FLUTURE
Din volumul "Un fluture albastru", EdituraRamuri, 2003
***
Isi amintea bine dimineata cand incepuse totul. Desi, altfel, nu avea o memorie prea buna. Se trezise devreme. Isi bause cafeaua in bucatarie,ascultand la radio emisiunea matinala. Politia rutiera indemna soferii la o conduita preventiva. �Stop! Acum trec eu! Suna clopotelul!� spunea un glas zglobiu de copil. Urmase vocea pitigaiata a unei profesoare de gimnastica: �Intinde, impinge si un doi trei, intinde, impinge si un doi trei. Respirati adanc�� Corina facuse si ea miscarile de inviorare, apatic, zambind. Plecase la Universitate din timp. Avea curs cu Aristide cel rau, un prof exigent, ursuz, care pastra cu studentii o relatie distanta,impersonala. Nici un comentariu de-al lui nu iesea din domeniul cursului pe care il preda: statistica. Materia era si ea greoaie, anosta. La Aristide picau cei mai multi. Studentii nu il iubeau. Nu il iubeau nici profesorii, purtarea lui in cancelarie nu era diferita de aceea de la curs. Nu accepta si nu facea interventii. Corina se gandea la profesorul Aristide ca la un catel urat cu care nimeni nu vrea sa se joace. Singuratatea il face sa devina rau. Ei insa ii placeau cateii urati. Isi luase la el lucrarea de licenta. Se dusese de cateva ori sa-i ceara sfaturi in legatura cu tema ei, sa ii puna intrebari. Chiar daca Aristide ii raspunsese morocanos, o ajutase, iar ea nu lua deloc in seama acreala lui.
Plouase peste noapte. Aerul diminetii era aburos. Corina trecuse pe langa statia de tramvai fara sa se opreasca. Agitatia strazii incepuse. Tramvaie ticsite duceau muncitorii spre uzinele din marginea orasului. Vanzatorii de ziare si de la micile chioscuri isi facusera aparitia. La �Break on through� Corina trecu dincolo.Prin scara unui bloc ajunse in spate. Putea merge si pe aici la Universitate, pe aleea asta paralela cu strada, dar atat de diferita. Era liniste aici, cantau pasarile, erau flori si copaci, la doar cativa pasi de tumult. Gasise un trandafir plin de noroi, cu o urma de pantofi pe petalele rosii. Adunase si cateva crengi cazute din plopi. O ramura de pin. Era convinsa ca pentru ea le lasase, cineva, in drum. Un fulg care pica dintr-un gugustiuc era un semn, o minune. Mai mult timp pierdu cu melcii. Iesisera sinucigas dupa ploaie. Ii duse spre presupusele destinatii, certandu-i cu glas tare.Apoi gasise pisoiul. Il auzise mai intai. Era langa un tomberon, tipa din toata inima. Era murdar si plin de pureci, mititel, urat cu jegu' ala la nas. Fu extrem de fericit de apropierea ei. Nimeni nu-l mai tinuse probabil in brate.Il lua cu ea.
Sala de curs era plina. Tocilarii isi ocupasera locurile in primele banci. Asteptau dictarea, cu caietele si pixurile pregatite. Acasa vor citi cursul, pentru a-l memora mai usor in sesiune, vor lua note mari, il vor uita, vor primi la sfarsit o diploma de specialist cu care isi vor apropia statutul de stalpi ai societatii. Razvan o striga din fundul salii. "Ti-am oprit loc!" "Nici nu era greu" raspunse ea. El rase. Acolo, pe penultimul rand nu se inghesuia nimeni. "Ce naiba e acolo?" se speriase el de pisoi. "Cum il cheama?" "Dumitru" "Ce jegos! De unde-l ai?" "De la tomberoane" "Si il tii la curs? Daca tipa si te prinde Aristide, te haleste!" "Nu tipa" "Si pe urma? Ce-ai sa faci cu el?" Nu se gandise la asta, dar raspunsul ii veni firesc: "Il duc acasa"
Dumitru nu miorlai deloc in timpul cursului de doua ore "fara pauza". Torcea. Corina nu lua cursul. Aici, in spatele clasei, vocea profesorului abia se auzea. Scrise mai intai o poezie. Incepu o scrisoare pentru un prieten. Se gandi ce bine ar fi acum la mare. fara nici o grija, alta decat sa stea intinsa pe nisip, sa asculte tipatul pescarusilor, valurile, sa bea cafea, sa manance hamsii prajite, sa fumeze si sa se intoarca din nou pe plaja, pe drumul de tara, printre ciulini si tufe de pelin. Sa construiasca un castel de nisip, sa treaca un vapor si sa o salute sunand din sirena. Un timp privi pe geam, trecatorii, statia de tramvai umplandu-se de oameni.
Cand cursul se termina, se intampla ceva. Isi vazu colegii intorcandu-si unii spre altii fetele nedumerite. Unii nu auzisera, altii radeau pe sub mustata. "Ce-a zis?" "Ce-a zis, ma?" zburau soaptele, in aerul clasei. "Il intreb!" zisese Razvan si se ridicase in picioare. "Domnule profesor, daca vreti sa repetati. Aici in spate nu s-a auzit" In linistea care se lasase, vocea profesorului Aristide rasunase limpede, ca si cum ar fi rostit formula de calcul a mediei armonice: "Am spus: cerul e un fluture albastru" "Asta face parte din curs?" intreba Savescu, seful de an cu vocea dulceaga, indatoritoare cu care se adresa profesorilor ca sa para cat mai interesat. Singurul lui vis parea sa fie invatarea oricarui curs picat in mana. Profesorilor le placea asta, dar Aristide ii daduse nota mica la partial si Savescu il ura feroce. "Trebuie sa notam?" adauga el, mieros. "Da, face parte din curs. Notati, spuse Aristide, daca nu tineti minte"
Pana la sesiune mai erau doua saptamani. Tot atatea intalniri cu profesorul Aristide, incheiate de fiecare data la fel: "Cerul e un fluture albastru" Studentii facusera un salut din cuvintele astea. Le rosteau cand se intalneau pe hol, izbucnind in hohote de ras. "Si-a luat campii de atata statistica" Unii sperau sa dea examenul cu altcineva. Cu Savescu in frunte, o delegatie se duse la decan. Zvonul se raspandise in oras. Se tinu un consiliu profesoral, dar nu se ajunse la o masura concreta. Grupa Corinei fu prima care dadu examenul cu Aristide. Si ultima. Pe toate biletele de examen se afla, dupa o problema si un subiect de teorie, o intrebare comuna: Ce este cerul? Toti studentii care se prezentasera la examen dadura acelasi raspuns: "Cerul e un fluture albastru". Aristide ii trecu pe toti. Afara il astepta un reporter de la postul local de televiziune, care era si corespondent pentru un post privat de audienta nationala. La stirile de seara, Aristide era cunoscut in toata tara, iar in ziua urmatoare ajunse din intamplare pe un canal european, la o rubrica de stiri amuzante. Cand il internara intr-o clinica psihiatrica, profesorul Aristide era in om celebru.
Dupa o saptamana, toata lumea il uitase. Corina il vizita de cateva ori la spital. Aristide, puternic sedat, nu parea ca o recunoaste. Trecura doua luni pana il trimisera acasa. Nu era periculos. Aristide locuia intr-o casa mare, cu o gradina la fel de mare, pe care le mostenise de la parinti. Statea singur. Parintii ii murisera cand el era inca adolescent. Nici o femeie nu intrase in aceasta casa de ani de zile. O vecina incercase odata, venise cu impartit, darAristide ii iesise repede in intampinare in curte si o tinuse acolo in picioare, pana cand ea se hotarase sa plece. Casa ii paru Corinei intunecata si trista. Ca si cum ar fi gazduit un mort, zi dupa zi. Aristide nu vorbea. Ea ii aducea mancare, dar el nu manca deloc la inceput. Incepu sa-i vorbeasca ea. Ii povestea tot ce-i venea prin minte, ce i se intamplase peste zi. Ii facea semn cand era prea obosit. Dupa un timp incepu sa manance, cate putin. Uneori era imposibil. Era aspru. Rau. O gonea desi n-ar fi vrut sa plece. Se chinuia. Se ferea sa recunoasca bucuria pe care i-o aducea prezenta ei. Corinei ii era mila de el. Desi de vreo doua ori o suparase atat de tare incat se gandise sa nu mai vina, se intorsese de fiecare data. O data ii rasturnase craticioarele in care ea ii adusese mancare. A doua zi il gasise cuminte, dar pentru nimic in lume nu si-ar fi cerut scuze.
Nu spusese decat: "Cerul e un fluture albastru". Si oamenii facusera din el o epava.
La inceput ii fu foarte greu sa vorbeasca si ea nu-l forta deloc. Cand veni primavara, incerca sa-l scoata in curte. Nu refuza. Uneori povestea ceva din copilaria lui. De cele mai multe ori nu spunea nimic. Cum iesise din casa, privise cerul. Si pentru prima data, zambise. Cum zilele rau tot mai calde, Corin ail gasea asteptand-o in curte. Era parca mai viu, mai prezent. Intr-o zi, in timp cestateau la masa, il vazu ridicandu-se deodata, repezindu-se spre o galeata cu apa de ploaie si aruncand-o spre gardul dinspre curtea vecina. O femeie tipa si incepu sa dracuie. Aristide zambea multumit de sine. Nu-i placea sa fie spionat. O privea pe Corina mandru. Nici ea nu-si opri zambetul. Dupa un timp in care se foi pe scaun, framantat de cine stie ce ganduri, Aristide spuse limpede: "Cerule un fluture albastru" "De unde stiti?" il intreba linistita."Stiu!" raspunse el "Nu stiu de unde stiu, dar stiu!" zise, suparat. "Dar de cand... De cand stiti? Cand ati aflat?" Aristide se mai calma. "Tii minte cand v-am spus la curs? Prim adata. Cand ai venit tu cu o matza si n-ai scris nimic doua ore. Stii?" "M-ati vazut?" "He-he! rase el. Totul se vede!" Dupa ce se amuza de uimirea ei, continua. "Era o zi frumoasa.Plouase in ajun. Abia am ajuns la poarta din cauza melcilor. Umplusera aleea. Pe strada mirosea a mancare de cartofi, cu marar si dintr-un nor m-au picurat cativa stropi. Si era un nor atat de mic! Cand am mai privit o data in sus, disparuse. Ramasese cerul albastru si cu cat priveam mai mult cu atat intelegeam mai bine ca el nu e decat un fluture si ca noi stam sub aripa lui. Ocrotiti" Tacu. Corina nu stiu ce sa-i spuna.
A doua zi il gasise in camera lui, cazut langa pat, fara cunostinta. Era imbracat frumos. Isi luase sacoul, avea cravata, se barbierise. Gemea abia auzit. "Nu se moare asa usor!" se incurajase singura. Chemase Salvarea si se intorsese langa el. Murise tinand-o de mana, usor, ca si cum ar fi adormit. Ea iesise in curte. In asteptarea doctorului. Era spre pranz.Un fosnet urias, inspaimantator se auzi si Corina se gandi ca nu poate fi decat suflul unei explozii. Se auzira tipete, oamenii ieseau la porti, strigand unii la altii. "A explodat combinatul chimic!" tipa o femeie. Stateau toti cuprinsi de spaima. Simteau pericolul, dar nu stiau ce e, de unde vine, cum sa se fereasca si panica pusese stapanire pe ei. "Aoleuuu!" urla o femeie, aratand cu mana in sus. "Doamneee!" Si atunci toti vazura cerul apropiindu-se inspaimantator si se prabusira la pamant. Incepu apoi sa se indeparteze. Suieratul deveni mai slab. Se ducea tot mai departe. Dup aun timp pe care nimeni nu-l mai tinuse, ramase din el doar un fluture albastru. Batu din aripi, pana cand disparu cutotul. Deasupra lor vazura Golul.
***
Se bucura ca ziaristii o gasisera inaintea serviciilor secrete. Fugise la mare, departe de masurile speciale de securitate, medicale, ecologice, departe de agitatia politicienilor, a oamenilor de stiinta, departe de agonia omenirii. Se apropiau, cu camerele de luatvederi, cu microfoane si reportofoane, ca o haita. Sigura de ea si puternica, altadata. Destul de speriata acum, sperand fara sa stie ce. Isi amintisera de Aristide. Aflasera de ea.Ii spusese ceva? Inainte de amuri? De ce fugise?
Pescarusii disparusera. pe mare pluteau pesti morti. briza mirosea urat. In orase era si mai rau. Soarele dogorea. Pamantul nu mai era un spatiu ocrotit.
O inconjurara curiosi, obositi. Isi faceau si acum meseria, unii cu patima, altii plictisiti, bucurosi ca o gasisera. Ce le putea spune? De unde stiuse Aristide? Ce ti-a spus? Ce urmeaza? Ce se va intampla cu noi? Stii ceva? Ce stii?
"In ultima zi, l-am gasit imbracat elegant. Isi luase sacoul, cravata, era barbierit. M-a primti zambind.Vreau sa-ti arat ceva, mi-a zis. M-a luat de brat si m-a dus in curte. Mirosea a lavanda. Parea fericit." Ii placea jocul. Micile detalii, verosimile, spontane, nevinovate erau importante in construirea si sustinerea unei minciuni". Apoi cerul a zburat si profesorul Aristide a intrat in casa. S-a intins pe pat. A inchis ochii. Respira tot mai greu. L-am intrebat: "Domnule profesor, ce se va intampla cu noi?" Isi scoase o tigara. "Aveti rabdare, mi-a spus. Cerul e acum o omida". Isi aprinse tigara, trase un fum si-i dadu drumul. "Atat?" intreba unul dintre reporteri. Corina privi pe rand in camerele de luat vederi, apoi in zare. "Atat. Cerul e o omida" spuse, cu un aer grav.
Era placut sa flirtezi cu intreaga omenire.