"Avva Ghelasie Gheorghe Popescu a fost încã de la începutul vieţii monahale (1967 - 1970) ucenicul unuia dintre Pãrinţii îmbunãtãţiţi purtãtori ai tradiţiei de duhovnicie carpatinã, Cuviosul Arsenie Praja - Pustnicul din Cheile Râmeţului. Apoi şi-a desãvârşit formarea monahalã, vieţuind în pace trezecişitrei de ani (1970 - 2003), pânã la mutarea sa binecuvântatã la Domnul, în lavra Frãsineiului, micul Athos românesc ctitorit de Sfântul Calinic."
"Memoriile de rãzboire trebuie îmblânzite prin chiar nebãgarea în seamã a rãului sau nerãspunderea la rãu cu rãu, ba chiar cu acele gesturi de împrietenire - dãruire, care surprind pe cei care se aşteaptã la reacţii de apãrare şi respingere.
Aceste gesturi sunt de mare importanţã pentru cã îi dai celuilalt sã înţeleagã cã îl iubeşti şi îl primeşti aşa cum este, sau mãcar vrei sã rãmâi în relaţie cu el, nu condiţionat de ce face, de cum se comportã, de pãcatele şi virtuţile lui, ci pentru el însuşi, pentru Chipul-Persoana lui. Aşa nu îl lepezi la rãu, nu te separi de el, chiar dacã el se separã de tine. Asta nu înseamnã însã sã intri în cârdãşie cu rãul, nu e vorba de mila formalã care te face sã confunzi binele şi rãul, sã te îndulceşti cu trãirea amestecatã ce duce la pierderea orientãrii şi cãldurii - râvnei duhovniceşti. De aceea, trebuie fãcutã cu mare bãgare de seamã distincţia între iubirea de pãcãtoşi şi îndulcirea cu pãcatul, între deschiderea duhovniceascã în care e viu discernãmântul şi primirea în inimã a binelui şi rãului amestecate.
Pãrintele ne dãdea astfel de sfaturi de mare preţ în faţa situaţiilor cu încãrcãturã conflictualã necontrazicerea, nepanicarea, tãcerea, oprirea judecãrii şi reacţiilor de respingere şi forţarea chiar a unei comunicabilitãţi de duh cu cei ce te vrãjmãşesc. Nu admitea sã fii plângãreţ, muieratic. Cel ce insistã în rãbdare şi blândeţe, trece neudat şi prin furtunã, şi va ajunge în cele din urmã la liman. Hristos ne-a lãsat poruncã şi sã ne bucurãm, de aceea pocãinţa creştinã trebuie sã fie dospitã de cãldura veseliei duhovniceşti, nu înneguratã şi rece."
"Mãi tãticule, sã ştii de la mine, lucrurile cu adevãrat mari nu se vând şi nu se cumpãrã."
"- Cum sã mã rog, Avva?, l-a întrebat odatã un ucenic pe Cuviosul Ghelasie.
- Mãi tãticule, sã te rogi din toatã fiinţa, din toate ale tale, din toatã mãsura neputinţelor şi slãbiciunilor tale. Aruncã-le pe toate spre Hristos, zvârlã-le în focul închinãrii. Închinã-le pe toate lui Hristos, sã le prefacã dupã cum ştie El. Întoarce-I cu închinare deplinã darul lui Dumnezeu, ca sã primeascã pecetea harului.
Tot ce îţi iese în cale, gând, lucru, om sau altceva, închinã-l cu duhul şi liturghiseşte darul pe care l-a gândit Dumnezeu când ţi l-a scos în cale. Dacã pãcatul acoperã cu trãsãturile patimilor chipul de împãrtãşire şi sporire duhovniceascã al darului, oprind liturghisirea, închinarea, ca o raportare fãrã închipuiri, ca gest din toatã fiinţa peste operaţiile sensibile şi inteligibile, scoate în prim plan acest chip iconic, tainic al darului şi liturghisirea darului poate sã aibã loc.
Lãsarea în voia lui Dumnezeu, starea ca înaintea lui Dumnezeu şi pomenirea de Dumnezeu sunt cuprinse în închinare. Darul cheamã spre a rodi un rãspuns liturghisitor. Rugãciunea însãşi, ca sã fie statornicã, are nevoie sã fie susţinutã de starea în închinare, prin care mintea poate sã coboare întru smerenia inimii sã liturghiseascã."
"Cum sã mã rog, Pãrinte?". "Mãi tãticuţule, roagã-te cât mai mult şi roagã-te nu numai cu gura, ci şi cu ochii şi cu urechile, cu mâinile şi cu picioarele, din toatã fiinţa şi puterea, ca toate ale tale sã le aduci înaintea lui Dumnezeu. De aceea, eu nu zic rugãciunea minţii sau rugãciunea inimii, sau rugãciunea minţii în inimã, ci rugãciunea închinãciunii minţii în inimã, cã în rugãciune mintea trebuie închinatã, pentru ca toate, bune şi rele, sã le aduci înaintea lui Dumnezeu şi abia apoi, în închinare, în altarul închinãrii, mintea sã se roage în inimã lucrând însufleţitã de Duhul Sfânt."
"Când un viitor ucenic a venit pentru prima oarã sã se spovedeascã la dânsul, dupã mulţi ani petrecuţi departe de Bisericã, târât în multe şi grele pãcate trupeşti, Cuviosul Ghelasie i-a zis: "Fiule, ce mai e pe la Bucureşti? A înnebunit lumea asta. Nu mai e omul om." Cel ce venise frãmântat de greutatea de a spune ce avea pe suflet s-a simţit deodatã uşurat, ca şi cum Pãrintele, vãzând în sufletul lui, i-ar fi luat o povarã. "Aşa e, Pãrinte. E greu, multe pãcate... Cum sã mã lupt cu pãcatul, Pãrinte?"
"Ce sã-i faci, fiule, noi ãştia de azi suntem slãbãnogiţi, nu ne mai putem lupta cu pãcatul. Dar sã nu stãm în pãcat, sã fugim şi noi la milostivirea lu Dumnezeu şi a Maicii Domnului." "Totuşi, cum sã mã lupt?" "Sã nu te lupţi tu, aleargã la milostivirea lui Dumnezeu. Sã te ţii strâns de Bisericã. Apoi fã şi tu Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Maicii Domnului, aprinde candela la icoanã, şi barim oleacã de tãmâie şi, fiule, evitã şi tu sã mãnânci mâncãturi excitante şi explozive, dulciuri concentrate, sã amesteci tot felul de mâncãruri, cã se produc nişte arderi nocive şi hrãnesc patimile, încearcã sã mãnânci cât mai simplu şi dacã se poate mai nefiert, şi sã fie mâncare curatã. Evitã carnea, cã are cele mai multe toxine. Ele se degajã mai ales când animalul moare. şi mãnâncã şi pâine pustinceascã, pâine din fãinã de grâu umezitã uşor cu apã şi întinsã pe un blat la uscat. Ea curãţã nocivitãţile şi ajutã arderile. Sã cauţi curãţia inimii şi sã respecţi în om Chipul lui Dumnezeu, cã multã murdãrie "aruncã" vrãşmaşul în lume şi în viaţa noastrã ca sã ne piardã, dar noi sã ardem şi sã sfinţim totul în focul iubirii Dumnezeieşti."