- Am venit pentru tine!
Perplexitatea era o senzatie straina pentru Alex, un tip cerebral, cu multa stapanire de sine si fara inhibitii in fata sexului frumos. Dar acum parca nu se mai simtea in toate apele lui. Isi reveni, din fericire, repede si schita un zambet usor sarcastic, privind-o cu interes. Era plapanda, dar �bine�, cu sanii rotunzi, mascati superficial de un sal visiniu, cu o figura de copila, dar ascunzand, in ochi, un licar de razvratire.
- Pentru mine, zici?
- Nu auzi bine?
Observa ca jocurile in care-i placea lui sa se lanseze, inainte de a agata vreo pustoaica, nu erau, vai, inventate de el si se lasa purtat de val.
- Ce vrei?
- Mai mult decat ai crede!
- Fii mai putin ambigua! Imi plac romanele politiste, nu fetele misterioase!
Astepta de la ea un rictus nervos, o cabrare, un atac, dar nu obtinu decat un sfert de zambet gri si un val de fum in obraji.
- Crezi ca ma joc cu tine?
- Asa imi pare. Ai de altfel aerul ca esti ca o reduta inexpugnabila. Dar cred ca e numai o impresie. Daca vrei un compliment, poftim: esti, intr-adevar, imprevizibila.
- Mersi!
- Sa revenim la ce ne doare!
Un rotocol de fum spre ochii lui. De obicei nu inghitea asemenea fite, dar era prea curios ca sa mai reactioneze.
- Vreau sa fiu primul tau initiat!
Ce dracu� mai insemna si asta? Ori el innebunise, ori in cafea puneau, mai nou, ceva droguri, ori tigara avea prafuri? Se forta cat putu sa nu para tulburat, dar pustoaica il masura cu ochi mai patrunzatori decat lama unui cutit. Simti o arsura in piept si se asigura ca isi reprimase orice reactie adversa fata de tipa asta careia nu-i dadea nici 14 ani, dar care parea a avea o minte brici. Se gandi sa se foloseasca de ea pentru vreo excursie in doi la munte, dar socoti ca ar fi mult mai prudent s-o citeasca, inainte de a afla cum daduse de el. Ce naiba, nu spusese nimic, nici macar lui Adi! Urma sa-i spuna azi, dar inca se indoia ca el ar fi de acord, intr-o prima faza, sa piarda vremea cu asemenea prostii. Trecu repede peste uimirea ce-l luase in stapanire si se eschiva:
- Cum te cheama?
Era putin mai aspru, dar pastra limitele unei decente bine calculate.
- E vreun criteriu de admitere?
- Asculta, nu vrei, mai bine, sa mergem undeva, la munte, in week-end! Aerul tare face bine!
- Ce naiv esti! il fulgera. Ai impresia ca sunt chiar proasta, nu? Te previn ca pana nu-mi dai un raspuns clar, te sun si noaptea la telefon si vin si la cursuri si la seminare si chiar la tine acasa. Mersi pentru cafea!
Se ridica foarte natural, fara urma de repulsie, aruncandu-i chiar o privire admirativ-superioara si iesi din bar, leganandu-se aproape provocator.
Alex nu se mai gandi la ea. Vreo eleva plictisita, fara chef de lectii, cursuri sau altceva sau poate chiar un truc ieftin pentru a obtine apa aia chioara, numita cafea. Ziua se anunta plictisitoare si decise ca orice s-ar intampla nu se va misca din separeu pentru vreo sase-sapte ore. Unde era dementul ala? Avea impresia ca adoarme, invaluit de muzica cu inflexiuni oriental-tibetane a unei trupe obscure de ambiental. Nu prea pe gustul lui, hranit mai mult de sonoritatile orgii lui Klaus Schulze decat de asemenea acorduri noi. Pachetul de tigari era inca plin, deci putea sta linistit pana ar fi decis sa se ridice si sa plece spre librarie sau spre Cinemateca. Dac-ar fi stiut ai lui cu ce se indeletnicea la facultate si pentru ce ii platisera meditatii sa intre la Litere. N-avea aproape nimic in comun cu facultatea aceea, in afara, poate, de pasiunea de a citi de mic si de a sta in sala de lectura ore intregi, iar materiile predate aici il ingrozisera, cu mici exceptii: literatura si cursurile de limba engleza in conversatie. Ora isi scurgea clipele in ritmul muzicii, cand moale ca briza mediteraneana, cand animata de vreun pasaj putin mai sacadat executat cu virtuozitate de vreun maestru al unui instrument necunoscut, de sorginte asiatica. Curand, avea sa se contopeasca cu cealalta ora pentru ca, apoi, sa se topeasca, turnandu-se in ea, in jocul vioi al secundelor. Alex inchisese ochii, vazand-o pe pustoaica obraznica, dandu-si seama ca-l jucase pe degete ca pe un copil dispus sa faca ce-i cere mamica pentru a capata o jucarie sau o prajitura. Numele! Uitase sa-i dea numele! Avea sa-l caute, isi spuse amar. Dar trebuia sa-si ia revansa neaparat. Poate-l confundase, dar se vedea din privirea ei ca nu era asa. Aflase cumva si nu era deloc lamurit cum.
- Ce faci, ba, iar fumezi!?
Isi reprima o injuratura scabroasa. Ii sarise inima din piept, cufundat fiind in ganduri, dar se stapani!
- Ce dracu� faci, ma! Umbli ca fantomele?
Adi rase:
- Da, ba, o tigara! Ultima!
Ii intinse pachetul cu o privire de sarpe calcat pe coada. Tacura o vreme aruncand fumul in separeul destul de larg. Fara prea multa convingere, incepu sa-i explice proiectul. Calm, Adi asculta, aparent cu mintea la alte alea, mai ales ca barul se umplea treptat de siluete cu forme rotunde si pasi leganati lasciv, care ocupau separeurile aprinzandu-si tigari, cautand brichete uitate in sala de curs sau aruncand priviri curioase prin celelalte colturi.
- Bai, maniacule, tu auzi ce zic eu aici?
- Ce? Cum o chema!?
- Saveta! Ce crezi ca-ti vorbeam de vreuna la care te holbezi tu acum? Hai, gata! Nu-ti mai zic nimic!
Ce naiba, doar nu ghicise si asta ca el a stat de vorba cu pustoaica, mai adineauri! Ziua asta era paranormala. Nici cand fusese prima oara in padurea Baciu nu se simtise asa. Parca i se vedeau gandurile prin teasta, tradandu-l.
- Man, vreau sa ocupam barul!
Mizase pe efectul socant al ideii. Nu se inselase! Zambitor, cu ochii pe sanii unei tipe roscate, planturoase, Adi sufla ultimele resturi de fum din tigara terminata, cu o oarecare senzatie de teama ca prietenul sau se ticnise. Privi deconcertat in ochii acestuia si adauga:
- Tinere, am senzatia ca citesti prea mult! Mai lasa literatura si iesi si tu cu vreo femeie! Stii ce reconfortant e!
Facuse o obsesie din asta. De multe ori visase ca barul era un loc ideal pentru initierea unei gasti, a unei noi religii, a unui spatiu privat unde sa desfasoare, departe de ochii lumii, un fel de activitate culturala, ferita de inchipuiti, poeti ratati, speculanti de literatura falsa, vulgara si de oportunisti care aveau apetenta pentru asemenea cercuri, care le-ar fi putut gadila orgoliul si facilita ascensiunea in societate sau, pur si simplu, in cadrul unui grup. Ceva spontan, degajat de orice constrangere materiala si spirituala. Ceva egocentrist, ocult, pentru cat mai putini initiati. Ceva care sa semene cu un cenaclu, dar sa nu se supuna nici unei reguli, in afara celei valorice, dar a unei valori intrinsece si nu declarative, animata de orgolii seci. Fara public si publicatii, fara exacerbari de sentimente, de orice fel ar fi fost acestea, dar cu o emulatie deosebita. Treptat, barul ar fi putut fi ocupat numai de adepti ai noii miscari, dar in chip tacut, racolarea urmand a se face si pe cale subliminala, daca era cazul. Orice intrus ar fi putut fi lesne eliminat prin inocularea convingerii ca nu are ce cauta acolo. Cafea si sucuri se gaseau si in alte parti, mai putin obscure si incarcate de atmosfera apasatoare din bar. Cine dorea putea sa ramana, dar dupa ce demonstra ca tot ce avea sa vada si sa cunoasca acolo avea sa ramana pecetluit. Trebuia sa fie ceva asemenea unei Dead Poets Society.
In unduirea zilelor de vara se simtea uitat, ca si oraselul de provincie in care-si numara clipele timp de trei luni pe an. Trei luni de combustie a gandurilor topite in arsita nerabdarii de a parasi locul acela, in care sufletele localnicilor erau siluite de incertitudine si mergeau in carjele indiferentei si resemnarii. Confuz, dar neresemnat, isi faurise un surogat de refugiu in lectura prelungita si plimbarile chinuitoare prin parcul central. O falie de fericire pe care se aciua an de an era plecarea la mare, unde isi limpezea gandurile in albastru si in acorduri de blues susurate de terasele Vamii Vechi, loc de pierzanie al atator boemi, constransi, ca si el, de nimicnicia orasului, sa se retraga temporar in limbul acela rupt de lume, pe plaja stapanita doar de soare si scoici.
Nisipul il uimea: ascundea in firele de un ocru stins istoria acestor fiinte neajutorate, nerecunoscatoare, infame, dar atat de puternice si totusi frumoase cum ii placea sa creada ca erau oamenii. Sub talpile arse de el se aflau milenii intregi de razboaie, caderi si decaderi de imperii, epoci intunecate sau de aur si miliarde de suflete transmigrate. Totul, in linistea tulburata doar de valuri si rare tipete de pescarusi. Fuga aceasta permanenta de tumult, de implicare, ii facea bine, ii hranea sufletul crestat de lama nesigurantei si fricii, ei, da, fricii de viitor, cu liniste. There is no future/God save�Animalul acela frumos, imberb, minunat, pe care il vanam toti, cu speranta, cu indarjire, dar care ramane, mereu, intangibil, viitorul, da, ii repugna. Ar fi inghetat prezentul, incastrandu-se in el ca intr-o cochilie. Pasii lui pe nisip ar fi ramas neatinsi, incumband istoria fiecarei clipe traite in reverie. Ain�t no love in the heart of the city. Ceea ce-l facea sa se inspaimante. Oamenii acelui loc nu aveau nimic in comun cu notiunea de fiintare. Ei vegetau, fara speranta de a se mai trezi. Se agatau de trecut, implantau in carnea vie a prezentului cangile disperarii pentru a nu fi dezradacinati de obiceiuri arhaice, cu gust salciu. Asteptau ceva de la viitor, implorand o schimbare care sa-i rupa de monotonie si sa-i arunce in valtoarea vietii. Toate astea, insa, in carapacea tacerii, a privirilor piezise, a oribilei senzatii ca iubirea ii ocolea. Nu mai stiau sa iubeasca si inventau surogate de sentimente contrariante, ilare, cu care-si justificau existenta mutilata. Targ nenorocit, cadere in abis a viselor, prezent incremenit in neschimbare. Ura insusi faptul de a se fi nascut acolo, intr-o asemenea cusca, unde domneau suspiciunea si invidia, dar, mai presus de toate, se ura pe sine pentru ca nu putea refuza cele trei luni de cosmar. Fiintele marunte si smerite, incremenite in falia provinciei, care-i dadusera suflare si-l protejasera, pana sa-si ia zborul, nu-l lasau sa stea departe. Pentru ele era acolo si era convins ca sacrificiul merita. Isi frangea aripile, o data pe an, cautand o picatura de dragoste in ochii lor limpezi si in, culcusul palmelor lor, simtea racoarea frunzelor si un fluviu de bucurie il invada privindu-le. Parintii ii indulceau acea rupere de lumea lui restransa, ii faceau calvarul adastarii in neantul de arsita al targului mai suportabil. Ei si saptamana in care, cuprins de frenezie, evada la marginea de sud a tarii, pentru a-si revedea logodnica. Marea, marea era logodnica lui fara trup, catalizatorul celor mai ascunse vise, un Turn Babel caruia ii cunostea toate limbile si dialectele. Spaima ca arsita ar fi secat-o pentru totdeauna il infricosa. Privind-o, isi reprima toate pornirile instinctuale, toata ura fata de meschinaria din jur si senzatia de greata la contactul cu degradarea pe care o resimtea in oras. Ar fi vrut sa prinda radacini langa ea, s-o poata lua in privire, numai pentru el si sa fuga in cele mai ascunse unghere ale Pamantului. Daca ar fi stiut ca fiecare lacrima era un strop din sangele albastru-turcoaz al marii, ar fi uitat sa planga. Departe de tentaculele citadine si-ar fi ucis identitatea si s-ar fi deghizat in pescar, un pescar batran, dar vesnic indragostit. Nu exista an in care sa nu vina s-o vada, s-o pipaie, sa-i simta briza si respiratia. Acolo era No Man�s Land-ul in care si-ar fi ingropat toate amintirile si ar fi trait ca un pustnic, pe marginea diminetilor respirand a rosul soarelui ce chema o noua zi. Aici ii placea monotonia, plictiseala, galbenul, tacerea celorlalti. Putea sa-i lipseasca imbacseala si negrul din grota aceea numita bar, din Massada lui, in care s-ar fi vrut rege, in care planuia sa ajunga imparat. Aici, se multumea sa fie un umil supus, coplesit de mirosul algelor si de albastrul fiecarui val ce-i uda picioarele. Marea era un nesfarsit jazz molcom, nascut pe clapele vantului. Orasul putea sa-si intinda bratele de caracatita oricat de mult, acolo nu l-ar fi ajuns. De aceea visa sa incremeneasca prezentul, numai pentru sine. Sa faca din fiecare clipa a saptamanii petrecute acolo un mileniu.
Venise, ca de obicei, la gazda la care tragea de nu mai putin de sapte ani. Ii cunostea pe proprietari ca pe parintii sai si nea Pamfil, gazda, il intampina, de fiecare data, in fata casei, cu doua pahare de vin in mana. Devenise un ritual sa bea cate un pahar de vin de Murfatlar la fiecare venire a lui. Camera era la fel de curata si plina de prospetime. Nimic schimbat. Aceeasi simplitate taraneasca, cu aroma de lucruri vechi si tutun adevarat. Nea Pamfil facea niste tigari de foi extraordinare. Il asteptau pe masa din camera, randuite frumos si raspandind un miros tare, ca de cirese amare. Nu statea mult. Lasa bagajul pe pat, nedesfacut si iesea alergand spre plaja. Putina lume, la ora aceea, se incumeta sa mearga pe drumurile prafuite. Caldura era apasatoare, iti dadea senzatia ca te top esti, picatura cu picatura. Ajuns la tarm, se arunca, gol-pusca, in valurile reci si se lasa sa pluteasca liber, pe spate, cu ochii lipiti de panza cerului, zbor albastru prin care se vedea, ca intr-o oglinda. Asta era fericirea pura, asta era Nirvana. Albastru sus si jos, topit in pupile si imprimat pe piele, inoculat prin pori, de apa ca o gheata fluida. Zbor inspre soare, fara aripi de ceara, si cufundare in adancuri, fara nici un efort. Nici o alta culoare, nici un strop de rosu, galben, orange, doar albastru. Timpul nu mai exista, era suspendat intre albastrul rece si azurul cald, fara putinta de a inainta, prizonier al retinei lui, prin care se filtrau stelele invizibile ziua. Liniste incremenita in adancuri, coborand din inalt, picurandu-i in vene, inundandu-i fiinta. Tarziu si devreme, azi fara maine, dupa amiaza vibrand ca un fum de lumina in bataia vantului. Simturile ii amorteau. Surd, mut, cu ochii inchisi, se lasa in voia valurilor molcome. Ora se scurse pe nesimtite. Cu frigul in oase, dar plin de liniste, se retragea la mal tremurand. Nisipul il incalzea si il adormea. Se ridica in capul oaselor pentru a cuprinde, cu privirea, totul. O silueta indepartata se zarea culegand scoici. Tarziu, cand soarele se inversuna parca sa topeasca aerul, o voce calda, dar ferma, ii ucise linistea si azurul cerului se schimba in albastrul metalic al privirii ei:
- ?i-am spus c-am sa te gasesc oriunde!.
Il masura cu un zambet abia mijit in coltul buzelor, foarte putin surprinsa de nepasarea pe care o afisa, aproape ostentativ. Il privea direct in ochi, facand abstractie de goliciunea lui. Nu parea unul din aceia preocupati sa traga de fiare si sa-si arate muschii, la aparitia vreunei femei. Nu s-ar mai fi obosit sa-l caute, daca ar fi simtit asta. In bar, crezuse, pentru cateva clipe, chiar ca este din acelasi aluat ca Adi. Din fericire, se inselase. Asta nu insemna ca trebuia sa se entuziasmeze, dar, cel putin, se linistise Incerca sa-i citeasca, pe chip sau in privire, un raspuns, o teama, o furie gata sa izbucneasca, un potop de injuraturi. Era, in felul ei, un pic sadica, cu porniri instinctuale si avea o placere nedisimulata de a citi nedumerirea, chiar dezgustul, in ochii barbatilor, pe care nu-i dorea prea mult prin preajma ei. De data asta, insa, era altfel. Avea sentimentul ca ar fi putut sta langa el, in tacere, ore intregi. Ar fi putut scormoni nisipul, in cautare de scoici sau ar fi inotat kilometri impreuna. Vorbele nu foloseau la nimic, privirile insemnau totul. Ce sentiment ciudat avusese in bar, cand o privise insistent in ochi. Avea sa-si dea seama de ce, cand il vazuse in trenul de Mangalia. Putea sa puna pariu ca avea sa mearga in Vama. Stia ca avea sa-l gaseasca. La vremea aceea era pustiu in sat si-i puteai numara pe degetele de la o mana pe cei veniti sa faca plaja.
Fara a-si arata mirarea, desi ar fi fost tentat s-o mimeze, Alex replica:
- Culegeai scoici! Stii ca mi-ai ramas datoare!?
- Nu, zau! rase ea, scurt. Cu ce treburi pe-aici?
- Ma intreb si eu! adauga Alex si-i intinse o tigara de foi. Ai parinti in serviciile secrete? Te previn ca nu-mi place compania cand sunt la mare si prefer plimbarile solitar-meditative.
- Am puterea sa ma prefac si invizibila, daca vrei. Promit sa nu ma fac prea des remarcata. Spre stiinta ta, nu vorbesc prea mult si prefer sa raspund doar intrebata. Stiu ca oamenii ca tine n-aveau cum sa mearga in alt loc decat acesta, deci teoria conspirationist-securista pica.
- Ar fi fost mult mai bine daca nu ne intersectam, dar e bine si asa, daca spui ca tacerea ti-e sora. Eu mi-s Alex.
Ii stranse mana delicat si astepta un raspuns, fie si o minciuna, care veni, putin cam tarziu, dar bun si asa:
- Ina!
Neasteptat, dar suficient de scurt si provocator, incat nu se putu abtine:
- De la Alina sau Cristina?
- Nu, de la Malina. Poti sa-mi spui asa, daca tii neaparat. Mie nu-mi place, dar n-am ce sa fac. Nu avem puterea sa ne alegem numele, din pacate!
Aha! Era un nume cu rezonanta speciala. Nu era misterios, nici comun, dar deosebit.
- Ina e frumos! Sunt lucruri pe care nu le putem face, oricat de mult ne-am dori. Dac-ar fi cu putinta sa ne dam singuri nume, am face si multe alte lucruri, la care mi-e teama sa ma gandesc. Eu, de pilda, as refuza, poate, sa ma nasc. Pur si simplu!
- Mda, numai ca nasterea nu e un lucru atat de simplu, iar venirea noastra pe lumea asta nu este deloc intamplatoare. Stiu ca suna putin ciudat, dar asta e parerea mea!
Ii placea. Ideea era ca solitudinea lui se ducea naibii, in vara asta, dar avea sentimentul ca nu va fi atat de grav, pe cat se asteptase, cand o vazuse culegand scoici. Putuse, in definitiv, sa se ridice si sa plece in camera, dar curiozitatea si ideea ca o schimbare n-ar fi fost rea, cu conditia sa nu-i fi tulburat linistea prea mult, il oprise.
Curtea lui nea Pamfil se mai imbogati, in curand, cu un locatar. Ina statea pe banca de sub bolta cu vita de vie, jucandu-se cu pisoii si band vin rece, din beci, urmarind, cu atentie, miscarile ample sau migaloase cu care Alex picta sau sculpta cate un chip bizar, de idol pagan, in cioturile pe care gazda i le aducea din fundul curtii, dar numai pana ce faldurile moi ale noptii de vara se asterneau peste sat. Cand mergeau pe plaja pastra tacerea, asa cum promisese, si se minuna de capacitatea lui Alex de a comunica, fara cuvinte, cu nisipul, cu vazduhul mangaiat de briza sau sufocat de razele soarelui si, mai ales, cu marea. Il lasa sa plece in cautare de scoici albe si de pietricele colorate, supraveghindu-l ca pe un copil neajutorat si-i placea rabdarea cu care acesta o suporta. Ii promisese ca , daca va strange o suta de scoici albe, dar albe ca varul si ca dintii ei minunati, o va lua in casatorie. Spunea ca poate ghici viitorul, in scoici, cu conditia ca acestea sa aiba suficiente striatii si, intr-una din cele o suta, sa fi gasit o perla, una adevarata, sidefie si fina la atingere, ca pielea ei. Rasese. Asta il facuse s-o priveasca cu o expresie ciudata, in sensul agreabil al cuvantului, ceva de genul: �Ce, nu ma crezi in stare?�. O luase ca pe o gluma, dar Alex reusi, cu ceva efort sa gaseasca, un numar suficient de mare ca s-o ingrijoreze. Sau s-o bucure. Spre fericirea, dar si dezamagirea ei, timpul nu-i ajunse si el amana intreprinderea pana la urmatoarea venire, care trebuia musai sa fie peste cel mult un an. Acolo, in coltul acela uitat al tarii, Paradisul purta un nume � Vama Veche. Erau Adam si Eva, inainte de a cadea in ispita, bucurandu-se de linistea aproape dumnezeiasca a locului si decaderea sau pacatul le erau total straine. Plaja era tot mai pustie, din cauza vremii caniculare, dar nu se dadeau batuti si le convenea de minune sa se simta stapani pe intinderea de nisip, colorata doar de umbrele lor si de scoici si pietricele, ici-colo. Saptamana se scurse intre taceri si plimbari nesfarsite, ore intregi de plutire pe luciul nefiresc al marii si minute de liniste deplina in care desenau hieroglife numai de ei stiute, pe nisip. Sfasiati de ultimele clipe la malul marii, pierdura ultima noapte langa aceasta, pana ce rasaritul le mangaie ochii, si, cu lacrimi inghitite inainte de a le spala obrajii, inciudati de pierderea, fara vina, a Edenului, fie si pentru numai un an, plecara spre orasele hidoase si crispate, pentru a-si purta crucea cotidiana pe care n-o meritau.
Nu rezistase. Il suna si-i propuse sa vina la el, pentru o saptamana, doua, cat putea s-o tina. Ii promise ca n-avea sa-i simta prezenta prea mult, dar ca ii va usura povara zilelor ramase pana la inceperea cursurilor. Trebuiau sa prelungeasca, in vreun mod, senzatia de suportabilitate fata de citadin si asta nu era posibil decat daca se reuneau, pentru ceva vreme, pana cand Alex ar fi revenit in Bucuresti, unde erau convinsi ca proiectul pe care-l pusesera la punct le va lua suficient timp ca sa poata sa constituie un refugiu ideal, o evadare perfecta din angoasa. Alex accepta fara prea multe nazuri; loc in casa era destul, iar ai lui plecau, pentru mai multa vreme, la munte. Biletele prin sindicat sa traiasca! Oricum n-ar fi avut nici cea mai mica obiectie. In visele lor de batrani modesti si deja resemnati cu ideea ca, oricum, in partea aceea a lumii, trebuiau sa se considere deja inutili si sa-si astepte numai sfarsitul, il vedeau insurat inca de student, asezat la casa lui, cu o situatie buna si un post sigur, de profesor, in Capitala, si simteau, inca de atunci, nepotii pe genunchi. O astepta in gara. Ea il scuti de povara clasicei plimbari de bun venit prin urbe. La fel de mult ca si el, ura prezentarile turistice de ghid ocazional si, oricum, timp de vazut, daca era ceva ce merita, era destul. Zile toride, rupte parca dintr-un roman sau dintr-un film horror, topeau asfaltul si blocurile hidoase, cu umbre scalambaiate, acoperind stradutele murdare, ce duhneau a hoit si a cauciuc incins. Oamenii, prin definitie blazati aici, fugeau, in putinele zile de sfarsit de saptamana, singurele libere pentru multi dintre ei, la padure, care cu masinile mai incinse decat cazanele iadului, care cu RATA. Intre cafeaua de dimineata si ceaiul de seara, orele se scurgeau lent, chinuitor, apocaliptic, taindu-le orice pofta de viata si numai muzica si dusurile reci le indulceau intrucatva clipele. Faceau dragoste cand lent, economisind fiecare picatura de transpiratie, speriati parca sa nu-si consume energia care le mai ramanea, cand salbatic, sub dusul care le biciuia pielea si simturile, palida amintire a apei marii si a brizei aducatoare de miresme salbatice. Se iubeau pe muteste, sorbindu-si sevele, schimband priviri lacome si racorindu-se intr-o ploaie de sarutari, aproape lesinand in urma efortului prelungit. Epuizati, dar cu o fericire nebuna intiparita pe fete, adormeau intre cearsafurile ude, visandu-se Robinsoni in insule pustii. Orele de lectura erau chinuitoare, dar obligatorii. Isi impusesera un numar de carti, la alegere, pe care le citeau separat, comentandu-le, apoi, si facandu-le rezumate savante. Zilele nisipii se scurgeau, in clepsidra timpului, atat de incet, incat avura impresia ca ramasesera suspendati in prezent, dar nu in acela pe care-l doreau. Sufocat, targul parea un imens fluviu de foc, hranindu-si flacara din asfaltul moale ca o coca. �I wanna know/Have you ever seen the rain?� suna, parca, fiecare adiere de vant fierbinte, care facea si mai irespirabil aerul. Curand, transformara zilele in somn si noptile in zile. Pusera doua sezlonguri pe balcon, dusera cartile si ceaiul acolo si initiara jocuri ticnite: cine bea mai mult ceai intr-o noapte, cine numara mai multe stele, cine rezista mai multe ore fara sa vorbeasca. Premiile variau, de la saruturi languroase la vafe pentru invingator si porunci trasnite, rezervate perdantului. La ultimul dintre jocuri, Ina era campioana absoluta, lucru care nu-l mai surprindea pe Alex atat de mult. O citise, in mare masura. Stia la ce sa se astepte de la ea si chiar simtea cand isi dorea sa faca dragoste sau sa ii stea doar in brate, pentru a-i mangaia parul deosebit de bogat si lung. Ajunsese sa-i iubeasca tacerea si o picta, intr-o noapte, goala, in lumina lunii pline, numind tabloul: �Tacerea stelelor�. In noaptea aceea o iubi, ore in sir, acolo, pe balcon, ca intr-un ritual pagan, din vremuri druidice, fara sa-i pese de ce avea sa vorbeasca lumea. Oricum, oamenii orasului ii erau total straini, ba, unii din ei, il catalogasera drept nebun si nu-l mai bagau in seama de mult. Ceea ce ii convenea de minune.
Saptamanile se scursera si ea pleca. Octombrie era inca departe, dar ii promise ca va face totul sa vina mai devreme. Avea prieteni care ii puteau obtine o camera, in P-uri, pentru o spaga bine tintita, cu mult inainte de inceperea noului an universitar, astfel incat septembrie ii gasi haladuind prin parcuri, prin muzee si pe terasele de la Motor si de la Muzeul Literaturii. Usor-usor, racolara cativa potentiali adepti ai miscarii, vesnici pierde-vara pe cele doua terase, fete mai mult sau mai putin cunoscute din bar. Multi din cei cu care vorbeau ii priveau ca pe niste lunatici, cu toate ca nici ei nu erau oameni pe care societatea ar fi pus mare baza. In aparenta erau usor de convins, dar aveau multe obiectii si munca devenea mai grea, dar cu atat mai palpitanta. Se fereau cat puteau de tipii dubiosi, cu priviri ascutite, interesati doar de un eventual schimb de partenere, lucru usor sesizabil din modul cum o masurau pe Ina, ai carei sani ar fi innebunit orice regizor de filme erotice sau proprietar de reviste deocheate. Cel mai greu le era cand cei vizati ii luau in deradere, foarte subtil, dar suficient de vizibil pentru ca aveau clar, in minte, imaginea celor care prezentau caracteristicile ideale si stiau cand li se raspunde serios si cand sunt luati de fraieri. Cei racolati erau, in orice caz, niste nebuni frumosi, ca si ei.
Epilog
Aproape ca traiau numai cu bere si paine. Profitau si de faptul ca Alex avea abonament la cantina studentilor. Ea oricum nu manca acasa si ai ei o priveau tot mai suspicios, mai ales tatal, care devenise destul de curios si o intreba mereu unde se duce, de ce intarzie atat de mult, cu cine pierde noptile in week-end-uri. Nu le raspundea, facea pe misterioasa. Ce naiba cauta ea intr-o familie de snobi, cu aere de mari bogatasi si functii mari prin ministere, care mai de care mai pompos botezate!? Ii ura cumplit, mai ales pe taica-sau, grobian din fire si care, descoperindu-i jurnalul, isi batuse joc de ea si o facuse intelectuala frigida. Cum avea sa faca ea bani? In strada, ca la catedra murea de foame si nu avea sa se ocupe nimeni de creierul ei, ca de al lui Einstein. La ASE, ce Litere! Frate-sau radea cu gura plina de pizza si se schimonosea, imitand figura unui om de stiinta grav, cu ochelarii pe varful nasului. Fugise de acasa, ratacind trei zile prin centru, dormind la o amica, in garsoniera inchiriata de aceasta si se intorsese numai dupa ce maica-sa o rugase la telefon plangand, iar tatal isi pusese cenusa in cap, promitandu-i solemn ca are s-o lase sa faca ce vroia, numai sa nu vina drogata, beata sau s-o vada frate-sau in vreun film sau in vreo revista porno. Acceptase, dar ceruse intimitate deplina si libertatea de a face ce vroia si de a veni acasa oricand. Ii satisfacusera toate doleantele, iar maica-sa incepu s-o priveasca, de atunci, cu mai mult respect. Pe babac nu-l mai interesa, asa ca o lasa in grija consoartei si isi vazu de campania lui electorala si de ciolanul politic. Pe frate oricum nu-l mai baga in seama de atunci si-i interzise cu desavarsire sa mai calce in camera ei. Incuia usa si pleca linistita, pentru ca stia ca orice alta tentativa de a i se viola camera ar fi dus la pedepsirea drastica a pustiului de doar 16 ani si la plecarea ei definitiva din casa aia de nebuni.
Erau cinci acum si mai ramasese ca Alex sa-l convinga si pe Adi, pentru ca sa poata incepe intrunirile chiar din prima saptamana a lui octombrie. Zilele erau mai racoroase si serile se opreau in Laptarie, in umbra unui blues, band bere si vorbind vrute si nevrute. Se intalneau doar ei, pentru ca ceilalti hotarasera ca era bine sa inceapa facultatea, ca sa aiba un motiv in plus de a cobori in bar. Nu mai era decat putin pana cand firava incercare de a se izola de exterior avea sa iste o revolutie.
*
Toamna trecu repede, prin miresmele tari de vin si covoarele de frunze galbene, intinse de copacii supusi la picioarele ei. Totul incepuse calm, ca un lac de munte, si ajunsese, in numai cateva saptamani ca o tornada, maturand, in cale, prejudecati, spaime ancestrale, criterii valorice, inspaimantand pe multi din aceia care, supusi cadentei monotone si gri a conformismului, nu concepeau schimbarea. Verva lor era o radiografie clara a sufletului fiecaruia, deschis catre zborul final, catre regasirea firului Ariadnei in labirintul marasmului cotidian. Curand, barul se umplu de cei veniti sa-i asculte, chiar daca nu putini erau aceia care-i doreau goniti si ostracizati. Dar, cu cat erau mai inversunati si mai lipsiti de scrupule contestatarii, cu atat mai multi deveneau adeptii ce preferau lumina fumurie a subsolului facultatii, decat lumea de sus, a bulevardelor invadate de magazine de lux, reclame multicolore la produse mincinoase si falsitate. Cartile luau locul stupidelor emisiuni televizate si lumea se invartea, acum, in jurul micului bar negru, devenit atat de neincapator pentru realitatea nou creata intre peretii lui. Una vie, lipsita de prejudecati, autentica si trezind, in inima fiecaruia din cei prezenti, zi de zi, in mijlocul ei, spiritul originalului, al adevaratei fiintari. Falsitatea, contradictoriul, incertitudinea se volatilizau aici, ca intr-un mediu steril, unde microbii nu aveau nici o sansa de supravietuire. Atacul extern devenise furibund: cameleonii unei culturi institutionalizate si demne de mila intindeau capcane, aruncau cele mai abjecte si scornite minciuni in fata opiniei publice, contestand pana si existenta barului in sine - loc de pierzanie in care niste drogati si pretinsi intelectuali, tineri dependenti de statul care le oferea atatea gratuitati pentru a studia, intr-un cadru organizat fara cusur, pentru a deveni cetateni de nadejde si a duce flacara romanismului mai departe, in timp, planuiau cea mai ingrozitoare rasturnare a culturii adevarate, contestand insasi ierarhia stabilita de sute de ani a acesteia. Fanfaroni cu mii de pagini bune de sters praful de pe birourile impozante din care isi dirijau cruciada, publicate din fonduri publice uriase, mare parte din care intrau in propriile conturi, dar justificate drept cheltuieli de logistica si protocol, umpleau ecranele televizoarelor cu chipurile pe care se citea ceva ca o spaima de necunoscut, lansand cele mai otravite sageti la adresa obraznicilor, tupeistilor, care nu-si vedeau lungul nasului si treceau examenele din mila profesorilor decenti, corupand si alti tineri de nadejde. In fumul dens al barului, lumina incepea sa paleasca.
***
Cine esti tu? Fiinta de carne si oase, cu creierul imbibat de aromele tari ale unei Nirvane inexistente! Farsor duplicitar, implantand pumnalul indiferentei crase in inima unei comunitati avide de nou,de modernizare, de accesul la cele mai noi descoperiri ale umanitatii, in materie de tehnologie si bunastare publica. De ce-ti risipesti energia cautand ceea ce nu exista, nu poate exista, de fapt, decat in mintile infierbantate ale unor adolescenti intarziati? Cine te crezi cand incerci sa corupi tineri frumosi pe care societatea chiar pune baza si cum indraznesti sa ucizi visele si viitorul lor, afundandu-i intr-o hruba nenorocita, malefica, distrugatoare de traditie si spiritualitate? Credeai c-ai sa reusesti, nu? Ce naivitate, cand tu abia te-ai tarat prin facultate si ai trecut examenele doar datorita compasiunii celor ce te-au invatat si pe baza unei intuitii cu fundatia subreda cladita doar pe cateva carti citite, dar din care n-ai inteles, de fapt,o iota. Nu mai ai nimic, ai cazut in pacatul cel mai josnic, ucigas de vise, si Paradisul, asa cum numeai tu salbaticia aceea in care, an de an te refugiai de oamenii reali, de cei care duc pe umeri o intreaga lume, pe care tu ii privesti cu dispret si aroganta, ti-a fost interzis, pentru ca oameni cu simtul realului au gasit de cuviinta sa civilizeze si sa redea tuturor spatiul acela in care te credeai rege, tu, cu logodnica ta, marea. Ascunde-te! Nu esti decat cel din multime, fara nume, fara identitate, supus unui sistem menit sa te ridice din primitivism si nepasare fata de semeni, dar caruia nu i-ai aratat niciodata recunostinta. Esti singur si asa vei ramane, pentru ca, stii, de fapt, nu, nu vreau sa te mai crut, si de data asta: tu, pur si simplu, nu existi!