Cîtå lasitate în conceptia celor care sustin cå sinuciderea este o afirmatie a vietii! Pentru a-si scuza lipsa de îndråznealå, inventeazå diverse motive sau elemente care så le scuze neputinta. In realitate, nu existå vointå sau hotårîre rationalå de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestineazå la sinucidere.
Sinucigasii simt o pornire patologicå înspre moarte, pe care, desi îi rezistå constient, ei n-o pot totusi suprima. Viata din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin rational n-o mai poate consolida. Nu existå sinucideri din hotårîri rationale, rezultate din reflexii asupra inutilitåtii lumii sau asupra neantului acestei vieti. Iar cînd ni se opune cazul acelor întelepti antici ce se sinucideau în singuråtate, eu voi råspunde cå sinuciderea lor era posibilå numai prin faptul cå au lichidat viata din ei, cå au distrus orice pîlpîire de viatå, orice bucurie a existentei si orice fel de tentatie. A gîndi mult asupra mortii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o loviturå mai mult sau mai putin mortalå vietii, dar nu este mai putin adevårat cå acea viatå, acel corp în care se fråmîntå astfel de probleme trebuie så fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplåri exterioare, ci din cauza dezechilibrului såu interior si organic. Aceleasi conditii exterioare defavorabile pe unii îi laså indiferenti, pe altii îi afecteazå, pentru ca pe altii så-i aducå la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantå a sinuciderii trebuie atîta fråmîntare låuntricå, atît chin si o spargere atît de puternicå a barierelor interioare, încît din viatå så nu mai råmînå decît o ametealå catastrofalå, un vîrtej dramatic si o agitatie stranie. Cum o så fie sinuciderea o afirmatie a vietii? Se spune: te sinucizi, fiindcå viata ti-a provocat deceptii. Ca atare ai dorit-o, ai asteptat ceva de la ea, dar ea nu ti-a putut da. Ce dialecticå falså! Ca si cum acel ce se sinucide n-ar fi tråit înainte de a muri, n-ar fi avut ambitii, sperante, dureri sau deznådejdi. In sinucidere, faptul important este cå nu mai poti tråi, care nu rezultå dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznicå tragedie interioarå. Si a nu mai putea tråi este a afirma viata? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantå. Må mir cum oamenii mai cautå motive si cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i cåuta diverse feluri de justificåri, cînd n-o depreciazå. Nu pot concepe o problemå mai imbecilå decît aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauzå înaltå sau la cele din cauzå vulgarå etc.… Oare faptul de a-ti lua viata nu este el atît de impresionant încît orice cåutare de motive pare meschinå? Am cel mai mare dispret pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece acestia nu înteleg cå o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeste o anulare a fiintei lui, o pierdere totalå de sens, o imposibilitate de fiintare. Cînd iubesti cu întreg continutul fiintei tale, cu totalitatea existentei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît pråbusirea întregii tale fiinte. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficiente. Cåci în marile deficiente te consumi într-o agonie treptatå, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiratie decît pentru douå categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni si pentru acei care în fiecare clipå se pot sinucide. Numai acestia må impresioneazå, fiindcå numai în ei clocotesc mari pasiuni si se dezvoltå mari transfiguråri. Acei care tråiesc viata pozitiv, cu siguranta fiecårei clipe, încîntati de trecut, prezent si viitor, n-au decît stima mea. Singuri aceia care în fiecare moment iau contact dramatic cu realitåtile ultime må zguduie pînå dincolo de orice rezistentå. De ce nu må sinucid? Fiindcå mie mi-e scîrbå atît de moarte, cît si de viatå. Sînt un om care ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flåcåri. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cu mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care så îngrozeascå întreaga lume, så facå pe toti så tremure, så plesneascå într-o nebunie de groazå. Un tråsnet teribil îl simt virtual în mine si må mir cum nu izbucneste pentru a nimici lumea asta, pe care as înghiti-o pentru totdeauna în neantul meu. Må simt fiinta cea mai teribilå care a existat vreodatå în istorie, må simt o bestie apocalipticå plinå de flåcåri si întunecimi, de elanuri si de disperåri. Sînt o fiarå cu un zîmbet grotesc, ce se adunå în ea însåsi pînå la iluzie si se dilatå pînå la infinit, ce moare si ce creste în acelasi timp, încîntatå între nimic si tot, exaltatå între speranta nimicului si disperarea totului, crescutå în parfumuri si otråvuri, arså de iubire si de urå, nimicitå de lumini si de umbre. Simbolul meu este moartea luminii si flacåra mortii. In mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaste în fulger si în tråsnet. Si întunericul însusi nu arde el în mine?

Lirismul absolut

As vrea så izbucnesc într-o explozie radicalå cu tot ce am în mine, cu toatå energia si cu toate continuturile, så curg, så må descompun si, într-o expresie nemijlocitå, distrugerea mea så fie opera mea, creatia, inspiratia mea. Så må realizez în distrugere, så cresc în cea mai nebunå avîntare pînå dincolo de margini, si moartea mea så fie triumful meu. As vrea så må topesc în lume si lumea în mine, så nastem în nebunia noastrå un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfîrsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din tesåtura visului nostru så creascå splendori enigmatice si umbre cuceritoare, forme ciudate si adîncimi halucinante. Un joc de luminå si de întuneric så îmbrace sfîrsitul într-un decor fantastic si o transfigurare cosmicå så ridice totul pînå dincolo de orice rezistentå, cînd avîntul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie si încîntare. Un foc total så înghitå lumea aceasta, si flåcårile lui, mai insinuante decît zîmbetul de femeie si mai imateriale decît melancolia, så provoace voluptåti crepusculare, complicate ca moartea si fascinante ca neantul în clipele de tristete. Sînt necesare tråiri nebune pentru ca lirismul så atingå ultima lui expresie, pentru ca încordårile lui så treacå marginile subiectivismului normal. Lirismul absolut este lirismul clipelor din urmå. Cåci în lirismul absolut expresia se confundå cu realitatea, expresia e totul, este fiinta într-o anumitå ipostazå. Ea înceteazå a mai fi o obiectivare partialå, minorå si nerevelatoare, devenind parte din tine. Aici nu mai are importantå numai sensibilitatea sau inteligenta, ci întreaga fiintå, întreg corpul, întreaga viatå din tine, cu ritmul si pulsatiile ei. Lirismul total, lirismul absolut este însusi destinul adus la gradul de autocunoastere absolutå. Niciodatå acest lirism nu va lua formå în expresii detasate, ci fiecare expresie este bucatå din tine. Din acest motiv, el nu este prezent decît în momente capitale, cînd stårile pe care le exprimå se consumå deodatå cu expresia. Sentimentul agoniei, fenomenul complex al muririi, cînd se manifestå se si consumå. Este o suprapunere între act si realitate; cåci actul nu mai este o manifestare a realitåtii, ci realitatea însåsi. Lirismul absolut — pornirea totalå de a te obiectiva — este dincolo de poezie, sentimentalism etc.… El este mai aproape de un fel de metafizicå a destinului, cåci în el o actualitate totalå a vietii si continutul cel mai adînc al fiintei se manifestå pentru a se rezolva într-un fel sau altul. De regulå, lirismul absolut rezolvå totul în sensul mortii. Cåci tot ceea ce este capital e în legåturå cu moartea.

Simt cå ar trebui så se deschidå sub mine un gol mare si întunecos, care så må înghitå pentru totdeauna într-o noapte de veci. Si må mir cum de acest proces se-ntîmplå numai în simtire, si nu si în realitate. Nimic nu mi-ar pårea în aceste momente mai natural decît så må scufund înspre adîncimi de întuneric, unde nimic din claritatea fadå a acestei lumi n-ar mai avea nici o urmå de reflex. Nu vreau så caut o explicatie organicå a acestei porniri din mine înspre întuneric, fiindcå nu pot gåsi una pentru betia de luminå. Dar må gîndesc totusi cu nedumerire ce sens poate så aibå aceastå alternantå dintre o experientå a luminii si o experientå a întunericului. Intreaga conceptie a polaritåtii îmi pare insuficientå, cåci în înclinarea spre regiunile noptii existå o neliniste mult mai profundå, care nu poate råsåri dintr-o schemå a firii, dintr-o geometrie a existentei. Sentimentul cå esti înghitit în noapte, într-o noapte care se deschide sub tine, nu este posibil decît atunci cînd simti ceva greu pe creier si în toatå fiinta, ca presiunea pe întreg organismul a unei imensitåti de noapte. Cum o så må înghitå, pe veci, noaptea fårå de margini a acestei lumi!

Senzatia confuziei absolute! Adicå a nu putea face nici o distinctie, nici o diferentiere si nici o încadrare, a nu putea låmuri nimic, a nu întelege si a nu aprecia nimic. Senzatia acestei confuzii absolute face din orice filozof un poet, dar nu toti filozofii o pot atinge si o pot tråi cu o intensitate durabilå. Cåci dacå ar atinge-o, n-ar mai putea filozofa abstract si rigid. Este plin de dramatism procesul acesta prin care un filozof devine poet. — Din lumea definitivå a formelor si a problemelor abstracte, care într-un vîrtej al
simtirii, în confuzia tuturor elementelor sufletesti, se împletesc în alcåtuiri ciudate si haotice. Cum så mai poti face filozofie abstractå, cînd în tine se desfåsoarå o dramå complicatå, în care se întîlnesc presentimentul erotic cu o neliniste metafizicå chinuitoare, frica de moarte cu aspiratiile spre naivitate, renuntarea totalå cu un eroism paradoxal, disperarea cu orgoliul, presentimentul nebuniei cu dorinta de anonimat, strigåtul cu tåcerea, elanul cu nimicul? Si toate acestea se petrec în acelasi timp, simultan. Toate tendintele acestea cresc în cel mai mare clocot posibil, în cea mai mare nebunie interioarå, într-o confuzie absolutå. Cum så mai faci atunci filozofie sistematicå si în ce fel så mai poti fi capabil de o arhitectonicå bine definitå? Sînt oameni care au început cu lumea formelor si sfîrsesc în confuzia absolutå. De aceea, ei nu mai pot filozofa decît poetic. Dar în confuzia absolutå, nu mai importå nimic în afarå de chinurile si voluptåtile nebuniei.

Esenta gratiei

Sînt multe cåi prin care se poate realiza o detasare de påmînt, o avîntare si o înåltare deasupra unei mentineri oarbe în viatå. Existå înså numai gratia, a cårei detasare de påmînt nu înseamnå o rupere a contactului cu fortele irationale ale vietii, ci un salt inutil, un avînt dezinteresat în care farmecul naiv si ritmul irational al vietii îsi påstreazå toatå prospetimea. Orice gratie este un avînt, o bucurie a înåltårii. Miscårile gratioase, cu ondulatiile lor, dau impresia de planare deasupra lumii, de zbor usor si imaterial. Spontaneitatea lor are ceva din usurinta unei bateri din aripi, din naturaletea unui zîmbet si din puritatea unui vis de primåvarå. Nu si-a gåsit gratia în dans forma cea mai vie de realizare? In sentimentul gratios al vietii, aceasta este simtitå ca o tensiune imaterialå, ca un flux pur de vitalitate, ce nu depåseste niciodatå armonia imanentå oricårui ritm gratios. Este un fel de vis al vietii în orice gratie, un joc dezinteresat, o expansiune care-si gåseste limita în ea însåsi, nu în afarå. De aceea, gratia då iluzia plåcutå a libertåtii, a abandonårii spontane si directe, a unui vis pur, crescut sub raze de soare. Disperarea prezintå un paroxism al individuatiei, o interiorizare dureroaså si singularå pe culmi, o izolare a omului în lume. Toate stårile rezultate dintr-o rupere a contactului normal cu lumea si care te duc înspre culmile singuråtåtii individuale intensificå fenomenul individuatiei, determinå pînå la paroxism individualizarea omului în lume. Gratia omului nu duce la paroxismul individuatiei, ci la un sentiment armonic de împlinire naivå, în care fiinta niciodatå nu ajunge la un sentiment al singuråtåtii si al izolårii. Si formal gratia refuzå singuråtatea, cåci miscårile de ondulatie prin care se obiectiveazå exprimå o receptivitate pentru viatå, un elan deschis si primitor pentru seductiile si pitorescul existentei. Gratia reprezintå o stare de iluzie în care viata îsi neagå si îsi transcende antinomiile si dialectica ei demonicå, în care contradictiile, ireparabilul, fatalitatea si iremediabilul dispar temporar, într-un fel de vietuire sublimatå. Existå multå sublimare în
gratie, multå puritate aerianå, care înså niciodatå nu poate atinge marile purificåri de pe culmi, unde se realizeazå sublimul. Experientele zilnice si formele comune de tråire nu duc niciodatå viata pînå acolo unde ea ar cunoaste nebunia absolutå a tensiunii paroxistice sau a vîrtejului interior, precum nu realizeazå nici o emancipare de sub greutate, o trecere vremelnicå peste forta gravitationalå, care uneori poate fi un simbol al mortii. Gratia este o emancipare de sub greutate, o emancipare de sub presiunea atractiilor subterane, o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viatå, ale tendintelor ei negative. Transcenderea negativitåtii este o notå esentialå a sentimentului gratios al vietii. Nu este de mirare pentru ce, într-un astfel de sentiment, viata apare mai luminoaså, mai învåluitå în raze si în sclipiri. Cåci, depåsind negativitatea si demonicul pe calea unei armonii de forme si a unei usurinte pline de ondulatii, atinge o stare de armonie plåcutå mai repede decît pe cåile complicate ale credintei, unde armonia rezultå dupå contradictii si fråmîntåri complexe. Ce diverså e lumea cînd te gîndesti cå alåturi de gratie poate så existe o teamå continuå, care tortureazå pe unii oameni pînå la epuizare. Cine n-a încercat teama de tot, frica de lume, anxietatea universalå, nelinistea absolutå, chinul oricårui moment de vietuire, acela nu va întelege niciodatå ce înseamnå zbaterea materialå, nebunia cårnii si nebunia mortii. Cine are sentimentul gratios al vietii nu poate realiza si nu poate întelege acest chin al supremei nelinisti, care nu poate apårea decît într-un teren maladiv. Tot ceea ce e profund în lumea aceasta nu poate råsåri decît din boalå. Ceea ce nu råsare din boalå n-are decît o valoare esteticå, formalå.
A fi bolnav înseamnå a tråi, vrînd-nevrînd, pe culmi. Dar culmile nu indicå neapårat înåltimi, ci si pråpåstii, adîncimi. A tråi în culmile disperårii este a atinge cele mai groaznice abisuri. Nu existå decît culmi abisale, deoarece de pe adevåratele culmi te poti pråbusi oricînd. Si numai în asemenea pråbusiri atingi culmile. Gratia reprezintå o stare de multumire si uneori chiar de fericire. Nici abisuri si nici suferinte mari. De ce sînt femeile mai fericite decît bårbatii? Din cauzå cå la ele gratia si naivitatea sînt incomparabil mai
frecvente decît la bårbati. Desigur, nici ele nu sînt scutite de boli si de insatisfactii; dar aici vorbim de sentimentul care predominå. Gratia naivå a femeilor le transpune într-o stare de echilibru superficial, care niciodatå nu poate duce la tragedii consumatoare sau la încordåri periculoase. Femeia nu riscå nimic pe planul spiritual, fiindcå la ea dualismul dintre spirit si viatå are o intensitate antinomicå mult mai reduså decît la bårbati. Sentimentul gratios al existentei nu duce la revelatii metafizice, la viziunea realitåtilor esentiale, la perspectiva ultimelor clipe, care te fac ca în fiecare moment al vietii så tråiesti ca si cum n-ai mai tråi. Femeile sînt niste nulitåti simpatice. Cu cît te gîndesti mai mult la ele, cu atît le întelegi mai putin. Este un proces analog cu acela care te reduce la tåcere din ce gîndesti mai mult asupra esentei ultime a lumii. Dar, pe cînd aici råmîi înmårmurit în fata unui infinit indescifrabil, în cazul femeii nulitatea îti pare mister, cînd ea nu este în fond decît nulitate. Pe lîngå satisfacerea necesitåtilor sexuale,
singurul sens în lume al femeii îmi pare a fi acela de a da prilej bårbatului så scape temporar de presiunea chinuitoare a spiritului. Cåci femeia poate fi o salvare vremelnicå pentru acei care tråiesc pe culmi, deoarece, fiind extrem de putin dezintegratå din viatå, contactul cu ea înseamnå o întoarcere spre voluptåtile naive si inconstiente ale vietii, înspre imaterialitatea usoarå a gratiei, care, dacå n-a salvat lumea, le-a salvat pe femei.

Cum så mai ai idealuri cînd existå pe acest påmînt orbi, surzi sau nebuni? Cum så må bucur de lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi? Må simt responsabil de întunericul tuturora si må cred un hot al luminii. Oare n-am furat noi toti lumina celor care nu våd sau sunetul celor care n-aud? Nu e responsabilå luciditatea noastrå de întunecimea nebunilor? Nu stiu de ce, dar cînd må gîndesc la asemenea lucruri îmi pierd curajul si vointa; îmi pare inutilå gîndirea si nulå orice compåtimire. Cåci nu må simt atît de normal si de mediocru pentru a putea compåtimi pe cineva. Trebuie så fii un om care tråieste în afarå de orice risc pentru a putea compåtimi pe altul. Orice compåtimire este un semn de superficialitate. Cåci ori plesnesti în fata nenorocirilor iremediabile, în fata destinelor frînte, ori amutesti pentru totdeauna. Mila si consolarea sînt nu numai ineficace, dar sînt si insulte. Si apoi, cum så compåtimesti pe altul cînd tu însuti suferi infinit? Compåtimirea este un sentiment care nu angajeazå. De aceea îl gåsim la atîtia! In lumea aceasta încå n-a murit nimeni de suferinta altuia. Iar acela care a zis cå moare pentru noi n-a murit, ci a fost omorît.

Eternitate si moralå

Pînå aståzi, încå nimeni n-a putut spune ce e bine si ce e råu. Si e sigur cå în viitor va fi tot asa. Faptul impresionant nu consistå în aceastå relativitate, ci în imposibilitatea de a te dispensa de întrebuintarea acestor expresii. Nu stiu ce e bine si ce e råu, dar calific actiunile în bune si rele. Dacå m-ar întreba cineva de ce numesc o actiune bunå si alta rea, nu i-as putea råspunde. Este un proces instinctiv, care må face så apreciez sub prisma criteriilor morale; cînd må gîndesc ulterior la acea apreciere, nu-i mai gåsesc nici o
justificare. Morala a devenit atît de complexå si de contradictorie deoarece valorile ei nu se mai constituie în ordinea vietii, ci s-au cristalizat într-o regiune transcendentå ei, påstrînd slabe legåturi cu tendintele irationale si vitale. Cum så întemeiezi o moralå? Mi-e atît de scîrbå de acest cuvînt, «bine», este atît de fad si de inexpresiv! Morala spune: lucrati pentru triumful binelui! Dar cum? Prin împlinirea datoriei, prin respect, prin sacrificiu, modestie etc. Toate acestea îmi par simple vorbe, deoarece ele nu cuprind numai
un vag formal, dar mai cu seamå un vag în determinårile concrete de continuturi. Cåci în fata faptului imediat toate principiile morale sînt atît de nule, încît te întrebi de ce n-ar fi mai acceptabilå o viatå fårå criterii. As iubi o lume în care n-ar exista nici un criteriu, nici o formå si nici un principiu, o lume a absolutei indeterminåri. Cåci în lumea noastrå toate criteriile, formele si principiile sînt atît de fade, încît semiprezenta lor este mai exasperantå decît cel mai groaznic absolutism normativ. Imi închipui o lume de fantezie si vis, crescutå în lumini portocalii, si unde nu s-ar mai vorbi de bine si de råu, unde întreagå aceastå discutie în jurul valabilitåtii normelor n-ar mai avea nici un sens. Si apoi, din moment ce realitatea este irationalå în esenta sa, ce rost mai are så cauti norme ca så delimitezi binele de råu, ce rost are så mai distingi ceva? Morala nu poate fi salvatå, iar acei care sustin cå în fata eternitåtii ea totusi poate fi salvatå se însalå enorm. Ce spun acestia? In lume triumfå temporar plåcerea, satisfactiile minore, påcatul etc., dar în fata
eternitåtii råmîne numai fapta bunå, numai realizarea moralå. Ce s-a ales din plåcerile acestei lumi? Neantul! Singura care triumfå este virtutea. Dupå toate mizeriile acestei lumi, apare triumful final al binelui si biruinta definitivå a virtutii. Decît, acestia n-au remarcat cå dacå eternitatea înghite, anulîndu-le, toate plåcerile si satisfactiile superficiale, ea nu înghite mai putin tot ceea ce se numeste virtute, faptå bunå, actiune moralå. Eternitatea nu duce nici la triumful binelui si nici la triumful råului, ci anuleazå totul. Condamnarea epicureismului în numele eternitåtii este un nonsens. Cu cît voi råmîne eu mai mult prin faptul cå sufår, decît altul prin faptul cå petrece? Obiectiv, ce semnificatie poate avea faptul cå unul se crispeazå în agonie, iar altul se destinde cu o femeie? Atît suferinta cît si plåcerea se consumå subiectiv în indivizii respectivi. Ori suferi, ori nu suferi, tot vei fi înghitit etern si iremediabil în neant. Nu se poate absolut deloc vorbi de un acces obiectiv al eternitåtii, ci numai de o tråire subiectivå a acestei eternitåti, care nu se poate realiza decît prin discontinuitåti în vietuirea timpului. Nimic din ceea ce creeazå omul nu poate atinge un triumf final, o victorie definitivå. De ce så ne încîntåm cu iluziile morale, cînd am putea gåsi iluzii si mai frumoase? Toti acei care vorbesc de salvarea moralå în fata eternitåtii se gîndesc la ecoul indefinit  în timp al actiunii morale, la rezonanta nelimitatå si la perpetuarea ei durabilå. Aceasta nu e deloc adevårat, deoarece oamenii asa-zisi virtuosi, care nu sînt în fond decît niste fricosi, dispar mai repede din constiinta lumii decît aceia care s-au epuizat în plåceri. Dar chiar dacå ar fi contrariul, ce înseamnå supravietuirea cu cîteva zeci de ani? Nimic. Orice plåcere nesatisfåcutå este o ocazie pierdutå pentru viatå. Nu voi veni, în numele suferintei, så opresc lumea de la plåceri, de la orgii, de la excese. Numai oamenii mediocri vorbesc de consecintele plåcerilor. Dar consecintele durerii nu sînt si mai mari? Numai un om mediocru poate dori så moarå la båtrînete. Deci suferiti, beti, sorbiti cupa plåcerii pînå la urmå, plîngeti sau rîdeti, scoateti strigåte de disperare sau de bucurie, cîntati de iubire sau de moarte, cåci si asa nimic nu se alege de tot! Intreaga moralå n-ar vrea så facå din aceastå viatå decît o sumå de ocazii pierdute.

Moment si eternitate

Eternitatea nu e inteligibilå decît dacå e privitå ca experientå, în functie de o tråire subiectivå. Conceptul obiectiv al eternitåtii n-are nici un sens pentru individ, deoarece finitatea lui temporalå eliminå posibilitatea de a tråi o infinitate temporalå, o vesnicie, ca duratå infinitå, ca proces nelimitat în timp. Experienta eternitåtii depinde de intensitatea tråirii subiective, iar nu de obiectivitatea substantialå sau de o duratå continuå. Intrarea în eternitate nu se poate realiza decît într-o transcendere a timpului, prin sustragerea de la raportarea continuå a clipelor una la alta. Este necesarå o luptå dramaticå si intenså cu timpul, pentru ca, odatå depåsit mirajul succesiunii momentelor, så mai råmînå numai tråirea exasperatå a clipei, care så te avînte de-a dreptul în vesnicie. In ce fel vietuirea absolutå în moment permite un acces al eternitåtii? Simtul pentru devenire, pentru timp rezultå dintr-un sentiment al insuficientei clipelor, al relativitåtii si conditionårilor lor. Acei care au o constiintå intenså a temporalitåtii tråiesc fiecare moment cu gîndul la cel  urmåtor, la succesiune si la transformare. Decît, eternitatea nu e accesibilå decît în eliminarea raportårilor, prin vietuirea clipei în mod absolut. In orice experientå a eternitåtii este un salt si o transfigurare, deoarece se pretinde o astfel de încordare prealabilå pentru a ajunge la împåcarea seninå din contemplatia eternitåtii, încît putini sînt capabili de ea. Contemplatia aceasta nu este importantå prin cît dureazå, ci prin intensitatea ei. Revenirea la tråirile obisnuite nu diminueazå nimic din fecunditatea acestei experiente intense. Ceea ce importå este frecventa acestei contemplatii. Numai prin experiente frecvente se poate ajunge la betia eternitåtii, la starea de încîntare purå, în care transfigurårile se îmbracå în aureole sublime si imateriale, în care voluptåtile au ceva suprapåmîntesc, de o transcendentå luminoaså si fermecåtoare. Izolarea momentului din succesiune îi atribuie acestuia un caracter absolut; nu în mod obiectiv, ci subiectiv. Un absolut pentru simtirea noastrå, dar cåruia nu i se poate atribui un element de irealitate si fantezie. Cåci, din perspectiva eternitåtii, timpul cu toatå multiplicitatea lui de clipe individuale este, dacå nu ireal, destul de irelevant pentru realitåtile esentiale.
In eternitate tråiesti fårå så regreti si fårå så astepti ceva. Nu este, în structura momentului tråit ca atare, o scoatere din relativitatea gustului si a categoriilor, o depåsire a imanentei în care ne cuprinde temporalitatea vietii? Tråirea imanentå în viatå este imposibilå fårå tråirea simultanå în timp, deoarece viata ca activitate dinamicå si progresivå are temporalitatea ca un atribut constitutiv. Caracterul dramatic al vietii este inconceptibil fårå elementul temporal. Cu cît viata este mai intenså, cu atît timpul este mai  esential si mai revelator. Si apoi, viata prezintå o multiplicitate de directiuni, de avînturi intentionale, care nu se pot desfåsura decît în timp. Cînd vorbesti de viatå spui clipe, iar cînd vorbesti de eternitate, clipå. Nu este un minus de viatå în experienta eternitåtii, în aceastå înfrîngere a timpului, în aceastå transcendere a momentelor? Este, în aceastå transfigurare, mai repede o deviere a vietii în alt plan, unde antinomismul si dialectica tendintelor vitale se purificå la mari înåltimi. Acei care au nativ în ei tendintele de contemplatie a eternitåtii, cum sînt acei care se dezvoltå în culturile orientale, nu cunosc lupta dramaticå de transcendere a timpului si nici eforturile de interiorizare, asa cum le depunem noi, care sîntem infectati pînå în rådåcini de temporalitate. Dar si contemplatia eternitåtii este pentru noi un prilej de viziuni cuceritoare si de încîntåri stranii. Pentru cine are constiinta eternitåtii totul e permis, fiindcå pentru el dispar toate diferentierile într-o viziune de o monumentalå seninåtate, izvorîtå ca dupå o mare renuntare. Eternitatea nu poate fi iubitå   cu pasiunea cu care iubesti o femeie, sau cu care-ti iubesti destinul tåu sau disperarea ta proprie. Este înså în tendinta spre regiunile eternitåtii o atractie ce seamånå cu un zbor înspre un cer senin de varå, sau cu avîntarea înspre discretia unei lumini stelare. Azurul si lumina de stele sînt simboluri pentru aceastå eternitate, în care nu mai doresti si nu mai regreti nimic.

Istorie Si eternitate

Nu înteleg ce rost mai are så tråiesc în istorie, så am idealurile epocii, så må preocupe gîndul culturii sau problemele sociale. Sînt plictisit de culturå si de istorie; mi-e aproape imposibil så mai particip la fråmîntårile lumii istorice, la idealuri si aspiratii temporale. Istoria este ceva ce trebuie depåsit. Si nu poti depåsi istoria decît atunci cînd trecutul, prezentul si viitorul nu mai au pentru tine nici o importantå, cînd ti-e indiferent cînd si unde tråiesti. Cu cît sînt mai avantajat dacå tråiesc aståzi, decît dacå as fi tråit în Egiptul de
acum patru mii de ani? Sîntem niste imbecili atunci cînd deplîngem soarta unora care au tråit în epoci care nu ne convin nouå, care n-au cunoscut crestinismul sau descoperirile si inventiile stiintei moderne. Dacå timpul n-ar fi ireversibil, n-as regreta deloc så tråiesc în orice epocå a istoriei, fiindcå nici una nu e mai bunå decît cealaltå. Neexistînd o ierarhie a atitudinilor si conceptiilor de viatå, toti au dreptate si nici unul. Epocile istorice reprezintå forme închise de viatå, care tråiesc cu convingerea în valabilitatea lor definitivå, pentru ca dinamismul si dialectica vietii istorice så ajungå la alte forme, insuficiente si limitate, si ele, ca tot ce tråieste sub soare. Intreaga istorie îmi pare atît de nulå, încît må mir cum de existå oameni care toatå viata se ocupå numai cu trecutul. Ce interes mai pot avea cercetarea idealurilor altor epoci, credintele oamenilor sau zvîrcolirile cîtorva indivizi sifilitici? Vor fi mari creatiile oamenilor, dar pe mine nu må intereseazå. Nu gåsesc eu o împåcare mai mare în contemplatia eternitåtii? Nu om si istorie, ci om si eternitate, iatå un raport valabil în lumea în care nu meritå nici så respiri. Nimeni nu neagå istoria dintr-un capriciu trecåtor, ci sub imboldul unor mari tragedii, pe care putini le bånuiesc. Oamenii cred cå ai gîndit abstract asupra istoriei si apoi ai negat-o în urma calculului si a reflectiei, cînd în realitate negatia izvoråste din cea mai mare întristare. In acest moment, cînd neg întreg trecutul umanitåtii, cînd nu mai vreau så iau parte la viata istoricå, sînt apucat de o întristare mortalå, dureroaså pînå dincolo de închipuire. S-ar putea foarte bine ca tristetea så fi fost latentå, iar aceste gînduri s-o fi actualizat si intensificat. Simt un gust amar de moarte si de neant în mine, care må arde ca o otravå puternicå. Sînt atît de trist, încît toate aspectele acestei lumi nu mai pot avea pentru mine nici o valoare. Cum så mai pot vorbi de frumusete, cum så mai pot face consideratii estetice, cînd sînt trist, trist de moarte. Am mai pierdut o parte din existentå: frumosul. Asa ajungi så pierzi totul…. Nu vreau så mai stiu de nimic. Depåsind istoria, realizezi supraconstiinta, care intrå ca un element important în experienta eternitåtii. Supraconstiinta te duce într-o regiune unde toate antinomiile, toate contradictiile si incertitudinile acestei lumi nu mai au nici o valoare, unde nu mai stii cå existi si cå mori. Toti aceia care umblå dupå eternitate o fac din frica de moarte. Singurul rost mai adînc al experientei eternitåtii este så te facå så uiti cå mori. Dar cînd revii din contemplatia eternitåtii?

A nu mai fi om

Tot mai mult må conving cå omul este un animal nefericit, abandonat în lume, silit så-si gåseascå o modalitate proprie de viatå, asa cum natura n-a mai cunoscut înaintea lui. De pe urma asa-zisei lui libertåti, suferå mai mult decît dupå cel mai mare prizonierat posibil în existenta naturalå. Si atunci nu må mir de ce omul ajunge uneori så invidieze o floare sau o altå plantå. A voi så tråiesti ca o plantå, så cresti înrådåcinat, înflorind si uscîndu-te sub soare, în cea mai deplinå inconstientå, a dori så fii o parte intimå din fecunditatea påmîntului, o expresie anonimå a cursului vietii este a fi disperat de rosturile si sensul omenirii. Si de ce så nu schimb cu o floare? Cunosc ce înseamnå a fi om, a avea idealuri si a tråi în istorie. Ce mai pot astepta de la asemenea realitåti? Este desigur mare lucru a fi om; încerci una dintre cele mai serioase tragedii, o dramå aproape monumentalå, cåci a fi om înseamnå a vietui într-o ordine de existentå cu totul nouå, mai complicatå si mai dramaticå decît cea naturalå. Din ce scobori de la om înspre natura neanimatå, intensitatea fenomenului dramatic scade treptat, pînå la a deveni nulå. Omul tinde tot mai mult så ia monopolul dramei si al suferintei din lume. De aceea mîntuirea este pentru el o problemå atît de arzåtoare si de insolubilå. Nu pot avea mîndria cå sînt om, fiindcå am tråit acest fenomen pînå în rådåcini. Numai aceia care n-au vietuit cu mare intensitate acest fenomen se mai pot mîndri cå sînt oameni, deoarece ei tind så devinå. Astfel, încîntarea lor este fireascå. Intre oameni existå unii care n-au depåsit cu mult forma de existentå animalå sau de plantå. Este natural ca ei så doreascå si så admire fenomenul om. Dar acei care cunosc ce înseamnå a fi om cautå så devinå orice, numai om nu. Dacå ar fi posibil, m-as transforma în fiecare zi într-o formå particularå de viatå animalå si de plantå. Så fiu succesiv toate formele de flori, så fiu buruianå, ghimpe, trandafir, så fiu arbore de ecuator, cu crengi întortocheate, plantå de mare, båtutå de valuri, sau de munte, în prada vînturilor; så fiu pasåre cu glas melodios sau pasåre croncånitoare si de pradå, cålåtoare sau sedentarå, så fiu bestie de pådure sau animal domestic. Toate speciile så le tråiesc cu o frenezie sålbaticå si inconstientå, så parcurg seria întreagå a naturii, så-mi schimb forma cu usurinta unei gratii naive, fårå teatru, întocmai ca într-un proces natural. Cum as umbla prin cuiburi, prin grote, prin singuråtåti de munte si de mare, prin dealuri sau prin cîmpii! Numai aceastå aventurå cosmicå, tråitå în interiorul substantial al vietii, în intimitatea ei organicå, urmînd arabescul formelor vitale si pitorescul naiv al plantelor, mi-ar mai putea destepta gustul så redevin om. Cåci dacå diferenta dintre om si animal rezidå în faptul cå animalul
nu poate fi decît animal, pe cînd omul poate fi ne-om, adicå altceva decît el însusi, — atunci eu sînt un ne-om.

Magie si fatalitate

Imi vine greu så-mi închipui bucuria oamenilor cu sensibilitate magicå, a acestor oameni care simt cå pot totul, cårora nici o rezistentå nu le pare prea mare si nici un obstacol insurmontabil. Magia presupune o astfel de comuniune cu viata, încît orice manifestare subiectivå este o expresie a pulsatiei totale a vietii. Este în ea toatå plenitudinea integrårii în fluxul vietii, toatå exuberanta activårii în sensul si directia imanentå a acestei vieti. Sensibilitatea magicå nu poate duce decît la bucurie, deoarece pentru ea nu existå iremediabilul, ireductibilul si fatalul, ca elemente din structura interioarå a existentei. A simti cå poti totul, cå absolutul e în mîna ta, cå exuberanta ta este exuberanta acestei lumi, cå ritmul universal palpitå în tine frenetic si intens, cå tu esti lumea, cå existenta nu e conceptibilå decît în måsura în care trece prin tine, a gåsi sensul lumii, actualizat în fiecare moment în expresia cea mai deplinå, este desigur a realiza o formå de bucurie greu de bånuit si care este un monopol al celor dotati cu sensibilitate magicå. Pentru magie nu existå boli, sau, dacå existå, viziunea magicå le concepe în asa måsurå remediabile, încît caracterul lor de ireductibilitate dispare. Optimismul magic vede totul sub raporturi de echivalentå, de aceea, pentru el, orice încercare de individualizare a bolii si de aplicare a unui tratament specific este iluzorie. Magia contestå si neagå tot ceea ce e negativitate în viatå, tot ceea ce e esentå demonicå în dialectica vietii. A avea sensibilitate magicå înseamnå a nu pricepe nimic din marile realitåti dureroase, nimic din ceea ce viata prezintå ca iremediabil si fatal, ca mizerie, destin si moarte. Iluziile magiei neagå ireparabilul din lume, neagå moartea ca realitate fatalå si universalå. Subiectiv, acest fenomen este plin de importantå, deoarece el creeazå o stare de beatitudine si de exaltare euforicå omului. Cåci el tråieste ca si cum n-ar muri niciodatå. Or, toatå problema mortii, în fata omului, se reduce la constiinta subiectivå a mortii. Pentru cine n-are aceastå constiintå, faptul cå va intra prin moarte în neant n-are nici o importantå. A-ti da seama permanent de moarte este a realiza paroxismul constiintei. In magie, constiinta n-a cîstigat acea autonomie de viatå care îi då caracterul unei forte centrifugale, ci påstreazå încå un caracter vital. Sînt infinit mai complicati aceia care au constiinta fatalitåtii, pentru care existå în lume irezolvabilul, ireparabilul si iremediabilul, acei care simt cå uneori efortul e nul, iar regretul imposibil, care înteleg cå fatalitatea constituie un aspect al acestei lumi, un aspect esential. Cåci toate realitåtile
esentiale se desfåsoarå sub semnul fatalitåtii, care se bazeazå pe incapacitatea vietii de a-si depåsi conditiile si limitele ei imanente. Magia realizeazå ceva efectiv în lucrurile de nimic, în aspectele usoare cårora le lipseste esentialul si monumentalul, dar este nulå în fata realitåtilor de ordin metafizic, unde se cere de cele mai multe ori tåcere, de care este incapabilå sensibilitatea magicå. A tråi cu constiinta puternicå a fatalitåtii, a imposibilitåtii si incapacitåtii în fata marilor probleme, pe care nu le poti pune fårå så fi
angajat dramatic în existentå, este a vietui subiectiv semnul de întrebare care dominå peste aceastå lume si a cårui ondulatie interogativå este ca un simbol al infinitului necunostibil si inaccesibil.

Spuneti cå disperarea si agonia sînt valabile numai ca preliminarii, cå idealul este depåsirea lor, cå vietuirea îndelungatå în ele duce la automatizare? Vorbiti de drumul bucuriei ca de singurul salvator, iar pe celelalte le dispretuiti? Numiti vietuirea în momente agonice o stare de egoism si gåsiti generozitate numai în bucurie? Ne propuneti bucuria: dar cum s-o primim din afarå? Cåci dacå ea nu creste din noi, nu izvoråste din rezervele si ritmul nostru interior, orice interventie exterioarå este sterilå. Este atît de usor så
recomanzi bucuria celor ce nu se pot bucura! Si cum så te poti bucura, cînd esti chinuit în fiecare moment de obsesia nebuniei! Isi dau seama aceia care recomandå bucuria cu o facilitate excesivå ce înseamnå a te teme de înnebunirea apropiatå, ce înseamnå a fi torturat în fiecare clipå de presentimentul unei groaznice nebunii? Cum så te bucuri atunci cînd simti cå vei înnebuni? Si apoi, se adaugå constiinta mortii, mai persistentå si mai sigurå decît cea a nebuniei. Ce rost are så-i vorbesti de bucurie unui om care se aflå într-o imposibilitate organicå de a se bucura? Bucuria va fi o stare paradiziacå, dar ea nu poate fi cîstigatå decît printr-o evolutie fireascå, printr-un proces natural. S-ar putea foarte bine ca la un moment dat så sfîrsim cu dramatismul momentelor agonice si så intråm într-o regiune de seninåtate paradiziacå si de bucurie calmå. Oare pentru mine portile paradisului så fie închise pentru totdeauna? Pînå acum n-am putut gåsi cheia fericirii, pentru a le deschide. Si cum nu ne putem bucura, ne mai råmîne doar drumul tuturor suferintelor, al unei exaltåri nebune si nelimitate. Så ducem vietuirea momentelor agonice pînå la ultima expresie, så tråim drama noastrå låuntricå la paroxism, în mod absolut. Nu ne mai råmîne decît suprema tensiune, dupå care se va mai vedea doar o dîrå de fum… Cåci focul din noi va arde totul. Bucuria nu trebuie justificatå, deoarece ea este o stare atît de purå si de generoaså, încît orice elogiu este inutil. Justificarea ei este inutilå chiar si în fata deznådåjduitilor, întrucît acestia sau sînt organic deznådåjduiti si atunci bucuria este o imposibilitate, sau nu sînt organic si atunci bucuria le oferå destule seductii pentru a face inutilå orice justificare. Este de o mie de ori mai multå complexitate într-o disperare absolutå, decît într-o bucurie absolutå. Poate din acest motiv portile paradisului sînt prea înguste pentru acei care si-au pierdut speranta…

Nu este absolut nimeni care în fondul sufletului så nu aibå un regret — oricît de palid si de indecis — dupå durerea si boala de care a scåpat. Acei care suferå intens si îndelungat, desi doresc så se refacå, nu se poate så nu se gîndeascå la o pierdere fatalå prin însånåtosirea lor probabilå. Atunci cînd durerea face parte din fiinta ta, eventuala depåsire a ei este imposibil så nu echivaleze cu o pierdere, precum este imposibil så nu provoace un regret. Ceea ce am mai bun în mine datoresc suferintei; dar si ceea ce am pierdut din viatå nu mai putin ei se datoreste. Din acest motiv, suferinta nu poate fi nici blestematå, dar nici iubitå. Påstrez fatå de ea un sentiment particular, greu de definit, ciudat si insesizabil, de un farmec analog luminii crepusculare. Beatitudinea în suferintå este o simplå iluzie, cåci plåcerea artificialå din suferintå rezultå din necesitatea de a gåsi o împåcare cu fatalitatea durerii, pentru a nu te distruge total prin ea. Ultimele rezerve de viatå mocnesc în aceastå beatitudine iluzorie. Singurul asentiment dat suferintei este acela pe care-l exprimå regretul eventualei vindecåri. Dar regretul acesta este atît de impalpabil si de difuz, încît nu se poate cristaliza în constiinta nimånui. Toate durerile care se sting aduc cu ele un sentiment de tulburare, ca si cum intrarea într-un ritm echilibrat ti-ar închide calea pentru regiuni torturante si încîntåtoare în acelasi timp, si de care nu te poti despårti fårå så întorci ochii înapoi. Desi suferinta nu ti-a revelat frumusetea, ce lumini îti mai pot fura privirea? Nu oare pentru cå luminile acestea tremurå ca si cum s-ar stinge? Te mai atrage presimtirea noptii din suferintå?

Poti nega un sens vietii din atîtea puncte de vedere, încît o enumerare a lor devine inutilå. Disperarea, infinitul, moartea sînt numai cele mai evidente. Existå înså atîtea determinante intime care te pot duce la o negatie totalå a sensului vietii! Cåci în ce priveste atitudinea în fata vietii nu mai existå adevår sau neadevår, ci numai reactiunea spontanå a intimitåtii fiintei noastre. Subiectivism? Dar putin îmi paså cå altii cred altcumva. Si apoi, o experientå subiectivå adîncå te ridicå în planul universalitåtii, întocmai cum momentul te ridicå în acela al eternitåtii. A ti se reprosa cå disperarea e un fenomen cu totul personal si irelevant pentru altii este tot atît de absurd ca si atunci cînd ti s-ar spune cå, murind, se petrece în tine un fenomen pur individual si care, ca atare, nu angajeazå pe nimeni. Oamenii pretuiesc atît de putin singuråtatea! Cum se petrece ceva în singuråtate, se gråbesc så-i decreteze sterilitatea. Ei atribuie o valoare exclusivå produselor sociale, fiindcå au iluzia cå au colaborat cu totii. Toti vor så facå, så realizeze ceva efectiv, så supravietuiascå prin realizårile lor. Ca si cum de acestea nu s-ar alege praful! Si ce s-ar putea alege altceva? Ce se poate alege altceva decît nimicul? Sînt nemultumit de orice. Chiar dacå as fi ales Dumnezeul acestei lumi, mi-as da imediat demisia, iar dacå lumea întreagå s-ar rezuma la mine, dacå lumea întreagå as fi eu, m-as risipi în bucåti pînå la disparitie… Cum de pot avea momente cînd am impresia cå înteleg totul?!

Entuziasmul ca formå a iubirii

Sînt oameni în care viata se realizeazå în forme de o puritate si de o limpezire greu de imaginat pentru acela ce tråieste prins în contradictii dureroase si în avînturi haotice. A fi prins în lupte interioare, a te consuma într-un dramatism intim si a tråi destinul tåu sub semnul iremediabilului este a vietui în regiuni în care orice limpezire sau puritate devin iluzorii. Aceia în care viata se desfåsoarå într-o crestere fårå obstacol, care tråiesc într-un ritm lipsit de dramatism, ating o stare de multumire si încîntare, unde aspectele lumii sînt pline de farmec si de luminå. Si nu este entuziasmul o astfel de stare ce îmbracå aspectele lumii într-o strålucire plinå de seductii si de bucurii? A descrie entuziasmul înseamnå a remarca o formå cu totul particularå de iubire, înseamnå a individualiza un mod de abandonare a omului în lume. Iubirea are atîtea fete, atîtea devieri si atîtea forme, încît este destul de greu så gåsesti un sîmbure central sau o formå tipicå a iubirii. Este o problemå esentialå a oricårei erotici de a aråta care este manifestarea originarå a iubirii, cum se realizeazå ea primordial. Vorbind de iubirea dintre sexe, de iubirea pentru Divinitate, de iubirea pentru naturå sau artå, vorbim de entuziasm ca o formå de iubire etc. Care este, dintre aceste manifeståri, cea mai organicå, primordialå si structuralå? Trebuie så existe una, fatå de care celelalte så se mentinå într-o dependentå, dacå nu chiar derivare. Nu pot concepe multiplicitatea formelor erotice fårå iradierea, fårå fosforescenta si cåldura centralå a uneia singure, care, întocmai ca un soare, împråstie razele sale indiferent de natura obiectelor sau de aspectul formelor. Teologii sustin cå forma primordialå de iubire este iubirea lui Dumnezeu. Toate celelalte manifeståri n-ar fi decît reflexe palide ale acestei iubiri fundamentale. Unii panteisti cu tendinte estetizante sustin cå natura, iar unii esteti puri, arta. Pentru altii, bazati pe biologie, sexualitatea purå, fårå afectivitate, sau pentru unii metafizicieni, sentimentul identitåtii universale. Decît, nici unii dintre acestia nu vor putea dovedi cå aceastå formå este absolut constitutivå omului, deoarece în decursul vietii istorice a oscilat si variat în asa måsurå, încît nimeni aståzi nu poate determina caracterul ei precis. Cred cå forma cea mai esentialå a iubirii este iubirea dintre bårbat si femeie, care este nu numai sexualitate, ci implicå un complex întreg de ståri afective, a cåror fecunditate este destul de sesizabilå. Må întreb: s-a sinucis cineva pentru Dumnezeu, pentru naturå, pentru artå? Toate acestea sînt realitåti prea abstracte pentru a putea fi iubite cu intensitate. Iubirea este cu atît mai intenså cu cît este legatå cu ceva individual, concret si unic. Iubesti o femeie pentru ceea ce o diferentiazå în lume, pentru unicitatea ei. Nimic în lume nu o poate înlocui în momentele cînd iubirea este puternicå. Toate celelalte forme de iubire participå la aceastå iubire centralå, desi tendinta lor este så devinå autonome. Astfel, entuziasmul e privit ca perfect autonom de sfera Erosului, cînd în realitate rådåcinile lui se adîncesc în substanta cea mai intimå a iubirii, dînd nastere înså la o formå cu tendinte de emancipare din sfera eroticului. Este, în natura internå a oricårui om entuziast, o receptivitate cosmicå, universalå, o capacitate de a primi totul, de a se orienta, în orice directie, dintr-un impuls si un exces interior, de a nu pierde nimic si de a participa la orice actiune cu o vitalitate debordantå, ce se risipeste pentru voluptatea realizårii si pasiunea faptului, pentru gustul dezinteresat al fråmîntårii si pentru cultul dinamic al eficientei. Pentru omul entuziast nu existå criterii, perspective si calcul, ci numai abandonare, fråmîntare si dåruire. Bucuria îndeplinirii si extazul efectivului sînt notele acestui om, pentru care viata este un elan din care conteazå numai fluiditatea vitalului, numai avîntul imaterial, care ridicå viata la o înåltime de unde fortele distructive îsi pierd intensitatea si negativitatea. Fiecare avem ståri de entuziasm, dar acestea sînt prea rare pentru a ne defini. Aici vorbim de acei oameni la care entuziasmul predominå, a cårui frecventå este atît de mare, încît alcåtuieste nota specificå a unei individualitåti. Entuziastul nu cunoaste înfrîngeri, fiindcå pe el nu-l intereseazå obiectele, ci initiativa si voluptatea activårii ca atare. El nu începe o actiune fiindcå a reflectat asupra utilitåtii si sensului ei, ci fiindcå nu poate altcum. Succesul sau insuccesul, dacå nu îi sînt indiferente, în nici un caz nu-l stimuleazå sau îl rateazå. Ultimul dintre oameni care rateazå în aceastå lume este entuziastul. Viata este mult mai mediocrå si mai fragmentarå, în esenta sa, decît bånuiesc oamenii. Nu este aici explicatia faptului pentru ce decådem cu totii, pentru ce ne pierdem vioiciunea pulsatiilor interioare si ne închiståm luînd forme, cristalizîndu-ne în dauna productivitåtii si dinamismului interior? Pierderea fluiditåtii vitale si debordante îti distruge receptivitatea si posibilitatea de a îmbråtisa viata cu generozitate si elan. Entuziastul este singurul care se mentine viu pînå la båtrînete. Toti ceilalti, cînd nu sînt nåscuti morti, ca majoritatea oamenilor, mor înainte de vreme. Sînt atît de rari oamenii cu adevårat entuziasti! Ar fi greu så ne închipuim o lume în care toti ar iubi totul. O lume de oameni entuziasti oferå o imagine mai cuceritoare decît imaginea paradisului, fiindcå tensiunea sublimå si generozitatea radicalå întrec orice viziune paradiziacå. Posibilitåtile de renastere continuå, de transfigurare si intensificare a vietii fac din entuziast un om care este permanent dincolo de tentatiile demonice, de
frica de neant si de chinurile momentelor agonice. Viata entuziastului nu cunoaste tragicul, fiindcå entuziasmul este singura expresie de viatå complet opacå pentru fenomenul mortii. Chiar si în gratie, o formå atît de apropiatå de entuziasm, aceastå necunoastere, aceastå neglijare organicå si ignorare irationalå a mortii este mai putin våditå. Cåci ondulatiile gratiei sînt uneori o aluzie îndepårtatå la caracterul de iluzie al vietii. Existå în gratie mult farmec melancolic; în entuziasm, nu existå deloc. Admiratia mea teribilå pentru oamenii entuziasti derivå din faptul cå eu nu pot pricepe cum de existå astfel de oameni într-o lume în care moartea, neantul, tristetea si disperarea alcåtuiesc un cor atît de sinistru, încît fac imposibile eforturile noastre de a mai auzi melodii sublime si transcendente. Cå sînt oameni care nu dispereazå niciodatå, iatå un fapt impresionant si care då de gîndit. Cum se poate ca în entuziasm specificarea obiectelor så fie inexistentå? Cum se poate så realizezi numai dintr-o plenitudine si un exces în mod permanent? La ce realizare ciudatå si paradoxalå a ajuns iubirea în entuziasm? Iubirea, cu cît e mai intenså, e mai individualå si mai legatå de o specificare a obiectului. Bårbatii care iubesc cu adevårat, cu o pasiune puternicå, nu pot iubi în acelasi timp mai multe femei, ci numai una. Cu cît pasiunea este mai intenså, cu atît obiectul pasiunii capåtå o proeminentå mai mare. Så ne închipuim o astfel de pasiune eroticå, la un moment dat, lipsitå de obiect, så ne închipuim iubirea unui bårbat fårå femeia înspre care s-ar orienta iubirea lui. Ce am avea altceva decît o plenitudine de iubire? Nu sînt oameni cu mari virtualitåti de iubire, dar care n-au iubit niciodatå în sensul acelei iubiri tipice, originare? Entuziasmul este o iubire în care obiectul nu s-a specificat. Toate dispozitiile de iubire, în loc så se orienteze direct spre femeie sau, la femeie, spre bårbat, se revarså în manifeståri, în actiuni generoase si în receptivitatea universalå pe care nu o întîlnim în iubirea realizatå în mod natural. Cåci entuziastul este un deviat superior al Erosului. Paradoxul lui este de a nu iubi o femeie, de a nu-si epuiza iubirea în cultul reciproc dintre sexe, ci de a o revårsa în acea abandonare dezinteresatå, care face din orice entuziast o fiintå purå si inaccesibilå. Poate fiindcå iubirea lui are un acces atît de mare. Dintre toate formele iubirii, entuziasmul este cel mai purificat de sexualitate, mult mai purificat decît iubirea misticå, absolut incapabilå så se elibereze de simbolica sexualå sau de cultul naturist, în care intrå, de asemenea, atîtea elemente ale acestei simbolici. Din acest motiv, lipseste în entuziasm nelinistea si vagul, care fac din sexualitate un determinant si un element în tragicul uman. Entuziastul este o fiintå eminamente neproblematicå. El poate totusi så înteleagå mult si multe, fårå så cunoascå înså incertitudinile dureroase, sensibilitatea haoticå a spiritului problematic. A-ti pune probleme înseamnå a fi pierdut, deoarece spiritele problematice nu pot rezolva nimic, fiindcå nu le place nimic. Si apoi, unde este la ele capacitatea de a se abandona la orice, unde este acel paradox încîntåtor al iubirii ca stare purå, unde este acea actualitate permanentå si totalå, care te face ca în fiecare moment så te deschizi pentru tot, si, în fine, unde este irationalitatea naivå din entuziasm? Mitul biblic al cunoasterii ca påcat este cel mai profund mit din cîte au închipuit oamenii. Or, fericirea debordantå a entuziastilor este de a nu cunoaste tragedia cunoasterii. De ce nu am spune-o? Cunoasterea adevåratå este cel mai mare întuneric. As renunta oricînd la toate problemele din lumea aceasta, care nu duc la nimic, pentru o naivitate dulce si inconstientå. Spiritul sfîsie, nu înaltå. In entuziasm, ca si în gratie sau în magie, spiritul nu s-a separat de viatå, nu reprezintå un element de antinomie în lume. Aici existå secretul fericirii, în indiviziunea initialå, care mentine o unitate inseparabilå, o convergentå organicå. A fi entuziast înseamnå a fi incapabil de orice dualism. Si orice dualism este o otravå. De obicei, viata nu se mentine fecundå si productivå decît prin tensiuni si antinomii, care reprezintå un principiu de luptå si de încordare agonicå. Entuziasmul depåseste acest principiu, realizînd viata fårå dramatism, exprimînd un elan fårå tragism si iubind fårå sexualitate.

Luminå si intuneric

Cît de nule sînt toate interpretårile filozofice si istorice ale religiilor, nimic n-o poate ilustra mai bine decît absoluta neîntelegere a semnificatiei dualismului luminii si a întunericului în religiile orientale si în orice misticå. Aceste interpretåri sustin cå ridicarea la rangul de principii metafizice a luminii si întunericului ar deriva din observarea alternantei regulate a zilei cu noaptea, prima reprezentînd un principiu de viatå, iar a doua de mister si de moarte. Aparent, interpretarea este cum nu se poate mai fireascå. Dar pentru cine cautå determinante mai adînci, ea este complet insuficientå, ca toate explicårile exterioare. Problema luminii si a întunericului este legatå de problema stårilor extatice. Nimeni nu ajunge så atribuie acestui dualism o valoare explicativå atît de mare, dacå n-a cunoscut obsesia complicatå si ciudatå a prizonieratului simultan sau succesiv în fortele luminii sau ale întunericului. Stårile extatice amestecå umbrele cu scînteile, care joacå într-un dans bizar în întuneric, combinå într-o viziune dramaticå
sclipiri instantanee cu un mister de umbre fugitive, alcåtuieste o adevåratå scarå de nuante între luminå si întuneric. Dar nu aceastå desfåsurare este impresionantå, ci faptul cå esti dominat, esti cuprins si obsedat de ele. Culmea extazului o atingi în senzatia finalå, în care parcå mori din cauza luminii si a întunericului. Este infinit ciudat cå în viziunea extaticå dispar toate obiectele înconjuråtoare, toate formele curente prin care lumea se individueazå. Nu mai existå decît o proiectie monumentalå de umbre si de lumini. Cum se face aceastå selectie si purificare e greu de explicat, precum tot atît de greu de explicat este compatibilitatea între puterea lor de fascinare, de dominare, si imaterialitatea lor. Este o demonie atît de curioaså în orice exaltare extaticå! Si cînd, din tot ce are lumea aceasta în extaz, nu mai råmîne decît întunericul si lumina, cum så nu le atribuim un caracter absolut? O constatare simplå, a alternantei exterioare a acestor douå aspecte, nu poate duce niciodatå la o absolutizare    în asa måsurå. Frecventa stårilor extatice, în Orient si mistica tuturor veacurilor, este de naturå a verifica presupunerea noastrå. Nimeni nu gåseste un absolut în afarå, ci numai înåuntru. Or, extazul, acest paroxism al interioritåtii, nu reveleazå decît sclipiri si umbre interioare. Fatå de culoarea acestora, ziua si noaptea îsi pierd orice expresivitate, orice farmec deosebit. Stårile extatice ating o astfel de esentialitate, încît accesul lor în zone profunde de existentå produce o impresie de orbire si halucinatie metafizicå. Extazul nu prinde decît esente pure si, ca atare, imateriale. Dar imaterialitatea lor produce vertigii si obsesii de care nu poti scåpa decît convertindu-le în principii metafizice.

Renuntarea

Ai våzut båtrînetea, durerea si moartea, si ti-ai zis cå plåcerea este o iluzie, cå toti oamenii ce petrec nu înteleg nimic din instabilitatea lucrurilor, fiind prada celei mai mari iluzii. Si atunci ai fugit de lume, convins de vremelnicia frumusetii si a tuturor splendorilor. Spus-ai: Nu må voi reîntoarce pînå ce nu voi scåpa de nastere, de båtrînete si de moarte.
Mult orgoliu si suferintå sînt în orice renuntare. In loc så te retragi cu cea mai mare discretie, fårå revoltå si fårå urå, declari, cu patos si îngîmfare, ignoranta si iluzionarea celorlalti, condamni plåcerea si toate voluptåtile în care tråiesc oamenii. Toti cei care au renuntat si s-au dedat unei practici ascetice, tråind în pustiu, au fåcut-o din convingerea cå ei au depåsit în mod esential relativitåtile omenesti. Accesul la sentimentul unei vesnicii subiective le-a dat iluzia unei eliberåri totale. Decît, incapacitatea lor de eliberare efectivå o dovedesc condamnarea plåcerii si dispretul pentru oamenii care tråiesc numai pentru a tråi. Dacå m-as retrage în cel mai groaznic desert, dacå as renunta la tot si n-as mai cunoaste decît singuråtatea absolutå, niciodatå n-as avea îndråzneala de a dispretui plåcerea si pe oamenii care o împårtåsesc. Din moment ce eu prin renuntare si singuråtate nu pot cîstiga efectiv eternitatea, ci mor ca absolut toti ceilalti, de ce så dispretuiesc si de ce så numesc calea mea cea adevåratå? Oare nu sînt toti marii profeti lipsiti de discretie si de întelegere omeneascå? Våd durerea, båtrînetea si moartea si îmi dau seama cå nu pot fi depåsite. Dar de ce så tulbur plåcerile altuia cu aceste constatåri? Este foarte drept cå pe acela care a våzut în fatå asemenea realitåti si care le tråieste convins de neînduplecata lor vesnicie, ce altceva îl mai poate tenta, decît renuntarea? Suferinta duce la renuntare. Dar dacå lepra m-ar cuprinde, n-as condamna bucuria altuia. Cåci în orice condamnare existå multå invidie. Budismul si crestinismul sînt o råzbunare si o invidie a suferinzilor. Simt cå în agonie n-as putea face decît apologia orgiei. Nu recomand nimånui renuntarea, fiindcå gîndul instabilitåtii nu se poate depåsi decît de putini, în pustie. In desert, ca si în societate, instabilitatea lucrurilor ti se oferå cu aceeasi aromå dureroaså. Cînd te gîndesti cå nimic nu s-a ales de marii singurateci si cå iluziile lor au fost mai mari decît ale celor naivi sau ignoranti! Gîndul renuntårii este atît de amar, încît este de mirare cum omul a ajuns så-l conceapå. Cine n-a simtit în momentele de amåråciune si de tristete un fior rece prin tot corpul, o senzatie de påråsire si de ineluctabil, de moarte cosmicå si de neant individual, de vid subiectiv si neliniste inexplicabilå, acela nu cunoaste preliminariile groaznice ale renuntårii, rezultate ale unei îndelungi dureri. Dar cum så renunti? Unde så te duci, pentru a nu renunta deodatå, desi numai aceastå renuntare are valoare? In mediul si clima noastrå, nu mai avem avantajul pustiului exterior, ci numai al unuia interior. Nu avem cadrul pentru renuntare. Neputînd sta liberi sub soare, fårå alt gînd decît al eternitåtii, cum o så devenim sfinti sub acoperisuri? Este o dramå specific modernå aceea de a nu putea renunta decît prin sinucidere. Dar dacå desertul nostru låuntric s-ar materializa, nu ne-ar coplesi imensitatea lui?

Pentru ce nu plesnesc, pentru ce nu må risipesc în bucåti, pentru ce nu curg ca un izvor de munte? Nu este în mine atîta energie pentru a cutremura lumea asta, nu este în mine atîta nebunie încît så disparå orice urmå de claritate? Nu este singura mea bucurie bucuria haosului si nu este plåcerea mea avîntul ce må pråbuseste? Nu sînt înåltårile mele cåderi si nu este explozia mea iubirea mea? Oare eu nu pot iubi decît distrugîndu-må? Cum de existå în iubirea mea atîta neliniste, teamå si nesigurantå? Så fiu închis complet pentru stårile pure? Så fie în iubirea mea atîta otravå? Trebuie så må abandonez complet tuturor stårilor, så nu må mai gîndesc la ele si så le tråiesc cu cel mai deplin exces. Nu m-am luptat si nu må lupt destul cu moartea, så-mi mai fie si Eros un dusman? De ce cînd renaste iubirea în mine mi-e atît de fricå, de ce îmi vine så înghit întreaga aceastå lume, pentru a opri cresterea iubirii mele? Mizeria mea este de a voi så fiu înselat în dragoste, pentru a avea motive în plus så sufår. Numai în iubire poti vedea ce decåzut esti. Cåci acela care a privit moartea în fatå mai poate iubi? Si-ar putea muri el din cauza iubirii?

Precum în extaz se realizeazå purificarea de toate elementele individuale si contingente, råmînînd numai lumina si întunericul, ca elemente capitale si esentiale, tot asemenea, în noptile cu insomnii, din tot ce are lumea aceasta multiplu si divers, nu mai råmîne decît un motiv obsedant sau un element intim, cînd nu este prezenta evidentå a unei persoane. Cîtå vrajå ciudatå este în acele melodii care izvoråsc din tine în noptile fårå somn, care se dezvoltå asemenea unui flux, pentru a se stinge într-un reflux care nu este un simbol de påråsire, ci seamånå usurintei unui pas înapoi din nu stiu care dans! Ritmul si evolutia sinuoaså a unei melodii interioare pun atunci ståpînire pe tine si te cuprind într-o încîntare ce nu poate fi extaticå, fiindcå este prea mult regret în aceastå tålåzuire melodicå. Regret, dupå ce? Greu de spus, cåci insomniile sînt atît de complicate, încît e imposibil så-ti dai seama ce-ai pierdut. Poate fiindcå pierderea e infinitå… Obsesiile se individualizeazå numai în insomnii, deoarece numai în ele se poate realiza prizonieratul într-o formå de gîndire sau de simtire. In insomnii, prezenta unui gînd sau a unui sentiment este organicå, este constitutivå, si se impune cu exclusivitate si imperialism. Tot ce apare în ele se realizeazå melodic, într-o formå de ondulatie misterioaså. Fiinta iubitå se purificå într-o imaterialitate, întocmai cum s-ar risipi într-o melodie. Si atunci nu poti stii absolut deloc dacå iubirea ta e vis sau realitate. Caracterul impalpabil ce-l împrumutå realitåtii aceastå convertire în melodic a tot ceea ce se petrece în insomnii provoacå în sufletul omului o neliniste si o tulburare, care nu sînt atît de intense pentru a duce la o anxietate universalå, ci påstreazå toate elementele unei nelinisti si tulburåri de esentå muzicalå. Moartea însåsi, fårå så înceteze a fi hidoaså, se manifestå într-o universalitate de noapte, a cårei impalpabilå transparentå, desi e fructul iluziei, nu este mai putin muzicalå. Dar tristetea acestei nopti universale este întocmai ca tristetea muzicii orientale, în care predominå mai mult misterul mortii decît al iubirii.

Precum, în explicarea nasterii iubirii, fenomenul irationalitåtii («iubirea e oarbå») este revelator, tot asa, în senzatia iubirii, fenomenul topirii este nu mai putin revelator si semnificativ. Iubirea este o formå de comuniune si de intimitate. Or, ce poate exprima mai bine aceastå formå decît fenomenul subiectiv al topirii, al spargerii tuturor barierelor individuatiei? A te topi în iubire înseamnå a încerca un fior organic, ce reduce toatå viata din tine la o pulsatie si la o pîlpîire, greu de definit. Cu ce te pune în contact iubirea?
Nu este ea universalul si specificul absolut în acelasi timp? Nu este paradoxul iubirii de a atinge un vag general, desi ea se orienteazå înspre o singurå fiintå? Comuniunea mai adîncå nu se realizeazå decît prin individual. Iubesc o fiintå; dar întrucît ea este un simbol al totului, eu particip ontologic la tot si la esentå, în mod inconstient si naiv. Participarea universalå a iubirii presupune specificarea obiectului; cåci nu poti avea un acces total fårå accesul absolut al unei fiinte individuale. Exaltarea si vagul în iubire råsar dintr-o presimtire si dintr-o prezentå nereflectatå în suflet, irationalå, a vietii în genere, care creste în tine la paroxism. Orice iubire adevåratå reprezintå o culme cåreia sexualitatea nu-i råpeste nimic din înåltimea ei. Sexualitatea nu atinge ea culmi? Nu se atinge în ea un paroxism unic, extatic pînå dincolo de orice margini? Decît, fenomenul curios al iubirii este de a deplasa din centrul constiintei sexualitatea, desi iubirea fårå sexualitate nu se poate concepe. Fiinta iubitå creste atunci în tine purificatå si obsedantå, cu un nimb de transcendentå si intimitate simultan, în sclipirile si reflexele cåruia sexualitatea devine perifericå, dacå nu în mod real si efectiv, în tot cazul subiectiv si imaginativ. Iubire spiritualå între sexe nu existå, ci numai o transfigurare organicå, prin care persoana iubitå se fixeazå în tine, evoluînd în carnea ta pînå la a-ti da iluzia spiritualitåtii. Numai în astfel de conditii este posibilå o senzatie de topire, cînd carnea tremurå de un fior total, cînd ea nu mai este un obstacol si o rezistentå materialå, ci arde de focuri låuntrice si curge de fluiditåti insesizabile. Sårutul nu e posibil decît într-o astfel de senzatie de topire, de comuniune imanentå si fecundå. Existential si ontologic, sårutul te apropie mai mult de esenta intimå a vietii decît o reflexiune îndelungatå si complicatå. Cåci nu prin forme si categorii se ajunge la realitåtile esentiale. Si dacå ajungi la acestea în mod inconstient si naiv, ai pierdut ceva? Numai cînd esti constient simti cît ai pierdut. Nu cred ca esenta si intimitatea vietii så fi råmas un bun pierdut pentru aceia care nu s-au aventurat pe cåile spiritului.

Numai întîia iubire are valoare. Cine a dus-o pînå la capåt, cine a tråit toate formele si farmecele ei, acela poate så afirme cå nu e certat cu Eros. Dar cînd dintr-o sovåialå si nesigurantå låuntricå, dintr-o lipså de curaj si avînt în prima tinerete, nu ti-ai manifestat iubirea, ci ai omorît în tine expansiunile erotice, te-ai refuzat unei abandonåri integrale, ce mai poti spera, atunci, de la iubire? Vai de acei care n-au schimbat nici un cuvînt cu prima lor iubitå! Cum vor mai gåsi cuvinte pentru a doua? Si oare mai renaste iubirea? Depinde de om si de tristetile lui. Cåci îndelungile întriståri paralizeazå în asa måsurå elanul iubirii, încît te întrebi dacå tristetea nu este un reflex al mortii, precum iubirea este al vietii. Acea senzatie de presiune interioarå, cînd simti cum te aduni în tine, cum creierul e parcå strîns si corpul apåsat de greutåti interne, cînd orice avîntare moare sub glasul obscur si nelåmurit al unor chemåri din adîncuri negre si coplesitoare, face din tristete o otravå care, picurînd în iubire, o întunecå si o ståvileste. Iubirea este prin esentå deschiså, ca o floare de primåvarå. Si nu închide råcoarea tristetii petalele acestei flori? Uneori învinge iubirea, alteori tristetea; cîteodatå se amestecå într-un aliaj complex, provocînd o stare de neliniste, cînd atît viata cît si moartea îsi cer drepturile lor. Cum atacå tristetile rådåcinile lui Eros! Si oare de ce întristårile sînt numai de moarte? Sînt prea trist spre a fi nåscut pentru iubire!

Acel care a spus cå somnul este egal cu speranta a avut o intuitie admirabilå a îngrozitoarei importante a somnului, precum si a nu mai putinei importante a nesomnului. Insomnia este o realitate atît de mare, încît îmi vine så må întreb dacå omul nu este un animal ce nu poate dormi. De ce så-i spui omului animal rational, cînd gåsesti la unele animale ratiune cîtå vrei? Nu existå înså în scara întregii vieti animale, în afarå de om, un singur animal care så vrea så doarmå si så nu poatå. In somn uiti drama vietii tale, uiti complicatiile si obsesiile, asa încît fiecare desteptare este un început nou de viatå, este o sperantå nouå. Viata påstreazå astfel o discontinuitate plåcutå care då impresia unei continue regeneråri, a unei renasteri permanente. Insomniile duc, dimpotrivå, la un sentiment al agoniei, la o tristete eternå si iremediabilå, la o disperare absolutå. Pentru un om sånåtos, adicå pentru un animal, a te preocupa de insomnii este a te complåcea în neseriozitåti, fiindcå el nu stie cå sînt unii care ar plåti un somn cu o avere, cårora le e fricå de pat si care ar sacrifica o tarå pentru inconstienta din somn, ce o råpesc în mod brutal amarnicele luciditåti si haosul insomniei. Existå o mare, o infinitå legåturå între insomnie si disperare. Må întreb dacå poate exista disperarea fårå insomnii, dacå este posibilå o pierdere totalå a nådejdii fårå concursul nesomnului. Deosebirea dintre iad si rai nu poate fi decît aceasta: în rai poti dormi cînd vrei, în iad niciodatå. N-a pedepsit Dumnezeu pe om luîndu-i somnul si dîndu-i cunoasterea? Si nu este în unele închisori pedeapsa cea mai groaznicå atunci cînd nu te laså så te culci? Nebunii suferå mult de insomnii; de aceea depresiunile teribile în care tråiesc, dezgustul de viatå si înclinarea spre sinucidere. Este imposibil så iubesti viata atunci cînd nu poti dormi. Si apoi, senzatia aceea de scufundare, de pråbusire în adîncimi, de scafandru al neantului, care se naste în unele clipe de veghe absolutå, nu indicå ea o formå de nebunie? Acei care se sinucid, aruncîndu-se în ape sau din etajele caselor, o fac desigur sub un impuls orb si o atractie nebunå înspre adîncimi. Cine nu s-a cutremurat la viziunea interioarå a scufundårii lui în ape adînci, la senzatia unei imersiuni nelimitate, evoluînd înspre profunzimi marine, ca si cum ai vrea så fugi de luminå spre a locui pe fundul oceanelor sau al mårilor, cine n-a simtit låuntric o împleticealå în aer, trasînd arabescuri de o absurdå complexitate sau descriind vîrtejuri ca o pulbere cosmicå, acela nu va pricepe niciodatå substratul atractiei teribile înspre neant, ce îndeamnå pe unii oameni la suprema renuntare.

Må simt un om fårå sens si nu-mi pare råu cå n-am nici un sens. Si de ce mi-ar pårea råu, cînd de haosul meu nu se poate alege decît haosul? In mine nu existå nici o vointå înspre formå, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu este în dorinta mea de zbor o fugå de existentå? Si n-as fugi în acest zbor cu toatå existenta, cu tot ce e fiintå? Simt în mine atîta fluiditate, încît må mir cum de nu må topesc si nu curg. As vrea ca fiinta mea så se transforme într-un fluviu cu ape tulburi si nåvalnice, care så poarte numele meu si care så curgå ca o amenintare apocalipticå. Oare va stinge aceastå apå focul din mine, si focul din mine va evapora aceastå apå? In mine sînt numai aburi si scîntei, inundatii de foc si incendii de apå.

Este în mine atîta confuzie, zåpåcealå si haos, încît nu stiu cum un suflet omenesc poate så le suporte. Tot ce vreti gåsiti în mine, absolut tot. Sînt o fiintå råmaså de la începutul lumii, în care elementele nu s-au cristalizat si în care haosul initial îsi joacå încå nebunia si învolburarea lui. Eu sînt contradictia absolutå, paroxismul antinomiilor si limita încordårilor; în mine totul e posibil, cåci eu sînt omul care voi rîde în clipa supremå, în fata neantului absolut, voi rîde în agonia finalå, în clipa ultimei tristeti.

Nu se poate anula timpul decît prin vietuirea absolutå în moment, în abandonarea totalå la seductiile clipei. Atunci realizezi eternul prezent, care nu este decît un sentiment de prezentå eternå a lucrurilor. Så nu-ti pese de timp, de devenire si de nimic. Eternul prezent este existentå, fiindcå numai în tråirea integralå a lui existenta capåtå o pozitivitate si o evidentå. Prezentul, scos în mod subiectiv din succesiunea clipelor, este fiintare, este depåsire a nimicului, care nu poate apårea decît acolo unde temporalitatea devine
constitutivå pentru existentå. Cåci temporalitatea existentei introduce un element de neant în fiintare, deoarece tot ceea ce se consumå în timp îsi dovedeste implicit inconsistenta. Fericiti sînt aceia care pot tråi în moment, care pot tråi prezentul absolut, pe care nu-i intereseazå decît beatitudinea clipei si încîntarea pentru vesnica prezentå si eterna actualitate  a lucrurilor. Si nu se atinge în iubire absolutul momentului? Nu este inconstienta din iubire adevårata tråire a clipei? Nu depåseste adevårata iubire temporalitatea? Acei care nu pot iubi într-o abandonare spontanå o fac nu numai din tristete si angoaså, dar si din cauza luptei dramatice cu timpul, din incapacitatea de a depåsi esential temporalitatea. N-a sosit timpul cînd trebuie så declaråm råzboi pe moarte si pe viatå timpului? Si nu este timpul dusmanul nostru, al tuturora?

Cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea omeneascå este ideea de eliberare prin omorîrea dorintei. De ce så pui frîne vietii, de ce så o distrugi pentru un cîstig atît de putin fecund cum este acela al unei indiferente totale, al unei eliberåri care nu înseamnå nimic? Cu ce îndråznealå mai poti vorbi de viatå, dupå ce ai nimicit-o complet în tine? Am mai multå stimå pentru un om cu dorintele contrariate, nenorocit în dragoste si disperat, decît pentru un întelept rece, de o impasibilitate orgolioaså si respingåtoare. Nu pot concepe o lume mai antipaticå decît una de întelepti. Ar trebui distrusi iremediabil toti înteleptii acestui påmînt, pentru ca viata så continue a exista mai departe asa cum e: oarbå, irationalå. Fiecare stat ar face bine så aresteze pe toti înteleptii si så-i închidå într-un castel påråsit, ca så nu mai tulbure pe nimeni. Cåci uråsc întelepciunea acestor oameni pe care adevårurile nu-i dor, care nu suferå cu nervii, carnea si sîngele lor. Trebuie declarate nule toate adevårurile oamenilor uscati, care gîndesc fårå spermå la creier, fårå angoaså si fårå disperare. Apreciez numai adevårurile vitale, organice si spermatice, fiindcå stiu cå nu existå adevår, ci numai adevåruri vii, fructe ale nelinistii noastre. Toti oamenii care gîndesc viu au dreptate, deoarece nu existå argumente hotårîtoare împotriva lor. Si chiar dacå ar fi, ele nu pot fi doborîte decît prin uzare. Cå mai sînt oameni care cautå adevårul, nu pot avea decît regrete. Sau înteleptii n-au înteles nici acum cå adevårul nu poate så existe?

Frumusetea flåcårilor

Intregul farmec al flåcårilor este de a cuceri printr-un joc ciudat, care este dincolo de armonie, de proportie si de måsurå. Nu simbolizeazå avîntul impalpabil al flåcårilor gratia si tragedia, naivitatea si disperarea, voluptatea si tristetea? Nu este în transparenta lor consumatoare, în imaterialitatea lor arzåtoare, usurinta si zborul care rezultå dupå marile purificåri, dupå marile arderi låuntrice? As vrea så fiu ridicat de elanul si transcendenta flåcårilor, så fiu aruncat de impulsul lor insinuant si fin, så plutesc într-o mare de flåcåri, så må consum într-o moarte etericå, într-o moarte de vis. Frumusetea stranie a flåcårilor este de a da iluzia unei morti sublime, a unei morti pure, asemenea unui azur auroral. Nu este caracteristic cå vorbim de moartea în flåcåri numai la fiinte întraripate, usoare si gratioase? Moartea în flåcåri o vedem ca o ardere de aripi, o moarte imaterialå. Oare numai fluturii mor în flåcåri? Dar aceia care mor de flåcårile din ei?

Adevåratele femei sînt acelea a cåror prezentå te face så uiti de probleme, idei, nelinisti universale si chinuri metafizice. Pentru cei tulburati adînc de o neliniste metafizicå, intimitatea unei femei este un corectiv si o reconfortare. Prin femei se poate realiza temporar o inconstientå dulce, plåcutå si încîntåtoare. Nåscute aproape numai pentru iubire, ele îsi epuizeazå întreg continutul fiintei lor în avîntul erotic. Femeile iubesc mai mult decît bårbatii si suferå mai mult decît ei. Dar pe cînd bårbatul, din experienta iubirii sau dintr-o mare suferintå, dezvoltå un gînd sau un sens de universalitate, pentru femeie ele råmîn strict individuale, fårå o proiectie sau o adîncire în esential si etern. Femeia tråieste voluptåtile sau îndurå durerile ca si cum acestea ar fi exclusiv individuale. Nu existå femei care în suferinta lor personalå så descopere esenta suferintei, fiindcå femeile sînt opace pentru universal. Fiinte eminamente patice, ele nu transformå si nu transfigureazå experientele subiective, nu le tråiesc cu acea intensitate ce purificå si exaltå, ci se laså dominate de ele. Stårile sufletesti la femei nu sînt creatoare, fiindcå se mentin într-o sferå pur individualå si accidentalå si ca atare sînt lipsite de semnificatie si de o valoare simbolicå, de un sens revelator. Femeia este un animal incapabil de culturå si de spirit, iar atunci cînd se explicå sterilitatea ei prin conditii istorice se realizeazå un act de cea mai craså ignorantå. Femeile n-au creat nimic în nici un domeniu. Si ceea ce e mai grav este cå în acele domenii în care ele au lucrat si activat mai mult au creat mai putin, cum e cazul cu muzica. Faptul cå în aceastå artå, în care femeile s-au exercitat mai mult decît bårbatii, ele n-au produs nimic original må face så declar categoric si iremediabil cå femeia nu e o fiintå istoricå. Så mai amintim cå nu existå un gînd original de la o femeie, o singurå creatie durabilå în artå, cå aceste fiinte vizuale n-au creat nimic în picturå, cå, dimpotrivå, s-au remarcat putin în unele stiinte cu care înclinårile feminine nu pot avea nici o afinitate? In esenta sa, femeia este o fiintå accesibilå numai la valorile vitale ale Erosului si complet inaccesibilå la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale. Imi place femeia fiindcå alåturi de ea încetez så gîndesc si pot cu deplinåtate så realizez, pentru scurt timp, experienta irationalului. Alåturi de femeie, uiti cå suferi din cauza spiritului, treci peste dualitåtile chinuitoare si revii înspre un fond originar de viatå, înspre continuturi primordiale si indivizibile, derivate, ca expresii organice, din esenta irationalå a vietii. Pentru cavalerii neantului, contactul cu femeia nu poate fi decît un drum care, dacå nu duce la salvare, nu este mai putin adevårat cå duce la împåcare temporarå, la o uitare reconfortantå. Gratia femeii tempereazå tragedia bårbatului.

Uråsc înteleptii pentru cå sînt comozi, fricosi si rezervati. Iubesc infinit mai mult pe oamenii dominati de mari pasiuni care îi devorå pînå la moarte, decît egalitatea de dispozitie a înteleptilor, ce îi face insensibili atît la plåcere, cît si la durere. Inteleptul nu cunoaste tragicul pasiunii, nu cunoaste frica de moarte, precum nu cunoaste avîntul si riscul, eroismul barbar, grotesc sau sublim. Sufletul lui nu vibreazå, este rece si înghetat. De aceea vorbeste în maxime si då sfaturi. Alura lui de transcendentå si superioritate îl face
incapabil de tragedii, de dramatism infinit sau de exaltare eroicå. Inteleptul nu tråieste nimic si nu simte nimic, nu doreste si nu asteaptå nimic. Stabilind toate continuturile vietii într-o echivalentå, el trage toate consecintele acestei anulåri. Cît de complexå îmi pare înså o existentå care, stabilind aceastå echivalentå, nu înceteazå totusi så se fråmînte, pînå la limitå, în anumite continuturi. Existenta de întelept este sterilå si goalå, fiindcå este complet lipsitå de elemente contradictorii, de antinomii si deznådejdi, fiindcå nu cunoaste tragismul marilor pasiuni. Sînt infinit mai fecunde acele existente care, trågînd toate consecintele, nu înceteazå de a se contrazice, nu înceteazå de a fi devorate de contradictii organice si insurmontabile. Resemnarea înteleptului råsare dintr-un gol interior, iar   nu dintr-un foc låuntric. Prefer så mor de un foc interior decît de vidul si resemnarea înteleptului. Intoarcerea In haos Inapoi înspre haosul initial, înspre haosul absolut! Så desfåsuråm subiectiv un proces care så reprezinte intrarea în confuzia primordialå, în vîrtejul de început al lumii. In noi så creascå un avînt înspre învolburarea cosmicå, înainte de aparitia formelor, înainte de individuatie. Simtirea noastrå så pîlpîie de acest efort si de aceastå nebunie, de aceste våpåi si de aceste pråpåstii. In interiorul nostru så disparå legile lumii, precum si toate consistentele ei, toate cristalizårile si toate structurile, pentru ca, în aceastå topire si dezechilibrare, accesul vîrtejului absolut så fie deplin. Nemaiexistînd legi si fiinte individuale, putem reface subiectiv procesul de la cosmos înspre haos, de la naturå înspre indiviziunea originarå, de la formå înspre vîrtej. Destråmarea lumii realizeazå un proces contrar evolutiei cosmice, un proces invers si retrospectiv. Un apocalips råsturnat, dar izvorît din aceeasi sensibilitate si aceleasi aspiratii. Cåci nimeni nu poate dori întoarcerea  în haos, fårå så fi suferit toate ametelile apocalipsului. Cîtå groazå si cîtå bucurie nu încerc la gîndul cå as fi prins deodatå în vîrtejul haosului initial, în confuzia si în paradoxala lui simetrie. Simetria acestui vîrtej este singura simetrie haoticå, lipsitå de o excelentå formalå si de un sens geometric. Dar existå în orice vîrtej o posibilitate viitoare de formå, precum în haos este o posibilitate de cosmos. As vrea så tråiesc la începutul lumii, în vîrtejurile demonice ale haosului originar. Så existe în mine posibilitåti de forme, dar nici una så nu fie realizatå si efectivå. Totul så vibreze de o neliniste universalå de început, ca o trezire din neant. Nu pot tråi decît la începutul sau la sfîrsitul acestei lumi.

Ironie si autoironie

Cînd ai negat totul, cu frenezie, si ai lichidat radical cu toate formele de existentå, cînd nimic n-a rezistat pornirii si excesului de negativitate, de cine te mai poti lega, decît de tine însuti, de cine så mai rîzi sau så plîngi, afarå de tine? Dupå ce întreaga lume a cåzut în ochii tåi, cazi în mod iremediabil si tu. Nelimitatul din ironie anuleazå toate continuturile din viatå. Nu vorbim de ironia elegantå, inteligentå si finå, nåscutå dintr-un sentiment de superioritate sau orgoliu facil, de acea ironie prin care unii oameni îsi mårturisesc emfatic distanta lor de lume, ci de ironia tragicå, de ironia infinit amarå, de ironia din disperare. Singura ironie adevåratå este aceea care suplineste o lacrimå sau o crispatie, dacå nu un rînjet grotesc si criminal. Existå o mare deosebire între ironia oamenilor care au suferit si ironia celor superficiali si comozi. Cåci la întîii ea indicå o imposibilitate de participare naivå la viatå, legatå de sentimentul unei pierderi definitive a valorilor vitale, pe cînd la ceilalti aceastå imposibilitate de participare nu se reflecteazå dureros în constiintå, fiindcå sentimentul unei pierderi ireparabile nu existå. Ironia indicå o crispare internå, o adîncir de riduri, o lipså de spontaneitate si iubire, de comuniune si întelegere umanå! Ea este un dispret voalat, o transfigurare a unei realitåti si a unor deficiente. Ironia dispretuieste gestul naiv si spontan, fiindcå starea ironicå este dincolo de irational si naiv. Este înså, în ironie, multå invidie fatå de oamenii naivi. Ironicul, neputîndu-si manifesta admiratia lui pentru simplicitate, din cauza enormului såu orgoliu, invidiazå si învenineazå, dispretuieste si se crispeazå. Din acest motiv, îmi pare mult mai autenticå ironia amarå, ironia tragicå si agonicå, decît cea surîzåtoare, ce izvoråste dintr-un scepticism usor, cu seninåtåti vagi si echivoce, cu pretentii de luminå si bunåvointå. Cît de caracteristic este faptul cå în autoironie se întîlneste numai forma tragicå de ironie, cå ironicul este în asemenea caz numai agonic! Nu se poate ajunge la autoironie prin zîmbete, ci numai prin suspine, care sînt suspine chiar dacå sînt complet înåbusite. Cåci autoironia este o expresie a disperårii. Ai pierdut lumea asta, te-ai pierdut si pe tine. Si atunci un rîs negru, înveninat si sinistru, însoteste toate gesturile tale, ca o mascå hidoaså, distruge toate iluziile de elan si pe ruina tuturor surîsurilor naive, dulci si mîngîietoare, apare surîsul agonic, mai crispat decît în måstile primitive si mai definitiv decît în cele egiptene.

Despre mizerie

Cînd må gîndesc la faptul cå mizeria este strîns legatå de existenta omeneascå, nu mai pot adera la nici o teorie si la nici o doctrinå de reformå socialå. Toate îmi par egal de stupide si de inutile. Chiar si tåcerea îmi pare un urlet. Animalele, care tråiesc fiecare din silinta lor, nu cunosc mizeria, fiindcå nu cunosc ierarhia si dependenta unora de altii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcå numai el a putut så-si creeze din semen un supus. Nici un animal nu-si bate joc de altul, asemånåtor pînå la identitate cu el. Numai omul este capabil de atît autodispret. Toatå caritatea din lume nu face decît så evidentieze si mai mult mizeria, aråtînd-o mai îngrozitoare si mai ininteligibilå decît    în påråsirea absolutå. Ca si în fata ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul cå oamenii nu schimbå esential ceea ce este în putinta lor de a schimba. De altå parte, acest sentiment se combinå cu unul al imanentei si eternitåtii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil si fatal, acolo unde existå viatå omeneascå. Desi stii cå oamenii ar putea înlåtura mizeria, îti dai totusi seama de vesnicia ei, dînd astfel nastere la un sentiment neobisnuit de neliniste amarå, la o stare sufleteascå paradoxalå si tulbure, în care omul apare în toatå inconsistenta si mizeria lui. Cåci mizeria obiectivå din viata socialå nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii låuntrice. Cînd må gîndesc la mizerie, îmi trece orice poftå de a mai tråi. Ar trebui så arunc tocul din mînå si så må duc într-un bordei, unde sprijinul adus såråciei ar însemna mai multå umanitate efectivå decît o carte, ce nu face altceva decît så otråveascå si mai mult aceastå lume nenorocitå si singurå. Må apucå o deznådejde mortalå cînd må gîndesc la mizeria îngrozitoare a omului, la putregaiul si cangrena sa. Acest animal rational — n-ar mai fi! — se apucå de constructii, de teorii, se pasioneazå de ideologii în fata mizeriei, în loc så arunce tot ceea ce are pe el, într-un gest de întelegere înaltå si de comuniune adîncå. Desi nu se poate interveni în existenta nimånui si desi nu poti scoate pe nimeni efectiv din singuråtatea durerii, totusi pasivitatea e criminalå, precum criminalå e si mila aproximativå, asa cum e mila tuturor oamenilor. Prezenta mizeriei în lume compromite pe om mai mult decît orice si explicå de ce grandomania acestui animal va trebui så aibå un sfîrsit catastrofal. Cînd våd mizeria, mi-e rusine pînå si de faptul cå existå muzicå, devenitå în asemenea cadru inexpresivå si rece. Esenta vietii sociale este nedreptatea. Si atunci, cum så mai aderi la o doctrinå socialå si politicå? Mizeria distruge din viatå totul; o face scîrboaså, hidoaså, spectralå. Existå paloarea aristocraticå si paloarea mizeriei. Intîia rezultå din rafinament, a doua din mumificare. Cåci mizeria fantomatizeazå, creeazå umbre de viatå,
aparitii stranii, asemånåtoare unor forme crepusculare, ce succed unui incendiu cosmic. Nu este în convulsiunile ei nici urmå de purificare, ci o urå, o amårealå, o înråire carnalå. Mizeria, ca si boala, nu duce la un suflet nevinovat si îngeresc, la o umilintå curatå si purå, ci la o umilintå veninoaså, rea si råzbunåtoare, la un compromis ce ascunde råni si patimi chinuitoare. Aceia care nu s-au nåscut în mizerie, ci au cåzut în ea, nu se pot împåca absolut niciodatå, fiindcå acestia înteleg mai bine decît ceilalti cå în viata
aceasta lucrurile ar putea sta si altcum. Nu admit o revoltå relativå în fata nedreptåtilor, ci numai o revoltå eternå, fiindcå eternå este mizeria în umanitate.

Fuga de pe cruce

Nu-mi plac profetii, precum nu-mi plac marii fanatici care nu s-au îndoit niciodatå de credintele si misiunea lor. Valoarea profetilor o måsor dupå capacitatea lor de îndoialå, dupå frecventa momentelor cu adevårat chinuitoare, de-o luciditate dureroaså. Cåci la marii profeti îndoiala este mai tulburåtoare decît la ceilalti oameni, desi numai în îndoialå sînt profetii si fanaticii cu adevårat umani. Restul este absolutism, predicå, moralå si pedagogie. Vor så învete pe altii, så mîntuiascå, så arate calea adevårului, så devieze destinele altora, ca si cum adevårurile lor ar fi mai bune decît ale celor pe care îi învatå. Criteriul îndoielii este singurul valabil spre a-i deosebi de maniaci. Nu se îndoiesc ei înså prea tîrziu? Acela care s-a crezut fiul lui Dumnezeu nu s-a îndoit decît în momentele finale. Si adevårata îndoialå a lui Cristos nu este cea de pe munte, ci aceea de pe cruce. Sînt convins cå Isus pe cruce a invidiat destinul celui mai anonim dintre oameni si, dacå ar fi putut, s-ar fi retras în coltul cel mai obscur al lumii, unde nimeni n-ar mai fi cerut sperantå sau mîntuire. Si cînd a råmas numai cu soldatii romani, sînt sigur cå le-a cerut så-l ia jos, så-i scoatå cuiele, pentru a fugi atît de departe, încît ecoul suferintelor oamenilor så nu mai ajungå pînå la el. Nu cå Isus ar fi încetat deodatå så mai creadå în misiunea si ideile lui — era prea iluminat pentru a putea fi un sceptic —, dar moartea pentru altii este mult mai greu de suportat decît moartea ta, consumarea destinului tåu personal. Isus a suportat råstignirea, deoarece stia cå numai prin jertfa lui proprie pot triumfa ideile sale. Asa pretind oamenii: pentru ca så creadå în tine, tu trebuie så renunti la tot ce e al tåu si apoi la tine. Oamenii sînt råi si criminali; ei vor så mori pentru a garanta autenticitatea credintei tale. De ce admirå ei scrierile råsårite dintr-o însîngerare durabilå? Fiindcå aceasta îi scuteste de suferinte sau le då iluzia suferintei. Ei vor så vadå sînge sau lacrimi dincolo de rînduri pentru ca, din mediocritatea si satisfactia lor, så le apari ca un destin particular si demn de admiratie. Toatå admiratia vulgului este plinå de sadism. Dacå Isus n-ar fi murit pe cruce, crestinismul n-ar fi triumfat. Oamenii se îndoiesc cu drept cuvînt în fata a orice, numai în fata mortii nu. Or, moartea lui Isus a fost pentru ei suprema certitudine, suprema încredere în valabilitatea principiilor crestinismului. Cristos putea foarte bine så disparå în fata primejdiei råstignirii — sau ar fi putut primi admirabilele tentatii ale diavolului, care exprimå simbolic tentatiile vietii. Cine n-a fåcut pact cu diavolul n-are rost så tråiascå, deoarece el exprimå simbolic esenta vietii mai bine decît Dumnezeu. Regretul meu este cå diavolul m-a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit. Crestinii n-au înteles nici acum cå Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii de el. Imi închipui un Dumnezeu plictisit pînå dincolo de margini de acesti oameni care nu stiu decît så cearå, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creatiei sale, dezgustat de påmînt si de cer. Si-mi închipui un Dumnezeu avîntîndu-se în neant, ca Isus de pe cruce… Oare ce s-ar fi întîmplat dacå soldatii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacå l-ar fi luat de pe cruce si l-ar fi låsat så plece? In nici un caz el nu s-ar fi dus în altå parte a lumii pentru a predica, ci pentru a muri singur, fårå compåtimirea oamenilor si fårå lacrimile lor. Chiar dacå Isus n-ar fi cerut soldatilor eliberarea — din cauza orgoliului —, totusi îmi este imposibil så cred cå aceastå idee nu l-ar fi obsedat. Neapårat Isus a crezut cå e fiul lui Dumnezeu, dar aceasta nu l-a putut împiedica, în fata jertfei pentru altii, så se îndoiascå sau så-i fie fricå de moarte. In întreg procesul råstignirii, Isus a avut momente cînd, dacå nu s-ar fi îndoit cå e fiul lui Dumnezeu,    a regretat cå e fiul lui. In fata mortii, Isus Cristos a regretat cå e fiul lui Dumnezeu. Si dacå a primit moartea, a fåcut-o numai pentru a triumfa ideile sale. S-ar putea foarte bine ca Isus så fi fost mult mai simplu decît îl concepem noi, så fi avut mai putine îndoieli si mai putine regrete. Cåci el s-a îndoit si a regretat ascendenta lui divinå numai în momentele finale. Noi ne îndoim si regretåm atîta, încît nici unul dintre noi nu ne mai putem crede fiul lui Dumnezeu. De aceea, nici nu mai putem fi sfinti si nu mai putem crede în predicatori. Detest în Isus tot ce e predicå, moralå, idee si credintå. Så ne fi dat pace, si så nu ne mai fi tulburat cu atîtea idealuri si credinte. Cåci idealuri si credinte au atîtia. Iubesc la Isus momentele de îndoialå si de regret, clipele cu adevårat tragice din existenta lui, care nu îmi par nici cele mai interesante si nici cele mai dureroase. Cåci dacå s-ar måsura dupå suferintå, cîti n-ar avea dreptul, înaintea lui, så se considere fii ai lui Dumnezeu! S-ar putea ca nu toti fiii lui Dumnezeu så moarå pe cruce, într-o moarte geometricå si verticalå!

Cultul infinitului

Nu pot vorbi de infinit fårå så simt un vîrtej interior si unul exterior. Este ca si cum, dintr-o existentå ordonatå, cu legi si forme, as såri într-un vîrtej cu ondulatii inegale si capricioase ce evolueazå, cu o iutealå de gînd, prin imensitate. Evolutia acestei linii sinuoase se desfåsoarå spre un punct etern inaccesibil. Cu cît punctul de ajungere se deplaseazå înspre o depårtare inconceptibilå si indefinitå, cu atît intensitatea vîrtejului pare a creste. Curbele si ondulatiile lui n-au nimic din usurinta gratiei, ci descriu linii complicate, asemenea unor flåcåri cosmice. O trepidatie universalå zguduie totul ca într-un infern. Si toatå lumea pare a se misca într-un ritm accelerat si nebun, ca si cum s-ar apropia apocalipsul. Nu existå un sentiment adînc al infinitului fårå acea senzatie ciudatå a apropierii vertiginoase de sfîrsitul cosmic, de sfîrsitul universal. Paradoxul infinitului este de a-ti da aceastå senzatie de apropiere de sfîrsitul absolut si de a face, în acelasi timp, imposibilå aceastå apropiere. Cåci infinitul nu duce la nimic. Atît infinitul
spatial, cît si infinitul temporal. Infinitatea este tot atît de deconcertantå în trecut ca si în viitor. Ce så se realizeze în viitor, cînd avem o eternitate înapoia noastrå în care s-a putut realiza orice? Cum o så poatå prezenta viitorul ceea ce n-a putut prezenta o infinitate trecutå? Dacå lumea ar fi avut un sens, s-ar fi revelat pînå acum si noi l-am fi aflat. Cum så pot concepe cå acest sens se va realiza în viitor, cînd pînå acum ar fi trebuit så se arate? Lumea n-are nici un sens nu numai fiindcå este irationalå în esenta sa, dar si
fiindcå este infinitå. Sensul este conceptibil numai într-o lume finitå, în care poti ajunge la ceva, unde sînt limite care se opun regresiunii noastre, în care existå puncte sigure si delimitate, astfel ca lumea så poatå fi asimilatå unei istorii cu convergentå universalå si preciså, asa cum face conceptia progresului. Infinitul nu duce la nimic, fiindcå în el totul e provizoriu si caduc. Totul e prea putin fatå de nemårginire. Nimeni nu poate avea experienta infinitului fårå ameteli, fårå o tulburare adîncå si care nu se poate uita. Si cum så nu te tulburi, cînd în infinit nici o directie nu e mai valabilå decît cealaltå? In spatiu, infinitatea stabileste echivalenta directiilor, care toate nu pot duce nicåieri, nici una nefiind preferabilå alteia. Infinitul neagå orice posibilitate de a rezolva favorabil problema sensului acestei lumi. Simt o voluptate demonicå atunci cînd må gîndesc la aceastå negativitate si îmi pare chiar bine cå lumea n-are nici un sens din cauza infinitului. Si, în definitiv, ce ne mai trebuie atîta sens? Oare nu putem tråi si fårå ca lumea aceasta så aibå unul? O betie a irationalitåtii, un dionisism total nu pot suplini acest nonsens universal? Så tråim, fiindcå lumea n-are nici un sens. Dacå n-avem scopuri precise si idealuri accesibile, så ne aruncåm fårå nici o rezervå în vîrtejul teribil al infinitului, så urmåm ondulatiile lui în spatiu, så ne consumåm în focurile acestui vîrtej, în cåldura lui îngrozitoare, så-l iubim pentru nebunia lui cosmicå si pentru anarhia lui totalå. Nu existå experientå a infinitului care så nu provoace anarhia, o anarhie totalå, organicå si iremediabilå. Nu poti întelege infinitul, care îti då imaginea unei anarhii cosmice, dacå nu ai embrionar tendinte anarhice în tine. O experientå intenså a acestuia nu face decît så creeze o corespondentå între vîrtejul exterior si vîrtejul interior. Tråirea infinitåtii, ca si reflexia îndelungatå asupra acestei infinitåti, este cea mai groaznicå lectie de anarhie, de revoltå si de neîmpåcare totalå. Infinitul te dezorganizeazå, te zbuciumå, te afecteazå în rådåcinile fiintei, dar te si face så neglijezi tot ce e gest mårunt, tot ce e insignifiant si întîmplåtor. In fata infinitului, chiar si durerile par mai mici. Ce bine cå, dupå ce ne-am pierdut toate sperantele, ne mai putem arunca în infinit, cå avem dreptul la un salt absolut în nemårginire, cå putem participa la anarhia universalå, la tensiunile acestui vîrtej. Så stråbatem, prinsi în evolutia lui, pînå la epuizare, toate nebuniile acestei miscåri neîncetate, så ne consumåm într-o avîntare de cel mai înalt dramatism, gîndindu-ne mai putin la moarte cît la infinita noastrå nebunie, så realizåm la paroxism un vis de barbarie cosmicå si de exaltare nemårginitå, så plutim prin spatiu fårå alt scop decît al acestui dinamism absolut. Si cåderea noastrå din mrejele acestui vîrtej så nu semene cu o stingere treptatå, ci så continuåm în aceastå agonizare cu haosul vîrtejul initial. Intreg patosul si dramatismul infinitului så ne mai cuprindå o datå în singuråtatea mortii, pentru ca trecerea în neant så semene unei iluminåri, ce amplificå si mai mult misterul sau nonsensul acestei lumi. Existå în complexitatea uluitoare a infinitului, ca un element constitutiv, negatia categoricå a formei, a planului închis si determinat. Infinitul fiind progresivitate absolutå, este fatal ca så anuleze tot ceea ce are o consistentå finitå si o cristalizare formalå. Este revelator cå arta care exprimå mai bine infinitul, muzica, este aceea care topeste formele într-o fluiditate de un farmec ciudat si inefabil. Forma tinde totdeauna så dea un caracter absolut fragmentarului, så-l izoleze într-o autonomie si, individualizînd continuturile, så elimine perspectiva universalului si a infinitului. Nu existå forme în lume decît pentru a sustrage continuturile existentei din haosul si anarhia vîrtejului infinit. Cå formele au o consistentå iluzorie fatå de acest vîrtej, o dovedeste orice viziune mai adîncå, deoarece, dincolo de cristalizårile efemere, realitatea adevåratå se descoperå ca o pîlpîire si o pulsatie dintre cele mai încordate. Simtul pentru forme rezultå dintr-o complacere în finit, în seductiile inconsistente ale mårginirii, care niciodatå nu vor duce la revelatii metafizice. Metafizica, întocmai ca si muzica, nu råsare decît dintr-o experientå a infinitului. Amîndouå cresc pe înåltimi si produc ameteli. Mirarea mea cea mare este cum de nu înnebunesc toti aceia care creeazå opere hotårîtoare în aceste domenii. Muzica, mai mult decît toate celelalte arte, pretinde o astfel de tensiune si o inspiratie atît de adîncå, încît e inexplicabil cum cineva, dupå asemenea momente, mai poate distinge ceva. Dacå în lume ar exista o consecventå imanentå si fatalå, ar trebui ca toti marii compozitori så se sinucidå la un moment suprem al vietii lor sau, dacå nu, så înnebuneascå. Si nu sînt pe drumul nebuniei toti aceia care s-au avîntat în infinit? Ce ne mai importå normalitatea sau nenormalitatea! Så vietuim în extazul infinitului, så
iubim tot ce n-are margini, så distrugem formele si så clådim singurul cult fårå forme: cultul infinitului.

Banalitate si transfigurare

Este o prostie, din moment ce nu må sting imediat si din moment ce nu pot cîstiga naivitatea, så mai fac gesturi zilnice, obisnuite si comune. Trebuie depåsitå în toate modurile banalitatea si realizatå transfigurarea, care nu este altceva decît o înfåptuire a unei expresivitåti absolute. Må gîndesc plin de tristete cum trec oamenii pe lîngå ei, cum îsi neglijeazå destinul si cum se consumå în platitudine. De ce nu ne-am încorda în fiecare moment, de ce nu am måri încontinuu luminile din noi sau ne-am ameti de adîncimile întunericului? Nu trebuie så dåm o expresie infinitå tuturor contingentelor noastre? De ce nu am scoate din durere tot ceea ce ea poate da, sau de ce n-am cultiva un zîmbet pînå am ajunge la zona vitalå din care el izvoråste? Cu totii avem mîini, dar nimeni nu se gîndeste la cultivarea lor, la atingerea unei expresivitåti absolute prin delicatetea si nuantele sau pozitia lor. Ne place så le admiråm în picturå, så vorbim de semnificatia lor, dar sîntem incapabili så le dåm expresie în propria noastrå persoanå, så le facem revelatoare pentru toatå agitatia noastrå låuntricå. Så ai o mînå fantomaticå, o mînå transparentå, ca un reflex imaterial, o mînå nervoaså, încordatå pînå la ultima crispatie. Sau, dacå nu, o mînå grea, amenintåtoare, durå si înfioråtoare. Prezenta mîinilor, aråtarea lor så fie mai mult decît un discurs, mai mult decît un plînset, un zîmbet sau o rugåciune. Cåci mîinile pot avea ochi, acolo unde ochii våd în interior. Expresivitatea absolutå, fruct al unei continue transfiguråri, al unei neîncetate primeniri låuntrice cu focuri nestinse si cu valuri agitate, cu vibratii infinite si pulsatii irezistibile, va face din prezenta noastrå un centru de iradiere mai puternic decît soarele. Si nu numai mîinile, dar si fata, si tot ce ne individualizeazå så atingå aceastå formå de expresivitate, în care tot ce are fiinta noastrå specific se adînceste pînå dincolo de margini. Sînt oameni a cåror simplå prezentå este pentru altii un surmenaj, o obosealå adîncå sau o iluminare. In orice caz, prezenta lor este fecundå, hotårîtoare, cåci råspîndeste o fluiditate insesizabilå care te asimileazå si te cuprinde ca în niste mreje imateriale. Pentru astfel de oameni nu existå goluri, vacuitåti sau discontinuitåti, ci o comuniune,  o participare, rezultate din acea neîncetatå transfigurare în care culmile sînt nu numai ameteli, ci si voluptåti. Trebuie înså atîta fråmîntare, atîta energie de interiorizare pentru a te putea exterioriza într-o prezentå hotårîtoare, încît luminile transfigurårii te-ar putea arde si distruge iremediabil. Si n-ar fi suprema transfigurare, în aceastå moarte de luminå si de foc?

Simt în mine o neliniste ciudatå, care se insinueazå în tot corpul, creste si se dilatå ca un regret spre a se fixa apoi ca o tristete. Este teama de viitorul existentei mele problematice sau este o teamå de propria mea neliniste? Cåci må cuprinde o neliniste de fatalitatea fiintei mele. Oare voi mai putea vietui dupå astfel de probleme, voi mai putea continua så tråiesc dupå astfel de vietuiri? Oare ceea ce tråiesc eu e viatå, sau un vis absurd, o exaltare revericå îmbråcatå în imperceptibile melodii transcendente? Nu se tese în mine fantezia grotescå si bestialå a unui demon si nu este nelinistea mea o floare din grådina unei fiinte apocaliptice? Toatå demonia acestei lumi pare a se fi concentrat în nelinistea mea, amestec de regret, de visuri crepusculare, tristeti si irealitåti. Si din aceastå demonie n-o så arunc eu parfum de flori peste univers, ci fum si pulbere, ca dupå o mare pråbusire. Cåci toatå existenta mea este o pråbusire care, fiind nemårginitå, niciodatå nu poate fi definitivå.

Oare existå alte întriståri decît întristårile de moarte? Nu, fiindcå adevåratele tristeti sînt negre, lipsite de farmec si de vis, cårora li se substituieste o reflexivitate bizarå. Oboseala din tristete este incomparabil mai mare decît cea din melancolie, este o obosealå care duce la dezgust de viatå, la o deprimare teribilå si iremediabilå. Ceea ce diferentiazå tristetea de durere este predominarea elementului reflexiv la întîia, pe cînd la a doua predominå senzatia, materialitatea grea si fatalå, care då un caracter atît de
organic durerii. Tristetea si durerea nu pot duce decît la moarte, iar nu la iubire, la exaltare eroticå. A tråi valorile Erosului înseamnå a tråi nemijlocit, în imediatul vietii, în necesitatea secretå a vietii, care e simtitå ca libertate, din cauza naivitåtii esentiale a oricårei experiente erotice. Dar a fi trist si a suferi înseamnå a nu putea tråi nemijlocit, a nu putea fi capabil de un act imanent de vietuire, de un act asociat fluxului vietii într-o participare din cele mai organice. Tristetea, ca si suferinta, ne revelå existenta, deoarece în ele avem în constiintå separatia noastrå de lumea obiectivå si nelinistea care då un caracter tragic vietuirii în existentå. Dacå ar exista un zeu al tristetii, lui nu i-ar putea creste decît aripi negre si grele, pentru a zbura nu înspre ceruri, ci în infern.

Desi în genere omul este un animal bolnav, se gåsesc totusi destui oameni sånåtosi pentru a putea vorbi de sensul sånåtåtii în omenire. Cea mai comodå, mai confortabilå si mai putin angajatå stare este starea de sånåtate. Ea indicå nu numai o prostie organicå si definitivå, dar si o platitudine de simtire, o absentå totalå a oricårui risc, o incapacitate de orice actiune eroicå. A fi sånåtos înseamnå a umbla în lumea aceasta legat la ochi, a nu sesiza nimic din culmile sau adîncimile existentei. Se poate lupta împotriva tuturor oamenilor, numai împotriva celor sånåtosi nu, fiindcå acestia sînt atît de putin sensibili, încît nu pot så realizeze în ei nici o formå de transfigurare. Cel mai mare dispret pe care îl pot avea pentru un om este så-l consider sånåtos. Sånåtatea brutå, organicå — adicå o sånåtate iremediabilå — este tot ceea ce poate fi mai detestabil la un om. Si cînd mi se va obiecta sånåtatea din gratie sau entuziasm, voi råspunde cå acestea preced oarecum sånåtatea, cå ele reprezintå douå modalitåti de vietuire care determinå felul sånåtåtii. Ele sublimeazå în asa måsurå faptul organic, încît atunci cînd admiråm gratia sau entuziasmul noi nu sîntem sensibili si nu avem în constiintå sånåtatea, aceastå expresie a organicului ce nu si-a depåsit legea lui, depåsire ce o întîlnim totdeauna în boalå.

Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei însisi. Munca este un blestem. Iar omul a fåcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru muncå, a gåsi o bucurie într-un efort care nu duce decît la realizåri irelevante, a concepe cå te poti realiza numai printr-o muncå obiectivå si neîncetatå, iatå ceea ce este revoltåtor si ininteligibil. Munca sustinutå si neîncetatå tîmpeste, trivializeazå si impersonalizeazå. Ea deplaseazå centrul de preocupare si interes din zona subiectivå într-o zonå obiectivå a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseazå atunci de destinul såu personal, de educatia lui låuntricå, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevåratå, care ar fi o activitate de continuå transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic cå în lumea modernå munca indicå o activitate exclusiv exterioarå. De aceea, prin ea omul nu se realizeazå, ci realizeazå. Faptul cå fiecare om trebuie så aibå o carierå, så intre într-o formå de viatå care aproape niciodatå nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin muncå. Så muncesti pentru ca så tråiesti, iatå o fatalitate care la om e mai dureroaså decît la animal. Cåci la acesta activitatea este atît de organicå, încît el n-o separå de existenta sa proprie, pe cînd omul îsi då seama de plusul considerabil pe care-l adaugå fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifestå una din tendintele lui de a iubi råul, cînd acesta este fatal si frecvent. Si în muncå omul a uitat de el însusi. Dar n-a uitat ajungînd la naivitatea simplå si dulce, ci la o exteriorizare vecinå cu imbecilitatea. Prin muncå a devenit din subiect obiect, adicå un animal, cu defectul de a fi mai putin sålbatic. In loc ca omul så tindå la o prezentå strålucitoare în lume, la o existentå solarå si sclipitoare, în loc så tråiascå pentru el însusi — nu în sens de egoism, ci de crestere interioarå —, a ajuns un rob påcåtos si impotent al realitåtii din afarå. Unde mai existå într-o astfel de viatå extazurile, viziunile si nebuniile? Unde mai existå suprema nebunie, unde mai existå voluptatea autenticå a råului? Cåci voluptatea negativå din încîntarea pentru muncå are ceva din mizeria si platitudinea omeneascå de fiecare zi, dintr-o meschinårie detestabilå si perifericå. De ce nu se hotåråsc odatå oamenii så lichideze cu munca de pînå acum si så înceapå o altå muncå, în care så nu mai gåsim nici o asemånare cu genul de muncå în care s-au risipit? Oare a fost nevoie så clådeascå piramide, palate, temple si castele? Nu este suficientå constiinta subiectivå a eternitåtii, constiinta acelei împliniri în supraconstiintå? Dacå a distrus ceva activitatea freneticå, munca neîncetatå si trepidatia exterioarå, apoi desigur aceasta nu poate fi decît simtul pentru eternitate. Munca este negatia eternitåtii. Cu cît creste cucerirea de bunuri în temporal, cu cît se intensificå munca exterioarå, cu atît eternitatea devine un bun mai inaccesibil, mai îndepårtat si mai irealizabil. De aici perspectiva reduså a tuturor oamenilor activi si energici, de aici platitudinea lor iremediabilå de gîndire si de simtire. Muncå înseamnå periferie. Si, desi nu opun muncii nici contemplatia pasivå si nici reveria vagå, ci transfigurarea intenså pentru realizarea unei prezente, prefer totusi o lene, ce întelege si justificå totul, unei activitåti frenetice, intolerante si absolutiste. Pentru a trezi lumea modernå la viatå trebuie scris elogiul lenei, al acelei lenevii pline de împåcare si de un zîmbet ce acceptå totul. Este infinit mai mult simt metafizic într-un om lenes decît într-unul activ. Se întîmplå înså uneori ca lenea så fie, întocmai ca si munca, un semn de imbecilitate. De aceea, adevåratul elogiu nu poate fi decît acela al transfigurårii.

Må atrag depårtårile, må atrage marele gol, proiectat din mine asupra firii. Un gol ce se ridicå din stomac pînå la creier, trecînd prin toate organele si membrele ca un fluid usor si impalpabil, ca o insesizabilå pîlpîire internå. Si nu stiu de ce, în întinderea progresivå a acestui gol, în mårirea neîncetatå a acestui vid crescînd în infinit, simt prezenta misterioaså si inexplicabilå a celor mai contrare sentimente care agitå sufletul omenesc. Sînt fericit si nefericit în acelasi timp, încerc simultan exaltarea si depresiunea, må dominå disperarea si voluptatea în cea mai contradictorie dintre toate armoniile posibile. Så fie vagul depårtårilor, nostalgia dupå virginitåti cosmice, dupå singuråtåti fantomale si misterioase? Må dominå un sentiment muzical al depårtårilor, vibratii de melancolie infinitå si cu ritm de extaz în singuråtate, cu priviri difuze pe înåltimi de cer si cu tristetea înåltimilor proprii. Cum så gåsesc un triumf în marele gol, în atractia nelåmuritå pentru depårtårile cosmice? Må våd singur, în mijlocul unui peisaj nemårginit, sorbind prin toti porii aromele singuråtåtii, încîntat de reveria extaticå a melancoliei, îndepårtînd contururile ca pentru a face si mai ciudate depårtårile, tråind euforia si nelinistea apocalipsului. Sînt atît de vesel si de trist, încît lacrimile din mine au în acelasi timp reflexe de cer si de infern. Pentru bucuria tristetii mele, as vrea så nu mai existe moarte pe acest påmînt, a cårei fatalitate este atît de groaznicå în tristetea purå si adevåratå.

O så må înghitå golul meu låuntric, o så fiu înghitit de propriul meu vid. Så simti cum te pråbusesti în tine, în neantul tåu propriu, cum risti gîndindu-te la tine, cum cazi în haosul intern! Senzatia pråbusirii în golul exterior, în vidul din afarå, este mult mai putin complicatå decît aceastå senzatie nebunå a pråbusirii în tine însuti. Så-ti dai seama de infinitele tale adîncimi si så le simti chemårile, råsunînd de o vrajå demonicå, este a atinge forma neobisnuitå de expansiune centripetå în care centrul fiintei se deplaseazå, într-un joc indefinit, în neantul subiectiv. Nelinistea pråbusirii exterioare n-are farmecul maladiv al nelinistii, al pråbusirii interne. Cåci la aceasta se adaugå satisfactia de a muri în tine, de a-ti gåsi moartea în nimicul tåu propriu.

Receptivitatea pentru durere îsi are originea nu numai într-o structurå temperamentalå specificå, ci si în obisnuinta, în frecventa si dominarea durabilå a durerii. Fiecare prilej de durere este tråit atunci cu mult mai multå intensitate, este exagerat si proiectat în constiintå pînå la paroxism. Multiplicitatea durerii este un fenomen de exaltare intimå în care limitele continuturilor sufletesti råsårite din durere se dilatå la infinit, în care nu existå margini si forme pentru progresul durerii. Obisnuinta cu durerea nu toceste sensibilitatea, nu face omul insensibil la noi dureri, ci creeazå o receptivitate mult mai mare si mai ascutitå. Atunci, cea mai micå depresiune se amplificå, ia proportii în constiintå, se intensificå si apaså ca o greutate insuportabilå. Si pe cînd bucuriile si succesele nu pot depåsi un efect de moment, durerile se fixeazå în suflet ca eternitåti de gheatå. Intregul continut al personalitåtii se dezvoltå atunci sub semnul durerii, devenitå realitate si emblemå a acestei personalitåti. Dacå multå iubire apropie pe om de viatå, multå durere îl separå. Nu este de mirare pentru ce, la aceia care nu cunosc decît îndelungile suferinte care tind så epuizeze seria nesfîrsitelor dureri, dezgustul de viatå si oboseala de a tråi sînt uneori atît de mari, încît gestul cel mai mic ia proportia unui act eroic, stråduinta cea mai reduså se proiecteazå ca un efort colosal, actiunea cea mai timidå — ca un risc formidabil. Oboseala si dezgustul de viatå fac din orice lacrimå o mare de plînset, din orice întristare o sumå de tristeti iremediabile, din orice durere un colos de suferinte. Incapacitatea de a mai lua parte la viata lucrurilor, la ritmul vietii exterioare face din oboseala continuå o stare în care te distantezi progresiv de tot ceea ce existå. Sînt extrem de chinuitoare aceste ståri în care, în furtuni de durere, apare oboseala, ca un corectiv vulcanului interior. Marea receptivitate pentru durere, pe care o au unii oameni, îi duce la amestecul oboselii cu o expansiune vulcanicå, a furtunilor interne cu marile depresiuni. Un vulcan a cårui lavå ar suferi cristalizåri chiar în elanul, în
izbucnirea ei, s-ar consolida si s-ar topi succesiv în ascensiunea sa. De aceea, dupå acest vulcan nu råmîne numai fum, ci si gheatå.

Pentru mine nimic n-are valoare decît prezentat în ultima expresie, realizat în forme ultime. Nu pot vorbi decît despre ultimele tristeti, ultimele bucurii sau ultimele tragedii.
Cåci iubesc ceva numai întru cît apare fårå nici o rezervå, fårå nici un compromis si fårå nici o reticentå. Si unde se poate gåsi aceasta, altundeva decît în ultimele expresii? Incordårile ultime si convulsiunile tristetilor sfîsietoare, nebunia ultimå, betia si excitarea în ultimele forme må încîntå pentru amestecul lor de farmec si de neliniste, pentru surîsul acela apocaliptic, de o vrajå ciudatå si irezistibilå. Nu este totul ultim? Existenta în genere nu este ea deja prinså în neant? Si ce este nelinistea în fata neantului decît bucuria perverså a ultimelor tisteti, exaltarea pentru definitivatul neantului si provizoratul existentei? Så fie oare pentru noi existenta un exil si neantul o patrie?
Trebuie så lupt împotriva mea, så explodez împotriva destinului meu, împotriva soartei mele. Cu cel mai barbar elan, så arunc în anonimatul fiintei mele toate cadavrele care îmi împiedicå ascensiunea, toate obstacolele care amînå transfigurarea, så nu mai råmînå decît expansiunea mea subiectivå, groaznicå, si infinita mea dorintå de întuneric si de luminå. Fiecare pas al meu så fie un triumf sau o pråbusire, un avînt sau o ratare. In cea mai fulgeråtoare alternantå så creascå si så moarå viata din mine, în ritmul cel mai trepidant så se deschidå florile si så stråluceascå putregaiul sufletului meu. Nimic din calculul meschin si din aprecierea rationalå a existentelor curente så nu mai îngreuneze tensiunea nemårginitå a vijeliei mele interne, a durerilor si amurgurilor mele. Cu sålbåticia impetuoaså a resurselor neexploatate din mine si cu încrederea bestialå a patimilor comprimate, så înghit luminå si întuneric pentru orgia mea låuntricå, pentru voluptåtile si chinurile haosului meu, pentru tragicele încîntåri ale deznådejdii si ale bucuriilor mele ultime. Må arde un astfel de foc interior si må agitå furtuni atît de mari, încît mirarea må apucå cum de nu explodez deodatå cu aceastå lume, într-un avînt apocaliptic. Simt cum tremur eu, si cu mine întreaga lume, cum må nåpådesc fioruri din adîncuri si cum må cuprinde o exaltare de sfîrsit de lume. As vrea ca toatå lumea aceasta så fie aruncatå în aer de fatalitatea ei proprie, de o nebunie imanentå, continuå si adîncå, de o demonie intrinsecå si påråsitå, så se cutremure totul ca în fata ultimelor clipe, så ne învîrtim, halucinati, la viziunea agoniei definitive, a agoniei ultime a universului. Nimic så nu-si mai gåseascå o ratiune în sine însusi, totul så fie într-o clipå nimic. Si så soarbem nimicul, prinsi în vîrtejul demonic al clipelor din urmå. Nu este un semn de rezistentå, ci de imbecilitate, în faptul cå oamenii supravietuiesc unor încordåri organice excesive si unor ståri sufletesti de limitå. Ce rost mai are så tråiesti dupå asemenea tensiuni, ce rost mai are reîntoarcerea în platitudinea existentei? Nu numai dupå experienta neantului si a disperårii îmi pare un nonsens supravietuirea, dar si dupå intensitatea voluptuoaså a actului sexual. Nu voi întelege niciodatå cum de nu s-au gåsit oameni care så se sinucidå în culmea voluptåtii sexuale, cum de nu s-au gåsit fiinte care så simtå vulgarå si platå orice supravietuire. Fiorul acela, nemårginit în intensitate, dar aproape iluzoriu în timp, ar trebui så consume într-o clipitå toatå fiinta noastrå. Si dacå n-o consumå, pentru ce n-o consumåm noi? Sînt atîtea moduri de a muri, dar nimeni n-are curajul si originalitatea unei morti sexuale, care n-ar fi mai putin absolutå decît celelalte morti, ci ar avea avantajul de a te arunca în nimic în mijlocul suspinelor de voluptate. De ce så pierdem astfel de cåi, de ce så neglijåm astfel de prilejuri? Trebuie numai o sclipire de amarnicå luciditate în culmea uitårii sexuale, pentru ca moartea sexualå så nu mai aparå o iluzie sau o fantezie deviatå. Dacå oamenii vor ajunge vreodatå la o stare în care så nu mai poatå suporta monotonia, platitudinea si vulgaritatea existentei obisnuite, atunci orice prilej de tråire absolutå va fi un motiv de sinucidere. Imposibilitatea de a supravietui exaltårii aceleia infinite va consuma, ca în complicatiile apocalipsului, orice urmå de existentå. Atunci, nu se va mai mira nimeni de ce, pentru o mare sensibilitate, se poate pune problema dacå mai are rost så mai tråiesti dupå ce asculti unele simfonii sau dupå ce privesti un peisaj rar si fascinator. Toate aceste experiente au un caracter de definitivat sau, în cazul cel mai bun, de råscruce. Dupå ele, oricîtå diversitate ai mai cåuta în viatå, ea nu te poate îndepårta de la senzatia de gol ce urmeazå fantasticelor plenitudini ce se nasc si cresc în experientele capitale.
Tragedia omului, ca animal dezintegrat din viatå, consistå în faptul cå el nu mai poate gåsi o satisfactie în datele si valorile vietii. Orice fiintå ca parte din existentå poate vietui, întrucît pentru ea existenta, din care ea face parte, are caracter de absolut. Pentru om, viata nu e un absolut. De aceea, nici un   om, întrucît nu e numai animal, nu gåseste o multumire în faptul însusi al vietii, în faptul de a tråi. Pentru animal, viata e totul; pentru om, ea este un semn de întrebare. Si acest semn de întrebare este un final, cåci omul
n-a primit pînå acum nici un råspuns întrebårilor lui si nu va primi niciodatå, deoarece viata nu numai cå n-are nici un sens, dar nici nu poate avea unul.

Principiul satanic in suferintå

Dacå sînt oameni fericiti pe acest påmînt, pentru ce nu urlå, pentru ce nu apar în stradå så-si strige bucuria în tipete nebune si neîncetate? De unde atîta discretie si atîta rezervå? Dacå as avea constiinta unei bucurii continue, a unei exaltate dispozitii interne înspre plåcere, si dacå as simti o irezistibilå înclinare înspre seninåtate, n-as putea tråi numai în mine acele momente, ci le-as împårtåsi într-un elan fårå margini tuturora, m-as risipi de bucurie în våzul celorlalti, mi-as consuma toatå energia pentru a face comunicabilå starea mea de fericire, preaplinul meu încîntåtor si debordant. N-as regreta dacå dupå o astfel de risipire vocea ar rågusi, ochii ar orbi si mersul s-ar împletici, n-as regreta dacå functiile si posibilitåtile organelor s-ar epuiza si focul din mine si-ar încetini pîlpîirile. Dacå existå fericire în lume, ea trebuie comunicatå. Sau oamenii cu adevårat fericiti n-au constiinta fericirii lor? Le-am putea împrumuta noi o parte din constiintå, pentru ca ei så ne råsplåteascå din infinita lor inconstientå. De ce numai durerea are lacrimi si tipete, iar plåcerea numai fioruri? Cînd în plåcere omul ar avea atîta constiintå cîtå are în durere, atunci n-ar putea råscumpåra plåcerile, durerile — si distributia în lume n-ar fi incomparabil mai echitabilå? Durerile nu se uitå, chiar fiindcå sînt legate, într-un mod nemåsurat de mare, de constiintå. De aceea, singurii oameni care au mult de uitat sînt aceia care au suferit mult. Numai oamenii normali n-au ce uita. Intr-un anumit fel, nici plåcerile nu se uitå, cåci si ele se însumeazå în personalitatea noastrå, determinînd-o într-o puternicå receptivitate pentru plåcere si înseninînd progresiv fiinta noastrå, întocmai ca si suferinta, care determinå receptivitatea în sensul ei. Dar pe cînd durerile au o pregnantå si o individualitate dincolo de însumarea si totalizarea ce se realizeazå în noi, plåcerile se sterg si se topesc ca niste forme cu conturul indecis. Ne este extraordinar de greu a ne aminti de o plåcere si de cadrul în care ea s-a dezvoltat, pe cînd amintirea durerii amplificå senzatia penibilå cu memoria deconcertantå a cadrului. Cå plåcerile nu se pot uita integral, o dovedeste faptul cå un om ce a tråit toatå viata în plåceri nu va avea la båtrînete decît o usoarå dezabuzare, pe cînd unul ce a suferit mult numai în cazul cel mai bun va realiza o profundå resemnare. Si resemnarea presupune infinite tragedii anterioare. Este o prejudecatå rusinoaså în afirmatia cå plåcerile sînt egoiste, cå ele separå pe om de viatå, precum tot atît de rusinoaså este aceea dupå care durerile creeazå afinitåti cu lumea. Superficialitatea ce existå la sursa unor atari prejudecåti este revoltåtoare, si originea ei livrescå este de naturå a nulifica în constiinta mea toate bibliotecile, în fata unei singure experiente tråite pînå la margini.
Conceptia crestinå si conceptia curentå a suferintei sînt fundamental false. Dupå ele, suferinta este un drum spre iubire, cînd nu este calea esentialå a iubirii. Dar oare crestinismul numai în aceastå problemå ar trebui corectat? A vorbi de drumul suferintei ca drum al iubirii este a nu cunoaste nimic din esenta satanicå a suferintei. Pe treptele suferintei nu urci, ci cobori. Ele nu formeazå scåri înspre cer, ci înspre infern. Si întunericul în care ajungi pe scårile durerii nu este mai putin infinit si etern decît lumina ce te orbeste pe scårile bucuriei. Suferinta este o cale de separare, de disociere, este o fortå centrifugalå ce te detaseazå de sîmburele vietii, de centrul de atractie al lumii, de unde totul tinde så se unifice în iubire si intimitate. Dacå principiul divin se caracterizeazå printr-un efort de sintezå cosmicå si de participare metafizicå la esenta totului, atunci suferinta este la antipodul acestui principiu. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare si dramatizare, stråbate într-o imanentå organicå si esentialå întreg sîmburele durerii. In toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vietii, iei un contact inconstient si experimental cu dinamismul concret al firii si te simti legat prin toate fibrele cu pulsatiile irationale ale lumii. Si aceasta nu numai în bucuria spiritualå, ci si în diversitatea formelor de plåcere organicå, în multiplele voluptåti ale simturilor. Separarea de lume în suferintå duce la interiorizare excesivå, la o dezvoltare paradoxalå a gradului de constiintå, încît toatå lumea, cu splendorile si întunecimile ei, se fixeazå fatå de om într-o pozitie de exterioritate si transcendentå. Si cînd esti într-o asemenea måsurå separat de lume, cînd ai lumea vesnic în fata ta si cînd te simti iremediabil singur în fata acestei lumi, atunci cum så mai poti uita ceva? Nu simti necesitatea uitårii decît a lucrurilor si experientelor din cauza cårora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a sterge amintirile celor ce n-ar vrea så uite si de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori så uite totul.

In genere, oamenii se împart în douå categorii: în aceia pentru care lumea oferå prilejuri de interiorizare si aceia pentru care lumea råmîne exterioarå, obiectivå si nesemnificativå. Toate obiectele lumii fizice si toate formele naturii sînt lipsite pentru om de orice semnificatie dacå sînt privite ca atare, în ele însele. Semnificatia lor se dezvåluie numai unei intense tråiri subiective, care tinde så le asimileze si så le însumeze în subiectivitate. Atunci cresc în noi si nu numai cå le determinåm, dar ne determinå si ele. Oamenii care interiorizeazå nu pot lua faptele brute, nude sau moarte, ci le vitalizeazå, le integreazå, topindu-le într-un torent låuntric. Intr-o adevåratå interiorizare, toatå existenta obiectivå e un pretext. Si numai ca atare ea poate avea semnificatie, deoarece o teleologie obiectivå nu se poate construi si justifica decît pe o sumå de iluzii, care au påcatul de a fi direct sesizabile si demascabile de un ochi påtrunzåtor. Toti oamenii våd focuri, furtuni, pråbusiri, peisaje; dar cîti simt în ei flåcåri, tråsnete, vîrtejuri sau
armonii? Sau cîti, la vederea unor flåcåri, se gîndesc simultan la gratie si la moarte, si cîti poartå în ei frumuseti îndepårtate care så le coloreze melancoliile? Oamenii care tråiesc indiferent, cårora natura nu le oferå decît o obiectivitate fadå si rece, desi pot fi perfect multumiti cu viata, ea nu este mai putin pentru ei o sumå de ocazii pierdute. Cåci ei nu pot depåsi o formå de vizualitate ordinarå. La omul comun, våzul, în loc så înghitå obiectul, îl izoleazå, îl îndepårteazå de la orice posibilitate de integrare si asimilare.
Oricît m-as fi zbåtut eu în aceastå lume si oricît m-as fi separat de ea, distanta dintre mine si ea n-a fåcut decît så mi-o facå mai accesibilå. Desi nu pot gåsi un sens în lume, un sens obiectiv si o finalitate transcendentå, care så arate înspre ce evolueazå lumea si la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme a existentei a fost totusi în mine un prilej de vesnice încîntåri si tristeti. Am avut momente cînd frumusetea unei flori a justificat în fata întelegerii mele existenta unei finalitåti universale, precum o patå în
puritatea unui azur a fost de naturå a-mi atîta verva pesimistå. Cei ce interiorizeazå peste måsurå descoperå în cel mai insignifiant aspect al naturii o revelare simbolicå.
Oare tot ceea ce am våzut eu în viata mea så port în mine? Må sperie gîndul cå toate peisajele, cårtile, femeile, vulgaritåtile si viziunile sublime s-au condensat într-un creier si cå o parte din trecutul umanitåtii s-a actualizat într-o biatå constiintå. Aceste gînduri, viziuni, aspecte si obiecte nu par a se fi subtilizat în tesåturile unei substante nervoase, a se fi subtiat pînå la transparentå într-un mediu de o finete inexplicabilå, ci am impresia cå s-au transpus în mine ca realitåti, cå o parte din existentå apaså în infinitul meu
låuntric. Poate de aceea må simt uneori atît de greu, de apåsat si de coplesit, cå as vrea så uit în toate prilejurile pe care mi le oferå viata. Interiorizarea duce la pråbusire, fiindcå prin ea a intrat oarecum lumea în tine si te apaså dincolo de orice rezistentå. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate, de artå si de sexualitate numai pentru a uita?

— Pentru ce nu scriu femeile? Fiindcå ele pot plînge oricînd.

— Cîte mii de celule nervoase må costå fiecare gînd? Iatå întîia întrebare ce trebuie så si-o punå un gînditor existential si organic, un gînditor viu.

— Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a pråbusit din cauza ideilor.

— Defectul tuturor oamenilor este cå asteaptå så tråiascå, deoarece n-au curajul fiecårei clipe. De ce n-am pune în fiecare moment atîta pasiune si atîta ardoare încît fiecare clipå så devinå un absolut, o eternitate? Toti învåtåm så tråim dupå ce nu mai avem nimic de asteptat, iar cînd asteptåm nu putem învåta nimic, fiindcå nu tråim în prezentul concret si viu, ci într-un viitor fad si îndepårtat. Ar trebui så nu asteptåm nimic decît de la sugestiile imediate ale clipei, så asteptåm fårå a avea constiinta timpului.
Salvarea nu poate fi decît în recîstigarea imediatului. Cåci omul este o fiintå care a pierdut imediatul. De aceea este el un animal indirect.

— De cînd trebuie så înceapå fericirea noastrå? De cînd ne-am convins cå adevårul nu poate exista. Cåci de aici orice mod de salvare este posibil, chiar dacå ar fi o salvare prin nimic. Acela care nu crede în imposibilitatea adevårului sau acela ce nu se bucurå de aceastå imposibilitate n-are decît o cale de salvare, pe care n-o va gåsi înså niciodatå.

— Excesul de subiectivism, la oamenii care n-au ajuns la credintå, nu poate duce decît la megalomanie sau la autodenigrare. Cînd te preocupi mult de tine însuti, nu poti ajunge decît så te iubesti sau så te uråsti dincolo de orice måsurå. In amîndouå felurile, te lichidezi înainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.

Ar trebui ca omul så înceteze så fie, sau så devinå un animal rational. Mai bine så devinå o fiintå absurdå care în fiecare moment riscå totul, cu fantezii periculoase si exaltåri infinite, cînd ar putea muri din cauza a tot ce oferå lumea si a tot ce nu oferå. Idealul oricårui om ar trebui så fie încetarea de a fi om. Si aceasta nu se poate decît prin realizarea arbitrarului absolut.

Iubirea de oameni ce råsare din suferintå seamånå cu întelepciunea ce izvoråste din nefericire. In amîndouå cazurile, rådåcinile sînt putrede si izvorul infectat. Numai iubirea de oameni care e naturalå si spontanå, rezultatå dintr-o dåruire fireascå si dintr-un elan irezistibil, poate fecunda si sufletele altora si poate comunica o intimitate caldå si seninå. Aceea ce rezultå din suferintå ascunde prea multe lacrimi si suspine pentru a nu împråstia raze de o claritate amarå, în care punctele negre påteazå puritatea iubirii. Este prea multå renuntare, prea mult chin si prea multå neliniste, pentru ca aceastå iubire så fie altceva decît o infinitå concesivitate. Ierti totul, admiti totul, justifici totul. Dar este aceasta iubire? Si cum så mai iubesti, cînd nu esti atasat de nimic? Iubirea de oameni din suferintå este vidul acelui suflet omenesc între tot si nimic, întocmai cum,
într-un suflet cu amoruri ratate, numai donjuanismul mai are un sens. In crestinism nu existå iubire, ci numai concesivitate. Iar pe acela care s-a crezut mîntuitorul lumii, dacå l-ar fi luat de pe cruce înainte de a intra definitiv în nimic, el n-ar mai fi avut nici måcar aceastå concesivitate, aceastå indulgentå, care este mai mult o aluzie la iubire decît iubire. Iubire din suferintå? Ea poate fi nemårginit de mare, dar florile acestei iubiri nu se înrådåcineazå mai putin în otravå.

Totul este posibil si nimic nu e posibil; totul e permis si nimic. In orice directie ai apuca, nu este mai bine decît în nu importå care alta. Ori realizezi ori nu realizezi nimic, ori crezi ori nu crezi, totuna e, precum totuna este dacå taci sau dacå strigi. Poti gåsi totului o justificare, precum nu poti gåsi nici una. Totul este în acelasi timp ireal si real, absurd si firesc, fantastic si plat. Nici un lucru nu poate fi pus înaintea altuia, precum nici o idee nu e mai bunå decît alta. De ce så te întristezi de tristetea ta si så te bucuri de
bucuria ta? Ce-ti paså dacå lacrimile tale sînt de plåcere sau de durere? Iubeste-ti nefericirea si uråste-ti fericirea, amestecå totul si confundå totul.
Renuntå la distinctii, la diferentieri si la planuri. Fii ca un fulg dus de vînturi sau ca o floare purtatå de valuri. Fii rezistent unde nu trebuie si las unde ar trebui.
Cine stie dacå în felul acesta nu vei fi mai cîstigat? Si dacå nu cîstigi, ce e dacå pierzi ceva? Este ceva de pierdut si ceva de cîstigat în aceastå lume? Orice cîstig este o pierdere, precum orice pierdere este un cîstig. Pentru ce oamenii mai asteaptå o atitudine determinatå, idei precise si vorbe corecte? Simt cå ar trebui så vårs foc pe gurå, ca råspuns la toate întrebårile ce mi s-au pus si ce nu mi s-au pus.

Cum s-ar putea lupta împotriva nefericirii? Numai luptînd împotriva noastrå, dîndu-ne seama cå ea nu provine din afarå, ci din noi însine. Dacå ne-am da seama în fiecare moment cå totul depinde de råsfrîngerea în constiinta noastrå, de amplificårile interne si de ascutimea sensibilitåtii, atunci am ajunge în fiecare clipå la acea luciditate în care realitåtile se situeazå în justele lor contururi. Nu este vorba så ajungem la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire. Omul care este mai aproape de fericire decît de nefericire are nevoie de concursul permanent al acestei luciditåti, ce corecteazå exagerårile sau anticipårile sensibilitåtii, deoarece el nu s-a analizat pînå acolo, încît spiritul så se cristalizeze autonom de viatå. In cazul oamenilor nefericiti, un corectiv posterior este întotdeauna necesar pentru a nu sombra — nu în deznådejde, ci în imbecilitate.
Este un semn de mare rezistentå în a råmîne în deznådejde, precum este un semn de mare deficientå în a ajunge la imbecilitate în urma unei îndelungi nefericiri.
Trebuie o adevåratå educatie, un efort låuntric persistent pentru a atinge un grad mai redus de nefericire. Orice educatie si orice efort spre a atinge fericirea sînt de la început sterile. Orice ai face, nu poti deveni fericit dacå ai apucat pe drumul nefericirii. Poti trece de la fericire la nefericire; drumul invers nu e posibil. Ceea ce înseamnå cå fericirea poate avea surprize mai dureroase decît nefericirea. In fericire, simti cå lumea aceasta trebuia så fie asa cum e; în nefericire, oricum afarå de cum e. Si desi îti dai seama de originea subiectivå a nefericirii, defectul personal îl convertesti fatal într-un defect de constitutie metafizicå. Niciodatå nefericirea nu va putea ajunge la generozitatea în care så-si recunoascå în mod absolut întunericul propriu, pentru a vedea eventualele lumini ale lumii. Våzînd mizeria subiectivå în mizeria obiectivå a lumii, credem cå ne usuråm povara si ne dispensåm de mustrårile ce ar trebui så ni le facem. In realitate, aceastå universalizare ne adînceste nefericirea si, prezentînd-o ca pe o fatalitate cosmicå, ne închide orice posibilitate de a o diminua, de a o face mai suportabilå. Disciplina nefericirii provoacå mai putine nelinisti, mai putine surprize dureroase, un chin mai atenuat si o suferintå mai ståpînitå. Este o mascare aristocraticå a consumårii intime, o discretie a agoniei în aceastå disciplinå a nefericirii, care însemneazå aparent constiinta în momentele supreme, pentru ca tragedia så fie si mai mare în adîncuri.

Sensibilitatea pentru frumosul ca împlinire formalå si armonicå se dezvoltå cu atît mai puternic cu cît omul este mai aproape de fericire. Totul în frumusete îsi gåseste o ratiune în sine însusi, un echilibru intern si o justificare integralå. Un lucru frumos nu-l putem concepe decît asa cum e. Un tablou sau un peisaj ne încîntå în asa måsurå, încît noi nu ni-l putem reprezenta în momentul contemplatiei decît în forma ce ni se prezintå. A privi lumea sub semnul frumusetii este a afirma cå lumea aceasta trebuia så fie asa cum e. Intr-o astfel de viziune, totul se topeste în armonii si stråluceste în splendori, iar aspectele negative ale existentei nu fac decît så intensifice farmecul armoniilor si strålucirea splendorilor. Frumusetea nu va salva lumea, dar va apropia mai repede de fericire pe acei care umblå pe aceastå cale. Se poate ca frumosul, în aceastå lume de antinomii si de paradoxuri, så fie în afarå de aceste anomalii? Intreg farmecul si întreaga structurå particularå a frumosului derivå din faptul de a fi numai obiectiv un paradox, iar subiectiv, pentru cel ce tråieste frumosul, de a fi dincolo de orice paradox. Fenomenul estetic exprimå paradoxul de a reprezenta absolutul în formå, de a obiectiva în forme limitate un infinit. Cåci ce înseamnå asietatea, împlinirea totalå, fårå posibilitatea de a concepe altå modalitate de realizare decît a prezenta un absolut simtirii noastre? Despre imposibilitatea realå a acestui absolut, despre contradictia esentialå si organicå, noi nu ne dåm seama în momentul de contemplare a frumosului, ci tråim în cea mai naivå participare un absolut care se dovedeste obiectiv a fi o imposibilitate. Absolutul în formå, absolut întruchipat în expresii limitate, este posibil, în sufletul celui dominat de emotia esteticå, în clipa viziunii frumosului, el este înså o contradictio in adiecto unei alte perspective decît cea a frumosului. Din acest motiv, este atîta iluzie în orice ideal de frumusete, încît întinderea ei este nedeterminabilå. Si ceea ce este mai grav e cå premisa fundamentalå a oricårui ideal de frumusete, dupå care lumea aceasta trebuia så fie asa cum e, nu rezistå nici celei mai elementare analize. Lumea aceasta trebuia så fie oricum, numai asa cum e nu.

Pentru ce oamenii doresc så realizeze neapårat ceva? N-ar fi incomparabil mai bine så stea suspendati sub soare, într-o liniste seninå si într-o tåcere admirabilå? Ce este de realizat, si de ce atîta sfortare si atît imperialism? Omul a pierdut simtul marilor tåceri, al marilor linisti ce îmbatå fiinta cu arome de eternitate. Desi constiinta este fructul unei deficiente vitale, ea nu s-a determinat la fiecare om ca un element de inadaptabilitate, ci la unii a dezvoltat o exasperare a pornirilor vitale, o exagerare a imperialismului vital.
Nemaiputînd tråi în prezent, adunå mai mult decît trebuie vietii, aglomereazå material care îl apaså si îl subjugå. Astfel, sentimentul viitorului a fost o calamitate pentru om. Procesul, prin care constiinta a separat pe oameni în douå categorii mari, este dintre cele mai ciudate si el e de naturå a explica pentru ce omul este o fiintå atît de putin consistentå, care nu-si poate fixa un centru de energie si de echilibru. Atît cei pe care constiinta i-a dus la interiorizare, la chin si la tragedie, cît si cei pe care i-a avîntat într-un
imperialism nelimitat, într-o groaznicå dorintå de achizitie si de posesiune, sînt, în moduri diferite, dezechilibrati si nefericiti. Constiinta a fåcut din animal om si din om demon, dar ea n-a fåcut încå din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se mîndreste de a fi omorît unul pe cruce. Feriti-vå de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezenta lor nu poate fi decît plictisitoare, incolorå si fadå. Cåci despre ce vå poate vorbi un om incapabil de viciu, decît despre moralå? Si cine n-a depåsit morala înseamnå cå n-a adîncit nimic din experientele pe care le oferå viata, cå n-a ratat nici un elan si n-a transfigurat nici o pråbusire. O existentå mare începe de acolo de unde pentru ea sfîrseste morala, fiindcå numai de aici ea poate risca orice, poate încerca absolut totul, chiar dacå obstacole o împiedicå de la realizåri efective. Se cer infinite transfiguråri pentru a ajunge în regiunea în care totul e permis, în care sufletul se poate arunca fårå remuscåri în vulgaritate, în sublim sau în grotesc, realizînd o complexitate atît de bogatå, încît nici o
directie si nici o formå de viatå så nu-i fie închise. Tirania exteriorului si a generalului, ce dominå existentele comune, dispare pentru a-i lua locul absoluta spontaneitate a existentei unice, cu norma topitå în fluiditåtile ei interioare, cu legea în ea însåsi, dincolo de orice formå si de orice schemå. Cum så nu disparå morala pentru o astfel de fiintå, care poate fi cea mai generoaså fiindcå este atît de absurdå încît poate så renunte la lume si ca atare så dea tot ce se poate da? Generozitatea este incompatibilå cu morala, cu aceastå rationalitate a obiceiurilor, constiintei, cu aceastå mecanizare a vietii. Orice faptå generoaså este absurdå, este o renuntare ce nu se poate gåsi la omul comun, care se îmbracå în hainele moralei spre a-si ascunde vulgara lui nulitate. Tot ce este cu adevårat moral începe de acolo de unde s-a lichidat cu morala. Meschinåria moralei cu norme rationale, cu legi fixe si cadre exterioare nu se evidentiazå mai bine ca în condamnarea viciului, aceastå expresie de tragic carnal si de tulburare pasionalå, ce creste din prezenta spiritului în carne. In orice viciu este prezentå o tragedie a cårnii, un salt al cårnii din fatalitatea ei, o încercare de sfårîmare a limitelor imanente ce încarcereazå elanurile pasionale. O plictisealå organicå se ridicå pînå la o deznådejde a nervilor si a cårnii, din care nu se pot salva decît încercînd celelalte forme posibile de voluptåti. Atractia tuturor celorlalte forme decît cele normale picurå în senzatiile viciului o neliniste tulburåtoare, diverså în consecinte si complexå în agitatii. In viciu, spiritul pare cå a devenit sînge si se agitå ca o fortå imanentå în carne. Explorarea în ordinea posibilului nu se poate face fårå concursul spiritului, fårå interventia constiintei. Viciul reprezintå o formå de triumf a individualului. Si cum ar putea reprezenta carnea individualul, fårå o interventie din afarå? Acest amestec de spirit si carne, de constiintå si sînge, creeazå o efervescentå extrem de fecundå pentru acela care e prins în seductiile viciului. Nimic nu este mai respingåtor decît viciul învåtat, împrumutat si afectat.
Din acest motiv, elogiul viciului este complet injustificat; se poate cel mult constata fecunditatea lui, pentru oamenii care îl stiu transfigura, care pot devia aceastå deviere.
A-l tråi brut, criminal, vulgar este a-i exploata numai materialitatea lui scandaloaså si a-i neglija fiorul imaterial care face din orice viciu o excelentå. Viata intimå, pentru a atinge anumite înåltimi, nu se poate dispensa de nelinistile viciului. Si nici un vicios nu poate fi condamnat decît în momentul cînd, în loc så considere viciul un pretext, îl transformå într-o finalitate.

Iubirea, cu cît e mai intenså si mai concentratå, cu atît se limiteazå mai mult în întindere, cu atît cere mai mult individualul si unicul. Astfel se întîmplå cå marile pasiuni descoperå absolutul într-o femeie, care la cea mai reduså analizå de abia îsi poate salva existenta biologicå. Unei consideratii din afarå, iubirea este atît de absurdå, încît ea nu poate fi apreciatå decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi în consideratii, ci numai în miråri. Din milioane de femei så aleg una singurå, så må limitez numai la una? Ar trebui ca aceea så fie în fiecare moment alta, så fie capabilå de atîta transfigurare, încît så-mi aparå vesnic nouå si nebånuitå. Cîti au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment så vadå lumini noi si farmece schimbate? Femeia este o fiintå cu putine posibilitåti, ea nu poate rezista exigentelor unui bårbat torturat, pentru care iubirea este numai o formå de a te realiza în viatå. Iti trebuie o pasiune mare pînå la imbecilitate pentru a putea iubi o singurå femeie. Cînd simti înså insuficienta tuturor formelor de viatå, cînd te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal si dezvoltat exagerat, ce mai poti gåsi într-o singurå femeie? Schimbînd multe, dacå ti se refuzå surprize psihologice este imposibil så nu te farmece jocul de fizionomii, diversitatea de expresie si så nu te pasioneze cåutarea unui mister psihologic pe care nu-l gåsesti totusi niciodatå, fiindcå nu existå. Sensibilitatea femininå e prea perifericå si prea receptivå pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd al iubirii adevårate, al iubirii intense, este de a gåsi mister într-o singurå fiintå, de a descoperi — sau mai precis a inventa — un infinit într-o existentå individualå de o deconcertantå finitate. Iubesc mai multe femei acei care nu pot iubi. Donjuanismul este avantajul si defectul celor certati cu Eros, dar care au destule rezerve de viatå pentru a nu ajunge la o impotentå psihicå sau eroticå. Necesitatea de a varia aspectele lumii, nåscutå dintr-o plictisealå organicå, duce în domeniul iubirii la donjuanism. Toti oamenii care au dus viata interioarå pînå la ultimele ei limite, care au disperat de sensul vietii si care se chinuiesc pe culmi, sînt în mod fatal donjuani, întocmai ca si antipodul lor, oameni îngusti, lipsiti de viatå interioarå, cu posibilitåti extrem de reduse de întelegere si simtire. Viata prezintå aceastå ciudatå dualitate de a întruni în realizarea exterioarå pe cele douå tipuri opuse de oameni: pe deficienti si pe cei preaplini. Tot simtul psihologic este în a percepe dacå cineva a ajuns la o formå respectivå de viatå din preaplin sau din deficientå. Unul poate fi vicios si imoral din deficientå, altul din exces; unul poate ajunge la disperare din incapacitate, din lipså de rezistentå si de gîndire, altul din exces de problematicå si de interioritate. Lumea cade în greseala de a pune pe acelasi plan de viatå sufleteascå pe toti acei oameni care seamånå, exterior si aparent, în realizårile lor. Donjuanismul este interesant si simptomatic numai la aceia la care apare ca un fruct al disperårii, al unei prea bogate reflexivitåti si preocupåri låuntrice. Cine pe culmile disperårii nu este un donjuan, acela nu si-a asimilat disperarea organic, nu a tråit intens stårile de limitå, arderile si consumårile supreme, ci le-a încercat artificial, ca într-un vag presentiment. A fi un om de mari singuråtåti înseamnå a iubi pe toate femeile. Si a iubi pe toate femeile înseamnå a nu iubi nici una. Cei care fac filozofia vietii nu pot fi decît niste diletanti ai Erosului, cåci ei au pus prea multå pasiune în problemele vietii, pentru ca så mai aibå pasiune pentru aspectele ei.
Pe culmile disperårii, superficialitate în iubire este o superficialitate din adîncime.

Am încercat într-o mare tåcere si într-o mare singuråtate, în mijlocul naturii, departe de oameni si aproape de mine, o senzatie de tumult nesfîrsit, în care lumea, ca un torent irezistibil, m-a nåpådit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent si insesizabil. Inchizînd ochii, întreaga lume pare cå s-a topit în creierul meu, prin care ea trece într-un elan torential, de un farmec indefinibil si de un avînt impetuos, curgînd apoi din mine în forme si înåltåri de valuri, ca în visurile de înec de o groazå voluptuoaså. Am simtit atunci nu numai cum un om poate tråi, în anumite clipe, toatå esenta misterioaså a destinului uman, dar si cum în el se poate concentra universalitatea lumii, absorbitå în extazurile singuråtåtii. Dacå ai închis ochii pentru a atinge o tåcere si o singuråtate mai mare, ai pierdut infinitul ce ti-l oferea perspectiva exterioarå, pentru a cîstiga un infinit mai complex si mai atrågåtor. Si în acest moment de extaz cosmic, de revelatie metafizicå, am simtit cum efluviile ce le degajam din mine erau efluviile acestei lumi, cum
tremurul meu era tremurul fiintei si cum halucinatia mea era halucinatia existentei. Si m-am simtit, în acel fior neuitat, iresponsabil de existenta acestei lumi.

Cine îsi înaltå aripi în mine, de simt cum zborul meu må avîntå într-o nebunå si barocå expansiune? Så fie aripile eternitåtii care må ridicå în infinit, må tulburå si må însingureazå? Simt toatå confuzia eternitåtii în mine si sorb miresmele infinitului cum as sorbi o otravå. Beat de eternitate si atras de infinit, må pråvålesc prin spatii ca o figurå solarå si må avînt prin imensitåti, usor ca o iluzie si transparent ca un zîmbet, må risipesc într-un nimic îmbietor pe care mi-l acoperå seninåtåti de azur si transcendente de nori. Cui så må închin prin aceste deserturi si cui så întind mîna prin aceste singuråtåti, la cine så må opresc în aceste evolutii cosmice si unde så privesc ca la o mîngîiere? Cum se destramå azurul în fantastica mea viziune si cum nu mai råmîne decît un alb cu misterioase chemåri! Si în acest drum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parcå-l caut pe Dumnezeu. Dar în infinit nu existå popas. Si astfel, nu-l voi gåsi niciodatå.

Procesul prin care cineva devine pesimist? O frecventå mare de depresiuni într-un om care are atît elan, încît în fiecare moment så fie viu. O fatalitate organicå provoacå depresiuni incontinue, fårå determinante si excitante exterioare, numai dintr-o adîncå tulburare internå; aceste depresiuni înåbuså pîlpîirile elanului, atacå permanent rådåcinile vietii si distrug bucuria naivå si instinctivå de a tråi. Se afirmå cu totul gresit cå devine cineva pesimist în urma unei deficiente organice, în urma unor slabe posibilitåti vitale. In realitate, nimeni nu devine pesimist dacå n-a avut anterior atît elan încît så fi dorit viata cu o ardoare pasionatå, chiar dacå aceastå ardoare n-ar fi intrat în constiinta respectivului. Ulterior, procesul de devitalizare se întîmplå ca o urmare a depresiunilor. Orice deficientå în pesimism este consecutivå depresiunilor. Cåci numai la un om cu elan, cu aspiratii si cu pasiuni, depresiunile au acea capacitate de eroziune care consumå din viatå, precum valurile mårii din uscat. La un simplu deficient, depresiunile nu duc la nici o încordare, la nici un paroxism si la nici un exces, ci la o stare de indiferentå si apatie, de stingere lentå si de monotonie linistitå, din care nu pot reiesi acele reactiuni personale si dureroase caracteristice pesimismului. A fi pesimist înseamnå a prezenta un paradox organic, ce då nastere la contradictii insurmontabile si fatale, care explicå efervescenta atît de profundå a tuturor pesimistilor. Si cum så nu fie un paradox organic în aceastå îmbinare a unor frecvente depresiuni cu un nu mai putin frecvent elan? Cå în cele din urmå depresiunile consumå elanul si compromit vitalitatea, este mai mult decît evident pentru cine întelege cå depresiunile sînt adevårate atentate la viatå. Impotriva lor nu se poate lucra efectiv; ele pot fi cel mult neglijate temporar, prin o ocupatie intenså sau prin distractii; dar dupå aceea apar într-o si mai mare intensitate. Numai într-o vitalitate nelinistitå poate apårea paradoxul organic al pesimismului. Cum rezistentele vietii se reduc si scad progresiv, în constiinta omului se reflecteazå dureros acest proces de intrare în moarte. Nu devii pesimist — un pesimist demonic, elementar, bestial si organic — decît dupå ce viata, în lupta disperatå împotriva depresiunilor, nu s-a ales decît cu înfrîngeri. Atunci apare în constiinta omului destinul ca formå a ireparabilului, a acelui ireparabil pornit din esenta lumii ca pentru a ne aråta, mai dureroase si mai apåsåtoare, zådårniciile acestei vieti. Trebuie, într-adevår, så te fi luptat mult cu fortele demonice si negative ale vietii pentru a ajunge la constiinta ireparabilului, care nu face din ireversibilitatea vietii decît o cale spre moarte, o evolutie care nu e, în fond, decît o disolutie. Så poti spune dupå fiecare experientå de viatå: niciodatå! — dupå fiecare întîmplare si dupå fiecare încercare acelasi cuvînt, simbol al definitivatului si al ireparabilului, este desigur a fi pierdut totul, a fi atît de departe de viatå pe cît esti aproape de nimicul în care te aruncå moartea. Este îngrozitor cînd te gîndesti cå dupå moarte îti sînt definitiv pierdute o zi cu soare, un zîmbet sau un prieten; dar este de o mie de ori mai îngrozitor så fi pierdut, deja tråind, toate aceste, så poti spune despre tot ce ai auzit si våzut: niciodatå, niciodatå! Este ca într-o absurdå cålåtorie internå, care te-a separat radical de lucruri, desi prezenta ta fizicå se aflå în imediata lor apropiere.

Cum o så pot admite cå eu nu sînt fåcut pentru viatå, cînd în realitate viata nu este fåcutå pentru mine? Cåci s-ar putea foarte bine ca în alte forme de viatå, în forme cu totul diferite de acele în care sînt condamnat så tråiesc, eu så pot fi fericit si încîntat, dominat de voluptåti pe care ceilalti nici nu le-ar bånui? De ce så må sacrific în gînd, de ce în ordinea conceptibilului så nu admit cå eu m-as putea potrivi într-o altå formå de viatå, într-o altå alcåtuire de existentå? Si atunci, de ce så nu gåsesc toatå vina în aceastå viatå, iar nu în mine? Ar trebui mai putin ireparabil si mai multå absurditate acestei lumi, pentru ca så se poatå schimba. Absurditatea ei de pînå acum depåseste cu prea putin platitudinea, pentru a-mi îngådui cea mai reduså iluzie. As putea crede în aceastå lume cînd ea s-ar schimba pentru mine. Sînt prea orgolios pentru a vedea råul din lume în råul din mine. Eu înså nu må voi schimba niciodatå dupå aceastå lume.

Irationalul din viatå apare, în consideratiile noastre, într-un dublu aspect: irationalul ca dinamism orb ce refuzå orice ierarhie de valori si irationalul ca realitate în a cårei asimilare tråiesti naiv, multumit si echilibrat. Aceastå acceptie dublå a irationalului explicå de ce putem spune cå viata n-are nici un sens, ea fiind irationalå în esenta sa, precum si de ce sustinem posibilitatea de salvare numai prin experienta naivå a irationalului. Apropierea inconstientå de esenta irationalå a vietii te mentine într-o stare de echilibru organic, deoarece formele tale de activitate si manifestare sînt formele vietii. Tot ceea ce faci råsare din sîmburele vietii, dintr-o obscurå productivitate vitalå.
Experienta naivå a irationalului te situeazå în imanenta substantialå a vietii. De aceea, naivitatea este o expresie directå a irationalului. In naivitate individuatia nu reprezintå un principiu de tragism, fiindcå în naivitate individul nu e separat de lume, ci este asimilat organic fluxului irational al existentei. Serpuirile acestui flux pot fi cît de complicate; atunci cînd tråiesti în ele, nu suferi din cauza lor, deoarece drama se distribuie pe întreaga sferå a vietii si nu se reflecteazå în constiintå, nu suferi o dramå unicå, individualå si chinuitoare în afarå de lume; nu încerci dualismul care izoleazå pe om în lume din cauza hipertrofiei constiintei. Prin constiintå, reflexivitate si interiorizare, depåsesti irationalul; dar numai pentru a ti se revela într-o deconcertantå proeminentå. Cåci aceastå depåsire nu se poate realiza decît în gîndire; prin biologicul din noi nu facem mai putin parte din irationalitatea în genere. Iar cînd acest biologic devine nesigur, problematic, de un echilibru instabil, aceasta nu se întîmplå decît pentru a ne descoperi si mai mult irationalul, ca dinamism orb, indiferent oricårei teleologii si oricårei ierarhii de valori. Omul este astfel constituit, încît el cere în fiecare moment o ierarhizare a valorilor, o scarå de valori si o sumå de criterii. In fata fenomenului irationalitåtii vietii, a evolutiei ei fårå nici un scop, care face din viatå un avînt haotic de forme debordante si necristalizabile, exigenta unei ierarhii de valori este o simplå exigentå. Si atunci se naste revolta constiintei împotriva vietii, revolta omului detasat de viatå împotriva irationalului, la care revoltå, viata råspunde omului: mlådiazå-te dupå mine si renuntå la constiintå, la principiul separativitåtii si, tîrît în fluxul irationalului, vei înceta så cauti un sens acolo unde nu e.

A ajunge så crezi numai în tåcere, så nu mai pretuiesti decît tåcerea, este a realiza una din cele mai esentiale expresii ale tråirii la marginile vietii.
Elogiul tåcerii, la marii singuratici si la întemeietorii de religii, îsi are o rådåcinå mult mai profundå decît îsi închipuiesc oamenii. Trebuie ca prezenta oamenilor så te fi exasperat în asa måsurå si complicatia problemelor så te fi dezgustat atît de tare, încît så nu te mai intereseze decît tåcerea si strigåtele ei, strigåtele tåcerii care nu sînt decît cascade intime al cåror zgomot îl obiectivezi în lumea din afarå. Oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitatå a tåcerii, deoarece în oboseli toate cuvintele îsi pierd semnificatia si bat în urechi asemenea unor ciocane mecanice, se destramå în sonoritåti vide, în vibratii iritante si în sunete exasperante. Toate conceptele se dilueazå, toate expresiile tari se atenueazå, tot ceea ce vorbesti sau asculti se dezgoleste într-o nuditate stearpå si respingåtoare. In tine, nimic nu mai ia o formå sau o consistentå expresivå, ci tot ce pleacå în afarå si tot ce vine din afarå råmîne ca un murmur îndepårtat, monoton si egal, neputînd în nici un fel så excite nuantele vietii sufletesti, så trezeascå un interes sau o curiozitate. Atunci îti pare inutil så-ti mai dai o pårere, så mai iei o atitudine sau så mai impresionezi pe cineva, si toate zgomotele la care ai renuntat prin tåcere cresc în agitatia sufleteascå, existentå în toate marile tåceri. Dupå ce te-ai fråmîntat ca un nebun så rezolvi toate problemele, dupå ce te-ai chinuit pe culmi, cînd ar trebui så dai råspunsurile supreme sfîrsesti prin a gåsi în tåcere singura realitate si singura formå de expresie, si cine nu sfîrseste în tåcere înseamnå cå n-a våzut totul.

Arta de a fi psiholog nu se învatå, ci se tråieste si se experimenteazå, deoarece nu existå un complex de canoane care så-ti dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferentiale ale vietii sufletesti. Nu esti un psiholog bun dacå tu însuti nu esti un subiect de studiat, dacå materialul tåu psihic nu oferå zilnic o complexitate si un inedit care så excite curiozitatea ta continuå. Nu te poti initia în misterul altuia, dacå tu însuti n-ai un mister în care så te initiezi. Pentru a fi psiholog trebuie så fii atît de nefericit, încît så pricepi fericirea si atît de rafinat, încît så poti deveni oricînd barbar; iar disperarea în care tråiesti så aibå totdeauna atîta ardoare, încît så nu stii dacå tråiesti în pustiu sau în flåcåri. Proteic, polimorf, pe cît de centripet, pe atît de centrifugal, formele vietii så se combine în tine atît de multiplu si atît de complex, încît extazul pe care-l vei atinge så fie estetic, sexual, religios si pervers. A fi psiholog înseamnå a te învîrti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întîia conditie; a doua este a avea atîta mobilitate, încît axele celorlalte fiinte så-ti fie atîtea centre de gravitate cîte poate avea o fiintå proteicå. Simtul psihologic este expresia unei vieti care se contemplå pe sine în fiecare
moment si care în celelalte vieti vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toti ceilalti oameni pårti din tine, frînturi ale fiintei tale. Si în dispretul pe care orice psiholog îl are pentru oameni este o secretå si o infinitå autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadicå de a nulifica pe altul prin cunoasterea fondului såu intim, de a dezbråca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbeazå pe celelalte fiinte. Cum acest proces epuizeazå repede pe oameni, ei avînd continuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictiseste mai repede de oameni, pentru cå el este prea putin naiv pentru a avea prieteni si prea putin inconstient pentru a avea iubite. Nici un psiholog nu începe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfîrseste înså prin a fi sceptic. Este, în acest sfîrsit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea putinå iluzie în cunoastere pentru ca så nu fi ajuns prin cunoastere la deziluzie. Putinå cunoastere încîntå; multå cunoastere dezgustå. Cu cît cunosti mai mult, cu atît vrei så cunosti mai putin. Cine nu suferå din cauza cunoasterii, acela n-a cunoscut nimic.

Stînd într-o contemplatie linistitå, fixat si suspendat sub eternitate si auzind tic-tacul unui ceas sau orice ritm ce ar semnifica progresul în timp, este imposibil så nu simti toatå absurditatea mersului în timp, a mersului mai departe, tot nonsensul evolutiei si al oricårui fel de desfåsurare. De ce så mergi mai departe, de ce så mai tråiesti în timp? Revelatia subitå a timpului în astfel de contemplatii, care då acestuia o proeminentå vie si strivitoare, pe care n-o are niciodatå în existenta zilnicå, este fructul unui dezgust de viatå, al unei incapacitåti de a mai continua cu aceeasi poveste. Si cînd aceastå revelatie se întîmplå în noapte, absurditatea înaintårii în timp se måreste de senzatia unei indescriptibile singuråtåti, deoarece atunci, departe de oameni si de lume, råmîi singur cu timpul în fatå, într-o ireductibilå dualitate. Timpul, în aceastå senzatie de påråsire nocturnå, nu mai e umplut cu nici un lucru, cu nici o actiune si cu nici un obiect, ci seamånå unui vid ce creste progresiv în existentå, unui vid în continuå dilatare si evolutie, ca o amenintare de dincolo de lume. Nu mai poti auzi în linistea si tåcerea contemplatiei decît ritmarea timpului în tine, sunetul si pocnetul repetat asemenea unui dangåt de clopot într-o lume moartå. Drama omului si a timpului n-o tråieste decît acela care a separat timpul de existentå si care în aceastå disociere, fugind de existentå, e apåsat de timp. Si acela simte cum creste în el timpul asemenea mortii. Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. Si desi atîta lume a sustinut aceastå afirmatie, este a nu fi încercat niciodatå iubirea, pentru a o declara banalitate. Så-ti vinå så plîngi atunci cînd te gîndesti la oameni, så iubesti totul, într-un sentiment de supremå responsabilitate, så te apuce o învåluitoare melancolie cînd te gîndesti si la lacrimile ce încå nu le-ai vårsat pentru oameni, iatå ce înseamnå a te salva prin iubire, singurul izvor al sperantelor. Oricît m-as lupta pe culmile disperårii, nu vreau si nu pot så renunt si så påråsesc iubirea, chiar dacå disperårile si tristetile ar întuneca izvorul luminos al fiintei mele, deplasat în cine stie ce colturi îndepårtate ale existentei mele. Prin orice pot cådea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cînd iubirii tale i s-ar råspunde cu dispret sau indiferentå, cînd toti oamenii te-ar abandona si cînd singuråtatea ta ar fi suprema påråsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut påtrunde în altii ca så-i lumineze sau så le facå întunericul mai misterios se vor råsfrînge si se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei påråsiri strålucirile lor så te facå numai luminå si våpåile lor numai cåldurå. Si atunci întunericul nu va mai fi o atractie irezistibilå si nu te vei mai ameti la viziunea pråpåstiilor si adîncimilor.
Dar ca så ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile si limitele beatitudinii, dematerializat de raze si purificat de seninåtåti, trebuie så fi scåpat definitiv de dialectica luminii si a întunericului, så fi ajuns la autonomia absolutå a întîiului termen.
Dar cine poate avea o iubire atît de mare?




Notå
Pentru editia de fatå s-a folosit ca text de bazå editia Humanitas 1990,
reconfruntatå cu editia princeps  din 1934.
Ca si în editia din 1990, au fost actualizate ortografia si punctuatia,
påstrîndu-se înså formele lexicale specifice vremii sau/si autorului. In cîteva
cazuri s-au fåcut totusi unificåri de variante lexicale (preferîndu-se, de
pildå, obsesie — care apårea concomitent cu obsesiune). Au fost îndreptate
tacit, în cazurile lipsite de orice echivoc, anumite scåpåri sau omisiuni si,
fireste, greselile evidente de culegere.