Glasul monahilor: Pr. Evloghie, am vrea sã ne vorbiţi puţin despre vieţuirea filocalicã în mãnãstirile de azi, dacã se mai poate şi cum se mai poate forma azi o obşte în duh filocalic?

 Pãrintele Evloghie: Un pãrinte i-a cerut bãtrânului Sofronie, când acesta era pe patul de moarte, binecuvântare sã întemeieze o mãnãstire. Pãrintele a ezitat mult; a spus, dupã un moment de tãcere şi rugãciune înaintea Domnului, cã în ziua de azi nu se mai poate întemeia o mãnãstire. Dupã aceea iar s-a mai rugat şi i-a dat binecuvântarea. Trãim nişte vremuri în care sã mai pomeneşti de mãnãstire cu duh filocalic e prea mult, ba chiar e aproape o "nebunie" sã crezi cã poţi întemeia azi o obşte în care toate sã curgã într-o vieţuire aşa cum ne-au predanisit-o Pãrinţii. Spun asta pentru cã vremurile în care trãim - şi nu caut în asta un mod de a mã spãla pe mâini de propria-mi responsabilitate - sunt cumplite. Iatã, aici la noi, pe pãmântul românesc, s-au deschis multe locaşuri sfinte dupã '89, pentru cã fuseserã distruse de comunişti. Sigur cã trebuiau începute mãnãstirile, dar cu cine? Cãlugãri bãtrâni erau puţini, iar dintre ei o bunã parte se înstrãinase de duhul Pãrinţilor. Aşa au fost vremurile şi nu e de judecat. Asta-i realitatea. Am plecat la drum cu foarte puţini Pãrinţi duhovniceşti dupã '89, iar noi, care am luat jugul acestei vieţuiri minunate, am fost cumva aproape lipsiţi de rãdãcini, fãrã obârşie, fãrã înlãnţuire, n-am avut ceea ce au pãrinţii din Sfântul Munte, unde s-a pãstrat bine tradiţia asta - stareţ (bãtrân duhovnicesc) şi ucenic. Noi suntem o generaţie crescutã cumva singurei, adãpându-ne, cum spune Sf. Ignatie Briancianinov, mai mult din scrierile Pãrinţilor şi mai puţin din pilda vie a unor bãtrâni înduhovniciţi, care sã ne predaniseascã pe viu tradiţia. Am plecat la drum cu bunã dorinţã, dar sã nu uitãm cine suntem noi, cei care ne înrolãm în ceea ce ar trebui sã constituie armata de elitã a Domnului. Venim în mãnãstire nu numai cu bunele noastre dorinţe şi cu inima arzând de dor, ci şi cu grozãvia stigmatelor unei lumi care s-a îndepãrtat cu totul de Domnul. Purtãm în noi tot iadul lepãdãrii de Domnul ce se lucreazã în lume în zilele noastre. Suntem odraslele pãrinţilor care ne-au crescut în duh ateist; mulţi din vieţuitorii din mãnãstiri sunt proveniţi din familii asemenea cu cea în cum am crescut şi eu: fãrã Biblie, fãrã icoane, fãrã zi de post, fãrã dus la bisericã nici mãcar o datã pe an. Toatã spãlarea asta a creierului pe care o face sistemul nostru educaţional contemporan o simţim în noi pânã în adâncul sufletului, deşi harul face minuni şi cu adevãrat lucreazã în noi înnoirea naşterii din nou. Nu mai spun de viaţa pe care o trãiesc marea majoritate a tinerilor, viaţã dusã în tot felul de devieri aberante, departe de duhul poruncilor Domnului şi de lucrãrile harului. Dintre aceşti tineri, unii ajung sã se rupã din aceste mreje demonice şi sã intre în mãnãstire. Sã faci trecerea asta extraordinarã de la un mod de viaţã trãitã într-un duh antihristic - de ce sã n-o spunem deschis cã e chiar antihristic: e de ajuns sã deschizi televizorul sau sã te uiţi la ce se întâmplã în licee, în facultãţi, ce ascultã sau citesc tinerii, ce pagini de internet viziteazã sau pur şi simplu sã faci o plimbare de o orã-douã prin Bucureşti sau prin alt oraş - acest salt pe care-l fac unii, intrând pe porţile mãnãstirii, e cu adevãrat o intrare într-un alt tãrâm care se guverneazã dupã cu totul alte legi şi alte rânduieli. Viaţa de mãnãstire este o "nebuneascã" încercare de a împlini (şi nu oricum, ci îngereşte!) voia lui Dumnezeu. Ce este aceastã voie? Nimic altceva decât viaţa lui Dumnezeu Însuşi! Dar aceasta n-o poate trãi nici cel mai curat om de pe faţa pãmântului, darãmite eu, un om plin de stricãciune...Mi se cere un salt asimptotic, gigantic de la minus la plus. Sã mai crezi, aşadar, cã poţi chivernisi o vieţuire de obşte în duhul Pãrinţior filocalici, când eşti în bãtaia tuturor vânturilor, ispitelor şi încercãrilor, cu oameni cu totul nepregãtiţi pentru aceasta, prea plãpânzi, prea firavi ?... Sã ajungi sã trãieşti monahismul în adâncimea lui, în taina dãruirii Domnului, a încredinţãrii depline în voia Lui, pe calea Ghetsimani-ului şi a rugãciunii pentru întregul Adam - e ceva cumplit de greu pentru noi, dacã nu chiar, pentru unii, strãin.... Cuvântul acesta este greu, dar nicidecum deznãdãjduitor. E greu pentru cã grele sunt zilele în care trãim. Pãrinţii noştri, pentru lepãdarea lor de sine şi pentru dãruirea totalã Domnului, primeau aripi mari cu care zburau peste talazuri, pe când noi am moştenit nişte cioturi cu care mai zburãm puţin, ne mai afundãm în valuri, mai intrãm într-o furtunã, apoi prindem puţin curaj şi, uite-aşa, încet-încet, ajungem ultimii la liman. Sã nu se înţeleagã, prin ceea ce am spus pânã acum, cã mã înscriu în rândul celor care aruncã vina pe "zilele rele" pe care suntem obligaţi sã le trãim (ca şi Adam, de altfel: "Femeia pe care Tu mi-ai dat-o..."). De vinã nu este veacul, ci eu, care mã las dus de duhul veacului acesta în loc sã-i urmez pe Pãrinţi. Înainte, cãlugãrii ajungeau poate o datã în viaţã la marii trãitori - Antonie, Zosima, Ammona, Arsenie, etc. - ca sã primeascã cuvânt ziditor şi nici nu erau întotdeauna primiţi, pe când noi, iacãtã, avem aici la îndemânã întreaga lor viaţã şi experienţã cuprinse în paginile cãrţilor care ne umplu bibliotecile. Dacã dormim la umbra crucii, tolãniţi pe comoarã, vina e a noastrã: ne lãsãm purtaţi de duhul veacului, un duh antihristic care stinge în om tânjirea dupã Domnul. Cum scria Pãrintele Nicolae Steinhardt, îndemnându-ne a nu spune: "Uite ce-au fãcut din mine!", ci: "Uite ce am fãcut eu din ce-au fãcut ei din mine!". Concluzia? Bineînţeles cã se poate forma o obşte în duh filocalic! 

G.M.: Deci se poate, nu mai e o nebunie? 

P.E.: Ba da, "nebunie" este, dar nu înseamnã decât cã este un imposibil posibil. Privind lucrurile din altã perspectivã, noi acum suntem mai aproape de mântuire decât oricând altcândva. Sã dau un exemplu: nu ar trebui ca noi, cei atât de slabi şi de neputincioşi, atât de ezitanţi şi nestatornici, sã ne smerim mai uşor, sã alergãm mai grabnic la acoperãmântul harului, sã conştientizãm cã toate atârnã de mila şi de iubirea Domnului? Fiţi cu luare aminte la vieţile Pãrinţilor, care au fost nişte bãrbaţi atât de puternici, de curajoşi, de statornici, de hotãrâţi, de verticali... Avva Pamvo a fost cumplit încercat de duhul desfrânãrii timp de 12 ani, pânã la deznãdejdea cea mai cumplitã, auzind la sfârşit glas din cer: "Pamvo, pentru aceasta te-am lãsat sã fii în aceste ispite, ca sã nu te înalţi cu firea, socotindu-te în gândul tãu cã eşti mare, nici sã socoteşti cã vei putea face ceva fãrã ajutorul lui Dumnezeu. De acum sã-ţi cunoşti neputinţa şi sã nu te nãdãjduieşti în faptele şi în bunãtãţile tale, ci în mila şi în ajutorul lui Dumnezeu". Vedeţi, Domnul a "luptat" cu Avva Pamvo timp de 12 ani; cât ar trebui sã lupte cu noi Domnul pentru a ne arãta cât de neputincioşi suntem? Ar avea nevoie de mai mult de câteva minute? Noi ştim cã toate atârnã de Domnul, cã, dacã şi-a luat un pic mângâierea de la noi, nu mai suntem în stare nici o brumã de canon sã facem, ne zgândãrim la primul cuvânt al fratelui, suntem cu "botul pus", cu "faţa cernitã" - "nu ştiu ce am, nu mai merge!" Pãi, unde vedem aşa ceva la Pãrinţi? Pentru noi e mai uşor sã purtãm smerenia asta. Oamenii aceştia erau atât de hotãrâţi! Erau oameni verticali, cum spunea Avva Theodor al Fermei: "şi dacã se va lipi cerul de pãmânt, Theodor nu se teme". Cu asemenea oameni Domnul "a avut de furcã" pânã sã-i înveţe smerenia. Pe când cu noi, care suntem nişte zdrenţe netrebnice... Nu ne cere Domnul nimic decât sã ne ţinem mintea în iad, adicã sã ne recunoaştem ca vrednici de iad, dar sã nu deznãdãjduim. Ce-mi trebuie mai mult? Nu-i mântuirea aproape de noi? 

G.M.: Care este lucrarea omului?

P. E.: Lucrarea omului este pocãinţa, schimbarea. Numai cã schimbarea ţine de împreunã-lucrarea omului cu Domnul. Prin pocãinţã înţelegem toatã transformarea asta (metanoia) care începe prin întoarcerea de la pãcate şi sfârşeşte cu îndumnezeirea, sã ajungi Dumnezeu prin har. N-avem altã lucrare decât pocãinţa. 

G. M.: şi cum sã nu deznãdãjduim? 

P. E.: Eu nu deznãdãjduiesc, pentru cã Dumnezeu este iubire. Toate slujbele noastre sunt centrate pe mila şi iubirea lui Dumnezeu: Cã milostiv şi iubitor de oameni eşti..., Cu harul şi cu îndurãrile şi cu iubirea de oameni..., Doamne, miluieşte! Omul dintotdeauna a aşteptat mila. 

G. M.: În ce constã aceastã aşteptare? E cea de care vorbeşte Psalmistul: "Aşteptând, am aşteptat pe Domnul"?

P. E.: Aşteptarea este starea fireascã a omului. În devenirea noastrã ca persoane, cum spune Pãrintele Sofronie, aşteptarea e starea fireascã. Traducerea corectã a versetului pe care l-ai pomenit este: "Rãbdând, am rãbdat pe Domnul". Trebuie sã rãbdãm, aşteptând pe Domnul sã se milostiveascã spre noi. Facem rãbdare în aşteptare ca sã ne slobozeascã Dumnezeu de legãturile morţii. Când spun aştept învierea morţilor nu înseamnã cã aştept cu groazã o sentinţã pe care o ştiu de pe acum. Aştept nãdãjduind. Pãrintele Nicolae Steinhardt spunea: "Aştept, mort de spaimã şi plin de nãdejde, Judecata de Apoi". 

G. M.: Ce ne împiedicã sã aşteptãm aşa pe Domnul? 

P. E.: În Vom vedea pe Dumnezeu aşa cum este, Pãrintele Sofronie spune cã se simte înaintea lumii ca mesager al unei taine pe care oamenii au uitat-o: Dumnezeu este Iubire, este Pãrintele nostru Care ne-a chemat din nefiinţã la fiinţã şi Care ne-a deschis calea spre veşnica împãrtãşire de El. Problema cea mai mare este înstrãinarea noastrã de la El, înstrãinare care a invadat toatã existenţa noastrã tot ce facem azi ne înstrãineazã din ce în ce mai mult de Duhul Sfânt. Problema este cã şi noi, cei "întorşi", vãtãmaţi de stricãciunile pe care le-am îngurgitat Îl percepem strâmb pe Dumnezeu. De asta se mai supãrã marii noştri duhovnici, zicând cã "ceea ce trãim noi nu-i Ortodoxie ..." Spunea Pãrintele Rafail: "Dacã nu simţim cã facem paşi pe cale înseamnã cã, pe undeva, ne nevoim eretic". De multe ori ne lãsãm purtaţi de superstiţii sau de puncte de vedere care nicidecum nu sunt în duhul Pãrinţilor. Ortodoxia adevãratã este cea în stare sã învieze omul; nu-i nici un muzeu de tradiţii, dupã cum nu-i nici o casã deschisã inovaţiilor contemporane.

G. M.: Totuşi, ce ne împiedicã sã-L vedem drept? 

P. E.: Pãi, tot ceea ce am moştenit ne ajutã sã-L vedem strâmb. Trãim cu nişte vãtãmãturi, stricãciuni, care sunt proprii unei fiinţe cãzute, care nu poate sã-L vadã pe Dumnezeu aşa cum este. Cântãm la Înviere: "Sã ne curãţim simţirile şi sã-L vedem pe Hristos strãlucind!". Din clipa când a cãzut, Adam nu L-a mai vãzut pe Dumnezeu decât ca pe un Stãpân pedepsitor şi a fugit de la faţa Lui. Noi fugim de la Domnul pentru cã nu-L mai recunoaştem ca ceea ce este, ca Pãrinte. Nu mai avem încredere; aşteptãm numai biciul, ciomagul... 

G. M.: E posibil ca formalismul lipsit de conştientizare sã fi dus la aceastã vedere strâmbã? 

P. E.: Biserica chiverniseşte şi conţinutul, şi forma. Nu poate fi conţinut fãrã formã. Trãim într-o tradiţie, iar conţinutul îl primim într-o anume formã. Una fãrã alta nu se poate. Un muzeu de forme este, de fapt, un cimitir. Biserica în care gãseşti numai forme e un cimitir. Cum a cãutat Stareţul Paisie Velicikovski în Sfântul Munte un povãţuitor şi nu a gãsit! N-a gãsit un purtãtor al tradiţiei vii. În perioade de crizã s-a mers şi prin formã mai mult, cã omul este tentat sã se agaţe de forme. Chiar mã gândeam ce şoc vor fi resimţit evreii care au devenit apostoli, dãrâmându-li-se toatã construcţia de forme ale legii celei vechi în care Dumnezeu îi binecuvânta, îi sfinţea, îi lumina. Au dãrâmat tot pentru a putea rezidi în formele noi pe care le descoperea harul. Noi primim formele, iar punerea conţinutului e o lucrare a harului. Sunt unii oameni care nu vãd mai mult, ci îşi trãiesc evlavia şi iubirea faţã de Domnul în formele astea mici. Mai vin creştini la uşa altarului şi întreabã: "Pãrinte, pentru dezlegare de cununie trebuie cinci lumânãri sau şapte?" Iar mie-mi vine sã-i întreb dacã sunt creştini sau pãgâni. N-ai ce face. Cu sufletul trebuie sã lucrezi încetişor. Pentru cã, dacã-i spui cã-i în înşelare drãceascã, îi stingi flacãra care mai pâlpâie în el. Lucrãm încet, mai ales cã, dacã ne uitãm la noi, suntem şi noi nişte superstiţioşi mai cizelaţi, mai rafinaţi, dar tot superstiţioşi. Noi L-am vãzut pe Domnul cum este? Singura modalitate de a scãpa din înşelare este sã recunoşti cã eşti înşelat. Toţi suntem într-o înşelare, formalişti suntem toţi dar, din fericire, Judecãtor este Dumnezeu, la Care încape multã iubire. 

G. M.: Nu-i primejdios sã ţinem mintea în iad? Nu ajungem la deznãdejde?

P. E.: Aşa cum sunt eu acum, sunt un candidat sigur al iadului. Eu nu fac decât sã-mi conştientizez propria stare; nu vãd Împãrãţia înãuntrul meu, ci un amestec colcãind de patimi şi stricãciune, vãd o lucrare a iadului şi, la capãtul tuturor, moartea. În mine "trãieşte" moartea. Nu mã proiectez în altã parte. Nu zic cã dacã aş fi fost în altã parte eram altceva, dacã-l cunoşteam pe pãrintele cutare eram mai bine etc. Nu trãiesc himeric, ci recunosc ceea ce sunt acum: un candidat pentru iad. Dar nu deznãdãjduiesc. 

G. M.: Zic unii, chiar dintre Pãrinţii duhovniceşti, cã astãzi nu mai putem dobândi harul lui Dumnezeu, ca odinioarã. 

P. E.: Cine ţi-a spus nebunia asta? Doamne, pãzeşte-ne! Harul îl dã Domnul când ştie cã suntem copţi. Pãrintele Sofronie spune cã este o erezie sã crezi cã azi nu se mai poate trãi duhovniceşte. Însemnã sã desfiinţezi Biserica, lucrarea harului, pentru cã "Tatãl Meu pânã acum lucreazã şi Eu lucrez" pânã în veac. Harul Domnului nu are sabat. Când spunem cã nu se mai poate dobândi harul îi facem pe toţi sfinţii netrebnici, adicã de nici o trebuinţã. Pãrintele Porfirie spune cã tipul acesta de smerenie este drãceascã. Dacã micşorezi cu ceva chemarea care ţi-a adresat-o ţie Dumnezeu, omule, este un pãcat, o hulã - spune Bãtrânul Sofronie.

G. M.: Cum vedeţi sporirea duhovnicescã în vremurile de acum, lucrarea de despãtimire? 

P. E.: Înainte, Pãrinţii se retrãgeau în pustie, dobândeau har, apoi ieşeau şi le vorbeau şi altora. Ajungeau la o aşezare, îmbrãcau ei înşişi harul, dupã care puteau sã învieze şi alte suflete. Noi nu mai avem rãgazul acesta. Eu ce fac? Mã trezesc la 22 de ani duhovnic, dar nu şi înduhovnicit. Nu vreau sã hulesc lucrarea harului, dar omeneşte suntem nepregãtiţi pentru aşa ceva. Nu putem decât sã ne rãstignim, sã ne predãm voii Domnului şi sã învãţãm din mers. În timp de rãzboi nu mai ai vreme sã faci şcoala de ofiţeri ca pe timp de pace. Faci nişte cursuri acolo şi te-a trimis pe front; îţi mai pune şi o mitralierã în spate, îţi aratã trãgaciul şi inamicul şi... atât! Restul le mai înveţi "din mers". E înfricoşãtor, dar asta-i realitatea. Dacã ajungem la liman - Domnul ştie. Mai auzim şi tot felul de sminteli, cã monahul cutare a plecat în lume şi câte altele. Nu-i de mirare. Spune la Pateric sã nu ne mirãm cã pleacã unii în lume, sã ne mirãm cã mai rezistã cineva. Cei care vor birui vor fi mai mari decât Pãrinţii.

SUS