de Alina Nelega
Regia: Mariana Camarasan
www.teatrulact.ro
Regia: Mariana Camarasan
Scenografia: Alexandra Penciuc
Cu: Cristina Casian
Text distins cu Premiul 'Autor European', Heidelberg, 2007
Text aparut la www.liternet.ro
de Marius Dobrin
text aparut in revista"Argos"
si la Liternet
Intaiul plans in curtea scolii, sub castani,
Cand clasa mea primea cravata rosie, festiv,
Si sufeream respinsa grav de colectiv
Ca nu-mplinisem inca noua ani."
Ana Blandiana, 'Partidului'
Ed.Didactica si pedagogica, 1976
Este prima si cea mai importanta lectie de supravietuire pe care Amalia o primeste de la mama ei. O lectie pe care mama o invatase dintr-o alta incercare cumplita a sortii, una universala, dincolo de epoci si istorii. Si poate ca de aceea este cea mai inteleapta povata, pentru ca e picurata din duhul plutitor peste toate.
"Si, dupa un timp, am inceput sa facem exercitii de respiratie cu maman. Si ea ma invata cum sa ajung si eu inger, ca ea. Daca stii sa respiri adanc, destul de adanc. Respiri tot mai adanc, dai din maini, uite-asa - si, dupa un timp, te inalti usor, usor de la pamant. Respiri tot mai adanc si te trezesti ca plutesti, lin, tot mai lin, tot mai sus, pana cand te pierzi in zare - si nu mai atingi pamantul niciodata."
Livezeni si cu Doftana prin gratii de fier - si sa flutur steagul rosu al Partidului - iar Vitea sa salte de pe acoperis pe acoperis ca o flacara minunata, cum am vazut noi un film la cinematograf, pe vremea cand mai stateam la casa veche si nu se dadeau filme din astea minunate, rusesti, cu cocori. Vitea o sa danseze, eu o sa cant din gura, nu din porcaria aia de pian - pentru muncitori, care sunt niste eroi si muncesc saracii in mine si in fabrici si uzine si care construiesc viitorul."
Mariana Camarasan porneste spectacolul de la contactul nemijlocit al eroinei cu pamantul. Amalia, intr-o interpretare stralucita a Cristinei Casian, apare, cand bezna inceputului este sparta de spotul de lumina, intinsa pe podea cu fata in jos. Nu este o podea oarecare, este acea tabla scolara pe care se scrie cu creta. Cu inocenta unei fetite care numeste lucrurile fara inconjur, care-si rosteste visurile cu credinta, care ia toate lucrurile ca atare, ea scrie o rugaciune ca o scrisoare catre Mosul. Dumnezeul. Asa incepe povestea. Cand scrie culcata, asa cum adesea copiii o fac, ea pare a inscrie in pamant istoria anilor '50. Frazele sunt atat de dense si elocvente incat in cadre putine dar suficiente putem vedea sirurile pribegilor izgoniti de noua oranduire, putem intelege geneza destinului eroinei. Aidoma cu al atator alte familii. Apeland la inocenta, Alina Nelega face suportabil totul prin doze de umor. Un umor consistent dar care in acest context abia reuseste a stavili lacrima. De altfel in intunericul salii putem ghici cate un zambet, dar niciodata un hohot de ras. Amalia, cu cravata rosie de pionier, rosteste cu avantul inoculat in acel timp, cuvinte consonante ideologiei. Descrierea taierii porcului in batatura taraneasca este de un haz nebun, atunci cand, soptit sau strigand a revolta, numele lui Stalin este emblematic. Cu porcul, fetita invata ca a intrat in timpuri ale duplicitatii. Numele 'Arhimede' era pentru fereastra dinspre lume, numele 'Stalin' era pentru propriul auz, chiar si atunci cu surdina. Porcul, ca animal magic intr-un alt fel de basm, devine inostitorul fetei, tot mai singura pe masura ce rudele mor sau pleaca undeva departe. Alienarea agresiva o transforma pe Amalia incat al doilea tablou deja o arata mult mai matura decat este cu adevarat. Atunci poate ca multi au innebunit. Neputinta de a ceda presiunii vremurilor, curatenia sufleteasca refuzand mocirla sociala, soarta proprie, toate au marcat definitiv atatia oameni. E greu sa recunoastem o fata de 16 ani atunci cand Amalia incepe astfel o scrisoare de pe un pat de spital:
"Catre Biroul de Ingrijire a Spatiilor Verzi
Sectorul Cinci
Bucuresti.
Stimate Tovarase Comandant! Subsemnata Amalia Anastasia Valeria Greceanu-Voican va raportez ca numele dumneavoastra nu inseamna nimic pentru militienii din sectorul cinci al municipiului Bucuresti. Pentru ca le-am spus de mai multe ori ca sunt in misiune secreta sa culeg informatii de la soldatii de la ambasadele tarilor vecine si prietene unde ati fost de acord sa ma infiltrez si sa obtin secrete de stat si resturi de mancare pentru Fani, pe care ati fost de acord s-o pastram si pe care, asa cum v-am scris si atunci, a cumparat-o Babusca de un Paste, fiindca nu mai erau miei si ea a consumat restul de bani pe produse alcoolice de casa, facute de taranii din piata..."
Drama mizeriei in care o impinge societatea este relatata cu umor. Amar umor. Cu fiori recognoscibili de catre cei care am trait acele timpuri. Fiecare, dupa varsta, am resimtit diferit comunismul. Mereu cate o oscilatie intre durerea unei rupturi cu vechea normalitate si inmuierea spre o pliere acceptabila pe timpurile noi. Cu ironia ca antidot.
Rugaciunea Amaliei, cu albul cretei pe tabla cea neagra, stearsa apoi tot de ea, cu trupul, cel care toate le-a suferit.
"...cand o sa ma fac mare, ajuta -ma si pe mine sa lucrez pentru Revolutie si sa ma rad in cap ca Babuska si sa am pete din alea galbene pe maini si unghiile rupte si negre si fata asa lunga si sa gem noaptea si sa zbier in somn si sa ma imbat de 23 August si de 30 Decembrie si de 1 Mai...
Si ajuta -ma, Doamne, cand ma fac mare, sa cant cantece din alea pentru oameni mari, cu Bumbesti-Livezeni si cu Doftana prin gratii de fier - si sa flutur steagul rosu al Partidului - iar Vitea sa salte de pe acoperis pe acoperis ca o flacara minunata, cum am vazut noi un film la cinematograf, pe vremea cand mai stateam la casa veche si nu se dadeau filme din astea minunate, rusesti, cu cocori. Vitea o sa danseze, eu o sa cant din gura, nu din porcaria aia de pian - pentru muncitori, care sunt niste eroi si muncesc saracii in mine si in fabrici si uzine si care construiesc viitorul."
'Amalia respira adanc' este un spectacol tulburator, o istorie a comunismului, cu dureri si cu naivitati, cu vorbe scrasnite si cu spirite tot mai ascutite pe masura ermeticului capac.
"Unde se duc toate lucrurile care nu mai sunt?... unde-i Parisul,orasul ala despre care tot vorbeau manan cu pap�, ca o sa mergem acolo, o sa ne mutam cu totii acolo?... In Potlograda... Pasli na Potlograda face tatucul Stalin..."
Autoarea vine cu indicatii de joc, subliniaza frecvent cum se gradeaza respiratia, mai pe jumatate, mai sacadat, cel mai adesea ca un lung suspin.
Cristina Casian trece dintr-o scena in alta, dintr-o ipostaza in alta, schimband, uneori la vedere, costumatia, pastrand insa o stralucire in priviri. Unul dintre tablouri se deschide pe sonoritati inconfundabile celor ce au trait acele timpuri. Un ritm, o cadenta, o amintire.
"Multumesc.
Pentru copilaria fericita - multumesc.
Pentru somnul linistit,
fara vise,
netulburat de strigatele subterane
ale detinutilor politici,
multumesc.
Pentru ca ai electrificat tara
si m-ai invatat sa citesc,
in lumina asurzitoare a becului,
silabisind
din
Steaua Rosie,
Scanteia,
Steagul rosu,
Convingeri comuniste,
multumesc...
...Patria mea e o purcelusa .
O cheama Fani.
Pe ea au mancat-o militienii in frunte cu Tovarasul Comandant.
Pentru acestea toate si pentru multe, multe altele, multumesc."
Regizoarea Marian Camarasan a tinut ca intr-un spectacol ionescian in hrubele de la Curtea Veche sa aduca publicul mai aproape de fluxul de joc, mai aproape de suflul istoriei. Acum Cristina Casian este ea cea care inconjoara publicul, in intuneric, pe un circuit banuit doar. Spectatorul simte istoria pulsand in jurul lui. Si din nou referinta la pamant. Daca la inceput era joaca unei crete, acum este o floare pe un mormant. Timpul i-a rapit copilul. Amalia are 35 de ani dar a trait deja cat altii intr-o viata. A intrat in vartej, cu pielea tabacita de nesfarsitele agresiuni. Mica incursiune in noapte si cu privirea in pamant este de fapt un refugiu intr-un spatiu edenic ce ingaduie o clipa de vorba cu cei dusi. O clipa intretaiata de claxonul departe nerabdator. O clipa in care Amalia inghesuie dintr-o suflare toata tineretea ei. Este acolo frumoasa poveste de dragoste nascuta la o defilare, la una dintre acelea care angrenau mase de robi nevoiti a pune false culori pe o realitate absurda.
Lumina magica depe chipul Cristinei Casian descopera poezia acolo unde nu ai fi putut banui ca se ascunde. Miracolul dragostei intr-un vulcan de fatarnicie, un vulcan care amuteste in fata unei surprinzatoare izbucniri pe care nu ai fi stiut cum sa o iei, intre ironie si mefienta a inimii care poate sa bata si pe sonoritatile Internationalei. Cu seninatate Amalia enumera apoi toate cate le-a avut de trait, in cuvinte putine, elipitic, mereu cu o doza de umor care sa intrerupa suspinul exact in pragul lacrimei. Claxonul de departe, care o cheama insistent, este lumea cea tot mai grabita, tot mai indiferenta la substanta tragica a vietii, tot mai doritoare de consumuri ieftine.
Este clipa unei confesiuni esentiale in reteta acestui tratat de respiratie.
"Ma duc, puiul mamii, nu stiu cand o sa mai pot veni. Spune-i la maman, cand o vezi, ca am facut progrese. Pot sa respir asa de adanc incat, de cele mai multe ori, o respiratie pe zi imi ajunge. In rest - tac. ?i-ar fi ajuns si tie, Victoras, daca m-ai fi ascultat si n-ai fi vrut neaparat sa respiri fara sa taci."
Tragedia e tinuta in frau discret, nobil, ascunsa dupa o perdea impenetrabila, frumos si delicat brodata.
Din nou venind spre oameni, Cristina Casian, jucand varsta de 55 de ani a Amaliei, priveste ghidus catre un spectator. Acesta sta rigid, evita sa-i intoarca privirea si prefera sa stea pironit undeva indefinit. Actrita il priveste insistent, usor amuzata. Este privirea celor care 'stiu', care au 'indurat'. Cu seninatate ei intind o mana spre ceilalti si zambesc vazandu-le suspiciunea. Ii lasa in plata lor. Amalia isi cauta fratele care se intoarce adesea de la Paris. A ajuns cu baletul acolo unde isi dorea. A invins. Se misca intr-o alta lume. Si aceea grabita. O graba colorata, suculenta, calda. Una in care ecourile trecutului razbat rar. Si in care pancartele cu numele celui asteptat pe un aeroport nu au efect niciodata.
Iar regia impune ca Amalia, esuata ca femeie de servici la toaleta din aeroport, sa stearga cu un teu, o podea care canva, demult, a fost tabla de scris a unui entuziasm cu cravata rosie la gat si izbucniri de sinceritate. Tulburatoare aceasta scena, mai amara decat a unor valuri care sterg inscrisul de pe tarm.
Regasirea este ponderata de Amalia, de parca ii simti cum bate inima in adanc, tematoare ca se intampla si in viata ei ceva frumos, neincrezatoare parca. Cristina Casian isi schimba chipul, batranetea fizica e dublata de urmele unei vieti agresata in fel si chip. Vocea i se stinge. Ramane doar respiratia. Replicile sunt tot mai soptite. Metaforic, regia o inalta, zborul tot mai des cu avionul e ca o fortare a destinului. Este inaltarea mereu invocata, pentru care s-a pregatit atata timp. Cu finalul unui trup atras de pamant si cu un suflet plutind spre 'maman', invariabila acestei povesti. Vechea promisiune se indeplineste.
"Daca te intalnesti cu ea, spune-i, te rog, ca n-am uitat sa respir si ma pregatesc si eu sa devin inger intr-o zi. Asa ca ea."
Un spectacol emotionant, cel putin pentru cineva care a iesit din lumea aceea dinainte de '89. Probabil un spectacol cu impact si pentru cei de mai apoi, pentru ca autoarele, tinere la inceput de cariera in teatru, au manuit cu inteligenta ingredientele care sa convinga si fara amintiri directe.
Daca Alina Nelega este deja un nume care s-a impus in dramaturgia tanara din Romania, Cristina Casian si Mariana Camarasan sunt absolvente ale UNATC in 2007 iar scenografa Alexandra Penciuc inca studenta. Cu atat mai meritoriu gestul Teatrului ACT de a promova acest spectacol. Unul de referinta nu doar pentru o stagiune ci, risc acest pariu, pentru viitor.
Dincolo de accentele grave ale unei epoci, spectacolul sedimenteaza in noi remanente pe care cultura le recunoaste de constante universale. Ca un mic tratat pentru uzul nostru, al tuturora, cuvintele Amaliei ne urmaresc ca soptite de undeva din inalt:
"Abia apoi vreau sa mor, abia dupa ce m-am trezit din viata asta pe care-am visat-o cu fata acoperita, cu ochii inchisi, cu mainile legate, cu inima inghetata. Un vis dureaza cateva secunde si ti se pare lung cat toata viata. Dar daca e invers - si toata viata dureaza cat o respiratie? Atunci poate-ar fi mai bine sa respiri adanc, cat mai adanc..."
2 decembrie 2007