Intoarcerea
Din volumul "Intoarcerea", EdituraRamuri, 2003
Acum trei ani, pe la sfarsitul lui aprilie, mi-am luat prima mea masina in Canada. Pamfil mi-a facut cadou lopata lui de dezapezit, unealta obligatorie in trusa unui automobilist, pe-aceste meleaguri. El unul nu mai are nevoie de ea, mi-a spus, pentru ca nu-l mai prinde iarna pe-aici. Si-gur! Eram la curent cu planul lui de a se intoarce in Romania. I-l aprobam, gandeam la fel, in aceasta privinta. Dar eu venisem de curand in Canada si imi vedeam intoarcerea acasa abia peste doi-trei ani.
A venit apoi 1 iulie, ziua mutarilor la Montreal, si Magdalena s-a mutat la Pamfil... Urmarea logica a legaturii lor de un an vechime. N-au incaput toate mobilele in apartamentul lui Pamfil... Au mai dat din ele prietenilor. Noi ne-am ales cu doua fotolii, o etajera pentru carti si-un pat metalic, pe rotile.
In decembrie, Pamfil nu mai vorbea de intoarcerea in Romania. Magdalena ii ceruse o amanare de un an. Intr-o dimineata, mi-am gasit masina imobilizata in zapada. Mi-am amintit de lopata data de Pamfil, si-am scos-o din camara in care o pusesem in primavara. Doua zile mai tarziu, masina mea n-a pornit decit dupa ce i-am dat curent de la masina unui vecin binevoitor. M-am gandit la baterie, la pierderile de curent in cablaj, la bujii... Seara am trecut pe la Pamfil, sa iau cu imprumut cheia lui de bujii. In strada, printre nametii care ne inconjurau masinile, stanjenit, Pamfil m-a lasat sa inteleg ca i-ar cam trebui lopata. I-am returnat-o pe loc, scuzandu-ma pentru ca n-am facut-o mai devreme, din proprie initiativa. In drum spre casa, am trecut pe la un magazin Canadian Tire si mi-am cumparat o lopata noua. Desi, mi-am spus, nu-mi va trebui decat pentru doua ierni, cel mult.
Viata noastra e aici
La compania de aviatie in care lucrez, departamentul meu numara, printre cei cam o suta de angajati, zece romani. Cand vreunul dintre ei mi se vaita ca e platit mult sub cat crede el ca merita, il calmez vorbindu-i de Radu. Cunosc pe cineva, ii spun, un roman din Montreal, mai calificat pentru meseria lui decat suntem noi pentru a noastra... si care nu e platit deloc.
Pentru Radu, fost redactor al unei edituri bucurestene, traducator din franceza cu cateva carti publicate in palmares, venit la Montreal in toamna lui 1990, slujba platita normal intarzie sa apara. Mici contracte, de o luna - doua, despartite de lungi perioade de vanare de slujbe... De vanare de vant, s-ar putea spune, dupa rezultate...
Ne vedem des, aproape saptamana de saptamana, in cate-o cafenea. Ne povestim ce-am mai facut, ce-am mai vazut, ce-am mai auzit, ce-am mai citit. Incepe Radu, cu o dare de seama asupra mersului cautarii slujbei. Poveste fara sfarsit... Anunturi, interviuri, concursuri, promisiuni de contracte... pentru slujbe de bibliotecar, de arhivar, de documentarist, de traducator, de redactor la reviste si edituri, de specialist in prelucrarea informatiei, de realizator de baze de date, de pagini web... dar si de vanzator de parfumuri, de agent de asigurari, de administrator de bloc... Uneori, cate-o intamplare deosebita... cum a fost mersul la un concurs undeva in preajma Montrealului... Zona ostila cuiva fara masina, cu micile ei localitati risipite pe campuri nesfarsite. Ajunsul acolo, la ora stabilita, s-a dovedit a fi o adevarata aventura... Nici un autobuz nu parea sa mearga in directia buna... Ultimii cinci kilometri de drum i-a strabatut fugind, de-a lungul unei sosele pustii...
- Interviuri am mereu, imi spune Radu, dar le am degeaba... Nu pot sa-mi explic de ce... Poate ca e ceva in figura mea... in felul meu de a vorbi... Nu conving.
�tim amandoi de fapt ca exista un motiv bine definit al insuccesului lui. Traim intr-o societate in care tineretea este o valoare in sine... iar Radu a implinit de curand 55 de ani. Dar daca accepta aceasta unica explicatie, considerandu-si varsta mai mult decat un handicap oarecare, unul recuperabil, cum ar fi nestapanirea la perfectie a englezei, a doua limba la Montreal, ce-i mai ramane?
Uneori, ne aratam unul altuia ce-am mai scris. Ne chinuie pe amandoi muza prozei. Insa de-o vreme suntem mai degraba discreti la acest capitol. Traim timpuri aprige, neprielnice scrisului. Eu dau vina pe slujba... Radu, pe inexistenta ei.
- Toata ziua ma pregatesc pentru interviuri, dau telefoane, scriu scrisori, redactez oferte de contracte, imi perfectionez engleza... Seara mai vine pe la noi unul-altul... Pe la noua mai stau si eu de vorba cu Lavinia, ca n-am cum altfel... Apoi mai intru pe internet, sa vad tot ceva legat de o posibila slujba... Ma prinde miezul noptii... Atunci sunt deja obosit!
La intalnirile noastre exista un subiect pe care il abordam rar, cu precautie... Intoarcerea acasa. O problema prea personala... Mai personala decat problemele de familie, decat aventurile sentimentale din trecutul indepartat, decat dificultatile intimpinate in activitatea de scriitori de duminica. O optiune de gradul zero! Radu imi cunoaste alegerea. La inceput, a incercat sa ma impinga pe calea argumentarii. Dar aceasta optiune, consider eu, nu poate fi argumentata. Nu pot fi puse in aceeasi balanta o optiune idealista si una pragmatica. Vazandu-mi indarjirea, Radu s-a repliat pe o pozitie defensiva:
- �i eu ma gandesc, uneori, sa ma intorc. Dar aici, de bine de rau, ne descurcam. Acolo ce-o sa facem? Slujba poate gasesc� Dar casa? Cine ne da noua casa? Aaa, daca as avea niste bani stransi, m-as gandi mai serios� dar asa, sa ma intorc fara nici un ban� nu-i o solutie�
***
Il conduc pe Radu la aeroport, cu masina. Pleaca in tara pentru trei saptamani... Se duce in primul rand pentru a-si vedea mama, octogenara, si copiii, un baiat si o fata, acum adulti tineri... Copii rezultati din prima lui casatorie. Pe bancheta din spate este Lavinia, nevasta-sa. Ea nu pare prea in forma. Ma gandesc sa fac o gluma.
- Esti sigur ca te mai intorci ? il intreb pe Radu..
Radu rade, apoi isi intoarce capul si-i zambeste Laviniei... O atentioneaza ca nu trebuie sa ma ia in serios... Ca fac bancuri nesarate...
La intoarcerea de la aeroport, fara legatura cu ce discutasem pana atunci, Lavinia imi spune:
- Radu si cu mine nu mai avem ce cauta in Romania. Acum, viata noastra e aici. Altii, care nu reusesc sa se adapteze, se pot gandi la intoarcere... Dar noi, nu.
Stimularea orgoliului
Weekend-ul trecut am fost la Quebec. Actiune notabila: o vizita la Muzeul civilizatiei. Am vazut pe indelete expozitia consacrata imigratiei. Imigratia este, din punctul meu de vedere, fenomenul canadian cel mai interesant. Unui scriitor de expresie franceza, evreu originar din Irak, stabilit in tinerete la Montreal, ii este consacrata o intreaga sala. Cristina si-a manifestat admiratia pentru modul in care acel om a renascut, ca scriitor, intr-o alta limba decat cea a copilariei (araba, presupun).
Remarca ei n-a fost dezinteresata. Eu am ideea mea fixa cu intoarcerea in Romania, idee care Cristinei ii sta ca un os de peste in gat. Cristina considera ca fixitatea acestei idei denota lipsa mea de ambitie, lipsa de curaj, epuizarea. De obicei mi-o combate cu apropouri vizand stimularea orgoliului meu de inginer. Aduce in discutie, din senin, cazul cutarui tanar inginer bulgar care a prins o slujba platita fabulos la o firma din California... Cristina o cunoaste personal pe maica-sa... Eu am o slujba care nu-i platita fabulos, totusi nu par prea atins de invocarea exemplelor de acest fel. Cristina banuieste ca forta nepasarii mele vine din faptul ca orgoliul imi este cantonat in alta parte. Ea e mare amatoare de discutii �? batons rompus� pe tema aspiratiilor mele tainice. Ar vrea sa ma aibe in fata cu sufletul gol ca un fund de nou-nascut, ingaimand: Eu vreau sa ma ocup cu scrisul! Pentru a-mi rade in nas. Dar eu, patit, nu ma mai las prins...
Admiratia subita a Cristinei pentru scriitorul venit din Irak s-ar putea traduce astfel: Bine, de acord, nu vrei sa lupti pentru o slujba bine platita de inginer in America... Incearca atunci sa fii scriitor in America... Unul care publica aici, intr-o limba de aici... Unul care e platit aici... Ia sa te vedem, poti?
Suntem in paradis
De Sfanta Maria, hotarasc sa raspund invitatiei poetului nostru, Marin Malin, si sa-l vizitez. Cristina nu vrea sa mearga, pretinde ca ea una n-are timp de pierdut... pe bautura si pe discutii idioate... dar ca eu unul nu trebuie sa ratez evenimentul, ca doar ma potrivesc de minune cu sarbatoritul... �i Magdalena accepta invitatia, dupa ce se asigura, vorbind cu noi la telefon, ca nu se va trezi singura cu poetul. Pamfil nu se duce, imi subliniaza Cristina, cu inteles, dupa ce termina de vorbit cu Magdalena.
Ma intalnesc cu Magdalena la doi pasi de blocul de apartamente in care locuieste poetul... Bloc al primariei, cu chirii reduse. Magdalena are o rochie rosie, scurta, fara maneci, care-i pune in valoare rotunjimile. E venita, cumva, impotriva dorintei lui Pamfil. Asa se-ntampla in orice cuplu... Unul e mai dornic de distractii decat celalalt... Am adus, fiecare, cateva canete cu bere. Parem la fel de dispusi sa le-ncepem.
Cateva minute dupa noi, la usa poetului apare ultimul invitat, un francez numit Percil, insotit de doi caini de rasa setter. Un tip de patruzeci si ceva de ani, slab, zambitor...
Percil ne prezinta cainii... catelele, mai precis: �la princesse� si �la paysanne�. �La paysanne� are o fire comunicativa, se freaca de picioarele tuturor si cerseste mangaieli... �La princesse� sta numai la picioarele stapanului si isi intoarce botul in profil cand se simte privita.
Poetul a scos ceva de mancare. De baut se bea berea adusa de invitati. Vinul din productia casei este lasat la urma.
Percil are date in comun cu personajul interpretat de Marlon Brando in �Ultimul tango la Paris�. Ne spune poetul, pe romaneste: Nevasta i-a murit de-un cancer, acum sase ani... Iar acum cateva luni l-a lasat prietena, una cu care traia de vreo trei ani... O tarfa pe care am avut-o si eu, precizeaza, soptit. Acum isi castiga viata ca sofer dar individul a studiat candva filozofia... E sofer c-asa vrea... Ar putea sa fie profesor! Ascultandu-l, Percil zambeste, putin jenat. Ceva-ceva tot trebuie sa priceapa.
Aflu ca sub impactul intilnirii cu poetul, Percil a inceput sa scrie versuri... Excelente! spune poetul. Ne recita pe dinafara doua-trei versuri din creatia discipolului... Cugetari, metafore... Greu de spus daca au sau nu poezie in ele...
In timp ce poetul cauta ceva pe o caseta video, este randul lui Percil sa vorbeasca despre poet. Percil a detectat la poet �pasiunea� si �iluzia�... Femeile si bautura... Il priveste cu intelegere... Il considera �vagabondul cel mai bine organizat de pe planeta�, ceea ce nu-i rau spus.
Acum poetul ne roaga sa privim cu atentie caseta. Este o inregistrare din timpul recentei vizite pe care dumnealui i-a facut-o iubitei, o romanca din New-York. In film apar ca personaje poetul si iubita lui - o doamna aratoasa, de vreo cincizeci de ani (poetul se apropie de saizeci), mama iubitei, fiica iubitei si prietenul ei � tineri spre sfarsitul studiilor universitare.
In prima scena, poetul, lejer ametit, ridicat in picioare, cu un pahar in mana, declara: �Nu exista Dumnezeu!� Mama iubitei, asezata la masa, pare amuzata. Iubita dovedeste calitati actoricesti de mare clasa: �Cum poti sa spui asa ceva? Harul tau de a scrie versuri minunate, cine ti l-a dat?� In film, poetul pare descumpanit. In carne si oase, alaturi de noi, ne sopteste: �E desteapta!�
A doua scena ne-o arata pe fata iubitei, razand si acoperindu-si fata cu palmele. �O fetita�, spune poetul, de langa noi, neconvingator. Brusc apare in cadru capul prietenului fetei. Prietenul, un blond carliontat, spune catre camera �Hello, guys!� Apoi isi scoate limba din gura si-ncepe sa si-o agite, ca o profesionista a strazii. Din �off� se aud rasetele fetei. Magdalena rade si ea. Poetul comenteaza: �Un magar... Nu ma pricep cum sa-l sterg�.
A treia si ultima secventa este continuarea primei. Poetul si iubita lui vorbesc despre poezie, asistati fiind de mama iubitei. Punctul culminant este atins atunci cand iubita il intreaba pe poet: �De ce scrii tu, Marin Malin?� Dar raspunsul imi scapa, pentru ca peste imaginea de pe ecran mi se suprapune, in gand, chipul Adonisului pervers, scotandu-si limba. Are dreptate poetul sa-i poarte pica.
Dupa terminarea casetei, Magdalena apreciaza ca iubita este o doamna bine. Eu adaug ca pare o doamna citita, de asemenea. Poetul confirma... La acest capitol, iubita lui este un fenomen... Citeste cum altii respira... �i numai carti serioase, una si una...
***
Cum stocul de bere s-a epuizat, trecem pe vin. Percil da semne ca vrea sa plece... il preseaza tovarasele patrupede, care se simt neglijate... dar poetul il roaga, imperativ, sa mai ramana.
Poetul ne priveste apoi, pe fiecare, pe rand... Se pregateste sa dea un nou impuls conversatiei. Incepe, ca poetii, pe departe.
- Azi-dimineata, la sase, am fost la gradina... Am vazut pescarusii, facand cercuri deasupra capului meu... Am ridicat mainile spre ei... iar ei au inceput sa ma strige pe nume... Va jur! Ziceau: Ma-ri-ne! Ma-ri-ne! M-am intins pe spate, pe pamant, si i-am ascultat strigandu-ma. M-am simtit ca acasa, la marea noastra, la Tuzla.
Gradina in chestiune este o parcela de zece metri patrati, inchiriata de primarie, pe-un camp din vecinatatea locuintei. Presimt unde vrea sa ajunga poetul. Nu ma insel.
- Prozator! (Poetul imi spune, de obicei, �filozof�, dar acum postul acesta e ocupat de Percil). Asculta-ma! Lasa dracului intoarcerea! Aici suntem in paradis! Da! In paradis! Dar nu ne dam seama!
- Ba unii ne dam, spune Magdalena, razand.
Eu nu spun nimic. Percil priveste scena cu interes. Poetul continua, inspirat.
- �ara... tara exista aici! (Isi ciocaneste capul cu-n deget). Ce-i acuma acolo nu seamana cu ce stim noi! Daca te-ntorci, te iau de prost! Sau, daca nu, te vor simti strain... Vei fi pentru ei... canadianul!
- Vom vedea, spun, ca nepoetii.
- ... Da� daca faci prostia sa pleci... nu ma uita! (Tonul vocii poetului devine ambiguu, jumatate glumet, jumatate serios). Te scap eu de mobila! Ne-am inteles? �i nici pentru calculator n-as zice nu... Da, prozator?
***
S-a facut miezul noptii. Intre timp, luati cu vorbele, am inaintat bine cu vinul. Mai ales poetul... Cand Percil se salta de pe scaun, cu intentia evidenta de a pleca, poetul ii face un semn, cu palma intinsa, sa astepte. Se intoarce apoi spre Magdalena.
- Tu ce faci, Magdalena? Ce-astepti de nu-ti scoti rochia asta odata? Uita-te si tu in jurul tau! Suntem aici un poet, un prozator si-un filozof! Ce vrei mai mult? �i toti te asteptam pe tine! Pai... se poate? Repede, te rog!
Magdalena are pe fata un zambet stresat. Nu spune nimic. Priveste in directia poetului, dar dincolo de el. Percil in schimb il priveste de-a binelea, amuzat. Eu nu iau nici o atitudine, curios sa vad mersul de la sine al lucrurilor... Dar poetul, dupa cateva clipe de tacere, simte ca are nevoie de ajutoare:
- Prozator! Zi-i si tu, ca se jeneaza!
Neimplicarea mea ar fi acum o optiune. Ma trezesc razand, ca dupa auzitul unei glume bune. Rade si Magdalena... Un inger depravat a trecut printre noi...
Chiar inainte de plecarea lui Percil, Magdalena il suna pe Pamfil. Aparent, are dificultati in a-l convinge sa vina s-o ia cu masina... Il roaga... Insista... Pana la urma reuseste... Dar va trebui sa coboare in fata blocului, pentru ca el unul nu are chef sa urce...
Sun si eu acasa. �Unde esti�, ma-ntreaba Cristina, cu o voce ciufuta, de sculat din somn. �Pai... la poet, unde sa fiu? Plec acum.� Drept raspuns, Cristina imi tranteste telefonul. Vorbesc singur, pentru urechile celor din jur: �Vin repede. Pa!�
