Scenariul si regia: Cristian Pepino
"Cavalerii Mesei Rotunde"
Scenariu si regie: Cristian Pepino
Scenografia: Cristina Pepino si Mirela Tofan
Muzica: Dan Balan
Regizor tehnic: Eugen Nicola
Tehnician de scena: Tudor Diaconescu
Sef productie: Aurel Duta
Maestru de lumini: Cristi Dore
Maestru de sunet: Costi Bartan
Sculptura: Eleonora Predut
Croitorie: Victorina Panduru
Tamplarie: George Fotache
Feronerie: Ion Colita
Strungarie: Costica Jianu
Distributia:
Oana Stancu Perceval
Mugur Prisacaru Gawain, Francesco
Mihai Bruma-Uzeanu Lancelot
Mircea Surdu Merlin, Arthur
Rodica Prisacaru Morgan La Fay, vrajitoarea
Iulia Carstea Regina Clarida, Trubadurul
Ionica Barascu Blanchefleur, Regina Guinevera
cronica de Marius Dobrin
Desigur ca de fiecare data conteaza cheia in care este decodat un demers.
De ce sa nu privim la fel si un spectacol pentru copii? "Cavalerii Mesei Rotunde"[*] este un asemenea exemplu. Un spectacol scris si regizat de Cristian Pepino pentru Teatrul Colibri, o cuceritoare adaptare a unui segment din legendele celebre.
Cavalerismul este reinventat intr-o lume ce pare a se fi departat de o epoca pe care o privim cu condescendenta precum orice tine de o anumita naivitate. Ba chiar ne-am luat si distanta de asiguratoare prin donquijotism.
Ei bine, Cristian Pepino croieste in fata micilor spectatori povestea lui Perceval, a carui viata este ordonata de rigorile unui cod comportamental de actualitate si care, mai ales, si-a insusit un crez: a inchina faptele bune unei domnite.
"-Sa spuneti reginei ca am facut-o de dragul ei!
-Si eu de dragul domnitei care mi-a dat inelul!"
Iar cel care, neavand la cine se raporta, starneste hazul prin replica de fuga: "si eu, de dragul meu."
Poate ca nu intamplator el e lipsit de o astfel de instanta. Poate asa se explica de ce, chiar de se numeste Gawain, are si gandul nefericit de a incerca sa-l indeparteze pe Perceval, rolul clasic al tradarii.
"Trebuie sa scapam de el...daca ajunge inaintea noastra ne facem de ras" este o copie a mioriticei conspiratii.
Doar ca in povestea imaginata de Cristian Pepino, tragicul e doar sugerat, ca o adiere mai rece intr-o zi de vara. Gawain este totusi recuperabil, un cavaler ce trezeste simpatie prin jocul lui Mugur Prisacaru, asa cum Perceval al Oanei Stancu nu se sfieste sa declare sincer: "m-au lasat singur in mijlocul padurii... mi-e frica!"
In astfel de cazuri nu ramane decat recursul la divinitate, la puterea rugaciunii: "Doamne, tata ceresc, ajuta-ma!"
Sigur, totul imbracat in haina larga a unei fantezii debordante, cu licente care pigmenteaza povestea. Francesco, jucat de asemenea de Mugur Prisacaru, de data aceasta cu o masca bonoma, este din stirpea celor ilustrati de Boccacio, departe de canon precum parintele Lorenzo din "Romeo si Julieta", creatia lui Yannis Paraschievopoulos.
Daca ar fi sa avem in gand acelasi fir subteran al identificarilor, apoi nici alegerea Oanei Stancu pentru rolul Perceval nu ar fi deloc intamplatoare. Dar indiferent de orice altceva, jocul ei este exuberant si nu se putea gasi o alta intruchipare mai buna. Pentru ca are toate datele personajului, acest praslea care intra in viata cu entuziasm si inocenta, cu vise si mai ales cu dorinta de a le atinge pe calea pe care a fost indrumat.
Nerabdator sa intre la randul sau in legenda, stie una si buna: "daca o fata ii da cingatoarea unui cavaler, inseamna ca ea l-a ales iar el o va sluji".
Ce mai ramane? A, desigur, sa fie numit cavaler.
"Nu va suparati, aici sta regele ala care face cavaleri?
Perceval trece prin lume cu febrilitatea celui dornic sa dovedeasca magistrului sau ca e destoinic. De aici incepand, prilejuri sunt destule. Fiecare dintre cei intalniti in cale, ca in toate basmele, este ca o treapta de urcat. De la tarani desprinsi parca din ilustratiuni medievale, inventiv asociati cu un magarus sau o caruta, cu un personaj sau altul, pana la Blanchefleur, regina Guinevera sau regina Clarida, jucate cu pilduitoare maturitate de catre Iulia Carstea si Ionica Barascu, Perceval al Oanei Stancu este intr-un examen sustinut cu brio si mai ales cu o mare disponibilitate.
Formula magica deschide sufletele precum niste usi: "Buna ziua domnisoara! Pot sa-ti fiu de ajutor?"
Cum se intampla, luat de valul entuziasmului, ajunge sa faca un gest pe care oricine e doar o leaca mai atent, nu ar avea curaj a face. Si-apoi, de cate ori nu chiar asa se-ntampla si in viata? Clipa nesabuita a unui curaj naiv devine masura unei victorii. Perceval se aseaza fara sa stie pe celebrul jilt periculos, cel care pe multi a omorit in asteptarea celui vrednic sa o faca, la 454 de ani de la Iisus.
"Poate ca-n acest copil sta toata speranta noastra".
"vrei sa spui ca un mucos e in stare sa indeplineasca tot ceea ce noi n-am fost in stare? Noi care ne-am zdrentuit hainele in lupte..."
Mihai Bruma-Uzeanu e majestuos in rolul care-i vine ca o manusa, de fiecare data. Acum cu nota de lirism ca o contrapondere la coechipierul sau aflat in cheie satirica.
La ce bun toate astea? Pentru a ilustra celebra cautare a Graalului. Intr-o lume in care vrajitoarele si pocitaniile nu stau deloc cu mainile in san, ba chiar sunt manuite cu un simbolic sarcasm de catre Rodica Prisacaru, se petrec toate ale vietii, lacrimi si zambete, spaime si marinimii.
Echipa tehnica, Eleonora Predut, George Fotache, Costica Jianu, Veronica Panduru si Ion Colita, s-a intrecut pe sine in a intruchipa aceasta lume a legendelor medievale, asa cum au imaginat-o scenografele Cristina Pepino si Mirela Tofan.
Castelul intamplarilor ciudate si castelanul cel urat inseamna un alt revelator de comportamente, de data aceasta e pusa la incercare prietenia si se vede efectul unui trecut mai mult sau mai putin atins de pacate.
Raul e invins, magia locului repara ceea ce se stricase, dar Graalul ramane o data in plus un miraj ce poate fi atins doar o clipa, disparand apoi intr-o promisiune de fericire pentru viitorul care va ajunge sa fie asa cum indeamna Cartea.
Pana acolo? "O punte. O va trece acela care crede in altcineva." Prietenie, altruism, respectarea valentelor feminitatii si mai ales credinta.
Cei trei cavaleri, emblematic reuniti la final, sunt garantia ca "nimic n-a fost zadarnic, asa trebuia sa se intample!"
Lumina magica depe chipul Cristinei Casian descopera poezia acolo unde nu ai fi putut banui ca se ascunde. Miracolul dragostei intr-un vulcan de fatarnicie, un vulcan care amuteste in fata unei surprinzatoare izbucniri pe care nu ai fi stiut cum sa o iei, intre ironie si mefienta a inimii care poate sa bata si pe sonoritatile Internationalei. Cu seninatate Amalia enumera apoi toate cate le-a avut de trait, in cuvinte putine, elipitic, mereu cu o doza de umor care sa intrerupa suspinul exact in pragul lacrimei. Claxonul de departe, care o cheama insistent, este lumea cea tot mai grabita, tot mai indiferenta la substanta tragica a vietii, tot mai doritoare de consumuri ieftine.
Este clipa unei confesiuni esentiale in reteta acestui tratat de respiratie.
"Ma duc, puiul mamii, nu stiu cand o sa mai pot veni. Spune-i la maman, cand o vezi, ca am facut progrese. Pot sa respir asa de adanc incat, de cele mai multe ori, o respiratie pe zi imi ajunge. In rest - tac. ?i-ar fi ajuns si tie, Victoras, daca m-ai fi ascultat si n-ai fi vrut neaparat sa respiri fara sa taci."
Tragedia e tinuta in frau discret, nobil, ascunsa dupa o perdea impenetrabila, frumos si delicat brodata.
Din nou venind spre oameni, Cristina Casian, jucand varsta de 55 de ani a Amaliei, priveste ghidus catre un spectator. Acesta sta rigid, evita sa-i intoarca privirea si prefera sa stea pironit undeva indefinit. Actrita il priveste insistent, usor amuzata. Este privirea celor care 'stiu', care au 'indurat'. Cu seninatate ei intind o mana spre ceilalti si zambesc vazandu-le suspiciunea. Ii lasa in plata lor. Amalia isi cauta fratele care se intoarce adesea de la Paris. A ajuns cu baletul acolo unde isi dorea. A invins. Se misca intr-o alta lume. Si aceea grabita. O graba colorata, suculenta, calda. Una in care ecourile trecutului razbat rar. Si in care pancartele cu numele celui asteptat pe un aeroport nu au efect niciodata.
Iar regia impune ca Amalia, esuata ca femeie de servici la toaleta din aeroport, sa stearga cu un teu, o podea care canva, demult, a fost tabla de scris a unui entuziasm cu cravata rosie la gat si izbucniri de sinceritate. Tulburatoare aceasta scena, mai amara decat a unor valuri care sterg inscrisul de pe tarm.
Regasirea este ponderata de Amalia, de parca ii simti cum bate inima in adanc, tematoare ca se intampla si in viata ei ceva frumos, neincrezatoare parca. Cristina Casian isi schimba chipul, batranetea fizica e dublata de urmele unei vieti agresata in fel si chip. Vocea i se stinge. Ramane doar respiratia. Replicile sunt tot mai soptite. Metaforic, regia o inalta, zborul tot mai des cu avionul e ca o fortare a destinului. Este inaltarea mereu invocata, pentru care s-a pregatit atata timp. Cu finalul unui trup atras de pamant si cu un suflet plutind spre 'maman', invariabila acestei povesti. Vechea promisiune se indeplineste.
"Daca te intalnesti cu ea, spune-i, te rog, ca n-am uitat sa respir si ma pregatesc si eu sa devin inger intr-o zi. Asa ca ea."
Un spectacol emotionant, cel putin pentru cineva care a iesit din lumea aceea dinainte de '89. Probabil un spectacol cu impact si pentru cei de mai apoi, pentru ca autoarele, tinere la inceput de cariera in teatru, au manuit cu inteligenta ingredientele care sa convinga si fara amintiri directe.
Daca Alina Nelega este deja un nume care s-a impus in dramaturgia tanara din Romania, Cristina Casian si Mariana Camarasan sunt absolvente ale UNATC in 2007 iar scenografa Alexandra Penciuc inca studenta. Cu atat mai meritoriu gestul Teatrului ACT de a promova acest spectacol. Unul de referinta nu doar pentru o stagiune ci, risc acest pariu, pentru viitor.
Dincolo de accentele grave ale unei epoci, spectacolul sedimenteaza in noi remanente pe care cultura le recunoaste de constante universale. Ca un mic tratat pentru uzul nostru, al tuturora, cuvintele Amaliei ne urmaresc ca soptite de undeva din inalt:
"Abia apoi vreau sa mor, abia dupa ce m-am trezit din viata asta pe care-am visat-o cu fata acoperita, cu ochii inchisi, cu mainile legate, cu inima inghetata. Un vis dureaza cateva secunde si ti se pare lung cat toata viata. Dar daca e invers - si toata viata dureaza cat o respiratie? Atunci poate-ar fi mai bine sa respiri adanc, cat mai adanc..."
2 decembrie 2007