doi fii ai lui Zebedeu, Iacob si Ioan. Iar acestora le spune :
"Sufletul meu este cuprins de o intristare de
moarte" ( Matei, 26, 38 si Marcu,14,34).
Dupa aceea se roaga tatalui sau in doua randuri,
implorandu-l sa indeparteze de la el paharul acela al suferintei si al mortii.
Iar celor trei ucenici le spune intr-un rand, in zbuciumul acelei nopti :
"Duhul este plin de ravna, dar carnea e slaba". Daca adaugam la
acestea tristetea infinita a strigatului de pe cruce : "Dumnezeul meu,
Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit !" (Matei, 27, 47 si Marcu, 15, 34, cf.
Psalmi, 21,1) putem sti ca a existat in lume o asemenea tristete, a unei fiinte
omenesc-divine, si, ca tristete omeneasca, o putem intelege si vesnic
impartasi. Dar poate fi tristetea lui Iisus o tristete numai si numai omeneasca
?
Celalalt fel de tristete, cea care innegureaza sufletul
pentru ce n-am avut si nu ne va fi dat sa avem, este si ea reductibila cumva la
cea dintai. Nu pentru ca am putea pierde ceea ce n-a fost niciodata al nostru,
ci pentru ca, dupa ani de viata a sinelui si deprimenire a lui la vechiul loc
al iubirii "in suflet toarce mutul Regret infasurat in vant". Dar sa
ne gandim si la tristetea aspiratiei zadarnice, care pare a avea doua vremi,
dintre care prima ar fi aceea a tanjirii, a nerabdarii, a neputintei de a avea
imediat si deplin ceea ce atat de aprig dorim : oameni sau stari de lucruri,
obiecte ale iubirii, ale ambitiei ori ale vanitatii noastre. Numai ca toate
acestea sunt mai aspre sau mai clemente dureri. Ele nu sunt tristete. Tristete
poate sa fie numai in anumite forme mai difuze, mai calme si mai elegiace ale
dorului, cand el este adiere si boare, nu naprasnic vant, uneori umpland de o
lina tristete tot ce ne-a ramas de trait. Si nu arareori transformandu-se
pentru totdeauna intr-una dintre cele mai adanci si mai cuprinzatoare :
tristetea sinelui de sine, facuta din cenusa multor arderi si din malul amar al
unor vise aproape uitate si incununata de singuratate, de marea singuratate a
sinelui cu sine. Daca toate acestea sunt oarecum limpezi, atunci putem proceda,
fie si sumar, la o analiza a tristetii dupa varstele sufletului. Tristetea
copiilor care au pierdut ceva esential sau sunt mereu privati de bucuria lor,
teribila tristete a adolescentilor grei de dorinte, slabi de puteri, visatori
patimasi si perplecsi ai unor vise obscure sau confuze, dulce otraviti de un
prea devreme care li se pare, deja cerniti, un prea tarziu. Dar locul
imparatesc al tristetii, al tristetilor de orice fel, este varsta tarzie, cea
din urma, bantuita de amintiri, de nostalgii, de regrete, cu orizontul
sperantei inchis. Dar ati vazut cat de frumosi sunt batranii care-si ascund cu
nobila discretie tristetea, dar pe care nu pot s-o ascunda de tot, li se
stravede in cate o privire, in cate o expresie, in cate un gest ? Dar fiintei
pieritoare nu i-a fost dat sa simta doar tristetea ei, ca ins patimitor si
iubitor. Exista in noi puterea de a depasi cercul ingust al sinelui si de a
trai tristetea altora, care poate nici nu-si dau seama cat ar putea fi de
tristi. Si nu este in joc aici o miscare generoasa a inimii plina de mila, ci o
aptitudine si mai inalt spirituala : aceea de a simti tristetea inerenta
conditiei noastre, a tuturor cati ne nastem si ne pierdem sub cer. Putem simti
compatimire pentru un om sau altul sau pentru copii vitregiti, batrani din
aziluri, triburi care se sting, oameni dezradacinati, pribegi sau infranti, in
genere pentru cei care au pierdut ceva, s-au pierdut pe sine, cei pe care ii
mai insufletesc doar putine sperante sau numai triste amagiri. Dar tristete se
naste si din contemplarea istoriei : zadarnicia zbuciumului uman, perindarea de
forme efemere, neistovita vestejire a tuturor gloriilor, continua scufundare in
tarana a atator timpuri, destramarea si spulberarea imperiilor, amutirea atator
glasuri si a atator vuiete, macinarea si prabusirea in pulbere a trufaselor
maretii de marmura si piatra, cetatile moarte, marile cimitire ale veacurilor
cu numele mereu mai sterse, galopul hoardelor crude si avide peste stralucirea
civilizatiilor, amurgul credintelor, multimilenara, muta patimire peste care
trec maree de uitare. Tristetea gloriilor si a patimilor moarte. Locurile
candva pline de viata, apoi parasite, sterpe, mute, pustii, sunt tot atat de
triste cat de adanc si de bogat este trecutul lor pierdut. O tristete care nu
trebuie cufundata cu aceea a locurilor dintotdeauna sau pentru totdeauna
pustii, goale de intamplari, a deserturilor uriase de nisip, de zapada sau de
valuri, cerul insusi cu stelele lui, inaccesibilul. Tristetea pe care o
desteapta este aceea a pierderii noastre in singuratati mai mari decat puterea
de a le da un sens comensurabil cu existentele noastre. Caci nu ne este dat,
asteptand trecerea eonilor si sfarsitul timpului, decat sa ascultam fosnetul
uscat al vantului in zapada unei culmi pustii, sau, si mai in adanc, un freamat
de inimi nevazute, pierdute, care bat in spumele marii, umbre care trec mereu
peste chipul orb al uitarii, dar mai ales, mai in adanc, nedeslusita curgere
prin timp si in singuratatea lor a tuturor lucrurilor. Se face uneori o
diferenta oarecum prea transanta intre tristete si melancolie, vazand in
aceasta din urma o stare fara motiv determinat, difuza si vaga, cu predominanta
reflexiva, incarcata de reverie si de o anume subtila voluptate. Insa cine a
acceptat termenii analizei de mai sus va observa usor ca distinctia aceasta se
intemeiaza pe o confuzie intre tristetea individual-existentiala si tristetea
contemplativa.
Alteori se face alta confuzie, de data aceasta intre
tristete si durere. Cioran atribuie tristetii "interiorizare
dureroasa" si ii confera proprietati mai sumbre, plutoniene, capacitatea
de a "reflecta ceva din aceasta agonie", din indelunga agonie care este
viata : "o fenomenologie a tristetii ajunge la ireparabil, pe cand una a
melancoliei la vis si la gratie": "Oare exista alte intristari decat
intristarile de moarte ?": "Daca ar exista un zeu al tristetii, lui
nu i-ar putea creste decat aripi negre si grele, pentru a zbura nu inspre
ceruri, ci in infern". Fireste nu vom raspunde acestor afirmatii
apodictice, facute de Emil Cioran la 22-23 de ani, cramponandu-ne, pedant si
scolastic, de propriile noastre distinctii. In acest domeniu orice clasificare
prea brutala este o nedelicatete teoretica. Important este, pana la urma, cum
isi traieste fiecare propria sa tristete si, in cazul unora, mai cuprinzatoarea
si inanalizabila tristete de a fi in lume. Sau cum poate concepe si simti
cineva tristetea ca esenta a lumii sau ca substanta a ei, ca materia din care
este facuta. Cum apare tristetea in partea mai tarzie a liricii lui Eminescu.
El ii spunea adesea "durere", dar tristete era, cum multe mai adanci
si mai pure n-au fost.
*
Exista si atitudini radicale care ii atribuie tristetii o
prezenta pancosmica. Asa am simtit si eu candva. Ma resemnez, cerand iertare,
sa reproduc aici un text al meu mai vechi, din Norii, p. 114-115 :
"Toate
coboara si urca in tristete. Ea este statornica instrainare si intoarcere in
sine a fiintei, tacerea din adancul oricarei muzici, inserarea ce creste cu
zorii laolalta, aura de excludere care imprejmuieste orice definitie, esenta si
ceata, prohod neauzit, vis latent al treazului suflet al lumii, posibil
nicicand implinit. Statornica, nu-i place decat arareori, luand mereu forma
sufletelor trecatoare, sa vorbeasca limba lor trecatoare, nefiind numai si
numai o stare, ci si un raport inteligibil, adesea intre distante foarte mari
sau uitari absolute, carora le este ascunsa lege comuna. Tristetea nu se tanguie:
buzele o simt amara si o pastreaza. A simtit-o pana si Dumnezeu facandu-se om,
Fiul care o intoarce lumii ca dragoste mahnita si eterna. Este in alb si in
rosu, in negru si in aramiu, in stanca si in cenusa, in dreapta si in cerc.
Anotimpurile, viata si moartea sunt chipurile tristetii siesi egale. Fierbinte
in foc, e puternica in lumina, lina in umbra, salcie in vant, se clatina in
lacuri cu privelistile a caror soapta intoarsa este fapta ei. E albastra in cer
si searbada in aer. Si stelele sunt triste, si zapezile si toate fapturile,
nestiind. Bucuria ii este doar cununa si zambet, funingine ura, timpul imagine
miscatoare, clipele ninsoare de aripi care umplu trecutul. Se afla in ochii
biruitorilor si ai biruitilor, ai fecioarelor si ai statuilor. E limpede in ape
si muta in pamant, grea in soare. Cu amintirea se cufunda si se iroseste lent
ca un fum in spatiul fals al unei oglinzi. Merge cu lanurile manate de vant,
curge cu raurile catre mari si se face valuri cu valurile lor, dand spumei
uscatul ei freamat. In intuneric e intunecata si verde in frunzisuri, verde in
ierburi, galbena in nisipul pustiilor. Sta intre stele si cade stearpa cu ele,
inchinand pulberii lumina. Si tot ce trece trece cu tristete, pe langa ceea ce
ramane cu tristete, sub niste ochi fara zambet si orbi."
Da, in ciuda a
tot, despre bucurie. Ma voi incumeta sa vorbesc despre bucurie si sa arat cate
temeiuri are ea in vietile noastre, in orice vreme si aproape orice-ar fi.
Bucuria nu depinde nemijlocit si supus de imprejurari, ea
este o putere vie a sufletului si isi trage forta din propria ei esenta.
Ea stie sa aleaga chiar si putinul bine cat se afla
intr-o stare de lucruri si sa-l aseze mai presus de tristete, facandu-si din
floare gradina. O vorba buna, o inseninare a cerului, un ras de copil, un gest
de prietenie, un act de indemanare sau de istetime, o delicatete a cuiva,
mirosul zapezii, o amintire fugara ii ajung. Sufletul capabil de bucurie este
bogat, cuprinzator si cald, deschis catre ale lumii si catre semeni. Omul care
stie sa aleaga bucuria nu cauta raul cu lumanarea, nu se vaicareste cat e ziua
de lunga, nu cauta la fleacuri, priveste lucrurile cu ingaduinta si cu zambet,
nu face din tantar armasar. Si nu este niciodata mohorat sau posac, pentru ca
viata lui este partasa la lumina, nu la umbra. Cine-ar citi Paradisul lui Dante
ar vedea ca e alcatuit numai din vesnica bucurie si ca toata bucuria aceea e
pura lumina. Mai tare decat orice bezna.
Cei apti pentru bucurie, si totodata vrednici de ea, stiu
sa se bucure si de ceea ce, bun fiind, dar firesc, trece nebagat in seama, cum
ar fi sa fii sanatos sau liber sau la casa ta. Sau de faptul ca necazurile iti
ingaduie si un mic ragaz, ca ai constiinta impacata si curata sau, de ce nu, ca
nu este chiar atat de rau cat ar putea sa fie. Am auzit in privinta aceasta
sfada unora, ca adica a spune "bine ca nu-i mai rau" este o
slabiciune, ca face jocul stapanirii, care ne vrea multumiti cu putinul pe care
ni-l da, ca este o demitere de la datoria de a-ti reclama drepturile tale
legitime. Numai ca acestia incurca doua planuri distincte : poti foarte bine sa
ai darzenia si curajul de a lupta pentru indreptarea lucrurilor si in acelasi
timp sa te bucuri de ceea ce ai, gandindu-te ca barem nu te afli la vreme de
razboi sau de molima, ca nu ai a te teme de zbiri, ca nu esti supus la cazne,
ca ii poti, cat de cat, ocroti pe ai tai, ca traiesti in iubire si in buna
pace, ca ti-s copiii zdraveni si voiosi, poate chiar destepti si poate chiar
frumosi sau amandoua la un loc. Si mai este o bucurie, proprie oricarui suflet
bine alcatuit : aceea a priceperii si a puterii de a face bine si cu drag ceea
ce faci, bucuria lucrului bine facut ,de la un scaun pana la un poem. Ba chiar,
un mare ganditor din prima jumatate a acestui veac, Bergson, spune ca bucuria
este mai ales aceasta : semnul de la fire al unei izbanzi si al unei impliniri,
al unui spor adus lumii prin faptuirea ta. Dar pentru asta trebuie sa traiesti
pe masura puterilor tale, sa-ti gasesti locul tau adevarat, sa te multumesti cu
a fi ceea ce ai fost menit sa fii. Multi se instraineaza de bucurie tocmai
pentru ca se instraineaza de ei insisi.
Si, dincolo de orice bucurie anume, mai este simpla
bucurie de a fi, de a te afla in lume si nu in nefiinta, de a trai, faptuind si
indurand, de a simti cum se perinda, schimbatoare, anotimpurile si anii, de a
fi partas la vremea ta si a vedea ce se mai intampla, cand mai bine, cand mai
rau, de a trai in asa fel, incat moartea ta sa fie ca desprinderea si caderea
la soroc a unui fruct copt si plin de buna samanta in viata lumii. Bucuria nu
este asadar o oarecare disponibilitate contingenta, ci o virtute care, cum am
spus, deriva dintr-un principiu interior, activ si dinamic, putand functiona
independent de ce ti-a fost dat. Fara aceasta virtute orice si oricat ai avea,
oricine ai fi, chiar si Cressus, te mananca tristetea, pustiul si uratul.
Iar oamenii care stiu si au puterea sa se bucure fac
lumea mai frumoasa, raspandind in jurul lor, ca un har, bucuria.
Ne traim
sarbatorile fara sa stim prea bine ce inseamna sarbatoarea in cuprinsul si in
adancul sufletului omenesc.
Totusi, fara ea vietile noastre ar fi mult mai sarace,
iar zilele noastre ar curge mereu la fel. Fireste nu tot timpul : sunt in
vietile noastre, ca insi si ca umanitate, zile cand au loc evenimente care ies
din masura comuna, cand se produce ceva deosebit sau hotarator. Dar acestea nu
pot fi inca numite sarbatori, ele vor deveni astfel doar cu timpul si cu
puterea amintirii, ca periodice celebrari a ce s-a intamplat candva si ne-a
adus innoire sau bucurie : biruinta, nasterea, intalniri minunate, uniri si
reuniri, mantuiri, ceasuri de rascruce, in care un om sau omenirea a pornit pe
un drum nou.
Singura imprejurare in care sarbatoarea coincide cu
evenimentul insusi este Anul Nou, cand nu celebram nimic din trecut, cand
sarbatoarea nu se asociaza cu o comemorare, ci cu inceputul unui nou ciclu al
vietii, ai carui zori ii investim cu forta neistovita a sperantei, de care ne
bucuram nu pentru ce ni s-a daruit candva, ci pentru ceea ce ne poate fagadui
inca netraitul, viitorul.
Dar sarbatoarea tinde sa se autonomizeze de trecut si
absoarbe in ea alte determinari, din viul prezent. Pentru cei osteniti ea este
o zi de odihna, un ragaz al neincetatei trude. Chiar Dumnezeu, dupa ce a facut
lumea, s-a odihnit in ziua a saptea, a binecuvantat-o si a sfintit-o. Pentru
cei pe care ii apasa uratul zilelor mereu la fel, sarbatoarea este o altfel de
zi, o schimbare, o scurta iesire din tiparele stereotipe ale vietii. Si cauta
sa o umple cu cat mai multa bucurie, facand-o cat mai altfel. Si astfel
sarbatoarea se desprinde de originea ei si inceteaza sa mai fie o comemorare,
ramanandu-i doar bucuria de a exista, in sine.
Sarbatoarea tinde sa se resoarba in prezent, hranindu-se
din trecut, doar cu propria ei amintire. Craciunul nu este numai sarbatorirea
unei Nasteri, ci si o zi in care urca in noi din trecut, ca un parfum,
amintirea primelor noastre intalniri cu Craciunul. Sunt, prin urmare, sarbatori
in care sarbatorim sarbatoarea insasi si istoria ei in vietile noastre. Se vede
si dupa cum le asteptam, cum ne pregatim pentru ele, cum ne ilumineaza timpul
asteptarii. Dar sarbatoarea nu exista cu adevarat decat pentru cine este in
stare s-o traiasca cu un suflet sarbatoresc, pentru cine are destule resurse
interioare ca sarbatoarea sa-i umple sufletul cu o bucurie intensa si
inefabila. O bucurie care ne face sa simtim, pentru o clipa care se reinnoieste
mereu, an de an, ca e alta lumina
in lume, ca mult mai vii sunt culorile si mai limpezi
contururile ei, ca pana si aerul miroase altfel, ca altfel rasuna ecourile si
ca iubim mai mult ce avem de iubit.
Din pacate, in multi dintre noi sarbatorile se uzeaza si
isi pierd stralucirea. Asa cum restul zilelor este la fel, la fel cu sine ne
apare sarbatoarea prin ani, mereu mai aceeasi, nu ne mai surprinde si nu ne mai
exalta. Si exista oameni care nu numai ca nu se mai pot bucura de sarbatori,
dar le resimt ca pe ceva mai mult suparator, chiar plicticos. Nu neaparat pentru
ca au un suflet sarac. Poate sunt pur si simplu prea tristi, prea de tot
obositi de viata, prea obsedati de ceva care ii instraineaza de lume. Sunt de
plans.
In schimb, uitati-va la copii si la sarbatorile lor : cum
le asteapta, cum le traiesc, cum si le aduc aminte. Priviti la ochii lor cand
stau in fata minunii, cand li se dezvaluie darul, cand asculta cantecul
sarbatorii. Pentru cei mai multi dintre noi singurele sarbatori adevarate sunt,
mereu mai mult, acelea pe care ni le dau copiii si sarbatoarea eterna din ei.
Se poate
sustine ca toti oamenii urmaresc placerea pentru ca toti doresc viata...
Placerea... desavarseste viata, iar viata este un lucru
de dorit. Insa intrebarea daca dorim viata de dragul placerii sau placerea de
dragul vietii poate fi deocamdata lasata fara raspuns. Tot ce putem spune este
ca apar prea legate intre ele pentru a putea fi separate. Aristotel, Etica
nicomahica, X, 5. Nu putem nega ca majoritatea marilor culturi au recurs la
distinctia falacioasa dintre suflet si trup, deosebindu-le net in esenta lor,
opunandu-le chiar si dand "sufletului" o pretuire pe care trupului
i-o refuza cu dispret. Si bine stim cu totii ca multe idealuri morale sunt
asociate cu mortificarea trupului, cu asceza, cu renuntarea la placeri, in
numele virtutilor purificatoare ale suferintei trupesti prin privatiune sau
chiar prin tortura (autoflagelarea, ciliciul, numeroase forme ale penitentei).
Voi afirma, fara demonstratie (nu si-ar avea rostul aici), deci voi postula ca
trupul si sufletul sunt doua fete ale aceleiasi realitati, ca nu pot fi
separate decat pentru comoditatea discursului si pentru a pune accentul pe o
functie sau alta a aceluiasi sine, care este trup-suflet, asa cum spatiul si
timpul sunt spatiotimp.
Nu vi s-a parut niciodata curios ca Dante confera
sufletelor mortilor un fel de trup care nu e doar aparenta si simulacru, de
vreme ce poate simti durerea si implicit placerea ? Si ca acelasi Dante se
simte obligat sa explice pe larg de ce, potrivit credintei crestine, ne vom
infatisa la Judecata de apoi cu trupul nostru cu tot ? Si totusi crestinismul
se numara printre credintele care au dus cel mai departe distinctia dintre trup
si suflet, privilegiind sufletul. Si oare de ce, dupa cele mai intemeiate si
mai probe marturii, unele stari provocate de niste substante halucinogene
seamana pana la identitate cu starile de extaz ?
Dar, pana la extaz, noua, muritorilor facuti din
suflet-trup, ni s-a dat placerea, toata scara placerilor. Si sa nu se spuna ca
placerea este a trupului, ca este un ce trupesc. Este la fel de imateriala si
de nevazuta ca tot ce, traditional, tine de suflet, ca sufletul insusi.
Iar cine isi numeste trupul "fratele porc",
distingandu-l de sine si dispretuindu-l cu oarecare tandra si indulgenta
condescendenta uita ce abisuri de abjectie poate contine, sufletul uman".
Trupul, desi nu este pura natura, este inocent ca orice realitate naturala. O
realitate naturala fara care inca nu s-a vazut in lume suflet, nici spirit, cu
toate elevatiile lor. Si vorbind de natura ea a sadit in noi placerea, si
totodata suferinta privarii de ea, placerea de a manca pentru a subzista,
placerea de a iubi pentru a ne perpetua cumva si dincolo de moarte. De altfel,
se stie ca, in istoria vietii, iubirea si moartea sunt inventii relativ tarzii,
pline de fericite consecinte. Iar omul a facut din inmultire si sex o feerie
nesfarsita, care ii umple istoria. Si chiar din alimentatie, pe alocuri, a
faurit o arta subtila. Si fie poemnita aici si joaca tuturor copiilor din lume,
care, indiferent care i-ar fi rolul biologic, este insotita de una dintre cele
mai intense placeri care se pot trai in viata, cum se poate vedea numai
privindu-le chipul, privirea, cand se joaca, uneori pana la extenuare. Iar
noua, crescuti din bucuria acestei placeri vechi, avand a trece prin zile si
ani, oare noua nu ne este data placerea de a auzi cum se starneste vantul
printre arbori, racoarea umbrelor adanci ale verii, mirosul zapezii,
privelistea marii neincetata ? Dar, chiar independent de consideratii asupra
gradului de elaborare a unei placeri date, vom spune ca, la un nivel oricat de
frust, placerea, asa cum sta la radacinile vietii, este indispensabila vietii
si ca, pe deasupra oricarei placeri determinate, gustul vietii este dat de
placerea in sine de a fi, care este mai mult decat suma placerilor date noua,
este manifestarea vitalitatii, a belsugului de viata care curge in vinele
noastre si ne leaga de viata lumii. Si chiar in sfera actiunii: orice actiune
care izvoraste din libertatea noastra de a alege este insotita si stimulata de
placerea de a o exercita. Iar placerea, o anumita forma intensa si decantata de
senzualitate, este implicita in cea mai pura contemplatie. Chiar Platon, in
Banchetul, cand vorbeste de contemplarea Frumusetii ca Forma sau Idee, presupune
ca nu ajungem pana la ea decat trecand printr-o zona tot mai larga si mai
inalta de placeri, corespunzand unor frumuseti tot mai abstracte. Dar noi,
refuzandu-l pe Platon, vom pretui placerea care nu duce mai departe decat
frumusetea data noua aici si acum. Iar frumusetea la randul ei, oricum am
analiza-o, nu poate fi despartita de placere. Nici chiar frumusetea cea mai
abstracta, cea mai aparent departata de simturi si de dorinte. Fara capacitatea
mereu reinnoita de indiferent ce orgasm lumea ar fi de nelocuit si de
neacceptat. Ne-ar roade plictisul, ne-ar manca uratul, ne-am pierde intr-o
entropie letala. Pana si asceza este gandita ca un drum catre extaz. Iar elanul
de viata care strabate viata (si poate lumea in intregul ei) este ori voluptuos
ori nul. De aici, in chip paradoxal, si faptul ca placerea se poate intoarce,
in anumite conditii, impotriva vietii. Omul, nefiind pura natura, poate cadea
in placere ca intr-un abis si sa se piarda acolo. Rupte din contextul lor, care
este al intregii vieti si al placerii globale de a fi, anumite placeri pot
deveni, cum stim, ucigase. Nu le cultiva decat acela care si-a pierdut masura,
deplinatatea omeneasca, cel a carui vitalitate este cumva avariata, cel care nu
mai e in stare sa traiasca muzica atat de complexa a placerilor terestre si isi
vinde sufletul pentru un singur sunet care, tot mai intens, devine strigat si
apoi moarte. Si, daca ne gandim mai bine, chiar viciile, ca sa folosim o
terminologie desueta, sau macar o parte dintre ele, nu sunt altceva decat decontextualizarea
unei placeri si trecerea ei in exces, lipsa de cooperare cu intregul placerilor
care, bine practicate, pot deveni, sub ochii scandalizati ai ascetilor, nobile
virtuti. Sau, oricum, nobile, deloc injositoare insusiri ale omului deplin si viu
pe deplin.
E plina lumea
de oameni superficiali. Superficiali in ce fac, in ce gandesc si in ce simt. Cu
alte cuvinte, lipsiti de capacitatea de a desavarsi un lucru, de a-l face ca
lumea si totodata neinstare de vreo adancime a gandurilor si a sentimentelor.
In plus, incapabili de a-si da seama ca sunt ceea ce sunt. Sentimentele lor
sunt focuri de paie, sau daca sunt mai intense, nu aduc mult bine celor din
preajma ; gandurile lor, chiar cand e vorba de oameni inteligenti, sunt aproximative,
volatile, chiar zanatice, oricum fara temei adanc. Asta nu inseamna neaparat ca
sunt inactivi si apatici. Asa cum exista prosti harnici, exista oameni
superficiali care isi fac treburile cu sarg (chiar cand avanturile le sunt
scurte), dar, Dumnezeu stie cum, ce fac ei iese anapoda, mai mult strica decat
dreg, aduc mai multa paguba decat spor. Ii mananca un fel de neliniste, care ii
face vesnic nerabdatori si pripiti, ii pune mereu intr-o agitatie desarta, ii
determina sa sara iute de la una la alta, cheltuind o energie care se aprinde
si se stinge din propria ei putina substanta, fara a fi in stare sa se aplice
cu staruinta si cu coerenta unui obiect. Unii sunt simpatici, pot chiar inspira
un fel de tandra compasiune, insa, priviti fara superficialitate, oamenii
acestia, in inconstienta lor, sunt daunatori celor din jur si, indeobste,
tuturor. Macar pentru ca nu te poti bizui pe ei, oricate ar fagadui in
usuraticele lor elanuri.
Mai exista si o alta specie de oameni superficiali, dar
nu prin firea lor, ci printr-o atitudine mai mult sau mai putin deliberata.
Acestia lucreaza de mantuiala (adica doar sa se mantuie de o treaba, sa
ispraveasca cu ea), nu pentru ca n-ar putea si altfel, ci pentru ca nu simt
indemnul interior de a lucra cum se cuvine. Le prieste lenea, chiulul si
delasarea, nu-i stimuleaza nimic.
Aceasta stare de spirit, raspandindu-se, devine un flagel
social si apare mai ales in oranduirile nedrepte. Rezultatul unei actiuni
efectuate cu superficialitate este defectuos si deficitar. Lucrul rau facut nu
corespunde standardului minimal de calitate si nu rezista probelor functionale.
Fie ca produsul nu-si atinge menirea : ce trebuie sa taie nu taie, ce trebuie
sa fie gustos n-are gust, ce trebuie sa creasca ramane pipernicit, ce trebuie sa
mearga sta, usa nu se potriveste cu tocul, nici cheia cu broasca.
Fie ca, mai rau, chiar la o solicitare normala, se produc
accidente si catastrofe : podurile se surpa, cazanele explodeaza, cladirile si
avioanele se prabusesc, trenurile o iau razna si instalatiile iau foc. Acestea
sunt efecte. Cauza lor este un rau social la a carui radacina se afla un rau
moral. Cine lucreaza prost, indiferent de motive, se preface ca lucreaza bine.
Astfel ca aceasta specie de superficialitate opereaza un transfer de la realitate
la aparenta. Ceea ce este vorba mincinoasa in sfera adevarului este fapta
mincinoasa in sfera actiunii. Nici o societate omeneasca nu poate rezista
indefinita atunci cand se intemeiaza pe minciuna, pe dubla minciuna a vorbei si
a faptei. Simulacrele nu dureaza.
Intr-adevar, intre omul care lucreaza temeinic si cel
care nu face asa exista o deosebire esentiala. Cel dintai sapa brazda adanca,
face lucruri trainice, slujeste unei durate. Fapta celui de-al doilea se
degradeaza grabnic, se ponoseste si se destrama, cade in paragina. Prost
facute, soselele se desfunda si canalele se infunda, vagoanele devin niste
ruine calatoare, orasele cad prada pulberii si buruienii, statuile coclesc si
se lasa intr-o rana. Si pagubiti suntem cu totii, buni si rai. Pagubiti si pe
deasupra decazuti de la una dintre cele mai mari demnitati ale omului : aceea a
lucrului bine facut.
Am dat exemple din sfera tehnica si materiala pentru ca
sunt mai graitoare intuitiei imediate. Dar tot atata rau fac in partea
spiritului cei care lucreaza dupa ureche. Asta inseamna sa-ti incropesti avutul
mintii pe apucate si din auzite, din ceea ce circula, neverificat, prin aerul
vremii, din locuri comune, din prejudecati neroade, din informatii la a doua
mana, din cultura de almanah sau din lecturi rau mistuite. Cei carora le place
sa traiasca asa au totusi cumva sentimentul unei carente fundamentale si atunci
cauta o compensatie in falsa profunzime, in folosirea, fara o lunga stradanie a
cugetului, a catorva vorbe care suna adanc, a catorva idei, pline de gand la
origine, si apoi golite, deteriorate si tocite de folosirea lor de catre
asemenea tristi veleitari.
Nepasarea este
buna cand nu-ti pasa de zadarnicii : de gura lumii, care multe spune si putine
stie cu adevarat, de preacinstirea celor necinstiti, de pisicile negre care iti
taie drumul, de faptul ca ploua, de cat sunt oamenii de rai, tu socotindu-te intotdeauna
altfel, de necuviinta slujbasilor, de palavrageala dregatorilor, de prea multe
muste, de imbulzeala pe care, totusi, o sporesti si tu, de conspiratiile
mondiale, de fustele prea scurte sau prea lungi, de cine s-a avut bine cu cine,
de cainii vagabonzi. De cate si mai cate, inclusiv de soarta, cand de fapt
soarta ta esti tocmai tu, care foarte putin te cunosti si, din aceasta
nestiinta, tot dai vina pe un concept nebulos. Fireste, sunt multe lucruri mari
de care trebuie, sau ar trebui sa-ti pese. Nu despre ele va fi vorba acum.
Aici ne vom margini la lucruri mai marunte, care ne
strica viata, dar care, insumate, se constituie intr-o civilizatie a raului
plac. Despre nepasarea pagubitoare se cade sa vorbim. La temeiul ei stau cateva
principii.
Unul, fundamental, este enuntat adesea : Lasa, ca merge
si asa.
Celelalte sunt mai mult latente : De ce sa ma omor cu
firea, ce-mi pasa mie, cui ce-i pasa, de ce atata zor, maine nu e zi ? sau
Treaba lor pe mine nu ma priveste. Si poate chiar au dreptate cei care gandesc
astfel, dar una stramba. O vasta conceptie endemica in care se amesteca lenea,
delasarea, miopia pragmatica, lungul nasului ca masura a lumii, nesimtirea,
aiureala, prostia, lipsa unei aprecieri corecte a oportunitatii si a
urgentelor, impacarea nevolnica cu mersul lucrurilor asa cum este. In timp ce
ele, incet, incet, se dezagrega, o iau razna, se pustiesc, se darapaneaza. Dar
mai ales lipsa sentimentului ca exista datorii nescrise, obligatii ale omului
vrednic si chibzuit ca atare. In ansamblu, ideea zanatica si nefasta ca o lume,
cat s-ar deteriora ea in amanunt, rezista chiar asa oricat: cu franele uzate,
cu robinete care nu se mai inchid, cu ferestre sparte, cu copii crescand in
voia lor, cu catastife tinute la intamplare, cu numele scrise pocit, cu
drumurile desfundate, cu vehiculele publice zdranganindu-si fiarele vechi, cu
tigara vesel aruncata intr-o claie de fan.
In nepasarea aceasta tembela si adesea voioasa, de
lucruri in general, se mai afla una care poate da seama de toate : nepasarea de
altul, de ceilalti, in cercuri tot mai largi de indiferenta, de la ai tai pana
la tara. Nu dusmanie, nu vointa rea - sentimente energice si orientate - ci
doar nepasare. Neputinta de a ne identifica cu altii, in comunele noastre nevoi
si in comuna noastra umanitate. Incapacitatea de a aprecia consecintele actelor
noastre asupra celui de langa noi sau care vine dupa noi si se va speria de
ce-am lasat in urma. Nu iti infestezi vecinii cu zgomote asurzitoare sau cu
mirosuri agresive pentru ca ii detesti, ci pur si simplu pentru ca nu iti pasa
de ei : tu sa-ti faci voia, ca si cand ai fi singur pe lume. De ce sa lasi
curat si bine oranduit dupa tine ? Ti-ai facut interesul si gata. Urmarile nu
intra in puterea ta de a ti le imagina, pentru ca iti lipseste capacitatea de
a-ti pasa. Ea iti vine numai atunci cand esti obiectul nepasarii sau al
protestelor altuia. De aici vrajbe si uri, procese, vendete, o cheltuiala de
energie prosteasca si trista, cu totul disproportionata fata de putina atentie
datorata altuia, care inseamna a-ti pasa de el cat iti pasa de tine. Sau chiar
mai putin, dar totusi. Caci, de fapt, nepasarea de mersul lucrurilor si
nepasarea fata de altii este, privita mai de sus, grava nepasare fata de tine
insuti.
Suma actelor de nepasare, lipsa de grija pentru ceea ce
merita grija cand e gandit ca intreg bine alcatuit, ca o mare gospodarie a
tuturor, poate duce de rapa o lume cu nepasatorii ei cu tot. Bunul obstesc este
privit cu nepasare pentru ca "obstesc" a ajuns sa fie sinonim cu ceva
care nu te priveste, care nu e al fiecaruia, ci al nimanui. Si astfel nepasarea
devine o autoagresiune generalizata si pe termen lung, o vasta paragina al
carei singur rod e paguba noastra a tuturor si a urmasilor nostri. Ca sa fie
altfel nu e nevoie de un Mare Gospodar care sa iti bage frica in oase. S-a
vazut ca e chiar dimpotriva. Este nevoie doar sa lasi o clipa totul de
izbeliste - lucru foarte usor - si in clipa aceea sa te gandesti putin - lucru,
ce-i drept, foarte greu - cat de frumoasa ar fi lumea si buna de trait in ea,
daca am sti sa ne pese.
Exista atatea
definitii ale civilizatiei, incat o cercetare a lor, aici, nu i-ar fi
cititorului de nici un folos. Intuitia comuna ajunge. Si ma voi margini la
necazurile noastre, incredintat de faptul ca, pe masura ce ne vom cunoaste mai
bine, lepadandu-ne de orice trufie, vom mai putea indrepta cate ceva. Nu e oare
mai bine ca, in loc sa ne conferim blazoane iluzorii, sa invatam mai bine ce
suntem cu adevarat ? Nu exista vindecare decat prin adevar. Dar adevarul nu
trebuie spus cu incrancenare, ci cu intelegere si cu dragoste, si nu fara
zambet. La noi lucrurile nu se indreapta cand cineva isi aroga rolul de a
biciui, scrasnind, moravurile, de undeva de sus, din transcendenta unei
constiinte presupuse fara gres. E bine sa ne judecam, cu dreptate, noi pe noi
insine, sperand ca orice act de cinstita si lucida cantarire de sine va da cu
vremea roada in imanenta constiintei obstesti.
In materie de civilizatie nu stam prea bine, de ce sa ne
mintim ? Pricini ar fi destule : urbanizarea pripita, inchiderea tarii fata de
lume, subrezirea institutiei familiale, nivelul scazut de trai si de luminare,
absenta unei constiinte clare a relatiei dintre individ si stat, dainuirea unor
vechi naravuri si mentalitati. Dar, oricare ar fi cauzele, fapt este ca stam
prost. Nici nu stii de unde sa incepi. Uite, daca tot ne laudam ca de la Ram ne
tragem, s-o luam de la drumuri.
Unul dintre prestigiile civilizatiei romane au fost
soselele, podurile, viaductele, facute sa ajunga pretutindeni si sa dureze
veacuri. Iar drumurile noastre sunt ca vai de lume : sosele deficitare si
restul facut din hartoape, praf si noroi. Caile ferate nu sunt rele, dar ce
circula pe ele este dezastruos: vagoane hodorogite si pradate, peste masura de
murdare, de intunecate si, iarna, de reci, ca la vreme de razboi. Ruleaza asa,
la nesfarsit, salbaticite si uitate. La fel cu institutiile publice, in care
paragina si ponosirea se iau la intrecere cu reaua organizare, care pare dea
dreptul dusmanoasa : cozi grele si haotice, un mare zbucium zadarnic,
alergaturi bezmetice si fara noima, timp pierdut, vorbe proaste, confuzii si
erori. Si, daca tot vorbim de institutii, sa nu uitam de una socotita drept
indicele de civilizatie a unei comunitati : cabinele publice cu destinatie
sanitara. Cate dintre ele nu au devenit locuri de pedeapsa, ca bolgiile lui
Dante, haznale abjecte consacrate scarnei, duhorii si mustei ? Poate si de
aici, dar nu numai, faptul uluitor ca poti adesea vedea barbati, uneori cu o
infatisare respectabila, usurandu-se in plina zi de udul lor langa vreun stalp
sau gard, in vazul copiilor de scoala. Pentru ca e departe de a fi vorba, in
tara la noi, numai de incuria si de stupiditatea institutionala.
Nici omul nostru, ca ins, nu se lasa mai prejos. In
mintea lui bunurile publice nu sunt ale tuturor : sunt ale nimanui. Le strica
si le devasteaza fara mustrare de cuget, din nepasare, din nepricepere, uneori
din simplu vandalism. E drept ca unele sunt privilegiate : nu le strica, ar fi
pacat, doar si le insusesc. Nu de alta, dar le sunt de trebuinta si nu costa
nimic. Stiu locuri circulate unde risti sa cazi din zece in zece metri in cate
o groapa, ca intr-o capcana sapata de vrajmas : capacele grele, de metal, de pe
gurile de control ale instalatiei urbane de apa au fost, pana la unul, furate.
Dar ce nu se fura ? Si tot ale nimanui ii par a fi omului nostru, dragul de el,
spatiile publice, strazi, piete, spatii verzi, incinte, faleze, terase. Le
considera drept niste maidane care pot fi murdarite oricat si cu orice, de la
mucuri de tigara pana la dejectii. Un loc predilect de azvarlire si acumulare a
resturilor de orice fel este cel din imediata apropiere a locurilor destinate
tocmai pentru asta. Povestesc unii, veniti de prin Germania, cum e acolo. Sunt
uluiti de ce minuni de curatenie se pot vedea la nemti. Vazuti cu ochiul
nostru, nemtii par chiar nitel maniaci. Iti vine sa te descalti pe trotuar si,
de la o vreme, ti se face frica, tu avand naravul tau si acolo nefiind de
glumit. Si te intorci rasufland usurat, la ale tale, unde ti-e drag sa
traiesti, pentru ca multe alte inlesniri mai afli si te simti la largul tau.
Omul acestor locuri are o relatie speciala cu norma
(lege, regula, prescriptie), o relatie confuza care ii vine din doua directii corelative
: 1. considerarea statului nu ca instanta de reglementare si de mediere, ci ca
una represiva si spoliatoare (lucru nu fara intemeiere istorica) si 2. un
sentiment excesiv al interesului personal imediat, din care omul nostru nu e
dispus sa sacrifice nimic in vederea unei reglementari publice si echitabile a
intereselor individuale.
Orice circuit prea lung de la profitul imediat pana la
cel mijlocit de lege ne depaseste imaginatia, rabdarea si capacitatea de
incredere. Dar chiar reglementarile mai marunte, care nu cer cine stie ce
patrundere, sunt considerate neavenite si incalcate cu seninatate : parca ti-e
mai drag sa fumezi acolo unde scrie "fumatul oprit", sa treci strada
pe oriunde, sa parchezi unde iti vine bine, sa intri pe unde se iese. Daca de
oprelisti nu-ti pasa, indrumarile le ignori din principiu, preferi sa te
descurci de-a oarba, sa bati la prima usa care ti iese in cale, sa incerci
cinci ghisee sau cinci compartimente de tren, daca nu zece vagoane, pana sa-l
nimeresti pe cel bun, intreband bezmetic in dreapta si-n stanga, deranjand o
multime de lume, irosind energia si timpul orisicui.
Preferam un cadru mai lax, cu aproximatii, tolerante si
derogari, cu mici ajustari si zabave, cu alternative mai mult sau mai putin
ilicite. O ordine negociabila. Orice rigoare ne strange ca o incaltaminte prea
mica, orice ingradire prea intransigenta ne sufoca, de parca am fi claustrofobi
; chiar simpla indrumare ni se pare o privatiune de libertate. Pe cat de putin
ii pasa acestui popor de libertatea mare, politica, sociala, civica, pe atat de
mult tine la micile libertati ale unei anarhii tolerante si joviale.
Punctualitatea noastra lasa de dorit, iar omul punctual
ni se pare maniac si ridicol. Cozile noastre, nu putine la marfuri sau ghisee,
sunt haotice si litigioase, ca si felul cum ne purtam in vehiculele publice,
unde aglomeratiile (care ar putea foarte bine lipsi) genereaza animozitati
primejdioase. Intr-adevar, la greu, de sub tembelismul nostru lasator
izbucneste violenta si brutalitatea si atunci se poate vedea cat de repede
spiritul patriarhal de origine rurala, bonomia si levantinismul pot degenera in
barbarie.
Totusi stadiul cel mai usor de atins la noi este acela pe
care nu chiar degeaba il vom fi numind tiganie. Individualismul obtuz care dicteaza
atatea dintre comportamentele noastre are drept principala manifestare lipsa de
respect pentru ceilalti, pentru semenii nostri, deci cei care sunt ca si noi si
ar avea in principiu aceleasi prerogative, dar care au un cusur, acela ca sunt
altii.
Nu vorbesc acum nici despre badaranie nici despre relatii
conflictuale, ci despre simpla si profunda nepasare fata de ceilalti : fata de
timpul, de locul si de linistea lor, de dreptul lor de a exista in sine, nu ca
simple instrumente ale comoditatii nauce a altcuiva.
Tu, ca trecator, trebuie aidoma unui automat cu fise, si
fara sa ti se inregistreze, nu zic serviciul adus, ci simpla existenta, sa dai
ora exacta, foc la tigara, indicatii rutiere, sa spui cat costa cutare lucru
(al carui pret e afisat), de unde l-ai luat, cand va mai fi de gasit, uneori sa
suporti confidente sau vaicareli. Multumiri ? Rolul tau o data incheiat, tu te
resorbi in nefiinta. Esti considerat ca existand numai daca, lezat, protestezi.
Dar atunci statutul tau este acela al unei fiinte suparacioase, suparatoare si,
in ultima analiza, de prisos. Aerul romanesc de glasuri rastite care iti spun
cu artag : "Da nerabdator mai esti, domnule !", "Ho, bre ca nu
dau turcii !", "Daca nu-ti place, ia-ti masina mica!", "Ce
ai, omule, ca doar nu te-am omorat !", "Ce atatea comentarii !",
"Hai mosule, misca-te ca te cauta moartea pe-acasa !". In general, se
constata ca esti prea sensibil, prea pretentios, prea nervos. Iar, cand te
intorci acasa, afli de la vecinul tau cat de nemarginite sunt drepturile unui
locatar : "Acasa la mine fac ce vreau", inclusiv zgomote infernale,
duhori, inundatii, incendii, scandaluri si paruieli. Dar n-ai voie sa te
plangi, pentru ca e in ograda lui si acolo se crede nu numai stapan, ci si
singur pe lume. Iar cu sine, cu buna lui voie si cu pacatele lui homo
valachicus este extrem de tolerant. Mai putin cu ale altora, iar atunci doar in
virtutea unui pact nescris de complicitate generalizata. "Lasa-ma sa te
las" este o expresie in care reciprocitatea ingaduintei in rau se imbina
cu nepasarea si, iertat sa-mi fie, cu nesimtirea.
In destule privinte civilizatia romaneasca aduce inca
bine cu o mahala degenerata. Nu zic, a noastra fiind, ne este draga si asa.
Numai ca dragostea buna inseamna si vointa de indreptare, iar vointa aceasta ar
cam trebui s-o gasim in noi si s-o facem sa opereze. N-as sti sa spun nici cum,
nici cand.
Falsa constiinta *
* Consideratiile care urmeaza ar comporta o prezentare
preliminara a raporturilor dintre sinceritate si adevar. Dar ele au fost transant
elucidate de H. R. Patapievici in Cerul vazut prin lentila Ed. Nemira,p.
331-334, de unde citez doar : "Sinceritatea este o emotie a constiintei.
Or, constiinta poate fi adevarata sau falsa, eronata sau rea, incompleta,
alaturi de obiect sau inexistenta [...]. Sinceritatea este o emotie complet
independenta de continutul ei : ea poate purta cu egala indreptatire emotiva
asupra unei constiinte false [...] Eu pot fi sincer afirmand automistificari
monumentale, pe care sa le ignor fara rest, adica, in termeni directi, cu
veracitate [...] in toate cazurile, trecerea de la sinceritatea asertarii la
adevarul asertiunii mi se pare frauduloasa."
Este tot atat
de usor sa te inseli pe tine insuti fara sa-ti dai seama, pe cat este de greu
sa-i inseli pe altii fara ca ei sa observe.
La Rochefoucauld, Maxime (1678), nr. 115
O anume
diferenta intre ceea ce crede fiecare dintre noi despre sine si ceea ce este cu
adevarat, asa cum il stie pe deplin numai Dumnezeu, este inerenta umanului, si
nu despre un asemenea lucru va fi vorba aici, ci doar despre formele excesive,
nu arareori aproape patologice, pe care le ia falsa constiinta de sine. Si,
desi excesive si aproape patologice, ele sunt mai raspandite decat ne-am
astepta. Termenul de "falsa constiinta" nu este pe deplin graitor. Nu
este vorba numai de faptul ca cineva isi ignora adevarata fiinta si fire, sau
ca se crede pur si simplu altfel decat este. Ea este in primul rand cultivarea
unei credinte despre sine cu mult superioara realitatii, este o imagine
exaltata a unei excelente absente.
Omul normal, ale carui corectii de imagine sunt mai mult
sau mai putin rezonabile, avand un sine echilibrat, poate exista linistit cu
propria sa imagine. Dar cel afectat de o falsa constiinta nu este in stare de
astfel de lucru. Si nu atat pentru ca nu s-ar putea pana la urma impaca cu sinele
lui adevarat, - este loc sub soare pentru noi toti si cineva acolo sus ne
iubeste pe toti, - ci pentru ca vrea sa creada despre el ca este cineva
inzestrat cu mari calitati omenesti, de obicei cele pe care le are cel mai
putin, dar la care aspira cel mai mult. Asemenea om confunda propria lui
realitate cu un deziderat himeric cu privire la sinele sau. Dar operatiunea
aceasta de substituire nu se face constient, ci este un construct al
inconstientului care are, in fiecare caz, o istorie individuala a lui, chiar
daca, abstragand caractere comune, putem
construi o tipologie. Iar o data acest neadevar instalat in cineva, el
este asumat ca adevar, cu credinta, cu iubire, cu mandrie si cu durere.
Incapacitatea de autoanaliza corecta duce astfel la o alienare de realitate
analoga cu cea din unele psihoze. Lucru usor de inteles, daca admitem ca orice
falsa constiinta se constituie, progresiv, pe o rea constiinta de sine
refulata. Unii sucomba sentimentului ca sunt nimica si nimeni, ca tot ce fac si
ar putea sa faca le tradeaza nimicnicia. Altii se impaca cu ei insisi, asa cum
sunt. Altii isi fabrica, in bezna si singuratatea sinelui, o constiinta falsa
si traiesc asa, ca intr-o nebunie ambulatorie, cand mai benigna, cand mai
damnata. Si mai periculoasa decat orice falsificare deliberata si decat orice
ipocrizie.
Falsa constiinta ne obliga, fara sa ne dam seama, sa
jucam un rol, mai mult, sa inscenam o drama pentru acest rol si sa o populam cu
crezuri si cu lupte false, cu apoteoze si cu dezastre fictive. Cred ca multi
dintre noi au vazut sau au avut in preajma lor asemenea insi jucandu-si tristul
rol pe scena lumii. Unii sunt atat de naivi, atat de transparenti si atat de
evident ridicoli incat nu pot inspira decat o ironie indulgenta si aproape
tandra. Altii insa pot fi de-a dreptul sinistri. Si sunt numerosi, au diferite
apucaturi, dar reductibile la un tip fundamental. Omul de felul acesta se crede
si vrea sa fie crezut tocmai ceea ce nu este, si anume un om nobil in sfera
etica si afectiva, luminat in ordinea cognitiva si puternic in cea volitiva.
Fiind un simplu veleitar utopic, vrea sa apara nici mai mult nici mai putin
decat ca paradigma excelentei umane. Iar aceasta imagine falsa despre sine o
afirma si o exiba cu patos, traind-o mai ales atunci cand o propune altora sau
se gandeste pe sine intre altii si mai presus de altii. Mai mult, traind si
faptuind printre oameni de rand, afirmarea sa de sine ia forma unei lupte si a
unei misiuni, sustinute de un crez care nu e de fapt decat un scenariu pentru
a-si transforma reaua lui asezare in lume si fata de lume intr-o idealitate al
carei erou se simte si se crede a fi.
Pe de alta parte, in precipitarea lui de a scapa de
propria sa imagine reala, el o proiecteaza, in chip inconstient si malign,
asupra altuia sau a altora si se poate frecvent asista la scene in care acest
om, in fond bolnav, ii acuza pe cei din jur de propriile sale scaderi, aberatii
si grele pacate : si invers, el savarseste in mod curent ceea ce atat de
violent si de zgomotos blameaza la altii.
Si de aceea tipul acesta de om, a carui viata, astfel, se
situeaza nu numai pe fals, ci si pe nedreptate, este daunator celor din preajma
lui. Nociv, pentru ca falsa imagine pe care o are despre sine se izbeste in
chip inevitabil de rigorile realului, de verificarile lui constante si
neiertatoare, de insucces. Omul normal stie sa-si analizeze insuccesul si sa
vada partea lui de eroare sau de vina, dar acest mic paranoic, nu : el nu este
de vina niciodata si nu greseste niciodata, de vina sunt intotdeauna ceilalti,
cei care nu i-au dat ascultare, nu l-au luat drept carmuitor, l-au tratat fara
deferenta cuvenita, nu l-au inteles. De aici corelativul oricarei manii si
iluzii de grandoare, mania si iluzia persecutiei.
Omul acesta, care este o minciuna intrupata, sfarseste
aproape totdeauna prin a se considera un nedreptatit si chiar un martir,
persecutat de semenii lui obtuzi si ingrati, eventual invidiosi. Prigonit de
"oameni". Si iata ca la raul pe care omul inzestrat cu o falsa
constiinta il face prin incapacitatea, incompetenta si veleitarismul sau se
adauga, virulenta, si setea lui de razbunare, care este dubla : una,
inconstienta, fata de cei mai buni decat el, si alta, de suprafata, asumata
constient si agresiv, fata de cei care nu l-au recunoscut ca atare. Si devine
periculos : reclamagiu fara odihna, calomniator nerusinat, procesoman. Si
uneori patosul lui este atat de mare si de persuasiv, incat se gasesc oameni
care sa-l creada, sa-l sprijine, uneori chiar sa-l promoveze, pana isi rupe din
nou gatul si o ia de la inceput cu lamentatiile si cu vindictele. Omul nostru
e, in felul lui, de neinvins. Iar falsa lui constiinta este mai nociva decat
minciuna deliberata, decat ipocrizia sau decat o calculata calomnie.
Nu este de crezut ca o astfel de amagire este etansa la o
cat de vaga trezire la adevarata constiinta. Dar omul acesta, in fond atat de
corupt, stie sa treaca peste asta. Ba mai grav : abia atunci devine extrem de
periculos. Si foarte sigur de sine, cel mai tantos de slava lui de tinichea.
Astfel continua sa circule slobod prin lume, concepand proiecte pe care le da
drept aproape gata realizate si nefacand absolut nimic. Crezandu-se generos si
fiind de fapt meschin, crezandu-se plin de resurse si nefiind bun de nimic,
predestinat tuturor ratarilor, crezandu-se delicat si virtuos si fiind de fapt
de grosolan si plin de pacate, auster cand e lacom, pasnic cand e litigios si
agresiv, o autoritate in orice materie cand el abia daca are rudimentele
vreunui domeniu. Calmeaza cu sfruntare adevarul sau iluzoriu, confundand adesea
sinceritatea cu simpla grosolanie, si reactionand isteric la cea mai mica
incercare, nu zic de a-l deconspira, ci de a considera ca intr-o privinta
destul de mica ar fi gresit sau nu s-ar fi purtat cum se cuvine. Si traieste
asa mai departe, mai sigur de sine decat ti-ar veni sa crezi, gestionandu-si
(uneori cu bune rezultate partiale) esecul fundamental de a nu fi ce viseaza a
fi.
Daca au de
povestit ceva, se simt neaparat obligati s-o ia de la Facerea lumii, si zabovesc
atat de indelung asupra unor imprejurari frivole, incat sunt pe nesimtite
atrasi catre alte subiecte, printre care topaie ca niste pasarele din creanga
in creanga si uneori, tocmai in miezul relatarii lor, o iau atat de tare razna
de la ce voiau sa spuna incat trebuie sa le aduca cineva aminte.
J. B., Heroick Education (1657)
E plina lumea
de rumoarea vorbelor desarte. Le auzi pretutindeni, nestavilite si de
nestavilit, umpland cu pleava lor cuprinsul zilelor noastre. Nu toate sunt de
acelasi fel, adica nu toate au aceeasi motivatie psihologica si, ca atare, se
poate incerca o clasificarea lor.
Iata, intai de toate palavrageala, pruritul verbal,
rostirea de verzi si uscate, de vrute si nevrute, proferarea inepuizabila de
vorbe fara sir, fara cap si fara coada, fara noima si fara miez, doar de dragul
de a vorbi. Palavrageala nu reclama un ascultator atent, ajunge sa fie cineva
de fata care sa nu para cu totul absent sau ostil. Nu arareori palavragiii isi
povestesc intamplarile lor, mai vechi sau mai noi, nu pentru ca ar prezenta cel
mai mic interes pentru indiferent cine, ci asa, dintr-o expansivitate si
extravertire fara tarm, nepasatoare de timpul sau de treburile tale de
ascultator fara voie. Cand se intalnesc doi palavragii lucrurile se pot petrece
in doua feluri: ori unul paraseste terenul, socotindu-l pe celalalt un
insuportabil palavragiu, si pleaca sa caute un auditoriu mai potivit, ori
vorbesc amandoi deodata, fara sa-si dea unul altuia cea mai mica atentie, nici
macar aceea de a se lua la intrecere. Se mai observa si faptul ca, la cea mai
mica incercare de a-l intrerupe, palavragiul spune : "Dati-mi voie"
sau "Imi permiteti" sau "Un moment", dupa caz, si, fara sa
fi asteptat sau primit vreo ingaduinta, continua nestingherit, oricat. Dialog
intre surzi, cum se spune, si sunt intr-adevar surzi la tot ce vine din afara
lor. Ar trebui ca cineva sa-i sileasca sa-l asculte pe Marcus imparat, omul
acela de o extrema delicatete : "Obisnuieste-te sa asculti cu atentie ce
are altul sa-ti spuna si, atat cat isi sta in putinta, cauta sa patrunzi
dinauntru gandul lui" (VI,53). Si, dupa functia lui, imparatul avea nu
putina lume de ascultat.
Palavragiul nu este de azi, de ieri. Are vechime si
ilustrare istorica. Ce poate omul auzi astazi, stand pe o banca in vreun parc,
auzea si Teofrast acum douazeci si patru de veacuri la Atena :
"Asezandu-se alaturi de un necunoscut, incepe prin a face elogiul sotiei
sale ; povesteste apoi ce-a visat azi-noapte si ce-a mancat la pranz, in
amanunt; dupa care, din vorba in vorba, declara ca oamenii de astazi sunt cu
mult mai prejos decat cei de demult; ca s-a scumpit graul, ca orasul e nepadit
de straini, ca, incepand din aprilie, dupa Marile Dionisii, marea devine din
nou navigabila ; ca n-ar strica sa ploua nitel, pentru recolte, si ca el
personal isi va semana pamantul la anul ; ca se traieste tot mai greu si ca, la
Misterele din Eleusis, lumanarea cea mai mare a inchinat-i Damippos ; apoi te
informeaza cate coloane are Odeonul lui Pericle si in ce luna a anului cade
fiecare dintre marile sarbatori ; apoi continua declarand : "Ieri am luat
un vomitiv" si intreband "Astazi ce zi sa fie oare ?" Daca il
rabzi, nu mai scapi de el niciodata".
Relatarile sau naratiunile mai dezvoltate sufera la nu
putini vorbitori de o incarcatura ucigasa : faptele si actiunile pier inecate
in prisosul catastrofal al vorbelor. Si nu numai vorbe parazitare, ticuri
verbale, stereotipii, ci un puhoi dezarticulat de precizari inutile, de
intercalari irelevante, de mentionari ale unor circumstante adiacente si
nesemnificative, de referinte obscure, eventual de abundente repetitii. De
aceleasi neajunsuri, sporite cu altele, cum ar fi tropii retorici, poate sa
sufere si discursul oratoric care, in formele lui paroxistice, devine discurs
vid, betie de cuvinte, expresie fie a neantului, fie a haosului mental al
vorbitorului, care, in aceasta ipostaza, nu mai este un simplu palavragiu
amorf, ci mimeaza o intentionalitate precisa, idei si sentimente elevate,
convingeri navalnice si sonore, preamariri si anateme.
Dar in spatele vorbelor nu se afla nimic. Sau, mai exact,
vacuitatea retorica are un continut : acela facut din interese impure, care
este interesul oricarei demagogii. Pe langa redundanta narativa si vacuitatea
retorica trebuie sa mai consemnez aici si un anume stil, foarte raspandit, al
conversatiei dintre doua sau ceva mai multe persoane. Acest stil se
caracterizeaza prin cateva lucruri care dau, la auditie, un efect dezastruos,
uneori infernal: neatentia reciproca, frecventa taiere a vorbei sau vorbirile in
paralel (ca intr-un duo, trio sau quattuor de disonante si de incongruente
pasionate), repetitivitatea in gol (in absenta atentiei conlocutorului si chiar
fara ca vorbitorul sa tina minte ca a mai spus acelasi lucru sau de cate ori
l-a mai spus) si, aproape fara exceptie, tonul ridicat, fiecare incercand sa-l
acopere pe celalalt prin mai marea sonoritate a glasului. Daca la sfarsitul
unor astfel de logomahii cineva ar face urmatorul calcul : cat de multe vorbe
s-au rostit si ce putine sensuri au rezultat, disproportia ar fi catastrofala.
Mai bine zis ar fi incomensurabila. Tot traind, ascultand si patimind, incepi
sa-ti dai seama, prin comparatii, ca stilul conversatiilor este un indice sigur
al gradului de civilizatie dintr-o comunitate data. Iar daca, dupa aceea, esti
osandit sa traiesti intr-o harmalaie suburbana sau meridionala trebuie sa te
tii bine. Cu atat mai mult cu cat, pe langa conversatia anarhica mai sunt
destule alte specii de vorba fara rost. Iata repetitivitatea cate unui vorbitor
care, vrand ceva de la tine si incapabil sa-ti aprecieze gradul de atentie, iti
face aceeasi rugaminte de multe ori la rand, ca un mecanism dereglat, iar la
despartire, ignorandu-ti toate promisiunile si uitandu-si toate staruintele, te
mai roaga inca o data acelasi lucru cu aerul ca o face prima oara.
Se va spune ca aici nu este in joc nevoia de a vorbi
mult, ci caracterul imperativ al nevoii formulate abuziv. Si e adevarat, dar si
aici functioneaza ignorarea acuratetii de inregistrare a receptorului,
confundarea lui cu un tip de receptor analog cu emitatorul.
Tot o apreciere latenta asupra capacitatilor, de data
asta intelectuale, ale ascultatorului se manifesta si in extrem de raspanditul
abuz de informatii rutiere. Daca faci imprudenta sa intrebi un asemenea furnizor
de informatii, nu mai ispraveste. Iar discursul lui, cand isi atinge
perfectiunea, poate contine doua serii de date zadarnice, de tip diferit : a)
indicarea unor repere intermediare inutile, de vreme ce simpla urmare a unei
directii ti le scoate in cale si b) indicarea unor repere identificabile numai
daca esti tot atat de familiarizat cu acel parcurs ca si cel care te indruma:
" O iei dupa coltul, unde a fost odata benzinaria", "Treci de
casele cuscrului Dumitru", "Mergi inainte pana la al doilea, nu, la
al treilea sir de salcami" etc. Si omul nostru, jubiland de propria lui
gratuita bunavointa, te copleseste indelung cu o geografie menita sa-ti ramana
enigmatica fara istoria ei aferenta.
Dar acestea sunt doar cazuri particulare si benigne ale
unei tendinte generale, care poate lua insa si alte forme, si mai goale de sens
si de rost. Un caz specific si destul de frecvent este al celui care, pentru
a-ti capta si retine atentia, iti anunta o relatare senzationala. Tema lui este
de obicei ce i s-a intamplat in ziua respectiva si, ca sa-ti mentina viu
interesul, recurge la o anumita mimica sugestiva si mai ales la un anumit ton
promitator de senzatii tari, precum si la sintagme de tipul "Stai sa vezi
ce mi s-a intamplat !", "Si atunci, ce sa vezi ?", "Ei bine,
cu cine crezi ca m-am intalnit ?" Si astfel, trateaza anodinul ca
senzational, te tine cu sufletul la gura ca sa afli ca s-a intalnit cu Nelu de
la registratura care se ducea sa-si cumpere un corn sau cu cumnata-sa care, sa
vezi si sa nu crezi, isi cumparase un batic. Totul presarat cu suspansuri
neonorate, care, si ele, isi mai pierd din suflu pana la deznodamantul
palpitantei aventuri pe care il astepti cu respiratia taiata ; intoarcerea
acasa, luarea mesei, un film la televizor, "dar nu era grozav"; urmeaza
un colaps total, daca nu cumva flecarului ii sare in ajutor vreo amintire mai
indepartata, la fel de trepidanta, povestita cu aceeasi tehnica si cu aceeasi
insufletire si oferita ca un dar de pret ascultatorului paralizat.
Toate acestea au totusi coerenta lor. Dar prolifereaza
printre noi si vorbaria incoerenta. Incoerenta vrednica de luat in seama se
poate realiza pe doua cai (cand nu este, ca in cele mai multe cazuri, mixta) :
deschiderea succesiva si frecventa de paranteze care nu se mai inchid niciodata
si/sau divagatia asociativa, care consta in a o lua razna fie plecand de la o
vaga asociere de idei, fie pur si simplu de la un cuvant oarecare, putand
functiona ca declansator al unei serii total distincte. Este de notat, in
subsidiar, ca acest tip de vorbitori realizeaza o performanta rara : aceea de
a-si pune singuri piedica, de a-si taia singuri vorba.
Se va spune ca toate acestea nu tin de patologia
desfasurarii discursului si ca trebuie examinate in alta instanta. Dar nu e asa
: prioritara este nevoia de a vorbi cu orice pret, iar notiunea cheie este
aceea de vacuitate a continutului. De aici, din dorinta de a comunica cu orice
pret cand nu ai ce, sau de a spune ceva interesant cand nu ai nimic interesant
de spus, toate disfunctiile enumerate mai sus si poate si altele. Fara a mai
pune la socoteala faptul ca cei care practica vorbaria, vorbitorii
intemperanti, sunt oameni la care conexiunile logice sunt deficitare. Este
tocmai ceea ce le permite acest tip de discurs. Tot mult si fara rost vorbesc
si cei care cauta sa-si compenseze prin verbalizare un anumit disconfort
psihic, cei pe care ceea ce (tocmai) s-a intamplat sau se petrece acum ii
contrariaza. Prima categorie este a celor care debiteaza, uneori repetandu-se,
regrete zadarnice. Acestia pot vorbi la nesfarsit potrivit schemei "Ce
bine ar fi fost sa fi fost altfel decat a fost". Neputand sa se impace cu
ceea ce s-a petrecut, ei se caznesc parca sa schimbe cu ajutorul vorbelor
irevocabilul trecut. Regretand hotararile luate si rezultatele lor, oamenii
acestia se inversuneaza sa elaboreze, in pustiu, alte scenarii decat cele care
s-au desfasurat, sa calculeze cu cat mai fericite urmari ar fi avut alt demers
decat cel practicat in realitate, ce minunat ar fi prezentul daca l-am inzestra
cu alt trecut, ce fericiti am fi daca ceva s-ar fi petrecut ceva mai devreme
sau ceva mai tarziu sau nu s-ar fi petrecut niciodata. Si nu, scopul acestor
vorbitori nu este sa traga vreo invatatura in vederea unei activitati viitoare:
ei vorbesc doar asa, parca vrand sa descante trecutul si pentru ca nu pot si nu
stiu sa taca, sa traga incheierile necesare si sa mearga mai departe mai bogati
cu o experienta, cat de regretabila ar fi. Altii nu pot sa suporte neajunsurile
prezentului fara sa le verbalizeze intensiv. La copii lucrul este normal, la
adulti apare ca o forma de incontinenta.
Poti auzi oameni in stare sa spuna de zeci de ori in sir
ca le e cald sau frig, ca ii doare ceva, ca si cand astfel ar exorciza raul ;
cu rezultate evident nule. Ba chiar, lasandu-se stapaniti de acel disconfort si
neputandu-se stapani sa nu-l enunte mecanic si stereotip, isi agraveaza starea,
concentrandu-se obsesiv asupra ei si amplificand-o, dandu-i o prezenta tot mai
opresiva.
*
Cine rabda greu asemenea excese are de suferit. In ceasurile
mai grele viseaza sihastrii si legaminte de tacere sau traiul printre popoarele
mai tacute ale Nordului. La fel se intampla si cu cei carora tot ce este mai
mult decat "da" sau "nu" li se pare desertaciune. Se afla
aici o anume lipsa de caritate : dincolo de zadarnicia si de abundenta vida a
cuvintelor se afla adesea spaima de tacere, spaima de singuratate, spaima de
viata. Vorba fara de rost are, fireste, rostul ei. Ceea ce nu te poate
impiedica sa nu pretuiesti concizia ca pe una dintre cele mai rare elegante ale
spiritului si sa insetezi dupa ea.
A-ti da
cuvantul - sau, cum se spunea odinioara, a-ti da cuvantul de onoare - revine la
a te angaja ferm ca vei face un lucru anume pana la un termen anume. Cuvantul
dat este ca iscalitura in josul unui contract. Atata ca intr-un contract se
stipuleaza ca neindeplinirea lui atrage dupa sine o anume penalizare, in timp
ce incalcarea cuvantului dat, care consfinteste o conventie pur verbala, nu.
Cel care nu se tine de cuvant intr-o chestiune cat de cat mai importanta nu
poate fi nici macar actionat in justitie, pentru ca nu se poate invoca
impotriva lui nici un document doveditor. Numai ca impunitatea omului care
nu-si respecta cuvantul dat este iluzorie : dupa o vreme pierde insusi temeiul
conventiei verbale, care este increderea. Cuvantul unui om discreditat nu mai
are trecere si, lucru chiar mai grav, cel lezat, mai ales daca este
neincrezator din fire, tinde sa generalizeze si sa nu mai aiba incredere in
nimeni. De aici, infinita complicare si ingreunare a relatiilor dintre oameni.
Se poate face o tipologie a oamenilor fara cuvant. In
chip surprinzator, categoria cea mai numeroasa nu este aceea a celor care isi
dau cuvantul cu intentia deliberata de a nu si-l tine, deci de a-si insela
partenerul. Cei mai multi oameni fara cuvant sunt mai degraba usuratici decat
fraudulosi. Fagaduiesc cu usurinta, uneori chiar nesolicitati, oferindu-si
placerea de a se arata saritori sau generosi fara ca, mai apoi, sa-si dea vreo
osteneala in acest sens ; se iau cu altele, nu le mai pasa, uita. Iar constiinta
lor nu impovareaza cu nici o remuscare, respectul lor de sine nu iese stirbit
cu nimic, iar disponibilitatea de a recidiva a acestor iluzionisti ai
fagaduintei ramane si ea proaspata si intreaga. Unii, dojeniti, chiar se
scandalizeaza, uitand cu desavarsire clipa de euforie a promisiunii si neluand
in seama prejudiciul adus prin inselarea unei asteptari. Si, in genere, rolul
lor de incurca-lume. Si nu doar atat, uneori violeaza relatii mai delicate, se
angajeaza, cu o fervoare subita si efemera, in prietenii de care uita la cateva
minute dupa ce si-au fluturat batista pe un peron, la cateva zile dupa ce au
promis ca vor scrie, ca vor da un semn, ca le pasa de tine cat de putin. Sunt
oameni superficiali si cu atat mai periculosi cu cat nu doar par, dar chiar
sunt de buna-credinta. Pentru o clipa.
Un caz frecvent de nerespectare a cuvantului dat este
nepunctualitatea. Pare un pacat minor, dar nu este, mai ales in comunitatile de
azi, cand timpul este dramuit, coordonarea trebuie sa fie fara cusur, iar incapacitatea
cuiva de a se coordona in timp cu altii poate produce uneori neajunsuri severe.
Si, chiar fara asta, a lasa pe cineva sa bata indelung trotuarul, pe soare sau
pe ploaie, sub privirile trecatorilor sau ale localnicilor, facandu-l ori
suspect ori ridicol, este semnul unei grave lipse de respect. Si mai poate fi
si semnul unui arhaism comportamental, al unei incapacitati de integrare intr-o
comunitate evoluata de tip urban.
La tara starile de lucruri nu cer cine stie ce eforturi
cronometrice. Dupa cum locul de intalnire nu trebuie neaparat sa fie un punct
precis ("la lunca", "pe dupa gradini", "mai la
vale"), tot asa momentul intalnirii se poate situa intr-o durata mai larga
: "pe sara", "pe la chindie", "la intorsul
vitelor". Si, in sistemul acesta de referinta mai lax, nimeni nu este
pagubit si totul se petrece dupa cuviinta. Mutandu-l in spatiul altor rigori si
al altor stringente, el este nu numai arhaic, ci si pagubitor. Iar cine s-a
lasat amagit o viata crezand zadarnic in punctualitatea unei serii
considerabile de contemporani ai sai (dintre care unii n-au mai venit deloc,
fara sa mai dea mai apoi vreo explicatie sau a invoca vreo scuza), nu are
nostalgii patriarhale. Si nici nu-si poate imita amagitorii, pentru ca actul
etic este, prin definitie, nonpragmatic si exemplar.
Printre indicii gradului de civilizatie al unei comunitat
i se numara, si nu in ultimul rand, functia regulativa a cuvantului dat.
Sunt civilizatii in care poti obtine lucruri importante
in schimbul cuvantului dat. E drept ca, daca minti si esti prins, nu te mai
primeste nimeni, nu te mai saluta nimeni si risti sa mori in sant. In asemenea
comunitati statutul cuvantului dat este bivalent : el trimite si in trecut, la
perioada in care pentru elite cuvantul dat era un angajament de onoare mai
coercitiv decat orice lege, si la viitorul, poate utopic, in care increderea
umana va deveni atat de mare incat constrangerile legii vor fi devenit inutile.
La noi lucrurile stau inca foarte prost : urbanizarea
pripita a multora, vagi reminiscente de levantinism, greu definibile cu solide
argumente de continuitate istorica, cotropitoarea tiganie si un anume endemic
lasa-ma sa te las ne fac greu adaptabili unui stil de viata mai exigent. Multi
isi fac chiar un fel de mandrie din luarea à la légère a obligatiilor de
onoare, aici, la portile fericite ale Orientului. Sunt oamenii carora le
lipseste nu numai respectul pe care il datoram semenilor nostri si de noi
insine, ci si cultura si perspectiva istorica.
Credinta este
un asentiment sau o adeziune totala, neclinita si neconditionata a sufletului
la o realitate ultima care nu poate fi supusa cenzurii intelectului sau, in
alti termeni, la un adevar indemonstrabil.
Oricate pretentii la demonstrabilitate ar avea un crez el
ramane, si asa si trebuie, in afara logosului. Ceea ce nu inseamna ca nu poate
fi comunicat in termeni conceptuali si oferit meditatiei. Sau ca nu este,
indeobste, rezultatul unei revelatii. Dar in credinta discursul este rostit in
vederea comuniunii, nu in aceea a comunicarii reductibile la o structura
logica.
Kant spune limpede (in Critica ratiunii pure, II, 2, 3) :
"Daca asentimentul nu este decat subiectiv suficient si in acelasi timp
este obiectiv insuficient, el se numeste credinta", despre care "nu
sunt in stare sa dau socoteala din punct de vedere speculativ".
Sa nu uitam insa : Kant credea cu fervoare in Dumnezeu.
Iata ce afirma ceva mai jos, vorbind despre credinta morala :
"Voi crede inevitabil in existenta lui Dumnezeu si
intr-o viata viitoare, si sunt sigur ca nimic n-ar putea face sovaielnica
aceasta credinta, caci prin aceasta ar fi rasturnate insesi principiile mele
morale, la care nu pot renunta fara a deveni demn de dispret in propriii mei
ochi".
In fond, daca vrem sa mai zabovim o clipa asupra
momentului rational, vom spune impreuna cu Goblot (Logica, II, 50), folosind
termenul de "judecata virtuala", asa : "Judecatile virtuale...
sunt judecati complete : ele au subiect, predicat, copula, toate caracterele
lor formale : nu le lipseste decat credinta".
N-as sti sa spun in termeni psihologici ce este credinta,
daca e un sentiment, o emotie, altceva. Stiu doar ca credinta postuleaza
existenta obiectului ei ca realitate transcendentala si ca intra cu ea intr-o
profunda relatie psihologica. De fapt, o sa ma marginesc, in termenii
traditiei, sa o numesc una dintre cele trei virtuti teologale, asa cum le-a
definit Sfantul Pavel : "Acum dar raman aceste trei : credinta, nadejdea
si dragostea" (2 Corinteni, 13, 13). Pavel care, desi a asezat in frunte
dragostea, a spus in mai multe randuri ca in locul Legii, in sensul
paleotestamentar, trebuie sa asezam cu prioritate credinta : "Stim ca omul
nu e socotit neprihanit prin faptele legii, ci numai prin credinta in Isus
Cristos" (Galateni, 2, 16, cf. 3, 23, Romani, 1, 17 ; 3, 22 si 28, Filip,
3, 9). De definit, Pavel o defineste o singura data : "Credinta este... o
puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad".
Expresia limita a irationalitatii credintei este faimoasa
vorba a apologetului Tertullian (155-220) : "Credo quia absurdum",
"Cred pentru ca este de necrezut", in care absurdul devine criteriu
al veracitatii : nimeni nu poate sustine un fapt atat de extraordinar si de
necrezut ca invierea lui Isus fara ca aceasta sa nu fie adevarata.
Acelasi radicalism reapare, veacuri mai tarziu, la
Kirkegaard, care afirma ca, in crestinism, credinta e superioara stiintei
pentru ca reprezinta certitudinea cea mai inalta, o certitudine care se
raporteaza la paradox, deci la neverosimil, "certitudinea cea mai patimasa".
A crede, dupa filozoful danez, inseamna "a voi (ceea ce trebuie si pentru
ca trebuie) intr-o stare de supunere absoluta, a te apara impotriva gandurilor
vane de a vrea sa intelegi si impotriva inchipuirilor vane de a putea
intelege" (Jurnal X4, A635 si X1, A368). Dar tot ce am spus pana aici
despre credinta pare cumva exterior si rece. Credinta este o pornire fierbinte
a sufletului si raspunde unei nevoi foarte adanci a naturii noastre.
Sa ne intelegem
bine : daca ar fi sa credem numai in ceea ce este rigoros demonstrabil, ar mai
ramane putine lucruri in care sa credem. Iar acelea nu ne-ar tine de cald, nu
ne-ar insufleti, nu ne-ar ajuta sa traim si sa murim. Simtim nevoia sa credem
in ceva care, pe de o parte, sa puna putina ordine in haosul vietilor noastre
si al istoriei si, pe de alta, sa-i dea un rost care sa-l includa pe individ
intr-un sens atotcuprinzator, eventual sa-i fagaduiasca iubire, iertare,
mantuire, inviere.
Dar aici trebuie sa ma opresc : nu am intentia sa scriu
un mic tratat de teologie pe intelesul tuturor.
Gandul meu este sa arat, atat cat ma pricep, care sunt
conditiile necesare si suficiente pentru ca o credinta sa se numeasca printre
marile lumini ale sufletului. Pentru a margini consideratiile de aici la ceea
ce lumea intelege in genere prin credinta, voi vorbi numai despre credinta in
Dumnezeu. Si iata ce presupun ca trebuie sa fie, in linii mari, canonul unei
relatii cu Domnul :
1. Fiinta lui Dumnezeu ne este data in sentiment si
calitatea credintei noastre rezida in calitatea acestui sentiment, in adancimea
si in fervoarea lui. Si in natura lui, care nu trebuie sa fie de cutremurare si
spaima, ci de incredere si iubire. Dar cum putem iubi cu adevarat o entitate
transcendenta, eterna, metalogica, metasensibila ? Facandu-ne iubirea pe masura
acestei entitati. Este lucrul cel mai greu din sfera credintei. Dar sta in
puterile noastre.
2. Fiinta lui Dumnezeu nu trebuie faurita de credinta
noastra dupa modelul autoritatilor pamantesti. De aceea nu trebuie sa o
incarcam in gandul nostru cu nimic represiv, vindicativ si cu atat mai putin
arbitrar. Totusi ne vom izbi vesnic de nedumerirea prezentei raului intr-o lume
ipotetic stapanita de un Dumnezeu totodata bun si atotputernic. Orice credinta,
ca sa fie credinta, trebuie sa traiasca cu acest spin in trupul ei.
3. In orice act de credinta este implicata certitudinea
marginirii sau finitudinii omenesti. De aici smerenia noastra. Dar nu si
sentimentul nimicniciei noastre. Dumnezeu este garantul demnitatii oricarei
creaturi.
4. Orice credinta care se afirma ca singura indreptatita
si, in numele ei, fagaduieste libertatea orisicui de a crede in orisice, vine
in contrazicere grava cu vointa Domnului, care ne-a faurit ca fiinte libere.
Orice exclusivism, orice fanatism si orice persecutie,
oricat de larg ar fi atestate ele de istorie, se situeaza intr-o zona atat de
apropiata de omenescul rau, incat pare infinit departe de Dumnezeu.
5. Credinta cea mai intensa si mai pura se situeaza
dincolo de orice criteriu de rasplata sau de pedeapsa.
Poate omul "cu frica lui Dumnezeu" este necesar
bunului mers al realitatii, dar nu in el rezida paradigma credintei.
Si nici in cel care recurge, in relatia cu Dumnezeu, la
indiferent ce forma de tranzactie. Acela nu are cugetul curat.
6. Orice forma de respect pur formal al Legii este
moralmente inferioara. Isus a spus aceasta in nenumarate randuri. Iar istoria e
plina de bigoti si de farisei habotnici, pentru care credinta se afla in
gesturi (cult, ritual, eventual precautii superstitioase etc.).
7. Credinta se manifesta atat prin propria ei permanenta
prezenta si fervoare, cat si prin faptele care deriva din ea.
Lucrul este spus raspicat in cateva dintre epistolele
Noului Testament: "Il rog [pe Domnul Isus] ca aceasta partasie a ta la credinta
sa se arate prin fapte" (Pavel catre Filimon, 6). Indeosebi Iacov este
foarte categoric in aceasta privinta: "Tot asa si credinta : daca n-are
fapte, este moarta fata de sine. Dar va zice cineva : "Tu ai credinta, iar
eu am faptele." "Arata-mi credinta ta fara fapte, iar eu iti voi
arata credinta din faptele mele."
Vrei dar sa intelegi, om nesocotit, ca credinta fara
fapte este zadarnica ?...
Dupa cum trupul fara duh este mort, tot asa si credinta
fara fapte este moarta". Dar nu autoritatea acestor texte este hotaratoare
: adevarata credinta, cuprinzand intreaga fiinta a unui om, isi gaseste singura
calea.
8. In relatia noastra cu Dumnezeu, evenimentul cel mai
insemnat a fost intruparea lui Isus. Existenta in lume a unei fiinte care este
totodata Dumnezeu in deplinatatea atributelor sale si om pana la un hotar greu
de inteles, taina sa si a spuselor sale, iubirea sa de noi, ciudata uneori,
schimba, macar latent, ceva profund din omul ca fiinta naturala. Cine cauta
mangaiere in biserici, acolo sa si-o gaseasca, precum si in orice bun sfat
duhovnicesc. Dar, incheind, i-as ruga pe cei care au citit pana aici aceasta
carte sa reciteasca cu toata atentia si cu toata grija intregul Nou Testament
(cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistolele, Apocalipsa).
Sa citeasca, incercand sa se dezbare de orice judecata
sau convingere preliminare, sa uite ce li s-a spus, sa se dezbare de
indoctrinari neluminate, sa se gandeasca adanc la sensul celor citite,
aflandu-se in fata acestor texte in stare de deplina libertate. Sunt pline de
simboluri, de talcuri ascunse, de referiri la Vechiul Testament, de
contradictii si de revelatii.
Alegeti, discerneti, cantariti. Si apoi, fiecare sa se
lumineze dupa puterea mintii, a sufletului si a credintei sale.
Nu cautandu-si neaparat pacea : doar lumina, stiind ca
este lumina unei taine.
Nu mi se cade sa va calauzesc mai departe, fiind, cu
intreaga mea inima, doar unul dintre voi.
Acestui titlu
ambitios ii corespund doua tentative limitate si precise, dorinta hotarata de a
ma apara de doua prezumtii pe care le socotesc infamante. Una este aceea ca
sfera binelui moral este coincidenta cu sfera binelui din lume.
Cealalta, ca as ignora adevarata proportie dintre
luminile si umbrele sufletului, cazand prada unui anume idilism moral sau unui
searbad meliorism.
I
In ciuda
multului bine pe care il pot aduce virtutile si bunele purtari, lucru inteles
inca din secolul al XIII-lea de Thomas din Aquino (S.Th., II, p 78), nu tot
binele din lume vine de aici. De fapt, inainte de toate, este nevoie de o
anumita generozitate a naturii, fata de care virtutea nu poate functiona decat
ca un gradinar. Exista daruri ale marelui izvor al vietii care cresc mult mai
bine lasate in voia lor. Mai sunt apoi, in valmaseagul de evenimente care este
lumea, marile sanse ale intamplarii, atat de rentabile uneori in istorie, incat
pot fi confundate cu Providenta. In sfarsit, istoria umana, cu toate
accidentele si rupturile ei, pare sa beneficieze, pe lungi parcursuri, de un
soi de echilibru ecologic care se instituie si pana la urma se strica dincolo
de vointa si de planul lui. Echilibru ecologic in care se pare ca raul insusi
sau macar derogarile de la "virtute" joaca un rol deloc neglijabil.
Astfel ca, gandindu-ne mai adanc, suprema valoare etica
pare sa fie promovarea in sus a vietii, imbogatirea ei, deschiderea de vaduri
noi pentru apele ei. Cine va dori sa mai arunce o privire de ansamblu peste
aceasta carte va vedea ca tot ce este gandit in ea ca pozitiv intra in aceasta
definitie (curajul, speranta, increderea etc.) si ca restul functioneaza ca
simple regulatoare ale conviventei civilizate dintre oameni, care si ea, la
randul ei, este un pas inainte al vietii.
Pe de alta parte, propria lui experienta ii va fi spus,
si nu o data, de cate lucruri felurite este nevoie pentru a alcatui o lume si
ca rostul si natura acestei diversitati este dincolo de intelegerea unei
inteligente finite.
II
Mai ales dupa
intreaga experienta a acestui veac, orice fel de a te complace intr-o judecata
voioasa despre om este un simptom ori de beatifica (si inscuzabila) ignoranta,
ori de severa imbecilitate. Gandindu-ne la ce s-a intamplat si se mai intampla
inca, ne poate bantui uneori crancenul gand ca mantuirea si impacarea prin
sacrificul lui Isus au fost zadarnice si ca, oricum, Isus, mai incercand inca o
data n-ar mai fi indreptatit sa strige, murind pentru noi,
"Iarta-i tata ca nu stiu ce fac" ( Luca, 23,
34).
Cum sa nu stim ce facem cand crimele planetare s-au
comis, cu luciditate, in numele unor idei ? Si cand marele pacat al speciei
noastre, singurul inexplicabil, este cruzimea rece, de care urla veacul.
Dante nu descoperise inca acest lucru, de vreme ce
niciunde in Infernul lui, nici macar in Cocit, nu se pedepseste acest pacat
suprem. Iar stravechea vorba potrivit careia omul este lup pentru om, raportata
la ce stim, suna bucolic.
Lectia veacului a invatat-o bine numai cine simte sensul
atroce al cuvantului om intr-o expresie construita cam asa : omul este om
pentru om. Pentru ca formula sa fie explicita, consider suficient sa mentionez
aici o singura particularitate a omenescului, asa cum ne lasa sa constatam
experienta noastra istorica de pana acum : CRUZIMEA
Cruzimea este gratificarea unei porniri fara nici o
ratiune biologica in filogenie, a unei pulsiuni primare, elementare,
ireductibila prin analiza la elemente mai simple: aceea de a supune o fiinta
sau mai multe fiinte cazute in puterea noastra discretionara la o forma sau
alta de tortura. Orice cruzime este o varietate de sadism. Iar cand victime cad
multimi de oameni ne aflam in fata instituirii deliberate a infernului
terestru. Suntem inclinati, vorbind de tortura, sa ne gandim spontan la tortura
fizica, la schingiuire, la supliciere. Si cred ca este lucrul cel mai cumplit
care i se poate intampla unui om, pentru ca risca sa atinga, paroxistic, o
regiune a fiintei noastre asupra careia libertatea nu mai poate opera, cazand
in zona responsabilitatii morale a carnii vulnerate.
Sinele nostru, care este suflet-trup, devine altceva,
devine suferinta in sine, materie deliranta, o forma de existenta straina
vietii si straina mortii. Dar cruzimea nu este doar asta. Telul ei final este
sa-si umileasca victima, sa-i dezagrege definitiv demnitatea, sa o faca sa nu
se mai poata intoarce niciodata la sine si sa continue sa se recuze si dupa
tortura.
Sa lase din victima doar un suport viu al unei
deteriorari ireparabile. Lucrul cel mai rau pentru ea nu este ca a fost facuta
sa urle de durere ci amintirea faptului ca a urlat; crancena sfasiere este
folosita intr-un asemenea chip incat, dupa ce a trecut, victima nu se mai poate
reconstitui pe sine. Pentru ca a facut sau a spus lucruri, ceva anume, a ajuns
sa creada, sa doreasca sau sa gandeasca lucruri a caror amintire va determina-o
sa nu se mai poata impaca cu sine, sa nu se mai recunoasca sau, mai grav, sa nu
mai poata face fatarelatiei cu sine. Sunt cazuri extreme, dar lumea este plina
de variatii la aceasta paradigma.
Una dintre cele mai raspandite forme de tortura
indelungata este mentinerea permanenta a starii de frica, cu intermitente de
spaima. Si erodarea sistematica a resurselor de curaj. Si apoi, de ce n-am
adauga zilnicele omoruri atroce si mutilari si jindul salbatic de a ucide care
impinge la ele. Si sa nu uitam ca sunt vieti intregi, mute, nestiute, obiectiv
pierdute, care sunt la cheremul cate unei vointe mai puternice, care se
complace in a-i teroriza pe cei din preajma sa, umilindu-i, brutalizandu-i, cu
vorba si cu biciul, tagaduindu-le fiinta, pangarindu-le bucuriile, cautandu-le
vina neincetat. Oare de ce ?
Am ajuns sa inteleg ca singurul raspuns, greu de
justificat in instanta rationala, este, chiar mai mult decat iertarea, este
iubirea.
Nu iubirea patologic-viscerala a victimelor, nu iubirea
ca dependenta bicisnica, ci iubirea intru Domnul.
Cea de care vorbeste Sfantul Pavel in I Corintieni, 13,
4-8 : "Dragostea este indelung rabdatoare, si plina de blandete, dragostea
nu pizmuieste, nu se lauda, nu se umfla de trufie, nu se poarta necuviincios,
nu cauta la ale sale, nu-si iese din fire si nu pastreaza gandul rau, nu se
bucura de greseala, ci se bucura de adevar ; indreptateste totul si e plina de
incredere, de nadejde, gata sa indure orice. Dragostea nu piere
niciodata".
Cum este cu putinta cruzimea ? N-as sti sa spun. S-ar
putea face o tipologie a omului crud: sadicul, idealistul, executorul orb, pana
la cel care este crud fara sa stie, lipsindu-i ceva din ceea ce face ca omul sa
fie pe deplin normal. Nu am nici experienta, nici empatia necesare sa fac
asemenea lucru. Ma voi multumi sa citez un pasaj din una din cartile importante
ale ultimei treimi de secol, A Theory of Justice, a lui John Rawls. Vorbind
despre cei care aspira sa detina o putere abuziva, Rawls distinge trei tipuri:
omul nedrept ( unjust), omul rau ( bad) si omul malign ( evil). Dupa ce
defineste primele doua tipuri si gradul lor relativ de rationalitate negativa,
el spune, la p. 439 : "Dimpotriva, omul malign aspira la stapanirea
ilegitima tocmai pentru ca aceasta violeaza ceea ce persoane independente ar
considera acceptabil intr-o pozitie originara de egalitate.
Prin urmare, cea ce urmareste omul de acest fel detinand
si exercitand puterea este sa-si manifeste superioritatea lezand respectul de
sine al celorlalti. Ceea ce il determina la fapte pe omul malign este dragostea
de nedreptate : el gaseste o vie placere in neputinta si in injosirea supusilor
sai si se desfata vazandu-se recunoscut de acestia drept autorul deliberat al
injosirii lor".
*
Vreau sa inchei
aceasta carte spunand patru lucruri pe care nu stiu cum sa le impac intre ele:
Intai, exprimandu-mi convingerea ca, in sfera umanului nu
exista nimic, dar absolut nimic mai rau decat cruzimea, insa ca nu avem nici un
temei teoretic sau empiric sa afirmam ca, fie si la capatul experientei umane,
oamenii vor inceta sa tortureze, sa infricoseze si sa umileasca oameni.
Al doilea, ca nu am retracta nimic din ceea ce, tot in
aceasta carte, am spus despre curaj si despre speranta.
Si despre demnitatea umana, in masura in care este
constienta de cantitatea de oroare din lume.
Apoi ar fi de meditat la cuvintele hasidice ale lui Rabi
Meir din Prezemyclany (1787-1858), care a spus intr-o zi :
"Daca Mesia vrea sa vina in liniste, poate veni, il
asteptam plini de dor. Daca insa vrea sa vina in furtuna, aducand lumii durere
si suferinta, sa nu vina, nu avem nevoie de el".
In sfarsit, ca
ceva m-a tulburat adanc toata viata in aceste doua texte ale lui Franz Kafka ;
fara sa stiu prea bine sa spun de ce ; iar trimiterile exacte le-am pierdut si
regasit de multe ori si apoi iarasi le-am pierdut :
1. "Arta noastra este aceea de a fi orbiti de
adevar. Numai adevarata lumina pe chipul grotesc care se da inapoi, nimic
altceva."
2. "Daca ai luat-o pe un drum anume, persevereaza cu
orice pret, n-ai decat de castigat, nu risti nimic ; poate ca la capat te
asteapta catastrofa, dar daca te-ai fi intors de la primii pasi si ai fi
coborat scara, ai fi esuat de la bun inceput [...] Astfel ca, daca nu gasesti
nimic in spatele acestor usi, nimic nu e pierdut, avanta-te spre alte scari !
Cata vreme nu vei inceta sa urci, treptele nu se vor sfarsi niciodata ; ele vor
creste la nesfarsit sub pasul tau urcand mereu !"
CUPRINS :
Despre cartea aceasta /
5 Pentru cei fara nume / 9 Demnitatea / 12
Ticalosii / 21 Tiranii marunti / 27 Cinstea / 30
Vrednicia / 33 Cuviinta / 36 Prostia / 39
Mediocritatea / 43 Prejudecatile / 46 Dreptatea / 50
Adevarul / 54 Calomnia / 57
Intoleranta / 63
Blandetea / 66 Rabdarea / 73 Increderea / 77
Dezamagirea / 81 Suferinta zadarnica / 85 Vaicareala / 88
Curajul / 91 Speranta / 96 Tristetea / 99
Bucuria / 110 Sarbatoarea / 113 Placerea / 116
Superficialitatea /
121 Nepasarea / 125 Homo valachicus/ 128
Falsa constiinta /
134 Vorba fara de rost / 140 Cuvantul dat / 149
Despre credinta / 153 Doua ganduri despre binele si raul din
lume / 159
†