Azi m-am hotărât să încep să scriu.
Visez la acest moment de atâta timp încât visul a început să se erodeze, să
devină opac. Nu îmi mai oferă bucuria de altădată. Am ajuns în imposiblitatea
de a mai visa doar. Ar fi trebuit să renunt cu totul la vis dacă nu încercam să
îl ancorez cumva în viata reală. Să îi dau visului speranta că ar putea deveni
cândva realitate.
Dacă vreau să vorbesc despre toată
dragostea din viata mea, cea pe care o primesc si cea pe care o dăruiesc, va
trebui să încep spunând ‘Te iubesc, Doamne, ajută ne-iubirii mele!’.Abia făcută
această mărturisire am dreptul să continui. Abia facută această mărturisire
restul ‘dragostelor’ pot fi si ele spuse. Dar, uite, încerc de o bună bucată de
vreme si nimic altceva nu mai se doreste mărturisit. Descopăr că toate
celelalte sunt cu totul închise (si totusi libere) în aceasta singură iubire.
Nu este posibilă dragostea în afara lui Dumnezeu. Cum am putut să cred vreodată
altfel?
Plecarea din tară nu a fost usoară. De
fapt, gresesc, plecarea a fost usoara, continuarea ei, sau continuitatea
acestei plecări s-a dovedit a fi mult mai grea decat mă asteptam. si, iar am
avut o uimire, nu a fost greu pentru că acolo, ‘peste mări si tări’ nu as fi
reusit să mă descurc (oricare ar fi întelesul acestui ‘a descurca’) ci pentru că
sufeream cu adevărat de ‘dorul de tară’. Trebuie să pleci, trebuie să te dezrădăcinezi
cu adevărat ca să întelegi că dorul de tară nu este doar o metaforă, nu sunt
acele cuvinte goale pe care le-am tot auzit repetate în scoală în atâtea
lecturi obligatorii si mai putin obligatorii. Dorul de tară este real,
palpabil. Există si este dureros. Încerci să te vindeci amintindu-ti si
reamintindu-ti de ce ai plecat, ca si când enumerând defectele iubitului ai
putea să încetezi să îl mai iubesti.
Mama ar trebui să fie o fiintă minunată,
plină de dragoste, de răbdare si întelepciune. Ar trebui să fie aceea prezentă
calmă si blândă care îsi mângâie copilul, îi spune povesti si îi cântă cu glas
melodios. Eventual la gura sobei. De ce
atunci, cu toate eforturile pe care le fac, zi de zi, ceas de ceas … mă îndepărtez
tot mai mult de ideea de mamă? De ce, iubindu-mi copii, nu reusesc decât să îi
cert, printre activitătile de ‘îngrijire’ zilnice. Iar momentele de tandrete
(adică cele în care devin si eu o mamă adevărată) se condensează doar în miez
de noapte, cand ei dorm si eu intru tiptil în cameră, sâ îi invelesc, să îi sărut
si să îi privesc în liniste. În liniste!
Unii colectionează
fluturi. Atii colectionează timbre. Eu am
tendinta de a colectiona prieteni. Răutăcios, uneori asi vrea să le pun
etichete “pentru depresie”, ”caz de urgentă” sau “chef de povesti”, “discutii
serioase”. Si totusi, mai presus de toate aceste obsesii colectionare, am
descoperit, prin durere, cât de important este să ai lângă tine oameni. Iar dacă
acesti oameni îti sunt în plus si prieteni, atunci te poti considera cu adevărat
o persoană norocoasă.
Am întâlnit în calea mea oameni care
m-au coplesit prin naturaletea cu care se dăruiesc celorlalti. M-am simtit
mereu rusinată că am primit darul lor fără a reusi să le multumesc, primind fără
a dărui. Unul dintre acesti oameni mi-a spus ‘primeste cu inima deschisă, cândva
vei avea si tu sansa de a multumi’. De atunci încerc mereu, dar nu stiu cum se întâmplă
că doar eu sunt cea care primeste iar balanta rămâne tot dezechilibrată
... Oare în această viată va trebui să învăt
a primi?
Distanta dintre bucurie si disperare
poate fi atât de scurtă, iar linia de despărtire atât de firavă încât mă întreb
dacă există cu adevărat. În viata aceasta, fericirea poartă in ea spectrul
disperarii care s-ar putea incarna o
data (sau poate niciodata) iar suferinta este (din fericire) ingradita de
speranta ca totul se va termina intr-o zi. Prin moarte, insa, distanta devine
infinită, căci ce este raiul decât
bucuria fără disperare iar iadul suferinta fără sperantă?