In mod curios, aproape neinteles, unicul ziar românesc – „Organ de afirmare a Românilor din Ungaria” –, aparut in anii Diktatului de la Viena la Cluj (septembrie 1940 – septembrie 1944), nu a beneficiat de nici o atentie din partea istoricilor presei noastre. Atât cotidianul cât si redactorii si colaboratorii sai au fost cufundati in uitare ori ignorati – in cel mai bun caz. Faptul vine sa confirme ca acele judecati, cu pretins fundament istoric, ce nu se intemeiaza pe cunoasterea obiectiva a unor realitati, ci pe opinii preconcepute, pot sa suspende orice interes fata de o problema, chiar si in cazul când ea este profund inradacinata in istoria vietii românesti.

Biografia, precum si evocarea istorica, pe fundalul epocii, a ziarului „Tribuna Ardealului”, s-ar cuveni sa devina, o preocupare responsabila pentru cronicarii presei noastre, cu relevarea functiilor sale pastratoare de traditii nationale si de raspândire a unor idei progresiste intr-un mediu profund reactionar si retrograd, cum era cel al Regatului Ungar in anii celui de al doilea razboi mondial.

Imbinând cu necesitate posibilitatile si rosturile timpului, concentrate in jurul unui „imperativ national”, istoria ziarului reflecta conditiile in care a fost nevoita sa traiasca „minoritatea” româna din Ungaria, ca si formele vietii sale culturale si politice, impiedicate in manifestarile lor firesti de rigorile programului sever urmarit de sovinismul de stat al Ungariei si subordonate scopurilor politicii sale interne in Transilvania de Nord, dintre care primul parea a fi anihilarea constiintei de român. Schema conform careia actiona hungarismul epocii scosese in evidenta aspectele specifice ale unei stari de spirit. Amalgamul de incongruitati ce-l caracteriza pe „primul dintre egali” –adica pe unguri –, cu o psihologie specifica dominatorului, urmarind cu indaratnicie realizarea programului de deznationalizare a nationalitatilor pe de o parte, pe de alta nu mai putin indaratnica rezistenta a acestora, mobilizata in vederea pastrarii identitatii nationale, plaseaza ziarul la o interferenta critica si la antipodul conditiilor normale de fiintare a unui ziar.

De la aparitia sa (16 septembrie 1940), „Tribuna Ardealului” s-a consacrat unui program vital si esential, acela anume de a ramâne fidel intereselor din totdeauna ale poporului român si ale culturii sale, afirmând, totodata, prezenta româneasca in noile imprejurari create de brutalitatea Diktatului de la Viena. Or, un asemenea program nu putea fi acceptat de oficialitatea Regatului Ungar, cu tendintele ei directe si practice de maghiarizare, aplicate si in presa prin filiera atent organizata a cenzurii, cu anexe specializate: procuratura, armata, prefectura, politie si, in cazurile ce necesitau „competenta stiintifica”, Institutul Stiintific Ardelean „contele Pál Teleki”. Dar mai existau si o serie de „principii” restrictive: in primul rând tot ce aparea in cuprinsul ziarului trebuia sa fi fost scris de autori „locali”, de ieri si de azi, adica din Transilvania ocupata. Aceasta restrictie cu timpul a devenit fluctuanta ori s-a atenuat simtitor, fiindca cenzura din România, „pe baza de reciprocitate”, aplica aceeasi metoda fata de presa minoritatii maghiare.

O politica bazata pe o repulsie ancestrala fata de cultura româna a determinat autoritatile de ocupatie sa-i expulzeze din Ungaria pe toti acei scriitori si poeti români care nu au plecat de buna voie pâna la data intrarii trupelor ungare . Astfel, practic vorbind, dupa 20 septembrie 1940, in „Transilvania de Nord” nu mai existau scriitori, poeti si publicisti români. Cei câtiva gazetari de profesie care nu au fost expulzati – George Sbârcea, C. Albu, I. Urcan, Gh. V. Giurgiu si Iacob Tis – de cum si-au dat seama ca accentul principal al muncii lor se va pune pe traducerea din limba ungara in limba româna a materialelor furnizate de MTI (Magyar Távirati Iroda = Biroul Maghiar de Telegrame) – au plecat si ei in România, cu exceptia ultimilor doi.

In asemenea imprejurari conceptul romantic al limbii insasi ca expresie a spiritului national a fost poate singura consolare pentru colaboratorii „Tribunei Ardealului” la inceputurile sale. Intr-adevar, „Tribuna”, din prima zi a aparitiei s-a integrat mai intâi prin limba „biografiei nationale”, limba fiind o parte din sistemul virtutilor traditionale. Din nou in Transilvania, ca in secolul XIX, neamul, religia, limba si politica erau emanatia aceleiasi substante: al caracterului national.

Astfel, limba in sine devenise un fel de poetica, inzestrata cu functia de a exercita o continua atractie asupra unei colectivitati de peste 1,5 milioane de români rupti de familia mare a neamului, dându-le sentimentul identitatii cu ei insisi.

Din „magia” graiului emana parca o putere tainica, comunitatea de limba insemnând si comunitatea simtirii, a cugetului, a sperantei, a destinului, ca si comunitatea unitatii nationale. Valentele potentiale ale graiului erau asemenea unei bogate provizii in hambare, incet adunate si indelung pastrate, pentru ca vremurile de restriste, când vin, sa fie suportate mai usor. Dusmania te-a obligat sa-ti cladesti din nou sufletul in interiorul limbii tale, pe care daca n-o vorbeai, te instrainai de tine insuti si de ai tai. Caci atunci când totul s-a schimbat in jur, nimic nu s-a schimbat in graiul tau, prin vorbele careia se legau lucrurile, gândurile, fara oprelisti. Limba era asemenea unui paznic al dorintelor ce-ti hraneau si ocroteau inima.

Ca ziar „minoritar”, „Tribuna Ardealului” nu putea aduce, in mod obiectiv, vreun spor deosebit de noutate, fiind, mai ales la inceputurile sale, riguros controlata si modelata de directivele propagandei hungariste, aceeasi in oficiosul partidului social-democrat, ca si in ziarele „national-crestine” si de extrema dreapta, de limba ungara.

Astfel, ziarul „Tribuna Ardealului” ramâne una din expresiile imprejurarilor in care a aparut si cere sa-i fie recunoscuta fidelitatea fata de cauza generala a românismului si fata de interesele românilor ajunsi sub o stapânire institutional ostila lor.

Nu incape nici o indoiala ca in cei patru ani de aparitie, in cuprinsul ziarului se fac sesizate oscilatii de orientare „doctrinala”, unele inconsecvente de directie, pe lânga stângacii stilistice, impânziri verbale neindemânatice ori formulari naive si chiar gaunoase. Cu toate aceste limite, privita in ansamblu, linia angajanta a publicisticii sale devine tot mai coerenta si consecventa in directia democratica pâna dupa data de 20 martie 1944, când ziarul ajunge sub controlul direct al Consulatului Germaniei si al unor functionari consulari (de dreapta) de la Consulatul General al României din Cluj, iar redactorul responsabil al ziarului, Gh. V. Giurgiu, demisionat din acest motiv, este arestat de Gestapo, fiind unicul gazetar clujean – ma refer si la presa de limba maghiara – care s-a confruntat cu aceasta institutie politieneasca a Germaniei hitleriste.

Cu toate limitele semnalate, „Tribuna Ardealului” a fost singurul ziar clujean de orientare antifascista , dar si unicul ziar legal, aparut in limba româna , având o linie proaliata, antitotalitarista . Fluctuatiile de intensitate ale combativitatii ziarului ar putea fi explicate mai ales in functie de modificarile de atmosfera si de repere ale epocii, ca si de mutatiile survenite in desfasurarea relatiilor dintre taberele politice ale Europei (ca de exemplu incetarea ostilitatilor, in 1939, dintre ideologia comunista si acea a nazistilor), iar accentele mai riguroase ori mai sterse ale publicisticii sale depindeau mai ales de calitatea, forta si priceperea profesionala a colaboratorilor. In rest, toti colaboratorii ziarului au fost constienti atât de propriile limite cât si de cele datorate conditiei confuze a presei epocii, in general. De buna seama nu trebuie sa ignoram – cum s-a mai aratat – influenta exercitata asupra presei de cenzura – mai bine zis de cenzurile – Regatului Ungar, uneori de o absurda violenta, nepricepere ori stupiditate, alteori incapabila de a sesiza codul deosebit al preocuparilor unei publicatii destinata cititorilor de alta limba, ce faceau parte – in marea lor majoritate – din rândurile taranimii.

Când, in cursul ultimilor ani, recitind, la Biblioteca Centrala Universitara din Cluj, cele aproape 1200 de numere ale „Tribunei Ardealului”, am reintrat pe nesimtite in acea lume in care speranta si realitatea se ciocneau si se luptau intre ele, mi-am dat seama ca am trait printre niste visatori activi, dispusi la lupta, fara ca modalitatile acesteia sa fi avut un contur clar. Si totusi tribulatiile lor in cautarea unui drum salvator – (in acei ani simteam cu intensitate ca suntem oameni, ca intregul pamânt, cu tot ce se afla pe el, ar trebui sa serveasca vietii, oriunde s-ar desfasura ea) – erau alimentate de solul realitatii românesti din timpul unor mari tradari savârsite de politicieni, moralisti, ideologi s.a.m.d.

Ziarul mai apare interesant si datorita proceselor in care a fost implicat activ, ca si acelora pe care le-a trecut sub tacere. In general nu se bucura de libertatea de a da expresie nestânjenita parerilor pe care le avea despre realitatile politice, culturale si, nu in ultimul rând, militare, contemporane cu aparitia sa. Realitatile indemnau la luarea unor pozitii, ofereau sugestii, previziuni. Dar gazetarul era nevoit sa se limiteze la ceea ce i se permitea. Uneori reusea sa le consemneze dupa voia sa, alteori se folosea de ele, nevoit sa faca in limitele posibilitatii un transfer indirect, orânduindu-si intentiile in formulari cu sensuri bine intelese de cititor, dar opace ori interpretabile in diverse moduri de cenzori, care in viteza interventiilor creioanelor rosii nu izbuteau totdeauna sa stabileasca masura oportunitatii deciziilor luate.

In „arhiva” mea personala pastrez un singur exemplar al „Tribunei Ardealului” (anul IV, Nr. 842, Miercuri 25 August 1943). Articolele din paginile ei vorbesc de faptul ca intâmplarile petrecute pe fronturile Europei au ajuns la un moment de cotitura, au atins o limita, urmând ca evenimentele sa-si mute centrul de greutate pe victoria aliatilor si ca lucrurile se vor infatisa altfel – ca o lume noua, cu totul diferita de trecut (trecutul fiind deja inteles sau subinteles ca o perioada depasita a dominatiei naziste).

Articolul de fond, care poarta semnatura lui Alexandru Anca (un foarte tânar prozator liric in acei ani), intitulat In cautarea intelesului incepe astfel: „Prins el insusi in vârtejul marilor evenimente ce tulbura linistea batrânului continent european, omul ramâne adesea neputincios când incearca sa le talmaceasca intelesul. Acceptarea pretentiilor, impuse fiecaruia dintre noi de aceste evenimente, este mult mai usoara decât impacarea cu marea nedumerire ce macina creierul. Unde zace rostul acestor fapte si de ce trebuie sa se intâmple ele asa si nu altfel? Raspunsul il aflam in ultimul aliniat al articolului: „Spectatorul vremurilor prezente daca nu poate banui destul de limpede cum va fi noua configuratie a lumii poate simti totusi siguranta ca zaristea care asteapta la celalalt capat al insângeratului drum trupul ostenit de razboi al omenirii va avea un cer mai luminos si mai blând”.

In acelasi numar al ziarului se formuleaza in repetate rânduri, si fara echivoc, ideea ca tirania nu se va mai putea folosi decât un timp determinat de mijloacele de care s-a folosit pentru a-si asigura dominatia. Si ca are deja adversari activi. Astfel la rubrica „Ce scrie presa?” se consemneaza: „In cronica externa a numarului de ieri s-a amintit de pregatirile armatei franceze din Africa pentru a intra in actiune atunci când va suna ceasul pentru eliberarea Frantei” etc.

La „Cronica externa” (p. 6) in articolul intitulat Rechemarea dlui Litvinov se mentioneaza in legatura cu „planurile (aliatilor) de reorganizarea dupa razboi” ca cele doua grupe (anglo-saxonii si sovieticii – n.n.) „merg impreuna atâta timp cât au interese si teluri comune, cum e razboiul si distrugerea hitlerismului, dar n-au cazut de acord asupra problemelor reorganizarii de dupa razboiu”. In alt articol (Anglosaxonii si planurile sovietice de dupa razboi) , se pune in discutie problema multor schimbari survenite in corpul diplomatic sovietic si se mentioneaza ca baza colaborarii „continua sa ramâna pactul americano-sovietic. Aceste legaturi sunt strabatute si pe mai departe de doua mari scopuri:

1. Continuarea razboiului (impotriva Axei – n.n.) cu cea mai mare incordare posibila;

2. Colaborarea amicala pentru pastrarea pacii si pentru reconstructia Europei dupa razboi”.

Articolul se incheie cu concluzia: „E clar ca Uniunea Sovietica e gata sa participe la discutarea comuna a acestor probleme si ca vede sosit timpul pentru astfel de consfatuiri”.

Citind aceste si asemenea articole, numar de numar, nimeni dintre cititori nu mai intrezarea victoria Germaniei asupra Aliatilor, ori stabilitatea sistemului nazist in Europa.

Prilejul istoric de exercitare a teroarei de tip nazist, fascist si hungarist, favorabil consolidarii dominatiei acestei terori, a fost prezentat ca depasit si in contradictie cu aspiratiile fundamentale generale ale popoarelor.

Desigur, toate acestea reprezinta astazi – dupa aproape 60 de ani – probleme depasite, desi nu totdeauna in favoarea unor neingradiri ori libertati. Cenzura ungara mai punea in fata colaboratorilor „Tribunei” si alte aspecte incompatibile cu etica gazetarului liber, dintre care cele mai acute si descurajante erau, pe de o parte, josnica ofensiva ideologica de extrema dreapta a guvernului ungar ca si a Partidului Maghiar Ardelean (Erdélyi Magyar Párt), pe de alta interdictia de a semnala macar ofensele publice proferate impotriva poporului român si a demnitatii sale.

In conditiile unei politici patronate de nazisti si fascisti, aprobata cu entuziasm de cei mai multi membri ai parlamentului ungar (Camera si Senat), ca si de marea majoritatea a opiniei publice maghiare, in micul univers al redactiei, caracterizat de antifascism, nu se puteau gasi argumente pentru a legitima intelegerea survenita intre URSS si regimul despotic al lui Hitler. Parea ca povara morala a nazismului ii afecteaza si pe sovietici, si-i impinge pe aceeasi cale a nedreptatii si dezastrului pe care a pornit agresorul. Confuzia era mare, fiindca adversarii, dintre care antifascistii tineau, in marea lor majoritate, cu sovieticii, nu mai puteau fi diferentiati. Foarte multi partizani ai stângii nu puteau iesi din aceasta evolutie ce paruse tragica, decât prin incercarea de a restabili normele general valabile ale eticii umane, in afara oricaror partide politice. Noi insine eram un popor terorizat de agresivitatea lui Hitler, agresivitate practicata nu numai de Germania, dar si de Ungaria si Bulgaria, ca si de Uniunea Sovietica.

Si in România erau, fireste adepti ai nazismului si fascismului, indeosebi membri „Garzii de fier”, care nici ei nu au pus pe cântarul constiintei lor diversele „ultimate” si „dictate”, rostite când cu „pretexte istorice”, când sub presiunea pe care o provoaca panica teroarei asupra unei colectivitati timorate. Pentru ca pozitia lor era, fara echivoc, favorabila fata de conjuratia nazista tocmai simtamintele si credinta lor de esenta nazista a facut sa fie urâti de cea mai mare parte a poporului român. Aceasta pozitie fusese justificata in primul rând de spargerea integritatii teritoriale a tarii, cu ajutorul, respectiv cu aprobarea Germaniei. Acestora li s-au adaugat masacrarea si actele de cruzime comise impotriva unor români si evrei români, la care s-au dedat legionarii in toamna anului 1940, rebeliunea din ianuarie ca si pogromul de la Iasi si Dorohoi. Aparent paradoxal, aceste acte au intarit si generalizat in multime sentimentul de respingere a teroarei, cât si capacitatea maselor de a lua atitudini morale in fata unor aventuri istorice ce serveau dictaturii drept pretext si propaganda de camuflare.

Implicatiile unor pozitii opuse „filosofiei” – respectiv teroarei – naziste s-au evidentiat in diverse circumstante, exercitând o incontestabila influenta asupra unor realitati. S-a iscat astfel un adevarat sistem comportamental antinazist, in legatura cu sistemele de valori etice ale societatii opuse conceptiilor politice oficial enuntate. Astfel se explica antilegionarismul, antifascismul generalizat, filosemitismul populatiei românesti – precum si „Opinia publica româneasca care nu s-a adaptat decât sporadic si temporar, ideilor si mai ales metodelor fasciste” 1 – ca si cel de stat in România când se reusea evitarea mijloacelor de presiune si exterminare practicate de Germania hitlerista. Datorita trecerii de la latent la manifest pe plan – se poate spune – public au putut sa apara o serie de inconsecvente oficiale ca de ex.: in privinta regimului aplicat evreilor; pe de o parte deportarea celor din Bucovina de Nord si Basarabia peste Nistru, pe de alta aprobarea de a li se trimite imbracaminte, medicamente, bani si la urma chiar repatrierile masive in tara, ori transportarea copiilor evrei in Palestina. In acest chip au fost salvati de la moarte mii de oameni.

Cei care de pe pozitia unor observatori urmareau intreaga panorama politico-militara si inregistrau evenimentele in interesul cunoasterii adevarului, nu au putut decât sa regrete ca in unele imprejurari ideologia comunista a servit doar ca simpla schema decorativa pentru o politica de mare putere expansiva a Uniunii Sovietice, care, in urma intelegerilor survenite intre Hitler si Stalin, si dupa gestul de amicitie fata de Regatul Ungar, cu o structura social-politica reactionara (ne referim la restituirea de catre sovietici a drapelelor revolutionarilor maghiari de la 1848), parea a reactiva unele teluri mai vechi prin extinderea stapânirii Rusiei asupra unor teritorii ale caror populatii optasera liber, in 1918-1919, pentru independenta.

Evenimentele anilor 1939-1940 sugerau ideea despartirii dintre forma si substanta, dintre fapte si principii.

Dar adevarata natura a miscarii de „stânga” si-a gasit expresia in raportul dintre dorinte si constientizarea aspiratiilor datorita carora a disparut sentimentul dezorientarii, a neputintei, in fata unor practici pragmatice conjuncturale.

Istoria individuala a fiecaruia s-a inscris astfel in istoria societatii din care facea parte, fara intermediere, fara sa se dezica de ideile acumulate prin canalele de educatie, experienta, orientare, sperante indreptate spre proiecte de viitor. Constiinta de stânga nu s-a destramat. Dimpotriva. Miscarea a devenit o necesitate vitala, fiindca fara ea orice formulare a unei sperante era imposibila in contextul patronat de Hitler si aliatii sai.

Abia dupa declansarea razboiului impotriva Uniunii Sovietice, morala si politica au continuat din nou sa evolueze in consens cu fondul unui ideal si crez spre un proiect colectiv, iscat dintr-o decizie aproape unanima a „idealistilor de stânga”. Viziunea lor nazuia la inlaturarea inegalitatilor, a nedreptatilor, abuzurilor, a diverselor forme de dominatie si promitea sa ofere bucuria unei orânduiri in corespondenta cu exigentele pe care le astepta inima si judecata oamenilor de la societate, de la solutiile dreptatii tinzând la mutatiile fundamentale, preconizate de indemnurile democratiei.

Biografia ziarului clujean „Tribuna Ardealului” isi relateaza nu numai propriile-i experiente in imprejurarile epocii, despre care incercam sa vorbim, ci si calitatea sa de monitor al ideii nationale. Fiindca ziarul a reusit sa devina una din expresiile unitatii noastre sufletesti.

Dar tensiunea acestei biografii a cunoscut riscul, prigoana, drama, chiar si tragedia in paralel cu evenimentele acelei epoci când fantoma Ungariei Mari, multinationale, dar vorbind o singura limba, orbise inca o data mintile maghiarilor.

Pentru cei care s-au format si s-au maturizat in România Intregita, adica „intre cele doua razboaie mondiale”, tara parea a fi fost statornicita pe baze cât se poate de firesti, solide si stabile. Tineretul stia in ce directie isi putea dezvolta aptitudinile, cum se vor recompensa eforturile. Erau favorizati cei ce dispuneau, ei ori familiile lor, de o baza materiala, ca si cei ai caror parinti aveau un serviciu convenabil: fii de functionari, negustori, ofiteri, meseriasi, liber profesionisti.

Dar lucrurile numai in aparenta erau atât de simple. Continutul lor de profunzime, ca si imaginea pe care vremurile si-o facusera despre ele insele, se lasa mai greu a fi descifrate.

Marea Unire de la 1918 – eveniment impresionant si crucial pentru marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei, considerati prea multe secole a fi oameni de calitate inferioara – a declansat fenomene sociale si procese culturale cu consecinte definitorii nu numai pentru acei ani. A aparut si s-a consolidat un alt sistem de relatii, de natura mai democratica, propriu aspiratiei si evolutiei noilor state si orânduirilor lor, nascute din lupta pentru independenta si dezvoltare nationala. Un asemenea eveniment constituie un capitol ce se traieste rar in istoria unui popor. O data cu realizarea Marii Uniri, – si nu ma gândesc in primul rând – sau numai – la intregirea teritoriului tarii – s-au adunat energii nebanuite, s-a largit orizontul cultural al intregii Transilvanii, s-au iscat simtiri noi si s-a plamadit o constiinta noua. Ruptura dintre cele doua moduri de viata – pâna in 1918 in cadrul Austro-Ungariei, apoi in România Mare – a determinat nu numai largirea patrimoniului general ci si amplificarea comprehensiunii individuale. Trecutul s-a retras in lumea imbatrânita a profitorilor sai, in timp ce prezentul a constituit un factor favorizant al tineretului, indiferent de nationalitate , al tendintei sale de a se intelectualiza, actionând prin urmare dupa norme si scopuri diferite decât cele ale parintilor, in majoritatea lor tarani, recent improprietariti, tot fara deosebire de nationalitate , prin reformele agrare de la inceputul anilor 1920.

„Intelectualizarea” nu a fost umbrita de modul concret al comportamentului sau fata de natura obârsiei: noile grupuri ale tinerei intelectualitati nu s-au indepartat, nici afectiv nici social, de obiceiuri, de conditia taraneasca ori muncitoreasca a parintilor si rudelor lor apropiate. Desi cautarea unui nou rost in societate presupunea acceptarea saltului – la virtual, adica o rasturnare a directiei indatinate de actiune si de comportament: cultul traditiei s-a mentinut la toate raspântiile vietii, a patruns in impulsurile prezentului si a intarit structurile de gândire ale noilor generatii. In acest fel, imaginea vietii reliefeaza, pe fundalul epocii, afirmarea unor energii descatusate, largirea de orizont, o revarsare de simtire, constiinta unei ample solidaritati impartasite intr-o comuniune umana din ce in ce mai vie.

Procesul incontestabil de democratizare era insotit de un fel de lirism al eliberarii sub impulsurile prezentului, conflictele nerezolvate de-a lungul unor lungi secole s-au estompat, si-au pierdut firele legaturii cu ura , pe caile unor dispute teoretice, dintre care niciuna nu era investita cu argumentele dominatorului.

Schimbarile erau adânci, semnalând si o noua atitudine fata de realitatile dintre locuitorii Transilvaniei, care au linistit sentimentul obstesc prin marturii semnificative de infratire. Schimbarile au generat nu numai elanuri, au creat conditii favorabile unui regim de reconstructie si modernizare, de rememorare si chiar de unificare a eforturilor pentru inlaturarea obstacolelor generatoare de opozitii.

O unificare culturala si economica ascendenta devenise din ce in ce mai vizibila, dând expresie unei situatii noi, care a pus capat celei create de falimentul dualismului austro-ungar si a anexarii Transilvaniei la Ungaria in 1867, având drept consecinta directa provincializarea Ardealului in cultura, stiinta, arta si literatura, in economie etc., dar si amplificarea curentului antiromânesc, antievreiesc si chiar antisasesc (armenii au fost complet maghiarizati inca de la sfârsitul secolului XIX), hranit de ideea ca nationalitatile din Ungaria sunt aproape minore, o plamadeala obscura, dubioasa si inferioara, menita sa creeze numai o baza pe seama poporului ales, care considera omul drept un obiect inregistrat, etichetat, numerotat, dat in grija autoritatilor spre folosinta obsteasca.

Dar nimeni nu-si putea imagina toate ororile ce s-ar intâmpla daca se va implini visul de razbunare al Ungariei de a reveni, ca invingatoare, in Transilvania. Explozia de neomenie ce s-a produs in primele doua-trei saptamâni din luna septembrie a anului 1940 – si a continuat apoi patru ani in sir – a intrecut orice presupunere. Brutalitatea nu era frânata de nici un fel de impediment moral, ea nu s-a limitat la jafuri, furturi, ci s-a descatusat pe temeiul unui barbarism insetat de razbunare. Oameni, cu sutele de mii, fara alta vina decât ca erau români ori evrei, au fost vânati pentru a fi schingiuiti in public sau incarcati in vagoane de vite spre a fi „evacuati” peste granita. Bande de militari si de formatii paramilitare, aflate sub controlul statului ungar, patrundeau in locuinte si jefuiau, smulgând pâna si cerceii modesti de pe urechile femeilor. Pe temeiul justitiei „statariale” au fost puse la cale schingiuiri si executii publice. Cu sentimentul unui mare, cel mai mare triumf, armata Regatului Ungar, pentru a incununa „victoria sa militara” a organizat masacre, ucigând civili – femei, copii, batrâni. In fata acestor orori constiinta universala a tacut, iar constiinta statului ungar si a societatii maghiare a uitat ori a iertat.

Ceea ce s-a intâmplat atunci ilustreaza regresul inspaimântator in care s-a antrenat societatea ungara dupa 1918, dar mai ales dupa Diktatul de la Viena. Fiindca in anii 1918-1940 se produsese in Transilvania o regrupare a eforturilor spirituale, sub semnul atenuarii antagonismelor nationale, ca si sub cel al infratirii in actiuni urmarind realizarea unor scopuri identice ori asemanatoare. In acest rastimp, noua viata culturala se indreapta spre integrarea ei in familii de idei, cu o sporire pe care o implica cautarea sensurilor comune, receptarea fortelor vii exprimând o noua atitudine fata de lume, de timp, fata de oameni, indiferent de nationalitatea lor. Spre deosebire de actiunile anterioare anului 1918, cultura in Transilvania a incetat sa serveasca diversiunea politica, devenind un factor de regenerare spirituala la izvoarele celor mai adevarate trairi umane.

O astfel de stare s-a datorat, fireste, unei perspective optimiste asupra tarii cu privire la o situatie ce parea a se invesnici. Fara indoiala o asemenea atitudine noua manifestata de majoritatea intelectualilor, creatorilor de cultura si arta, reprezinta corolarul unei atitudini de acceptare a vremurilor, ea fiind strâns legata si de acceptarea Istoriei cu desfasurarile ei.

Dar cheia problemei se afla in alta parte.