Despre numarul refugiatilor evrei in România n-a fost intocmita pâna in prezent, nici o evidenta, dar se stie ca dupa cotropirea Austriei de catre Hitler si luarea cu asalt a Cehoslovaciei si Poloniei numarul acestora a sporit an de an. 1 Intr-un raport al sefului Comitetului de salvare in Ungaria intocmit de Dr. R. Kasztner, sunt mentionati 3000-4000 de refugiati din Austria, 3000-4000 din Polonia, 300-500 din Iugoslavia, 6000-8000 din Boemia-Moravia... Dupa calculele facute de Moshe Carmilly, “in anii 1940-1944 s-au refugiat in România, numai prin portiunea de granita de la Cluj, 4500-5000 de evrei. 2

Desi, in general, numarul acestor refugiati nu m-a preocupat in mod special, imi exprim totusi parerea ca stabilirea unei cifre exacte nici n-ar fi posibila. Presupunerile despre acest numar nu au pornit de la realitati , ci de la diverse – si relative – calcule, care se concretizeaza in aproximatii si aluneca pe cai arbitrare de apreciere. Rolul unui cronicar, martor si participant, nici nu consta in stabilirea unor cifre, ci in relatarea cât mai clara si corecta a celor intâmplate. Misiunea vremii nu era nicidecum aceea de a numara, ci de a salva. Dupa opinia mea, orice concentrare formala asupra unor cifre ar altera continutul omenesc al actiunii. Problema avea o natura optionala: era vorba de viata si de moarte, ambele aflându-se in relatie cu forta si intentia unor oameni, ambele intrupate evident in persoane concrete: asasini si salvatori.

“Refugiatii vin tot mai multi – scria David Finkelstein din Turda – e tot mai greu sa-i trimitem mai departe,... s-a facut rost de mai multe mii de imprimate. Câteva sute de evrei din Budapesta au gasit drumul salvarii prin Turda, in România... jumatate erau din Ungaria si ceilalti din Polonia. Numarul evreilor salvati prin Turda (in vara anului 1944 n.n.) nu se cunoaste cu precizie. Dupa socotelile noastre ar putea fi 1200-1300, in vreme de cinci luni si jumatate (aprilie-septembrie 1944 n.n.). Evreii maghiari proveneau 2/3 din Transilvania de Nord si 1/3 din Ungaria. Mai multi erau salvati pe la Arad... Conducatorul evreilor din România (A.L. Zissu n.n.), incepând cu luna iunie 1944, a asigurat tuturor celor ce reusisera sa se refugieze adapost si hrana, daca au avut nevoie si acte de identitate, inlesnind multora dintre ei posibilitatea emigrarii in Palestina”. 3

Gheorghe I. Bodea arata ca dupa incetarea deportarilor, in iunie 1944, au mai trecut granita româna din Ungaria in România “numai 1500 de evrei”, la care se adauga 3200 proveniti din detasamentele care au fost mobilizate pentru munca in minele de la Bor (Iugoslavia) si inca alti 8000 din cei incadrati in companiile de munca ale armatei maghiare. 4 Dintr-un raport al lui G.B. Jacobson aflam ca, pe lânga cei mentionati, s-au mai refugiat in România, prin mijloace proprii, alti patru pâna la opt mii de evrei. 5

Cronica experientelor si intâmplarilor din acei ani ar merita o cercetare mai atenta din partea istoricilor, nu numai pentru a inlatura pagini necunoscute ori chiar masluite, ci, mai ales, pentru a aduce dovezi pentru intelegerea corecta a unor realitati. Astfel, umanismul românesc n-ar mai putea fi considerat o forma de egolatrie, nici o gesticulatie de ocazie, ci o manifestare izvorâta din sufletul, cugetul si traditia de omenie a poporului insusi, care s-a aratat a fi intocmai cum este.

As vrea sa ma apropii de elementele acestei istorii fara sa evit nici una din aspectele sale, nici pe cele ce ar pune intr-o lumina greu penetrabila ori chiar echivoca unele din componentele sale, nici chiar pe cele care ar putea provoca o oarecare rezerva ori consternare in ansamblul celor petrecute. Si totusi, judecând drept intregul ansamblu al intâmplarilor – in parte traite nemijlocit in desfasurarea unei actiuni cu totul neobisnuite, constituind o unitate fireasca –, imi vine greu sa impart in diverse secvente un fapt de viata care nu justifica o divizare.

Intreaga actiune de salvare, initiata – cum s-a mai spus de mai multe ori de evreii insisi, pentru participantii neevrei a echivalat cu o traire, o forma de viata, unica posibila, care nici n-ar trebui sa se analizeze pe sine pentru a nu provoca propria ei disolutie. In acelasi timp, imi dau seama ca posteritatea iti cere sa stai pe picioarele tale si sa-ti definesti acel sentiment al vietii care a condus la actiune. Pentru ca se vorbeste de o actiune, când de fapt erau mai multe, simultane ori succesive, urmarind unul si acelasi scop: trecerea granitei in România.

Daca pâna la Diktat de soarta refugiatilor evrei s-au ocupat in felurite chipuri comunitatile evreiesti din diverse parti ale tarii, intre 1940-1944 munca Comitetelor de Ajutorare ale Refugiatilor a fost preluata, in Ardealul de Nord, de un Comitet de Salvare. Dintre conducatorii acestuia am colaborat direct cu Dr. Ernest Marton si Ernest Hátszegi. Consultarile si conlucrarea dintre noi erau continue. Mai eram in relatii strânse cu Sef Rabinul comunitatii evreilor neologi in Cluj, Moshe Carmilly, care era, si el, organizatorul si coordonatorul unei actiuni de salvare.

Un rol de mare raspundere in rezolvarea unor probleme evreiesti vitale i-a revenit tânarului avocat clujean Dr. Rudolf (Rezso) Kasztner, de care eram legat, de multi ani, printr-o amicala camaraderie. Niciodata el n-a patruns in vreo tema de discutie altfel, decât prin intermediul unor argumente politice, emitând formulari ce pareau motivate si lucide. O data, – era, pe cât imi amintesc, in iarna anului 1943-1944 – intr-o discutie, pe o strada laturalnica din Budapesta, la care asistase si ing. Otto Komoly, convorbirea cu Kasztner a luat o intorsatura insolita, la care am reactionat cu o spontana crispare launtrica. Kasztner voia prin mine sa-i convinga pe “românii din România si Ungaria” – se gândise in primul rând la Emil Hatieganu – “sa dea o mâna de ajutor la salvarea evreilor” prin “ renuntarea in favoarea Ungariei la stapânirea româneasca in Transilvania de Sud”! Vorbindu-mi astfel, Kasztner nicidecum nu facea haz pe socoteala acestei probleme. Faptul ca si-a permis sa faca o asemenea propunere pe socoteala unei chestiuni atât de serioase, l-a determinat pe Emil Hatieganu sa-l suspecteze de o iresponsabila frivolitate politica si etica, si, totodata sa-mi atraga atentia ca nu e pentru prima oara când evreimea ungara se manifesta critic in privinta Trianonului si se identifica cu revizionismul. Astfel, intr-un memoriu adresat, in 1930, catre Alliance Israelite din Paris, evreimea maghiara si-a exprimat parerea ca “evreimea mondiala ar putea face cel mai mult in favoarea evreimii ungare, daca si-ar da sprijinul ca intreaga situatie a Ungariei sa se amelioreze si sa se remedieze acea mare nedreptate care s-a facut prin ciuntirea Ungariei la Trianon”. (In acelasi sens a vorbit si presedintele Comitetului Evreilor din Budapesta, in octombrie 1932, apelând la ajutorul evreimii mondiale pentru inlaturarea efectelor Trianonului 6.)

Hatieganu a apreciat “propunerea” lui Kasztner drept iresponsabila, fara sa o aprecieze si sub aspectul ei hilar. “Ne vom sfatui in continuare – mi-a spus atunci – cu prietenii nostri, cu rabinul si cu cei din echipa lui Ernest Marton.”

Voi, incerca, in sfârsit, sa vorbesc, si nu fara sa mi se strânga inima, despre ceea ce am aflat in urma unei convorbiri cu Mendy Lehrmann, care a avut loc inainte de luna iunie, in 1943. Discutia s-a fixat asupra unei probleme rezolvabile doar “cu ajutorul meu”. Am aflat atunci ca Mendy – ca participant la o actiune sionista de salvare a evreilor veniti, strecurati ori calauziti pâna la noi de localnici si de oameni dintr-o organizatie a tineretului sionist – este confruntat cu o situatie disperata, intrucât primirea si transportarea evreilor aflati pe teritoriul României, mai ales din Polonia, intâmpina mari greutati. Mi-a relatat ca persoana prin care se rezolvasera pâna atunci aceste operatiuni – nu mai este utilizabila. (Aveam sa aflu mai târziu, intr-o forma imprecisa, ca acea persoana ar fi fost colonelul Medrea Florian, fost sef al Sigurantei la Cluj si Alba Iulia, care a fost lichidat undeva in Muntii Apuseni, ucis fiind de Gestapo).

Cu acel prilej, ascultând spusele lui Mendy Lehrmann, mi-am dat seama cât de mult suntem stapâniti de nestiinta, chiar si in privinta unor oameni care, intr-un fel ori altul, ne sunt apropiati. Relatiile mele prietenesti cu Mendy Lehrmann incepusera, dupa cum am mai aratat, inca din copilarie. Mi-am dat seama atunci ca acest om, care arata ca un negustoras linistit si socotit, nemarcat, in nici un fel, de incertitudini, era omul de incredere al unei disperate actiuni de ajutorare, de salvare. Si cum aparuse nevoia de un neevreu, adica de un crestin, dispus la colaborare si ascultare, cel solicitat eram eu. Imi dadusem seama cât de greu se putea gasi, mai ales in cercul foarte restrâns de români oraseni, un asemenea om. Marturisesc ca am fost surprins, oarecum chiar gâtuit de dezorientare in fata acestei sarcini, pe care am acceptat-o insa fara nici o opozitie.

Cei care prin Lehrmann au apelat la mine stiau ca problemele unei astfel de activitati imi erau straine. In acelasi timp mai stiau ca am cunostinte, relatii si prieteni dispusi, la nevoie, sa ma ajute.

Ne aflam in atelierul meu din vechea casa familiala, situata in centrul Clujului, in apropierea Teatrului National. Il simteam pe Lehrmann stapânit de o convingere sustinuta printr-o adânca forta launtrica. Am ramas intelesi ca ne vom cauta, când va fi nevoie, prin Ernest Hátszegi, colegul meu de redactie la “Tribuna Ardealului”.

Eram neinitiat in deprinderi conspirative, dar as fi vrut sa devin un colaborator util. Nu stiam daca firea mea era facuta pentru a ma ajuta sa-mi realizez eficient intentia. Pentru inceput l-am informat, nici nu se putea altfel, pe Emil Hatieganu, si, cu asentimentul lui, l-am pus in legatura pe Lehrmann cu Grigore Bot, seful colportajului in provincie al ziarului nostru care, mereu pe drumuri, avea sub control trecerile clandestine (de români) peste granita. Grigore Bot, cu oamenii sai experimentati, români din zonele de frontiera, l-a ajutat apoi pe Lehrmann – ori pe oamenii acestuia – sa-i treaca pe evreii refugiati, mai ales pe cei veniti din Polonia, peste granita.

Pentru inceput, Bot si colaboratorii sai au asigurat desfasurarea trecerilor in România. Apoi, in vara anului 1943, mai precis in luna iunie, aflându-ma in România am conturat si chiar realizat un cadru si un centru operational, cu functii multiple, intr-o alcatuire semilegala, deci stiuta si acceptata – ori poate doar tolerata – de autoritatile Statului Român. In acest fel actiunile s-au putut finaliza intr-o serie de realizari, importante prin efectele lor.

Ca sa fie mai bine inteleasa natura acestei concretizari eficiente, cu vadite rezultate pozitive in desfasurarea salvarii refugiatilor, in marea lor majoritate evrei, voi arata ceea ce s-a intâmplat. Mai intâi la Turda a fost gasita solutia pentru asigurarea calatoriilor refugiatilor la Bucuresti, fara riscuri deosebite, cu sprijinul cumnatului meu, lt. col. Victor Cupsa, comandantul Cercului de Recrutare si al unui alt ofiter, numele caruia nu-l mai stiu. La inceput, prin Foica, secretar al prefecturii, se procurau pentru refugiati ordine de incorporare la munca, in diverse unitati din jurul capitalei. Cu aceste documente, refugiatii, nevorbitori de româna, calatoreau cu trenul, insotiti de câte o persoana, din rândurile unor militari sau civili (de obicei neevrei), pâna la Bucuresti, unde erau preluati de o organizatie evreiasca. Pentru a facilita desfasurarea actiunii, la propunerea mea, Dr. Ernest Marton a intervenit pe linie sionista, ca la Turda sa fie instalat un activist al miscarii, cu sarcina de a facilita desfasurarea intregii actiuni.

La Bucuresti, Iuliu Maniu a luat act cu interes de relatarea mea, fara sa o comenteze. A realizat de indata situatia concreta, cerându-mi doua precizari. De când a inceput aceasta “migratiune”? Si cât ar mai putea sa dureze? Am inteles ca va da nu numai o mâna de ajutor, dar ca va si ocroti actiunea. Intr-adevar, Maniu mi-a vorbit atunci de “drumul drept pe care trebuie sa mergem ca sa nu devenim complicii celor ce distrug si aduc nenorocire”; iar a doua zi mi-a comunicat ca “dl. Ambasador Vasile Stoica va fi detasat de la Externe la Presedintia Consiliului de Ministri, de unde ne va ajuta la nevoie sa depasim dificultatile ce s-ar putea ivi in desfasurarea migratiunii evreilor . Dupa o convorbire cu Vasile Stoica, de care eram legat si prin alte colaborari inca din anul 1940, aveam sa inteleg ca, fara a fi subordonat vreunei ierarhii administrative, el va avea si menirea de a-l tine la curent pe viceprim-ministrul Mihai Antonescu si de a-l informa pe Iuliu Maniu. Incepând din iunie 1943 si pâna la sfârsitul lunii august 1944, mai toate fazele acestei actiuni de salvare se derulau cu stirea – si când era nevoie – cu sprijinul lui Vasile Stoica. Abia dupa ce aveam sa inteleg aceasta situatie – in care factori politici oficiali cautau sa se debaraseze de propria lor povara – ori vina? – am realizat ca prin aceste actiuni cvasiconspirative, de fapt nu se facea altceva decât sa se infrunte directia oficiala, nazista, a epocii.

La Turda, in iulie 1943, s-a constituit acel nucleu care s-a dovedit capabil sa actioneze impotriva fortelor sumbre din aparatul de veghe. Din acel nucleu, cu caracter clandestin, au facut parte lt. col. Victor Cupsa, medicul colonel Dr. Ghita Bran, col. Ion Taras, col. Mihai Gurgu (viceconsul la Cluj), secretarul prefecturii Foica, negustorul Bucur, plt. major Dragan si alti câtiva de numele carora nu-mi amintesc. Din partea evreilor localnici erau o seama de colaboratori, intre ei si Rabinul Adler, care, necunoscând situatia reala, avea convingerea ca ei reusisera sa câstige de partea lor, ca aliati ocazionali, o serie de ofiteri si agenti de politie, mai mult ori mai putin compatibili, nedându-si seama ca acestia gasisera calea constiintei, unicul drum onest in timpurile de atunci, acela anume de a nu fi in complicitate cu cei ce distrug si asasineaza, asumându-si astfel onorabila sarcina ca, in mijlocul cosmarului, sa fereasca niste oameni haituiti de cel mai cumplit chin, acela de a nu mai avea speranta.

Ma simt obligat sa arat ca ofiterii participanti la aceasta actiune mi-au cerut, dupa 23 august 1944, ca numele lor, pâna sunt in viata, sa nu fie pomenit in legatura cu cele intâmplate atunci, ei nevrând sa explice imprejurarile in care si-au incalcat juramântul, nici motivul pentru care au refuzat tiparul moral si politic dominant al epocii. Astazi nici unul din cei amintiti nu mai traieste, iar faptele lor nu necesita justificari, pentru ca tot adevarul se dovedeste a fi fost de partea constiintei lor, care a refuzat complicitatea cu lipsa de omenie.

Dar amintirile, chiar dintr-un trecut nu prea indepartat, pot fi expuse unor confuzii ori modurilor romantice de a le evoca. Ceea ce pot afirma, fara a gresi, este ca daruirea si convingerea, care au dat vietii noastre forma, le-am trait atunci fara precautii si cumpaniri. In toiul unor circumstante istorice concrete, aflati, in Transilvania de Nord, sub ocupatie ungara, in România sub control nazist, victoria democratiei era totusi simtita ca o necesitate istorica absoluta. Nu era vorba de teorii, ci de fapte care urmareau curmarea brutalitatilor naziste, ca si a atacurilor directe si nemiloase la care eram expusi românii, evreii si tiganii din Ardealul de Nord. In acea situatie de criza, românii de toate categoriile, de la tarani la intelectuali, erau gata sa participe la lupta impotriva oricarui opresor. Era un fel de a simti lumea, care s-a intensificat mereu, tot mai mult, in cursul anilor de agresiune antiromâneasca si antievreiasca, declansata de oficialitatea Regatului Ungar si de majoritatea opiniei publice din acea tara. Era o solidaritate spontana in fata unui dusman comun si a unei natiuni care prin politica ei de stat voia, cu orice pret, sa-si impuna si sa-si asigure dominatia.

Când se vorbeste, in general, despre tranzitarea si salvarea unor refugiati din Polonia si din alte parti aflate sub stapânire nazista in anii 1940-1944 – in si prin România – nu se face o distinctie, necesara si obligatorie: anume ca actiunea de salvare prin Transilvania de Nord (Ungaria) era parte integrata actiunilor din România, care a continuat dupa Diktat fara intrerupere pâna la 23 August 1944. Iar dupa 19 martie 1944, când in Ungaria s-a instalat armata lui Hitler, pe lânga refugiatii evrei din Polonia etc., evrei maghiari din Transilvania de Nord si chiar din centrul Ungariei au inceput sa se refugieze tot in România. Organizatoric – daca mi se ingaduie sa ma exprim astfel – intre cele doua actiuni exista un singur element comun: ambele au fost organizate de Miscarea Sionista ori de evrei, cu ajutorul unor neevrei (români) ca si de rabinatul evreilor neologi din Cluj. Cei care in primul caz au aparut vizibil in orizontul meu au fost Dr. Ernest Marton, Ernest Hátzegi, Moshe Carmilly-Weinberger, Mendy Lehrmann. Iar in al doilea caz erau aceiasi la care, din luna mai 1944, s-au mai adaugat Ariel Hirsch (Eldar), Carol si Emeric Moskovitz, David Finkelstein, Paul Abraham, Rabinul Adler din Turda, precum si A. L. Zissu si Martin Hirsch din Bucuresti. In afara ultimilor doi si a lui Dr. E. Marton, Lehrmann si Hátszegi nimeni altul dintre evrei nu stiu sa fi avut cunostinta sigura, nici despre modul de organizare al trecerilor peste granita, nici despre rolul meu. In schimb erau informati, in general despre contributia mea la actiunea care s-a desfasurat in lunile aprilie-august 1944 in zonele Feleac, Aiton, Somesul Rece, Sânnicoara, Turda. Pe lânga cei mentionati mai erau informati, in linii mari, despre modul de desfasurare a trecerilor peste frontiera, din Ungaria in România, urmatorii: Iuliu Maniu, Vasile Stoica, Eugen Filotti, Emil Hatieganu, Iuliu Hossu, canonicul N. Pura, Vasile Moldovan, Gh. V. Gurgiu, Florea Muresanu, Aurel Socol, Tudor Bugnariu, si din aprilie-mai 1944, oficialitati din Turda (prefectul, seful politiei, seful Sigurantei). Iar eu, la rândul meu, mai stiam, inca din anul 1941, ca Moshe Carmilly-Weinberger avea sub controlul sau o retea, cu ajutorul careia erau tranzitati prin România spre Palestina, refugiati veniti mai ales din Polonia. 7

Au trecut aproape sasezeci de ani de la acele evenimente. Când am incercat in cursul lor sa-mi socot reusitele si esecurile, am constatat ca ceea ce mi-a ramas intiparit in constiinta si memorie n-a fost un program ci o credinta, a carei indreptar era viata, viata vie, agitata, expusa la pericole, refractara la obsesiile si conventiile oficializate ale timpului. Confruntate, amintirile diversilor participanti nu totdeauna au pastrat aceeasi imagine a trecutului. Fiecare a pierdut si a pastrat câte ceva si... mult scrum.

Pe Carmilly nu l-am mai vazut in ultimii ani (1994-2003), timp in care nici nu ne-am scris. Se stie ca Institutul de Studii Iudaice, care ii poarta cu cinste numele la Universitatea din Cluj-Napoca, a luat fiinta din initiativa mea. Si totusi de mai multa vreme nici nu sunt invitat la simpozioanele sale anuale. Ceea ce ne-a adunat si sustinut pe vremuri era, cum spuneam, viata vie. Ceea ce l-a despartit pe Carmilly de mine (si in buna masura de trecutul sau) a fost, in schimb, un program viclean, construit metodic, menit sa-l domine – si sa-l limiteze – cu amenintarile presei maghiare din strainatate si România, sub pavaza pretinsei superioritati hungariste. Imi amintesc ce minunat om a fost, când era liber, Sef Rabinul Carmilly-Weinberger!

Asadar, ajutorul dat de români evreilor in vremea patimirilor ramâne un capitol inca nescris de istorie.

Dincolo de aceasta constatare, strategia hungarista cauta sa recurga la insinuari si inventii ca sa-si legitimeze macar scuzele când sustine ca antievreismul ungar era la fel cu cel practicat de români. In tentativele de a “apara natiunea”, se contesta ajutorul dat de români si de România miilor de evrei dupa intrarea lui Hitler si in anii celui de al doilea razboi mondial. Faptul pare cu atât mai ciudat cu cât nici un român si nici România n-au formulat vreo pretentie la recunostinta ori la mentionarea in cronica vremurilor a ceea ce s-a intâmplat. Dimpotriva, trecând zilele cumplite ale deportarilor, românii si-au neglijat, ori uitat, acele aspecte ale imaginii lor, care ar fi putut ilustra o realitate de omenie si de solidaritate, nelipsita de riscuri. Iar cei ce ne critica nu sunt in stare sa inteleaga lumea gândurilor noastre care ne-au calauzit, nici credintele care ne-au indemnat.

Vrând sa-si ia revansa, Budapesta a organizat o ofensiva internationala prin publicatiile evreiesti de limba maghiara de pretutindeni impotriva lui Moshe Carmilly-Weinberger, urmarind sa-l intimideze si sa-l reduca la tacere. Aceasta indusmanire cu realitatea a fost dezvaluita, cu garantia documentelor, intr-un studiu semnat de Dan Dungaciu. 8

Speculatiile celor ce refuza sa recunoasca contributia românilor – si chiar a evreilor români – la salvarea unor napastuiti si propun contestarea onestitatii persoanelor care au actionat, recurg la amenintari si insinuari pentru a infierbânta spiritele evreilor-unguri. Articolele sunt apoi preluate de publicatii difuzate in limba diasporei si a exilului. Traduse in limbi de larga circulatie, aceste productii se transforma intr-un argument ce atesta lipsa de scrupule a unei propagande nationale. Astfel s-a procedat si in cazul lui Moshe Carmilly-Weinberger. Asemenea experiente s-au adunat pentru pastrare sub tâmplele noastre incaruntite – spre neuitare. Vremurile noi sa fi nimicit oare credintele vechi si sperantele noastre, care ne-au infratit intr-o mare speranta?

Dupa instalarea politiei germane la Cluj, am mai ramas treizeci si trei de zile in Ungaria. M-am intors in tara la 1 mai 1944 cu documente legale. Consulatul Român din Cluj a considerat necesar sa anunte Ministerul Afacerilor Straine din Bucuresti despre reintoarcerea mea in România, in doua telegrame 9, trimise in aceeasi zi, formulate astfel: “Raoul Sorban va pleca cu certificat de repatriere la Sibiu” si “Serviciul de contraspionaj a facut o perchezitie la domiciliul lui Sorban. S-au ridicat scrisori si cartea: Hitler mi-a spus” (Nu se specifica daca cei care au facut perchezitia erau de la contraspionajul ungar ori român?)

Ceea ce m-a determinat sa revin in tara nu tinea de vreo conjunctura trecatoare, nici de schimbarea la fata a prietenilor de pâna ieri, ci de faptul ca la 29 aprilie, tânarul Vasile Moldovan, care la cererea mea a insotit peste granita doua doamne – Éva Semlyén si Estera Solomon – a revenit de la Turda cu stirea alarmanta ca ambele au fost arestate si se afla inchise la sediul legiunii de jandarmi, unde comandant era col. Craioveanu. Calauza care pusese la cale trecerea clandestina era un taran manasturean din Cluj, recrutat de Dr. Aurel Socol, intrucât filiera noastra obisnuita, aflata sub controlul iscusitului Grigore Bot, era angajata in “misiuni”, undeva in zona frontierei. Abia in zilele ce au urmat aparitiei decretului privind obligativitatea purtarii stelei galbene (Steaua lui David 10), asadar incepând din 5 aprilie, evreii si-au vazut restrânsa libertatea de miscare si au fost cuprinsi de neliniste. Vasile Moldovan imi mai aduse o stire ingrijoratoare: cca. 16 evrei, intre care, in afara de parintii si sora logodnicei mele se aflau Ernest Fischer cu sotia s.a. au ajuns in dificultate la Turda, fiind retinuti si in curs de a fi predati Tribunalului Militar de la Sibiu.

Inca de la aparitia decretului am incercat sa-mi conving prietenii evrei sa-si incerce salvarea trecând in România. Abia când si-au dat seama, spre sfârsitul lunii aprilie, de pericolul in care se aflau dupa o adevarata invazie de masuri antievreiesti, intre care: desfiintarea posturilor telefonice, scoaterea din functiile administrative, din baroul avocatilor si colegiul medicilor ( numerus nullus ), confiscarea autovehiculelor, exproprierea locuintelor, inventarierea bunurilor, depunerea obligatorie a bijuteriilor la banca, inchiderea pravaliilor (la 21 aprilie) s.a. Au mai venit stiri din Munkacevo (Ucraina Subcarpatica) despre ghetoizarea evreilor din oras, oameni in care s-a tras cu arme automate, multi fiind ucisi etc. Abia atunci si-au dat seama de ceea ce li se putea intâmpla. Si totusi, in pofida acestor intâmplari, evreii din Cluj, cca. 18.000, pareau anesteziati, neputând intelege ce se petrece si nevazând vreo solutie. Oamenii erau incremeniti intr-o ciudata stare letargica, supunându-se tuturor ordinelor date de autoritati. Traind in conventiile acelor vremuri si locuri, eu insumi nu vedeam decât o singura cale de salvare: refugiul in România. Dar cei aproximativ 180.000 de evrei din Transilvania de Nord (Ungaria) au asteptat cu supunere – si fara a incerca sa opuna vreo rezistenta – ordinele date de autoritatile maghiare, majoritatea lor amagindu-se cu iluzia ca ceea ce s-a petrecut in alte parti nu se va intâmpla in “nobila si cavalereasca Ungarie”!

Dr. Hugó Semlyén si Ernest Fischer s-au decis, dupa chinuitoare ezitari, sa se refugieze in România abia spre sfârsitul lunii aprilie. Logodnica mea, la rândul ei, fara aprobarea parintilor, nu vroia sa ia o decizie.

Evocând acele imprejurari Dr. Aurel Socol a scris urmatoarele: “Sfatuiam pe barbatii mai curajosi (evrei) sa treaca spre România prin padurea Gilaului (...) rezervând calauze pentru copii si femei neajutorate (...), când Raoul Sorban a intrat incet in biroul meu si mi-a spus: trebuie s-o salvam pe Éva. Éva Semlyén, azi dna Gabriel Pamfil. Era pe atunci logodnica lui Sorban. I-am raspuns ca in seara aceea va fi trecuta peste frontiera si i-am dat randevu in casa lui, la ora 8 seara. Acolo am mai gasit-o si pe Estera Solomon, sotia lui Teodoru si pe tânarul colaborator al Tribunei, Vasile Moldovan (ulterior director al Teatrului National). Le-am trimis pe amândoua la Crisan, insotite – sa se convinga ca au sosit cu bine – de Vasile Moldovan. Le-am atras atentia ca numai la Turda sa nu mearga, Turda si Clujul fiind capetele de pod unde colaborau Gestapoul din România cu cel din Ungaria si unde era atât de activ colonelul Craioveanu, om ticalos fara scrupule. Au fost trecute cu bine peste frontiera, dar acolo, gresind directia, au intrat in bratele jandarmilor lui Craioveanu si acesta le-a extradat politiei Kolozsvár” 11

In general, evreii nu se pricepeau sa scape printre “ochiurile navodului”. Un observator SS descria astfel reactia victimelor:

“Fara rezistenta si cu supunere, ei se indreptau spre gari, in ordine, cu sutele, in coloane lungi si se ingramadeau in trenuri. Foarte putini jandarmi controlau operatiunea; ar fi fost, totusi usor sa fuga. In Ucraina Subcarpatica, unde erau cele mai mari colonii evreiesti, muntii si padurile ofereau, prin dificultatea de acces, posibilitatea de a ramâne multa vreme ascuns”. 12

Iata si declaratia lui Ernest Fischer, data la Politia din Cluj, la 23 iulie 1945, in perioada arestarii mele, când invinuit, cu rea credinta, de medicul evreu Laci Glück, eram considerat vinovat de deportarea familiei Semlyén la Auschwitz:

“In luna aprilie 1944, am aflat ca evreii din Cluj urmeaza a fi deportati de catre autoritatile maghiare si germane. Dorind a ne pune la adapost, pe sotia mea Edith, pe verisoara mea Vera Simon si pe mine insumi m-am adresat prietenului meu Raoul Sorban, cerându-i sa ne inlesneasca trecerea in România, unde speram ca vom fi in siguranta, cel putin pentru moment.

La dorinta mea, Raoul Sorban se interesa de chestiune si in ziua de 28 aprilie 1944, imi aduse stirea ca in seara zilei de 29 aprilie vom putea fi trecuti in România de un taran manasturean, cu numele Crisan (...) in schimbul sumei de 700 pengo de persoana, suma care ramâne in depozit la d. Aurel Socol, urmând sa i se achite lui Crisan, atunci când el va aduce din partea mea un mesaj scris in limbaj conventional cum ca am sosit (...) La intrebarile mele, Raoul Sorban preciza ca este periculos sa ne prezentam autoritatilor, ci trebuie ca, la Turda, sa cautam contactul cu cercurile evreiesti, urmând ca acestea sa ne inlesneasca trecerea in interiorul tarii... Sorban a mai precizat ca nu este absolut convins ca vom reusi, insa pentru evreii de sub stapânirea maghiara existând un pericol al pierderii vietii, dupa parerea lui, trebuie, chiar cu riscuri, sa incercam sa ne salvam, caci si in caz de nereusita nu vom fi intr-o situatie mai proasta decât am fi stând nepasatori intr-un loc”. 13

In continuare Ernest Fischer mentioneaza componenta grupului si imprejurarile in care refugiatii au fost arestati si transportati de graniceri la Turda, de unde la interventia conducatorului nazist Kraus, autoritatile românesti au predat, prin col. Craioveanu, pe evrei ungurilor. 14

In cadrul anchetei din 1945, aflându-ma sub stare de arest, am dat o declaratie, din care Gh. I. Bodea a publicat urmatorul pasaj: “Pentru a scapa de consecintele ajutorului dat de mine evreilor – unii dintre acestia fiind prinsi – in ziua de 1 mai 1944 – am trecut in România. Cât de real era pericolul s-a vazut la câteva zile dupa plecarea mea, când tovarasul meu, Dr. Aurel Socol, a fost arestat de Gestapo si deportat. Autoritatile din Turda, din marturiile evreilor arestati au ajuns sa posede probe impotriva mea. Din aceasta cauza, am fost nevoit sa intru in ilegalitate. Totusi am continuat sa iau parte activa la salvarea altor evrei din Ungaria, lucrând aproape neintrerupt in vara anului 1944, impreuna cu Ari Hirsch, fratii Moskovitz si cu Finkelstein din Turda”. 15

Amintirile mele sumbre din vara anului 1944 nu s-au sters niciodata. Consecintele intâmplarilor au amarât – si chiar au otravit – pentru totdeauna vietile celor ce au avut vreo legatura cu acele evenimente tragice. Amaraciunea provocata de esecul grupului de evrei veniti din Ungaria era cu atât mai mare, cu cât “România lui Antonescu a oferi tranzit si posibilitati de transport, prin portul Constanta, pentru 30.000 de evrei”. 16

Sentimentul de culpa – de nepricepere ori stângacie? – in rezolvarea problemei grupului mentionat, ca si al responsabilitatii personale, a ramas activ pâna azi. In contextul unei analize obiective, lipsurile acelora ce incercau sa ajute grupul arestat la Turda, se pot evidentia in savârsirea unor erori. Astfel, desi grupului i s-a dat permisiunea sa doarma in locuinta particulara a unei familii evreiesti, nimeni nu a incercat sa paraseasca orasul. Iar atunci când am sosit eu la Turda, in dupa-amiaza zilei de 2 mai, colonelul Craioveanu a acceptat ca cele doua doamne, Éva Semlyén si Estera Solomon, sa paraseasca arestul de la jandarmerie si sa ma insoteasca, fara paza, la un restaurant si la o baie publica. N-ar fi fost un lucru dificil ca, atât grupul, cât si cele doua doamne sa se salveze, disparând din Turda! O asemenea eventualitate a si fost pusa in discutie. Dar in urma unei analize a situatiei – care a avut loc intre câtiva dintre evreii localnici (printre ei aflându-se si D. Finkelstein) pe de o parte, pe de alta prefectul, generalul Vâlcu, col. Stanculescu, seful garnizoanei, Bratoianu, seful politiei s.a. – s-a ajuns la concluzia ca refugiatii sa fie predati Tribunalului din Sibiu, care ii putea condamna pentru trecerea frauduloasa a frontierei. Iata ce a relatat Ernest Fischer in legatura cu aceasta: “...Bineinteles, cercurile evreiesti din Turda si-au pus in cumpana toate legaturile in interesul nostru, astfel ca ni s-au adresat doar acte de dare in judecata la Curtea Martiala din Sibiu pentru trecerea frauduloasa a frontierei, urmând a fi dusi, cu un autobuz, la Sibiu. In 2 mai am fost dusi la Vama Câmpia Turzii pentru a ni se face formele de vamuire a valorilor si efectelor aduse de pe teritoriul maghiar, ceea ce inca denota ca eram sortiti sa fim lasati in tara, caci, in caz de expulzare imediata nu este obiceiul si nici cazul de a se face vamuire. In dimineata zilei de 3 mai, insa, când trebuia sa plecam la Sibiu, sentinelele graniceresti care ne pazeau au fost schimbate cu jandarmi, iar mai târziu a venit colonelul Craioveanu, comandantul legiunii de jandarmi si chestorul Politiei Turda sa ne vada. La ora 14 iarasi a aparut un intreg aparat jandarmeresc. Ne-au perchezitionat, luându-ne toate valorile si la orele 15, cu un autobuz, ne-au dus la granita Feleac, unde ne-au predat Gestapoului din Cluj.”

Declaratia lui Fischer a fost comentata e Gh. I. Bodea astfel: “Aceasta schimbare brusca de la o zi la alta, se pare ca este legata de aparitia, tocmai in acea zi de 3 mai 1944 a dispozitiei nr. 205396/M.2, data de Antonescu, prin care se executau, prin impuscare, in termen de 24 de ore, evreii care au trecut in mod clandestin in România, precum si persoanele care ascund evrei ori stiu de ei si nu-i denunta autoritatilor (...) Se pare ca, puse in fata faptelor, autoritatile turdene au preferat sa predea grupul de evrei Gestapoului clujean”. 17

Acest comentariu a fost contrazis, indirect, de Moshe Carmilly, care a tinut sa faca precizarile ce urmeaza: “Ion Antonescu a publicat, la 3 mai 1944, un decret prin care evreii care treceau clandestin granita erau condamnati la moarte, ca si cei care le ofereau adapost. Frontierele României urmau sa fie pazite si de catre soldati germani. In acelasi timp, prin dispozitii confidentiale, (Antonescu) a anulat aplicarea acestui decret. Trebuie sa mentionez ca nu cunosc nici un caz de condamnare la moarte a vreunui evreu pentru trecerea frauduloasa a frontierei României in perioada mai-septembrie”. Totodata Moshe Carmilly face si observatia, care ar trebui sa fie luata in serios, anume ca “evenimentele acelor vremuri nu sunt cunoscute de catre istoricii din România, cum nu este cunoscuta nici amploarea actiunii (de salvare a evreilor n.n.), datorita careia s-au salvat de la deportare si moarte mii si mii de evrei...” 18

Ceea ce nu a fost luat insa in considerare, de cei care voiau sa-i ajute pe evreii refugiati si aflati in arest la Turda, este faptul ca autoritatea locala era alcatuita pe terenul unei intentii ferme si disciplinate pentru mentinerea si consolidarea unei anumite ordine. Or, tocmai impotriva acestei dominatii nu erau capabili sa actioneze cei ce voiau sa ajute. Prin urmare, o “conspiratie”, organizata disciplinat si constient de realitati, n-ar fi avut voie nici macar sa pertracteze, ci ar fi trebuit sa ignore conventiile autoritatii, ratiunea ei formala, fara sa incerce moduri legale – care nici nu existau! – de rezolvare a problemei. Dimpotriva. Ar fi trebuit sa se actioneze consecvent impotriva legilor si impotriva mânuitorilor acestor legi, fara a deveni niste solicitanti subordonati autoritatii. Dar noi, in sens concret, nu eram specialisti in munca conspirativa! Si totusi, chiar intr-o asemenea situatie, in acele saptamâni atât de tragice au fost salvati numerosi refugiati.

In ce fel s-a reflectat in structurile institutiilor de veghe episodul despre care am incercat sa vorbesc, ne este dezvaluit de doua Note informative , purtând semnatura aceluiasi agent, instruit in vederea ocrotirii “sigurantei statului”.

Iata cuprinsul primei Note informative, ce poarta data de 17 mai 1944:

“Un oarecare Raul Sorban a trecut saptamâna trecuta din Transilvania de Nord in România si cu aceasta ocaziune – prin cine, e o enigma – a ajutat trecerea clandestina a unei familii de evrei din Cluj, cari evrei sunt din familia logodnicei sale. Vezi doar, dl. Raul (cu nume aristocrat!) nu a gasit in intreaga Transilvanie de Nord o fata românca ca sa o angajeze ca logodnica si a trebuit sa-si angajeze de viitoare sotie o jidoavca. El si cu logodnica astazi se preumbla in lungul si latul de pamânt românesc, ciuntit si invadat si, ne inchipuim, o face pe martirul.

Rugam sa interveniti ca sa se caute acest domn Sorban Raul, sa i se puna mâna in ceafa si sa fie trimis, impreuna cu jidoavca lui acolo unde ii e locul.”

“1. Raul Sorban este fiul lui G. Sorban, decedat, fost avocat, compozitor si muzicant la Bistrita; 2. Acest tânar de 30-32 ani este unul dintre tinerii garde a lui Iuliu Maniu; 3. Inainte de robirea Transilvaniei de Nord a fost cronicarul ziarului Tribuna Ardealului din Cluj; 4. El si inca alti colegi ai lui au ramas sub ocupatia ungureasca si au continuat gazetaria sub noul regim la aceeasi gazeta; 5. Dupa instalarea regimului renegatului Sztojay a fost urmarit de Siguranta din Cluj, nu stiu din ce motive, si fiind informat la timp, cu un grup de evrei, intre care si o amanta evreica a lui, a carei nume imi scapa, a trecut granita; 6. In Turda a fost vazut cu aceasta evreica, dar acum se spune ca aceasta evreica a fost retrodusa peste granita in Transilvania de Nord, in grupul celor 15 evrei retrodusi si despre care am raportat in notele noastre anterioare. Nu stiu insa daca aceasta corespunde adevarului sau nu. Fapt este ca mai nou a fost vazut, Raul Sorban, in mai multe rânduri fara aceasta cucoana despre care gurile rele spuneau ca ii e logodnica; 7. Dupa sosire la câteva zile a plecat de la Turda la Sibiu, unde a stat luna iunie aproape complet, s-a intors abia de câteva zile la Turda unde, se spune, intentioneaza a se stabili; 8. Suntem informati, ca Raul Sorban, in timpul cât a stat la Sibiu, a avut intrevederi cu Iuliu Maniu.”

Caracterul indoielnic al acestor note – asupra carora mi-a atras atentia V. Lechintan de la Arhivele Statului din Cluj – este evident si nu necesita explicatii. Ele poarta semnele unor imprejurari si metode care au dat proportii artificiale, chiar false, componentelor sale. Ar trebui, totusi, sa ne intrebam: oare carei institutii erau adresate ele?

Prin codul lor de expresii, prin stil si vocabular, aceste note dau insa forma unor realitati traite – chiar daca nu au fost intelese –, dar si pierdute in intinderea orizontului. Au supravietuit niste fragmente de imagini ale unei lumi instrainate de ratiune, contestata de o alta dimensiune a ordinii sociale, cu o alta functiune, poate chiar opusa.

Dar amintirile pe care le trezesc si pe care le readuc in memorie n-ar trebui sa apartina vremurilor viitoare ce ar trebui sa vina, ci unei lumi unde spaima si frica nu vor mai fi readuse la viata. O lume inzestrata cu indrazneala de a rosti adevarul despre sine, fara alte explicatii.

Raportat la realitatile vietii de astazi evocarea trecutului poate sa insemne mai multe lucruri: refuz, protest, neputinta, resemnare... Lumea la care incerc sa ma intorc era patrunsa de suferinta, epuizare, disperare si... surprize. O asemenea surpriza cu totul neverosimila, a fost – si a ramas – un neasteptat si cu totul neobisnuit ajutor de care au beneficiat o seama de refugiati evrei. Este foarte greu de inteles ceea ce s-a intâmplat. Pentru mine, pentru orisicine! Era ceva ce s-a situat dincolo de logica timpului, dincolo de principiile dominante ale acestuia. Cei care si-au oferit sprijinul l-au facut cu pretul tradarii propriilor rosturi, ca si al nesocotirii disciplinei de care si-au legat viata prin juramânt.

S-a intâmplat anume ca o seama de gradati, imi amintesc de cinci (am retinut insa numele a trei dintre ei) din formatia militara SD, au incercat sa nu mai serveasca politica de exterminare a lui Hitler si ca atare, sa nu se supuna disciplinei de fier a Wermacht-ului. Optiunea lor pentru credinta ori speranta in valorile lumii libere – au platit-o insa cu viata!

Nu e pentru prima oara când ma refer la aceasta intâmplare tragica. Am facut unele aluzii timide la aceasta neobisnuita “colaborare” in cadrul unor convorbiri cu Adrian Riza, Mihai Pelin, Constantin Mustata, Dan Dungaciu si Gheorghe I. Bodea. 19 Ceea ce m-a determinat sa ma refer la aceasta istorie s-a datorat faptului ca, in mod cu totul inoportun ea a fost divulgata de Tudor Bugnariu, mai intâi in 1944, apoi in cuprinsul referintelor pe care le daduse la cerere in 1955, din care citez: “... faptul ca Raoul Sorban a reusit sa se foloseasca de ajutorul unui gradat german in transportarea peste granita a obiectelor apartinând evreilor trecuti in România, n-are nici o semnificatie politica; este stiut ca membrii armatei germane se ocupau, când aveau posibilitatea, si cu contrabanda si cu trecerea clandestina de persoane”. 20

Raspândirea acestei informatii mi-a pricinuit destule neplaceri. Se stie doar ce proportii, artificial amplificate, a dat Securitatea si PCR unor legaturi, de orice fel, cu membrii Armatei Germane, vazute si apreciate, cu o exagerare fireasca, in dimensiuni patologice.

Voi incerca sa schitez elementele acestui episod, in care dubiul si o adânca neliniste, ca traire personala, si-au exercitat prezenta.

In primele zile ale lunii aprilie 1944, Aurel Socol s-a intâlnit, pe strazile Clujului, cu un fost coleg de facultate. Il chema Reiner si era fiul unui negustor sas din Brasov. Plecat in Germania a fost incorporat la SD. Cei doi s-au intâlnit apoi de mai multe ori. De obicei Reiner era insotit de un alt gradat, cunoscator si el al limbii române, un neamt berlinez pe nume, – probabil conspirativ, – Petri. O singura data ne-am intâlnit toti patru intr-un restaurant (“Darvas”) de pe malul Somesului. Am aflat cu acel prilej de la Petri ca evreii nu vor fi concentrati in ghetouri, ci exterminati. (Stirea am transmis-o imediat rabinului Carmilly-Weinberger.)

Nu pot sa-mi amintesc data exacta a acestei intâlniri, unica, de altfel, dar stiu, in mod sigur, ca a avut loc la mijlocul lunii aprilie, când Éva si Judith Semlyén erau adapostite in atelierul meu, dupa ce familia lor a fost evacuata de germani din locuinta confiscata, cu tot dichisul, de SD (vila Petru si Pavel). Petri insa avea sa ma viziteze de câteva ori in atelier, insotit uneori de doi camarazi ai sai, tustrei in haine civile. Marturisesc ca mi-a fost frica de aceasta legatura. Era in zilele când Grigore Bot incepuse deja, ajutat de preotii si taranii români din Apahida, sa dirijeze peste granita si grupuri de evrei din Ungaria. Nimeni nu mai ignora primejdia. De altfel, lumea incepuse sa ia in serios programul lui Hitler. Mai toata lumea ii si citise cartea. Si totusi numai atunci când pe strazile orasului au fost vazuti evrei cu steaua galbena cusuta pe piept, deasupra inimii, izgoniti din casele lor, abia atunci lumea si-a dat seama ca fetele lor ravasite vesteau si propria noastra soarta, ca victime ale prigoanei unui aparat de stat trufas, practicant al politicii naziste, care a transformat puterea in neomenie. Si când nici o luare de pozitie n-a fost nici macar schitata in legatura cu soarta unor oameni, mai pâna ieri apropiati, nici o vorba buna, nici un gând consolator nu a fost rostit in public ori gândit in taina in Clujul redevenit o fortareata a maghiarismului trufas.

La a doua – ori a treia – intâlnire, fara ocolisuri, fara ezitari ori tatonari prealabile, Petri, spunându-mi ca stie tot ce fac – si vreau sa fac – pentru evrei, s-a oferit sa ma ajute! Din câteva aluzii am inteles ca, intr-adevar, cunoaste destule lucruri, care ne incriminau, pe Aurel Socol si pe mine. Evident, in primul moment mi s-a parut ca sunt confruntat cu o provocare. Nu puteam sa-mi imaginez ca un agent SD s-ar putea transforma intr-un tradator al propriei misiuni si convingeri. Din cele ce-mi spunea Petri despre implicarea mea si a lui Socol, lucruri reale, era evident, pe de alta parte, ca SD-ul avea suficiente argumente pentru a proceda la arestarea – si chiar inlaturarea – noastra.

Filmul acestei neobisnuite, stranii si suspecte intâmplari a continuat sa deruleze in ritm rapid.

Fara precautii l-am intrebat pe Petri ce vrea? Bani? Bijuterii? Ce altceva?

Petri avea intr-adevar o dorinta. Momentul care a urmat a avut – dupa cum am simtit atunci – un caracter dramatic, ce parea rezultatul unei aglomerari, a unei concentrari, manifestata spontan si concluziv.

- Vreau altceva – mi-a raspuns. Vreau ca dupa sfârsitul razboiului, daca te voi chema la un tribunal in Germania, sa vii si sa depui marturie pentru mine, pentru noi. Sa spui ca te-am ajutat sa salvezi evrei!

I-am promis fara sa fiu convins ca nu voi deveni victima unei uneltiri. Abia mult mai târziu aveam sa inteleg gestul personal al lui Petri: era punctul culminant, in sens moral, al vietii lui. Tot restul aproape ca devenise fara importanta.

Datorita ajutorului dat de Petri si de prietenii sai, precum si al unui alt camarad al sau, bistriteanul Wilhelm Müller, stabilit in Austria, pe care il stiam de mai multa vreme, au fost salvati, pâna in luna iunie 1944, nu putini oameni si s-au pus la cale alte actiuni.

In luna mai 2001, m-a vizitat istoricul Vasile T. Ciubancan, un neistovit cercetator al evenimentelor din anii Diktatului de la Viena, caruia ii vorbisem de ajutorul primit din partea unor gradati germani, despre care circulau vagi si necontrolabile stiri ca ar fi fost descoperiti si condamnati la moarte. De-a lungul unor ani ii spusesem lui V.T. Ciubancan ca in lipsa unor dovezi nu voi putea consemna istoria acestei stranii “colaborari”. Nimeni nu m-ar crede. Statornic si incapatânat explorator de arhive, V.T. Ciubancan imi puse in fata un document, gasit de el in Arhivele Ministerului de Externe, o nota informativa a Consulatului român din Cluj cu urmatorul cuprins:

“Pentru dl vice-presedinte al Consiliului.

Referitor la telegrama dvs. cred ca nu este cazul de a aplica masuri de retorsiune pentru internarea avocatului Socol, care a marturisit vina sa. Cazul lui este foarte rau vazut de autoritatea germana. Soldatii germani care l-au ajutat au fost executati. (subl. ns.)

Voi da amanunte, verbal, la Bucuresti”.

Semnat: Filotti / Bilciurescu.

Voi mai cita din cartea Drumul Holocaustului , 21 a lui V.T. Ciubancan urmatoarele marturii ale lui Iosif Balas ca si comentariile autorului: “... in actiunea de salvare a evreilor din Cluj s-a inregistrat un caz aproape unic in felul sau. Ne referim la un militar german, subofiter la Comandamentul Gestapoului din Cluj in martie 1944, unde era sofer pe un camion militar. A fost atras in actiune de prof. Raoul Sorban (...) Subofiterul facea cu camionul treceri peste frontiera româno-ungara pe soseaua nationala Cluj-Turda, fiind trimis in misiune. A folosit ocazia si a transportat mai multe grupuri de evrei (dintre cei concentrati in detasamente de munca fortata n.n.) trecându-i peste frontiera in România. Pâna la urma a fost totusi descoperit in timpul unei actiuni de trecere; a fost arestat, adus la Cluj si detinut intr-o inchisoare militara maghiara pâna la judecata. In inchisoarea respectiva se aflau mai multi oameni politici (români n.n.), condamnati de un tribunal militar ungar. In perioada cât a fost tinut la inchisoarea respectiva si pâna la executarea lui, acest militar german a fost cunoscut intre altii si de Iosif Balas din Cluj, care se afla acolo ca detinut politic, fiind condamnat la 10 ani inchisoare. El arata cum in una din zile s-a intâlnit la spalatorul comun cu militarul german respectiv, singurul caz de acest fel intre detinutii intr-o inchisoare maghiara si sub paza militara maghiara. Dupa câteva intâlniri au intrat in discutii cu el..., discutii despre care Iosif Balas relateaza: «Asa am aflat din spusele lui ca era de origine austriac, ca era sofer pe un camion militar german si ca in câteva rânduri a dus cu camionul familii de evrei din Ungaria, peste Feleac, in România, ca sa scape de deportare. Dar cu câteva zile mai inainte a fost prins si adus aici, pâna la judecata».”

“Intrebat daca stie ce il asteapta, a raspuns foarte senin: - moartea! Unul dintre noi l-a intrebat daca «iti dai seama ce faci si ce risti?» Raspunsul a fost de asemenea clar: «Da!» La intrebarea daca s-a meritat sa riste, el a raspuns ca n-a facut-o din interes, nu a cerut nimic si nici nu ar fi primit. Atunci de ce ai riscat? Raspunsul a fost uluitor: «Azi vina lor este ca sunt evrei, mâine poate fi vinovat si omul austriac».

De fapt a fost judecat si condamnat la moarte si impuscat in curtea inchisorii, de o echipa militara germana, in fata noastra, care am fost obligati sa asistam la executie.” 22

Acesta a fost pretul pe care un om cu sentimente umanitare, dintre cei multi, l-a platit cu viata, iar faptele lui au ramas necunoscute.

Acest om s-a numit Wilhelm Müller, subofiter cu grad de plutonier in unitatile Wermachtului. Era din orasul Zwentendorf, din Austria – dintr-o familie originara din Transilvania, de la Bistrita.