IUBITORUL DE DUMNEZEU
"Mulţi pun problema <<actualizarii şi modernizarii religiei>>, ca o formã nouã, datã însã aceluiaşi fond, pentru cã Hristos este Sfârşitul legii (sfântul Pavel spune). Şi nimic nu se poate şterge, iar în privinţa adãugirii de asemenea nimic, în afarã de mici schimbãri formale, de cult exterior."
"Cu cei mai mulţi dintre cãlugãri (chiar şi credincioşi laici) s-a întâmplat (şi se întâmplã) acel compromis cu tine însuţi prin îngrãdirea cu pãreri proprii, cu prejudecãţi specifice caracterului şi temperamentului tãu, o filosofie personalã care te leagã pe tine însuţi sã rãmâi pe loc şi mai mult, sã considerã şi sã ceri şi de la ceilalţi la fel. Aşa se întâmplã cel mai mult azi, când se considerã cã cel care nu e ca tine, nu trãieşte ca tine, e anormal, cã face pe nebunul etc...
Trebuie ajuns la înţelegerea cã nu toţi oamenii sunt la fel (nu din considerente cã unii sunt superiori şi alţii inferiori), ci diferiţi prin structura lor sufleteascã, care le cere ceva specific lor (Exemplu: un cãlugãr trebuie sã se înfrâneze mai mult şi mai sobru, ca sã fie ca un altul cu altfel de temperament, acesta având în schimb o altã sensibilitate care cere un efort dublu sau înzecit pentru a fi normalizat. Lucrul e înţeles de prea puţini, în unele din mãnãstirile noastre când se cere tuturor la fel, cei cu unele necesitãţi aparte considerându-se anormali, sau cã fac pe deştepţii, sau sunt chiar fanatici dacã încearcã un regim mai riguros pentru menţinerea sãnãtãţii lor sufleteşti şi chiar trupeşti)."
"Aşa zisa epocã de aur a creştinismului, începând cu Sfinţii apostoli şi aproape sfârşindu-se cu cei trei mari ierarhi: Vasile cel Mare, Ioan Gurã de Aur şi Grigorie Teologul, când creştinismul, în luptã cu sine însuşi şi cu cei din afarã reuşeşte sã iasã la suprafaţã în toatã strãlucirea lui, a avut în vedere şi setoasa nãzuinţã a unei adevãrate vieţi creştine, când şi copiii deveneau martiri, iar fecioarele, Sfinte femei, de noi, cei de astãzi, nu suntem vrednici nici cu zece trepte mai jos sã stãm. În acea vreme nu erau tot oameni, tot carne şi oase? Aveau în schimb credinţã şi multã dragoste pentru cele divine, cu jertfa excelentã de sine care ne lipseşte nouã, celor moderni. Oprirea de la Sfânta Cuminecãturã pentru un an, doi, şapte, pentru diferite cãderi şi pãcate era o pedeapsã supremã, adicã lipsirea şi îndepãrtarea adevãratei intimitãţi cu Domnul Iisus. Astãzi, dacã suntem opriţi printr-un canon, puţin ne pasã, chiar la unii ne convine. Atunci, putem îndrepta rãceala noastrã cu canoane mai indulgente?..."
" - Tãticule, sã nu urãşti pe nimeni şi sã nu omori nimic, cã toate sunt ale lui DUMNEZEU. Tu sã te laşi omorât, dacã va fi nevoie, dar tu sã nu ucizi nimic.
- Nici puricii, Ava? Nici ploşniţele?
- Dar ce, pe ãstea le-ai fãcut tu, deşteptule?"
"Fiule, sã ţii minte! La sfârşit, în Sfintele Mãnãstiri, nu vor mai fi cãlugãri. Cãlugãrii vor fi în lume. Se vor ascunde în pustia lumii. Îi va acoperi DUMNEZEU. În Sfintele Mãnãstiri vor rãmâne doar Mucenicii. Sã ţii minte!"
"Câteva repere cu adresare directã, de la Pãrintele Ghelasie:
1. nu fii fixist; te va vindeca de propriile iluzii şi de încãpãţânare, te vei bucura de unire şi comunicare, sã nu faci numai ceea ce crezi tu; cu voinţã ascultã şi de alţii;
2. nu fi izolat, ci în dialog cu toţi şi cu toate; pãcatul demonic face tocmai un gol de dialog; fii comunicabil, fie şi forţat;
3. fii vesel, chiar dacã nu te simţi bine; fondul vieţii e bucuria; impuneţi un zâmbet permanent;
4. suportã ce nu-ţi place, trecând peste defectele altora; nu mustra direct, fii delicat când totuşi faci o observaţie; nu te enerva când alţii nu sunt ca tine sau îţi stau chiar împotrivã, te vei vindeca de contrarietate; sã ai afecţiunea mai tare ca respingerea;
5. nu admite frica; lasã totul la momentul lui; fii optimist; crezi în rezolvare miraculoasã, toate simptomele de boalã, certurile, greşelile tale şi ale altora, considerã-le trecãtoare;
6. nu admite tristeţea dupã greşeli şi conflicte; lasã-le pentru spovedanie; mulţi fac o scrupulozitate patologicã
7. nu abandona activitatea chiar dacã nu te simţi bine sau dai randament puţin; chiar la pensie lucreazã cât de puţin; cât ai fi de bolnav nu renunţa la puţinã activitate;
8. odihneşte-te; trãieşte bucuria odihnei chiar şi atunci când nu ai rezolvat cât ţi-ai propus, chiar dacã nu ai progresat; viaţa are o supralege, a odihnei sacre, în care nu mai conteazã nici o evaluare; e darul lui Dumnezeu peste toate considerentele."
"Mulţi se mirã cã boala şi la cei sfinţi poate fi, dar nu înţeleg cã prin aceasta <<stricãciunea morţii>> din trup şi din suflet se arde, pânã se ajunge la taina sfintelor moaşte. Sfinţii s-au luptat din greu cu patimile ce refuzã sã se transforme în <<viaţa fãrã de moarte>>. Viaţa duhovniceascã declanşeazã focul mistuitor al prefacerilor; la tineri aceasta se reflectã mai ales în boli abdominale, patimi tinereşti şi chiar simptome psihice. Adesea la femei acestea se manifestã şi mai violent. Dacã slãbeşti postul şi rugãciunea se fac şi mai distrugãtoare; dupã ce ai declanşat <<duhovnicia>> nu mai poţi ieşi, nu mai ai unde fugi nevãtãmat."
"Cei ce vor sã-i urmeze pe sfinţi trebuie sã fie conştienţi cã vor sã declanşeze boli, patimi ce stau ascunse, lupte pe viaţã şi pe moarte, cu lepãdarea de sine, cu arderea duhovniceascã ce te duce pânã la pragul morţii. Suntem atenţionaţi sã nu ne angajãm la ceea ce nu putem purta. E bunã şi o cale de mijloc, cu duhovnicie mai <<slabã>>, dar sigurã în rest, mila Domnului. Mulţi sfinţi au mers pe calea extremã ca nişte eroi, cu <<rupturi şi crãpãri>> de tainã, adesea insuportabile, ce se pot trece doar prin harul dumnezeiesc. Ei au acceptat sã moarã de tineri, bolnavi, dar câştigau prefacerea dumnezeiascã dincolo de materia trupului, care tainic prefãcea şi trupul în acel duhovnicesc al sfintelor moaşte."