“De ce s-a scris si se vorbeste atât de putin despre actiunea româneasca de intrajutorare a evreilor? De ce istoria n-a fost scrisa inca asa cum arata ea?” – intreaba de câteva decenii Moshe Carmilly, fost Sef Rabin la Cluj.

Câte afirmatii si pretexte nu s-au nascocit pentru amortizarea ori contestarea oricarui ajutor din partea românilor si a României, dat evreilor in vremuri grele! Nu e vorba doar de un fenomen, ci chiar de un proces, adeseori precipitat, autoritar si agresiv.

Disputa, care se poarta mai ales dincolo de hotarele tarii, se imprastie pe pagini de publicatii si carti, ca si pe ecranele televizoarelor, cautând sa patrunda, cu sensurile ei ascunse, si in constiinta, judecata si simtirea opiniei publice de pretutindeni.

Negând ori contestând cu perseverenta o realitate, sub influenta unor valuri de sovinism, o asemenea insinuare ajunge la impas indata ce este confruntata cu marturiile unor documente, ale caror mesaje o fac lipsita de sens.

Mai intâi voi transcrie câteva pasaje dintr-un apel lansat de Uniunea Comunitatilor Evreiesti din vechiul Regat , la 31 martie 1940:

“Comitetul Central pentru Ajutorarea Refugiatilor Evrei din România si-a dat silinta pentru imbunatatirea situatiei refugiatilor evrei carora li s-a dat ospitalitate in România, ca si miilor de emigranti din intreaga Europa Centrala, care trec prin porturile noastre, spre a se stabili in alte tari...”

“... Imbarcarea refugiatilor poloni, plecati de acasa in graba, fara a fi avut timpul necesar sa-si ia macar lucrurile de prima necesitate, de asemenea, intretinerea si ajutoarele medicale date lor, ca si refugiatilor din celelalte tari ale Europei Centrale au facut sa se cheltuiasca sume considerabil... Apoi “tragedia celor aproape 2500 de emigranti, care au stat aproape doua luni in portul Sulina (pentru ca nici o alta tara nu era dispusa sa-i primeasca n.n.), a preocupat indeaproape Comitetul nostru”... “Situatia refugiatilor din Polonia si din celelalte tari ramâne critica, iar nevoile lor cresc mereu. De alta parte noi transporturi se anunta...” Etc.

Apelul se incheie cu un indemn impresionant: “Gânditi-va ca aveti o tara, un camin, o avere, ca va puteti agonisi existenta. Masurati toata tragedia acelora care si-au pierdut tara, caminul, averea, care nu pot munci, care n-au ce imbraca, n-au ce mânca, desi cei mai multi dintre ei au fost oameni tot asa de avuti ca si noi.” 1

In Arhiva Institutului Strochlitz pentru studierea Holocaustului , din cadrul Universitatii din Haifa, se mai pastreaza un document important despre Raporturile intre Românii si Evreii din Ardealul de Nord , 2 in care se arata ca “Populatia româneasca din Ardealul de Nord, devenita minoritate, a manifestat chiar din momentul cedarii teritoriului Ardealului de Nord o simpatie vie fata de suferintele populatiei evreiesti, simpatie izvorâta in mare parte si din imprejurarea ca in momentul tragic al sfâsierii Ardealului, evreimea a fost singura grupare etnica in Ardealul de Nord, care s-a straduit sa-i aline suferintele in masura posibilitatilor, printr-o neschimbata loialitate si simpatie. Reprezentantii evreilor au mentinut in tot timpul un contact strâns si amical cu conducatorii români, contact care de multe ori a dat roade bune populatiilor respective. Reprezentantii evreilor au stat la dispozitia românilor in mod efectiv prin legaturile lor politice si economice, lucru care se poate afirma in mod reciproc si despre conducatorii românilor.

Aceasta simpatie s-a manifestat mai ales cu prilejul evenimentelor tragice din ultimele saptamâni. 3 Simpatia aceasta nu s-a manifestat numai printr-o atitudine de compatimire pasiva, ci printr-un ajutor efectiv si activ. Acei evrei ardeleni care au trecut granita (din Ungaria in România n.n.) spre a-si salva viata, au scapat de tabere de concentrare numai datorita sprijinului si spiritului de abnegatie al românilor ardeleni si, in special al taranilor români din Ardealul de Nord, care au dat ajutorul lor in mod spontan, adapostind pe evreii fugari din tabere (adica din gheto-uri si companii de munca fortata n.n.) si inlesnindu-le sa treaca granita, cu toate ca prin aceasta isi asumau riscuri si pericole mari. Autoritatile unguresti vegheau atent ca nu cumva cineva sa le vina in ajutor evreilor, despuiati de drepturi si de bunurile lor, pedepsind cu severitate pe cei care comiteau aceasta «crima» grava. Intre victimele severitatilor maghiare se afla Dr. Aurel Socol (...) condamnat de Judecatoria politieneasca din Cluj (...) la internare in lagar pentru ajutorul activ acordat evreilor (...)

Din faptele expuse mai sus se constata incontestabil ca atitudinea guvernului maghiar fata de evreii din Ardealul de Nord a fost dictata, inafara de considerente antisemite si din motive politice bine cunoscute, in strânsa legatura cu destinul viitor al Ardealului si al românilor din Ardeal”. 4

Lumea careia ii erau adresate aceste mesaje este aproape de sfârsit. Ea preda insa stirile unui nou judecator care, la rândul lui, va rosti, fara indoiala, verdictul adevarului, fara a tine seama de interesele unor masluitori.

Ar fi o eroare sa credem ca vigilenta nazista nu a receptat starea de spirit – si actiunile – românilor, adica a populatiei, si ca n-ar fi aflat despre actiunile de salvare a evreilor.

Tinând seama de rigorile unei conspiratii, actiunile, in mod necesar, erau legate de fapte anterioare, ca si de cele simultane ori continue, si indeosebi de atitudinea colectiva a românilor fata de problema salvarii evreilor, prin urmare de o actiune care ii obliga pe participanti sa se concentreze si sa-si asume riscuri pentru ceea ce faceau in acele imprejurari si vremuri de criza.

Documentul pe care il reproducem mai jos (pastrat in arhiva Politiei Israelului) ne ofera imaginea a doua moduri de a privi si aprecia problemele vietii, intr-o foarte evidenta neconcordanta: unii care ii ajuta pe evrei, altii dimpotriva, care se straduiesc sa aplice principiile curentului pe care il reprezinta.

In iunie 1944, germanii erau in pragul unui razboi pierdut, cu multiple consecinte intre care si aceea ca se va ispravi cu nazismul intr-o prabusire politica si morala, economica dar si spirituala. Un faliment total, fara seaman.

Si totusi, nici chiar in acel prag, in betia care a ametit ani in sir complicitatea nazista nu s-a simtit gustul scârbei fata de propriile teze de ura si crima.

Ambasadorul Germaniei naziste in Ungaria, Veesenmayer, intr-un raport telegrafic expediat la Berlin in ziua de 17 iunie 1944, cu fidelitate si disciplina fata de cauza pe care o servea, raporteaza constiincios urmatoarele:

“...am aflat de la Cluj ca evreii-unguri, care au fugit in România, au fost considerati refugiati politici si ca li se va facilita emigrarea in Palestina de catre guvernul român”

Iata o sesizare care, la timpul sau, era menita sa exercite o influenta negativa asupra celor petrecute la granita ungaro-româna. Inca o stire care configureaza epoca si catastrofa, atestând, in acelasi timp, intentia care exista in rândurile românilor de a inrâuri in bine mersul lucrurilor.

Numai martorii acelor timpuri stiu ce a insemnat atunci faptul ca a existat o sansa – ori poate doar o speranta – de salvare dintr-o lume cuprinsa de turbare.

Pentru a face mai bine inteleasa necesitatea acestei relatari, cât si a marturiilor care i-au premers, expuse in graba, trebuie sa ma refer la o manevra de amploare internationala, organizata cu energie si complicitati de un profesor american, de origine evreu-ungur, talmacite in toate limbile, cu sârg si galagie, de numerosi publicisti, aflati in solda ungureasca, cu totii infierbântati de lozincile militante ale antiromânismului si fara a tine seama de adevaratele probleme cu care erau confruntati atât victimele – evreii urgisiti de nazistii unguri – cât si cei ce incercau sa le vina in ajutor.

Faptul ca eu insumi nu eram patruns de antievreism, nu se datora nicidecum unei luciditati deosebite, ci felului in care in mediul familial era privita viata evreimii, la fel de pasnica si obisnuita ca si viata conationalilor nostri. In afara de aceasta, traind din copilarie la Dej alaturi si printre evrei nu puteam deveni dusmanul lor. De altfel, inca din tinerete am dat politicii votul meu de neincredere, ca si nationalismului agresiv, fudul si infumurat. Astfel eram imunizat impotriva imbolnavirilor extremiste, politice, nationale, rasiste, sociale. Niciodata nu m-au sedus corurile turbate de tipete, entuziasmele vanitatilor rasiale ori litaniile ingâmfarii care ridicau dispretul la inaltimea unui legamânt solemn de ura care nu face casa buna cu ratiunea si cu simtul dreptatii. Iar fidelitatea fata de cauza proprie nu pretinde dispret si infierbântare impotriva celor de alta nationalitate ori credinta.

Fata de evrei nu au lipsit manifestarile de omenie; nu erau putini cei care au refuzat complicitatea cu cei ce asasinau si distrugeau. Dimpotriva. Uneori acestia se infruntau chiar si cu critica fortelor antievreiesti si actionau in directie umanitara, stapâniti fiind de duhul dreptatii, chiar daca atitudinea lor nu lua proportia unui eveniment. Se actiona intr-o atmosfera iritata.

Despre asemenea lucruri vorbeste Moshe Carmilly, fost Rabin Sef neolog la Cluj, când se confeseaza peste multi ani astfel: “Azi dispun de o perspectiva care imi permite sa apreciez semnificatia salvarii vietii refugiatilor evrei – si neevrei – intr-o lume insângerata si inumana. Fie-mi ingaduit sa afirm ca nu am fi fost capabili sa realizam aceasta operatie (de salvare a evreilor prin trecerea clandestina a granitei ungaro-române n.n.) daca nu am fi primit ajutor din partea unor români cu gândire umanista. Imi revin in minte cele scrise in Talmud: «Cine salveaza un om salveaza o lume intreaga». Este gândul de suflet pe care il indrept din toata inima spre poporul român, când doresc sa-i multumesc pentru ajutorul dat evreilor din Transilvania de Nord (Ungaria)”. 5

Gheorghe Bodea ne atrage atentia ca pe masura trecerii timpului, noi documente, marturii si argumente, incep sa apara in circuitul cercetarii stiintifice, in legatura cu actiunile de salvare a evreilor pe teritoriul României si al Transilvaniei de Nord (Ungaria). Astfel, in vara anului 1985, când un grup de evrei americani, originari din Maramures, au venit in pelerinaj la mormintele inaintasilor in cimitirul din Sighet, renumitul Rabin Zwi Kestenbaum a declarat ziaristilor: “România a fost singura tara din Europa care n-a deportat evreii la Auschwitz.” 6

“Intr-adevar – il citam din nou pe Moshe Carmilly – in acele vremuri existau in Europa numai doua zone geografice prin care se deschidea speranta salvarii: in Muntii Pirinei, pe drumeaguri ce duceau din Franta in Spania, celalalt de-a lungul frontierei dintre România si Ungaria, o frontiera creata in urma Diktatului de la Viena. In aceasta noua situatie creata de Diktatul din 1940, autoritatile locale ale Regatului Ungar n-au aratat nici un interes fata de salvarea evreilor”.

Premiza, adica conditia insasi a reusitei actiunilor de salvare, s-a datorat faptului ca România, desi aflata sub ocupatie germana, s-a dovedit a fi fost mai putin intimidata de riturile agresivitatii hitleriste, ca si imprejurarii ca marea majoritate a poporului român nu era ostila evreilor, iar in Transilvania de Nord, românii – aflati sub stapânirea Regatului Ungar si prigoniti atât de catre organele de stat, cât si de o mare parte a populatiei civile ungare – au facut front comun cu evreii.

Datorita acestor imprejurari, de-a lungul granitei din zona Bihorului, a Clujului si pâna spre Brasov, cu sprijinul activ al populatiei românesti, in perioada martie-august 1944, mii de evrei au putut trece din Ungaria in România. De altfel, este un lucru binecunoscut ca România a fost singura tara care, in anii razboiului, a oferit, tot mai ferm, siguranta, documente de identitate si posibilitatea de a tranzita spre Turcia si Palestina, atât evreilor refugiati din Polonia, Iugoslavia, Slovacia si Germania cât si unor francezi evadati din lagare germane.

Dupa aprecierea unui cercetator american “România se afla inca de partea germanilor, totusi in timpul deportarii in masa a evreilor maghiari se contura deja ideea iesirii din Axa. In ianuarie 1941, Garda de fier româna a savârsit un sir intreg de crime, cu toate acestea regimul lui Ion Antonescu s-a opus programului «solutiei finale» (Endlösung), pe care germanii incercau sa-l impuna impotriva evreilor români. Evreimea din România, intelegând si pe cei care au supravietuit in Transnistria si s-au intors acasa, si pe cei din sudul Transilvaniei, a trecut relativ bine peste anul 1944...”

“România a acordat posibilitati de repatriere mai multor grupuri de evrei, cu toate ca, de forma, a sustinut tot timpul masuri antievreiesti...”

“Guvernul român nu a fost niciodata impotriva emigrarilor evreilor, ci din contra, le-a inlesnit”. 7

Acelasi autor mai mentioneaza ca “in 1944, când anumiti factori români au inceput sa caute activ modul eficace si necesarmente urgent de a iesi din Axa, România a asigurat camin refugiatilor evrei din tarile invecinate, printre care si mai multor mii de evrei refugiati din Ungaria”. 8

Statutul si dispozitiile antievreiesti din România, resimtite atât de dureros si de dramatic, acceptau, totusi, exceptii si usurari negociabile, iar aplicarea lor in ansamblu s-a facut, inafara partilor de Est ale tarii, fara o rigoare excesiva. Evreii din Bucuresti de ex. au fost obligati sa curete zapada de pe strazile capitalei. In acelasi timp insa s-a practicat si jefuirea bunurilor evreiesti, iar deportarile puteau deveni o realitate, ca in tarile invecinate. Dar România, pâna la urma, nu a aplicat fata de evrei aceasta masura.

Se pare ca guvernantii au inteles – ori au intuit – cine va pierde razboiul, drept urmare au cautat sa-si exercite autoritatea in consecinta.

Este interesant de urmarit atitudinea guvernantilor din România fata de problema evreiasca – in plin razboi. Sa fi invins oare simtul dreptatii si al omeniei, care refuza starea de invrajbire dintre evrei si neevrei?

Iata un fragment din scrisoarea lui A.L. Zissu (datata 26 iunie 1944) catre Mihai Antonescu, pe care il considera a fi “seful unui guvern obligat sa asculte de poruncile neinduratoare ale unui tragic razboi, hartuit de greutati inextricabile, pus mereu in situatii penibile si aproape insurmontabile”.

A.L. Zissu a tinut sa precizeze calitatea sa de “indrumator spiritual si politic al fractiunii din România a neamului (sau), al carui destin national escaladeaza, in momentul de fata, tancurile unei gheene ale caror cazane fierb aiurea, decât pe meleagurile românesti.”

In aceasta calitate a sa, ca unul din “indrumatorii” populatiei evreiesti din România, A.L. Zissu vorbeste despre “Larga toleranta a guvernului dumneavoastra fata de exodul evreilor unguri, polonezi etc., care au gasit si continua sa gaseasca aici un refugiu sigur si putinta unei definitive salvari prin emigratie” (...)

“Si daca astazi, când evreimea din Ungaria urca insângeratul calvar pe care a patimit si pierit iudaismul polonez, iar cel bulgar urca acelasi rug, noi, evreii români, suntem mereu obladuiti de guvernul dumneavoastra, care se straduie sa indulceasca restrictiile si sa inlature masurile impuse de imprejurarile haine.”

Cu câteva zile inainte de redactarea acestei scrisori, vicepresedintele Consiliului de Ministri, Mihai Antonescu, spunea, in legatura cu valurile de refugiati evrei: “Eu v-am cerut ca in orice caz sa intre din Ungaria si Transilvania de Nord. Stiti bine ce greutati au fost si cum a trebuit sa intervin ca sa opresc anumite transportari (...) pentru ca sa destinez emigratiei pe cei care au fost opriti, in loc sa fie intorsi in Ungaria.

Cu aceasta afirmatie a fost intarita o precizare anterioara, facuta de Mihai Antonescu la o consfatuire de la Presedintia Consiliului de Ministri – din 17 iunie 1944 – astfel formulata: “Am lasat sa intre in tara evreii refugiati din alta parti si mai ales cei veniti recent din Ungaria, adica unii din Transilvania de Nord, pe care nu-i consider unguri, ci români...” 9

Cine citeste astazi pasajele reproduse mai sus, cu greu poate intelege marea lor importanta. Aceste cuvinte au fost formulate in vremea unei nebunii in masa, când mânuitorii aparatului nazist de propaganda si distrugere instigau intreaga societate la extirparea evreilor, intr-o atmosfera supraincalzita prin toate metodele de atâtare.

De altfel, guvernantii României, deja de la inceputul anului 1942 au inceput sa-si piarda entuziasmul cu care aderasera la actiunile antievreiesti, cerute imperios de germani, inca dinainte de declansarea razboiului antisovietic. Astfel se explica incercarea sefului statului Român, Ion Antonescu de a gasi o solutie “prin care sa se poata repatria detinutii evrei din Vechiul Regat” , temându-se “ca nu cumva acestia sa fie masacrati de nemti...” 10

Intrebarile pe care Ion Antonescu si le punea in legatura cu situatia evreilor din tara, fara a intelege ca unul din vinovati ar putea fi chiar si el, s-au concretizat la o conferinta ministeriala consacrata problemelor din Transnistria, la care au participat generalul Vasiliu, subsecretar de stat la Siguranta, generalul Dragalina, guvernatorul Bucovinei. Conferinta a avut loc in noiembrie 1943, când situatia evreilor se imbunatatise oarecum, dupa ce “maresalul Antonescu a acceptat propunerea evreiasca de a trimite victimelor imbracaminte, medicamente si bani”, 11 si dupa ce se hotarâse sa autorizeze emigrarea in Palestina a 80.000 de evrei. 12

Dupa parerea sefului misiunii germane in România, von Killinger, prin aprobarea emigrarii evreilor din – si prin – România “Antonescu voia (...) sa se debaraseze de un numar mare de evrei” . 13

La acea conferinta, Ion Antonescu a formulat, cu indoiala unei dezorientari, o fraza care trebuie considerata, prin cuprinsul ei, un document al neputintei, intr-o vreme când, pentru a intelege corect ceva, trebuia sa faci un tur de forta – si ca sa ramâi fidel propriilor convingeri era nevoie de un curaj iesit din comun. Ori poate, el avansa ideea de a apela la intelegerea acelora a caror constiinta si judecata nu erau alterate de raspândirea urii? – intr-o vreme in care “evreii trebuiau sa dispara!” (Juden müssen verschwinden!) 14

Transcriem:

Ion Antonescu: “...Pentru evreii care risca sa fie asasinati de germani, veti lua masurile necesare si ii veti avertiza pe germani ca noi nu vom tolera nici o poveste de felul asta; nu vreau sa-mi murdaresc reputatia din cauza acestor asasinate cumplite. N-o sa permitem sa se produca asa ceva, ii vom scoate de acolo si ii vom aduce in aceasta regiune (era vorba de Vinita n.n.) Vor fi regrupati in siguranta intr-un lagar, putând repopula astfel Bucovina. Vor trebui organizati pentru munca. Ii vom plati. Pâna atunci vor fi luati in grija de Comunitatea Evreiasca. Am vorbit adineauri cu dl Lecca si l-am prevenit ca trebuie sa apeleze la Comunitatea Evreiasca. El spune ca a strâns deja (...) milioane de lei pentru a procura imbracaminte si alimente (...).

Ion Antonescu: “Mi s-a spus ca cei de la Golia au fost asasinati. Orice ar fi, germanii trebuie avertizati ca nu voi tolera aceste asasinate”. 15

In nici un caz nu mi-am propus sa supraestimez aceste declaratii. Nu cred ca ele ar fi exercitat vreo influenta deosebita asupra desfasurarii evenimentelor in privinta evreilor. Dar ele ne ajuta sa intelegem framântarea sufleteasca in care se gasea un ostas obligat de istorie sa colaboreze cu armata Reich-ului si cu politicienii taberei naziste.

Documentul din care am citat ramâne o dovada graitoare despre sentimentele lui Ion Antonescu fata de unele fapte petrecute sub guvernarea sa – fara asentimentul sau? Transcrierea spre neuitare a acestui document se vrea a fi un gest de respect fata de istorie.