Azi dupa micul dejun, o cafea ne-a înviorat si am luat-o la drum. În cale am întâlnit biserica Sfântului Iosif, destul de mare si veche, ce avea un altar central stil baroc si statuia Sfântului Iosif în mijloc. Vedem o firida cu Sfânta Agata. Alta firida cu Sfânta Apolonia, cu doi sfinti ce au fost martirizati fiind copii, pentru ca urmau. Într-o alta firida vedem „Sfânta Familie", pictura în fresca. Alta firida cu Sfânta Biagio, care a proorocit spunându-i Sfintei Fecioare ca Fiul Ei o sa poarte cununa de spini.

Tot azi am fost cu sora Madia si mi-am luat la un mare laborator, pentru a-mi face toate analizele si în special sa stiu cum stau cu diabetul, pentru ca vazând atâtea minunatii am uitat de toate. La orele când am scapat de la laborator, prima biserica ce mi-a iesit în cale era închinata Sfântului Francisco de Asisi, cu stâlpi pe ambele parti, în stil baroc din marmora, extrem de frumoasa. Nu lipseste din nici o biserica, sa nu vezi pe Madona statuie îmbracata ca o Împarateasa, cu coroana pe cap din nestemate, tot înconjurata cu stâlpi de marmora stil baroc.

Aceasta biserica are patru altare laterale, sunt cu stâlpi sculpati în lemn. Din tot ce se vede, parca nimic nu-i mai grandios ca Madona „Regina Pacii", care-I de o frumusete rara.

Peste tot ma uimeste, cât suflet au pus artistii secolelor din trecut si au lasat ca prin arta lor sa traiasca în vecii vecilor. Ce mici suntem noi...cei de azi! Intram si în biserica „Sfânta Familie". Nu-i mare, dar e foarte veche, cu un interior fermecator, care te atrage spre meleagurile infinitului neânserat si nemuritor. Am ajuns acasa. Mama sorei Madia ne-a spus ca maica superiaora de la mânastitrea Sfânta Clara, ma roaga ca sa ma vada si celelalte surori, ca are scandal cu ele. Este dupa cum am mai aratat, cine intra la ele, nu ca vizitatori, ci ca vietuitoare, nu mai iese deât la gratii, vin si vorbesc, si vad fie pe parinti, rude sau cunostinte.

În seara asta am fost cu sora Madia si cu mama ei la biesrica din parohie, dedicata „Inimii lui Iisus". Biserica este nou varuita, si cu o icoana mica pe o draperie albastra. Crucifixul din fundul bisericii altarului e pe peretele din mozaic aurit. La iesirea din biserica „Inimii", se gaseste statuia Domnului Iisus cu inima sângerata, în stânga, iar în dreapta, o modesta statuie a Madonei imaculata, din lemn. Pe pereti erau icoane mici cu Drumul Crucii.

    Azi ne-am hotarât sa mergem la un medic pentru a-mi schimba ochelarii. Dupa consult am vazut ca mi-a dat reteta ca si cel de la Bucuresti, zicându-mi sa port ochelari permanent si sa fiu cu ochii în atentie daca am diabet.

În dupa amiaza zilei de azi, am raspuns la invitatia maicii superioare de la mânastirea Sfânta Clara. M-a însotit sora Madia, împreuna cu mama ei. Toate cele 18 surori maici ne asteptau în camera cu gratii si cu mare bucurie ne-au primit parca ne cunosteam de când lumea. Printre gratii ne-a dat cheia bisericii. Gratiile desparteau cele doua camere unde stam noi.

Printr-o usa launtrica nu cea principala am intrat numai noi trei si am vizitat biserica. Este foarte frumoasa, curata si extrem de veche. La altarul principal o vedem pe Madona cu mâinile înttinse de a primi pe cele ce intra în Casa Ei pe veci.

În dreapta e un altar cu Sfânta Clara si adormirea ei, apoi Sfânta Lucia, ucenica Sfintei Clara doamna de onoare a printesei Clara cu stâlpi de baroc. Lânga Sfânta Clara este Sfântul Francisc, Iisus cu inima si Sfântul Egidiano, fiecare într-o firida cu stâlpi baroc. Sfântul Egidiano a fost ucenicul Sfântului Francisc, find singurul din orasul sau care a devenit sfânt si sfânta Clara. Sfântul Egidiano a fost recunoscut târziu dupa moarte, dupa minunile ce le-a facut la mormântul sau. Sfânta Clara a fost printesa si în urma unei predici ce a auzit-o la Sfântul Francisc, a renuntat la toate ale rangului sau, chemându-l pe Sfântul Francisc si spunându-i ca renunta la tot si vrea sa-i urmeze.

Sfântul Francisc, stiind ca-i printesa, i-a descris cât este de grea calea lui, spunând-i sa se mai gândeasca deoarece aceasta renunatre la toate averile, onorurile si parinti, este foarte grea.

Ea i-a raspuns: ca toate le calca în picioare si-l urmeaza.

Atunci Sfântul Francisc a dus-o într-o chilie unde nu vedea pe nimeni.

Dupa un timp parintii ei vazând ei ca nu se mai întoarce, au construit aceasta mânastire, unde acum sunt eu, dar în afara de gratii. Mânastirea parca este un oras închis sau o cetate si când a fost gata, Sfântul Francisc a dus-o în mânastirea facuta de parintii ei, cercetând-o acestia prin gratii ca si astazi, cum se aplica întocmai ordinul sau.

Auzins tinerele care i-au fost în compania ei, pe când era în casa parintilor ca printesa Clara s-a facut calugarita, au venit la ea cu rugamintea sa le primeasca si pe ele în ordinul ei. Clara le-a spus severitatea ordinului ca cine intra acolo, nu va mai iesi, lasându-le sa se mai gândeasca o vreme. Cele ce au avut chemare de la poarta mânastirii Sfintei Clara, cu ordinul Sfântul Francisc, se pastreaza si azi cu sfintenie.

Dupa ce am vizitat biserica mânastirii, le-am vorbit ca eu nu vad mai multi dumnezei, ci unul singur, de aceea sa ne socotim si copii a aceluiasi Parinte. Printre gratii ne-am dat mâna, luându-ne ca un legamânt fiecare pastrându-ne dragostea prin rugaciune, enele fata de latele. maica superioara, mi-a dat un plic, spunându-mi ca este din partea celor 18 vietuitoare a Sfintei Clara. Când am ajuns acasa am cautat în plic, crezând ca este vreo icoana, dar am gasit 30.000 lire si scris în limba italiana: pentru drum. Despartirea de surorile sfintei mânastiri „Sfânta Clara" a fost foarte, foarte emotionanta, strigând în cor ca niste copii, sa vin la ele cu mai multe surori:

Sa mai vii la noi, ca te asteptam, sora Veronica, cu drag, iar la toate surorile le dorim succes spiritual. Gratiile Sfântului Francisc si a Sfintei Clara, au ramas reci si dure. Ele strigau cât puteau: „Pace, pace, Veronica" si au lasat draperia peste gratii. Am plecat de la mânastire si am intrat toate trei în catedrala orasului sa-mi revin. Dragostea lor m-au transportat în alte sfere, iar Mdia mi-a cerut voie rugându-ma, sa fumeze o tigara. La orele 21 am ajuns acasa la mama Madiei. Nu mi-a mai trebuit nimic. M-am rugat si m-am culcat. Te obosesc si bucuriile si mai ales când vezi dragostea sincera de la niste fiinte de alta religie si neam, tinând seama ca toate erau în vârsta

Domnul sa fie laudat!

    La ora 6 dimineata m-am trezit si desi eram foarte departe de Iasiul meu moldovenesc, în rugaciune cu putina stradanie, m-am transportat acolo sa iau binecuvântarea si parfumul sfânt de la Sfânta Prea Cuvioasa Maica noastra Parascheva, care a binevoit sa vina numai cu trei galbeni în tara româneasca. apoi am luat firul amintirilor, depanându-l si cu drag strângându-l la inima, meditând cum o fi suportând fiintele omenesti, care pleaca pentru totdeauna din tara lor scumpa. Norocul meu harazit de Cer, este ca ma ajuta sa ma pot detasa în locurile dragi, pentru a-mi lua nectarul florilor, udate de îngeri si ne ajuta pe toti care alergam sa-l strângem în desagutele tainice pentru vesnicie.

Oftam dupa ale noastre modste obiceiuri, dar care dau caldura, praf si culoare, ce te leaga cu înaintasii nostri, ce le-au creat.

Fericirea si libertatea singur ti-o faci, trecând cu pace launtrica nevazând nimic rau în jurul tau. Într-un astfel de climat chiar de pe pamânt te simti în fericirea vesnica, având întotdeauna viata plina de bucurie, iar tristetea si nefericirea nu au loc în fiinta ta. Toate le-am primit ca dar din partea lui Dumnezeu, socotind ca si eu voi bucura pe cei dragi ai mei. M-am dus la biserica Sfintilor Cozma si Damian, sa ma rog Sfintei Cuvioase Parascheva, imaginând-o cum o duc preotii pe umerii lor, înconjurând frumoasa Mitropolie a Iasului, miile de credinciosi cântându-i. Întoarsa acasa la sora Madia, mi-am trecut notitele în caiet pe care doresc sa le pastrez pe parcursul vietii mele, cetindu-le când voi fi acoperita de mantia batrânetilor pentru ca anii strânsi nu mai da prilejul sa am aripi la picioare.

De toate fie Domnul laudat, ca mi-a dat totul!

    Un început de obisnuinta. Pentru a ne relaxa, am mers cu mama sorei madia, sa-i vizitam gradina cu vie si smochini. Madia conducea masina si se grabea sa avem timp sa ne întoarcem, sa putem merge sa vizitam frumoasa Florenta. Am mers cam 60 km. si pe ambele parti ale soselei erau paduri de maslini ale fermierilor ramasi din tata-n fiu. Ma minunam de grosimea tulpinilor, la care îmi raspundeau cele doua însotitoare, ca s-ar putea sa aiba pâna la 500 de ani vechime, pentru ca batrânetea lor dau fructe mai bune.

Am vazut gradini de cactusi, care cresc prin bolovanii mari de piatra si dau un fruct cât un mar mai mic si foarte dulce.

Mi-a venit sa plâng, vazând minunatiile lui Dumnezeu, presarate în fel si chip, pentru binele omului. La reântoarcere am trecut pe la o scoala sa aduca acasa pe nepotii lor. Copii erau cinci, patru stau cu bunica si unul la portbagaj. am zis vazându-i cum stau:

Asta numai în Italia galagioasa poti vedea. toti cântau de bucurie ca merg acasa. Politia vazându-i râdea si se amuza.

Ce m-a impresionat în Italia a fost felul de civilizatie, amabilitatea si politetea.

    De la vechiul oras Nardo am pornit spre frumoasa Florenta. În drum ne-a condus tot timpul paduri de maslini si vie, lanuri întregi de „verdura" anghinare importexport, ce servea la toata masa aceasta salata oparita. Am trecut printr-un oras mic Lencee, cu multe biserici. Nu ne-am oprit sa le vizitam, pentru ca orasul era mai nou si desigur si bisericile erau mai noi.

Dupa un drum am ajuns la Florenta. Se zice, ca sa ajungi în centrul orasului Florenta, trebuie sa treci printr-o mareata poarta prin care se intra în centru, având ca protectorul orasului pe „Sfântul Gratic" o poarta antica.

Ochii mei erau dupa biserici si spre marea mea bucurie, în fata era o biserica monumentala, purtând hramul „Sfântului Ioan Botezatorul".

Patrundem în orasul care este totul un muzeu. Începem cu bisericile vechi. Biserica Sfântului Pio al Xlea, cu arcade romane si picturi care sunt sterse de fresco învechite. Biserica Sfântul Rondo dedicata Sfintei Fecioare Maria, cu opt firizi în care sunt pictati diferiti sfinti, având în fata câte o masuta cu flori.

Frumoasa catedrala a orasului închinata tot Sfintei Fecioare Maria, înconjurata de Palatul episcopal foarte vechi, cu un turn enorm, având în vârf o cruce enorma. Altarul central al catedralei, este foarte mare, închis cu balustrada mare, având stâlpi de marmora stil baroc. În firide sunt icoane pictate, mozaic cu sfinti din ortodoxie. Desigur ca aceasta catedrala a fost construita înainte de ruperea bisericii crestine din sec. VIII. Biserica Sfintilor Parinti, cu altarul central mare, având pictat în fresco si mozaic aurit, peretele cu Sfânta Ana si Sfânta Fecioara de mâna, ca o copilita. Este o minunatie. Pe peretii laturalnici cu patru firizi pe fiecare perete, reprezentând Sfânta Familie si anume: Nasterea Maicii Domnului, Sfântul Iosif, Maica Fecioara la Elisabeta, Sfânta Fecioara cum i se arata îngerul Gavriil, Sfântul Pio al Xlea, ducerea Sfintei Fecioare la templu la vârsta de trei ani, Buna Vestire si Nasterea Domnului Iisus. Toate firizile au câte doi stâlpi de marmora stil baroc, foarte vechi si extrem de frumoase. Picturile toate în mozaic sunt de o frumusete rara. Am mai vizitat biserica Sfântul Petru, foarte veche, cu picturile aproape sterse, au fost în fresco. Biserica Sfânta Tereza, mai noua, pictata în mozaic.

Maica Domnului, deasupra Sfintei Tereza, moarta pe peretele din fundul altarului central. Are patru firizi cu stâlpi de marmora simpla cu diferiti sfinti martiri ca: Sfântul Oratio, primul martir al cetatii, are cupola în fresca pictata bizantina. Biserica Sfânta Irina, foarte veche cu altar central foarte mare, cu stâlpi de marmora stil baroc, cupola la firizi sunt în fresca cu îngerasi si statui cu sfinti ca: Oratio, Maica Domnului îmbracata cu haina cu fir de aur, este o adevarata Împarateasa cu croroana toata cu pietre scumpe biserica este în stil roman, având cupole. La fiecare cupola cu câte un candelabru cu multe lumini electrice.

Biserica „Madona della Grazie" este foarte veche cu patru firizi. Într-o firida este statuia Maicii Domnului, îmbracata ca o Împarateasa severa, dar foarte, foarte frumoasa, cu o coroana scuma pe cap, închisa cu geam. Alta statuie a Sfântului Ilie, intrarea în biserica a Prea Curatei, Sfântul Anton de Padova si Sfântul Francisc de Assisi.

Am stat sa meditam trecutul unui palat roman, pe o suprafata de 1.000 m. erau doar ruini care îti aratau vechimea medievala si amfiteatru, cu treptele învechite unde statea conducerea guvernamentala a orasului, privind cu satisfactie sfâsierea crestinilor de catre animalele salbatice, care poate nu depaseau pe cei ce priveau ca numar. Se vedea o usa mare si cum era ruinata, pe care scria: „Pe aici ieseau crestinii în arena". Se mai putea vedea înca opt usi mai joase putin în picoare ca marturie. Imitau circurile antice si cruzimile domnesti de la Roma.

De fiecare data pagânii de împarati se întreceeau câti crestini sfâsiati de fiarele înfometate. Maritirii ramasi acoperiti doar de îngeri, erau luati de crestinii ce erau ascunsi si îngropati cu cinste.

Intram într-un enorm parc, cu obilisc în mijloc si cu statui ale scriitorilor ai oamenilor mari din trecut este în felul Cismigiului nostru, cu banci ocupate de pesionari. Obiliscul are în vârf o sfânta cruce. Acest parc e antic si se numeste „Piata treizeci de mii". Are noua fântâni arteziene.

Florenta este oras al milionarilor, are patru porti de intrare în cetate, din ziduri antice. În afara portilor este orasul cel nou, cu câteva obiective, dar fara importanta istorica.

Ne întoarcem la Nardo, ne odihnim si apoi pornim spre Bari.

    Azi am pornit spre maretul oras Bari cu trenul. Înainte de a intra într-un oras, în tren se telefona ce gara urmeaza. Am putut vedea adevarate paduri de maslini si întinderi de vie, pe suprafete mari, precum si imense culturi de „verdura", copaci seculari de maslini cu tulpini foarte groase. Mi-a spus Maria ca-i rasadeste tata, iar fiul manânca fructul. La radacina copacului se vede ca o braatara lata de 20 cm. de care este prinsa o plasa ce se mareste cât o coroana copacului si prinsa în tarusi de fier.

Când fructul se coace, cade în acea plasa, adunându-le dupa ce au cazut toate Proprietarul le duce acasa, din maslinile mici scoate ulei, iar din cele mari le pregateste pentru export.

Sunt proprietari mai mici sau mai mari, dupa mostenirea ramasa de la parinti.

Am ajuns într-un oras, la mare numit Brindis, important din punct de vedere al portului maritim comercial, cu multe vapoare pentru export. Ce frumos se vede Marea Mediterana.

Si prin aceste meleaguri din sudul Italiei, pe primul loc întâlnim tot maslini, apoi vita de vie si al treilea loc ocupa anghinare ? buna pentru salata, minunata în bolile de ficat.

Încep sa apara castele vechi, parasite. Foarte interesant, pe un munte gol, este construit uun oras, iar pe vârful cel mai înalt se vede o biserica imensa. Se zice ca acolo este “Orasul minerilor”. Se însereaza; se vad munti mai mici cu orase pe ei. Sunt o frumusete de la distanta, în luminile becurilor. Încep iar paduri mici si mari; am în fata harta desenata de nepotii sorei Madia, prin care pot sa descifrez cum se cheama muntii si ce paduri sunt. Muntii cei mai înalti se numesc “Appennino meridionalo”, iar padurile “Appennino Lucano”, muntii ce aveau orase pe ei se numesc “Lemurge”. Ne îndreptam spre marele oras Neapoli, cu arcade seculare, antice si porti ce se pastreaza din sec. al III-lea dupa Hristos. Pentru cei ce doreau sa intre în oras se facea legitimatie, un fel de vama, se cercetau sa vada daca este roman sau crestin. Încep munti foarte vechi, aproape de calea ferata, cu multe pesteri, cu foarte multe goluri, un fel de tuneluri, care dadeau psibilitattea sa comunice când erau ascunsi de teama romanilor, care îi cautau sa-i dea spre mâncare fiarelor.

Aici am coborât din tren si am zabovit putin dorind sa calcam pe urmele primilor crestini, ce au fost facuti de Sf. Apostol Petru, pâna a venit Sfântul Împarat Constantin cel Mare si mama sa Împarateasa Sfânta Elena, ce au încrestinat Italia, dând libertate crestinilor. Orasul Neapoli, este mare si renumit prin trecutul romanilor în cruzime si vitejie, numai ca astazi sunt ruine de castele mari si mici, amfiteatre învechite, unde aduceau pe crestini sa fie sfâsiati de fiarele înfometate, iar conducatorii si hainii se distrau de aceasta priveliste. Prin ce împrejurare nu stiu ? ca dintr-un oras mare si frumos a ramas mari ruini; poate tot un razboi, doar poarta ce controla pe cei ce intrau în oras este în stare buna, aceasta pentru marturie, cu grosii ei pereti si aer straniu.

    Alt oras mare industrial, mai nou este Sfântul Gheorghe, cu blocuri moderne si biserici putine, nu avea mai mult de 100 de ani.

Biserici cu interioare foarte simple, varuite si pe peretii laturalnici, icoane mici cu “drumul crucii” si câteva statui ieftine.

Ne apropiem de orasul mult dorit ? Bari ? în care vom gasi sfintele moaste ale Sfântului mare Ierarh Nicolae. Pe mijlocul soselei, copaci mari de leandru roz si alb. Orasul vechi este aerisit de marea Adriatica care se uneste cu Marea Madeiterana, la calcâiul cismei. Sfântul Nicolae este protectorul orasului Bari, precum si întreaga Italie de sud. Restul orasului Bari este capitala de regiune ? Puglia.

Regiunea Puglia este ca Moldova noastra. Puglia este oras nou cu o arhitectura moderna, extrem de frumoasa. Tot orasul este în linii drepte care dadeau spre mare, cu blocuri cu câte patru etaje, lucrate în acelasi stil curat si frumos cum nu am mai vazut, ca de sarbatoare. Orasul vechi Bari, alaturi de Puglia, are strazi foarte înguste, pietruite, cu locuinte foarte vechi, castele ruinate si parasite, mânastiri deasemeni ruinate si parasite, se vede ca-s din timpurile de prigoane. Populatia ca tiganii, iar copii în grupuri ce te suspecta de esti bogat sau sarac, sa stie ce au de facut.

De fapt când am lasat bagajele în gara la “bagaje de mâna”, auzind ca mergem la biserica unde este Sfântul Ierarh Nicolae, ne-a facut atente sa avem grija de poseta, ca acolo sunt multi hoti. Este adevarat ca ne urmareau, dar si politia este foarte deasa, pe strada pâna la catedrala, asa ca nu aveau curajul sa ne atace.

Am ajuns în marea piata, unde erau destul de multi turisti si politie dar si hoti, se faceau ca se mira de cei prezenti.

Toti priveau mareata si batrâna biserica franciscana, cu trei usi de intrare la fatada si doua usi în partea stânga, pentru ca în dreapta dadea în curtea care cândva a fost mânastire, iar acum serveste ca Episcopie. Totul este foarte vechi. Biserica era închisa si portile ce dadeau în curte erau cu lacate. Ne-am înviorat în jurul bisericii, am analizat cât este de mare si înalta, în stil roman ? gotic. Când ne-am simtit obosite ne-am asezat pe trepte sa ne odihnim. Am mers sa vedem marea Adriatica, cum îsi bate valurile de mal.

A dat bunul Dumnezeu ca a sosit ceasul de deschidere a întunecatei biserici franciscane, ce are program de muzeu.

Un calugar cu haina maron si încins cu un snur alb, ne-a aratat cu mâna fara sa vorbeasca, scara cc duce la subsol, unde este o mareata biserica numai în coloane bizantine, cu o frumoasa pictura, fondul mozaic auriu si sfintii pictati tot stil bizantin, de o frumusete nemaipomenita. Nu stiam unde sa ne mai uitam mai întâi. Sfântul Ierarh Nicolae, a fost adus din Mira-Lichiei, de catre romani, în timpul razboiului cu Bizantul si asezat la Bari.

Sfintele moaste? corpul Sfântului nicolae, le-am vazut într-un mormânt, dintr-o marmora fina, facut dupa biruinta, de catre crestini. Tot mormântul este înconjurat de lumini electrice ce ard permanent. În acest subsol sfânt am vazut lânga mormântul Sfântului Nicolae, asezate într-o ordine respectabila ? scânduri groase, învechite de la primul sicriu ce l-a avut Sfântul Nicolae, la Mira.

Scria în limba italiana pe piatra sfântului mormânt în fata: “Aici odihenste sfintele moaste ale Sfântului Ierarh Ortodox Nicolae, aduse de la Mira Lichiei”. Ne-am rugat cu lacrimi, pentru toti din tara mea scumpa, pentru soborul din care fac parte si pentru toata lumea, sa fie asa cum îi place lui Dumnezeu. Ramasitele mici de la primul sicriu, erau puse într-un sicriu din cristal. Am numarat lumânarile ce înconjuaru mormântul Sfântului Nicolae si am gasit 97 bucati. Lânga mormânt era potop de flori de toate culorile. Afara de mormântul ce este înconjurat de un grilaj de fier forjat foarte frumos, este o firida ce avea pictat pe Sfântul Dominic, care a înfiintat acest asezamânt cu un sfânt franciscan, care a preluat mânastirea când a gasit-o goala.

Iesind pe scara am luat-o spre stânga, pentru ca vazusem o scara la fel ca cea pe care am coborât la Sfântul Nicolae. Inima ma îndeamna sa cobor sa vad ce poate fi acolo, si Doamne…! O sfânta icoana bizantina cu pietre scumpe a Doamnei si Împaratesei Fecioare Maria, de marime naturala, cu o coroana pe cap, de o adevarata împarateasa. Toata lucrata în pietre scumpe.

Mansetele la mâini so orice fald al vesmântului, cu pietre scumpe în fel de fel de culori de ziceai ca este gata sa porneasca. Ochii erau dintr-o piatra ca jurai ca-s vii. Lumini nu se ma stia cât o puteau lauda din toate partile, si în toate culorile. Fata era foarte vesela ca de copilita fericita.

Pe mine asa m-a captivat totul, am avut senzatia ca mor. M-am asezat lânga baza icoanei, înghiteam a nu stiu ce, ca respiratia îmi era oprita. Cât am stat eu si Madia la picoarele Împaratesei, nu stiu…cum am mai numit-O, iar nu stiu.

Lacrimi de bucurie îmi inundau fata, obrrajii, curgând pe piept. Faptul ca era vesela si frumoasa simteam ca-mi da aripi.

Si aici la picioarele tinerei Împaratese se gaseau flori de tot felul, erau asezate la picoarele sale de catre crestine.

Nu puteam sa ma despart, ziceam cât ma tinea gura:

- O frumusete întruchipata, o Doamna, o Mireasa, o Împarateasa, cum sa Te mai numim! Ca din ce parte te privim, ochii se plimba dupa noi. Esti vie, o Mama si Fecioara, plecam, Te rugam ca mila Ta sa fie cu noi, însoteste-ne Stapâna peste tot.

Madia tragea de mine, avea impresia ca am luat-o razna. Mergeam cu spatele înapoi si ziceam:

Ce fericita este aceasta grota, ca nu stiam cum s-o numesc, nu sta ascunsl Doamna, hai în lume sa mângâi pe toti cu frumusetea Ta Stapâna!

Sora Madia ma striga:

Hai, ca ne asteapta Sfântul Nicolae acolo, cred ca lesini. Am iesit cu ochii furându-i frumusetea.

Batrâna si neagra catedrala franciscana îmi da alta frumuste, putin mai severa, era statuia Sf. Nicolae, tot pe stânga, într-o firida, cu ochii vii, îmbracat ca orice ierarh ortodox, numai ca totul era în fir de aur. Din cauza luminilor ce le avea în jurul sau, m-a facut sa cred ca este chiar viu. Avea la gât doua engolpioane si o cruce batuta cu pietre scumpe. Am alergat ca disperata, ca sa ajung lânga globul de cristal, ce-l acoperea.

Madia dupa mine, ma oprea ca nu cumva sa pipai cristalul, ca nu-i voie; sa cred ca înauntru cristalului este Sf. Nicolae, este viu, îmi spune:

Priveste-l de la o distanta, nu prea aproape. I-am raspuns:

Sora Madia, fii atenta la ochi. Ce zici? Nu asa se misca ochii Sf. Nicolae? Ea tacea si-l privea.

Vesmintele erau lucrate în fir de aur, ca la arhiereii ortodoxi, mitra era batuta cu pietre din toate culorile posibile. Ce poate fi mai frumos, în ansamblu îmbracamintei. Baston arhieresc, cu aur la capat si o sfânta Evanghelie nemaipmenita.

Am plecat uitându-ma la statuia pe care o vedeam vie a Sf. Nicolae. Nu mai stiam de mine, nu mai stiam de nimic...

Cele trei auncte din mareata catedrala: 1. mormântul Sf. Nicolae; 2. icoana cu Împarateasa Cerului Veselia; 3. statuia Sf. Nicolae din biserica, ma detasasem de tot, de mine însumi.

Madia îmi spune:

Sora Veronica, parca ti-am spus ca întemeitorul acestui asezamânt este Sf. Dominic, cu soborul sau si preluat de fratii francisacani, gasindu-o goala. Eu îi raspund:

Mi s-a parut, sau ca biserica mare în interior este caramida goala?

Eu îi raspund:

Da, a curatat-o sa fie renovata, adica pictata, dar auz fost opriti.

În ochii mei, erau coloanele de la capela Sf. Nicolae, de la subsolul bisericii. Toata capela este o floare. În capela slujeste episcopul catolic, calugarii nu stiu unde locuiesc, desigur cred ca în incinta mânastirii. Tot acolo în incinta au o capela pentru slujbele zilnice.

Am pornit de la biserica Sf. Nicolae, prin strazile înguste ale orasului vechi. Madia se tot uita când în dreapta când în stânga, sa nu fie vreunul pitit dup un zid, sa dea cu ceva în cap. Eu care eram aeriana, nu vedeam nimic. Am reusit sa iesim la strazile largi ale orasului nou. Am intrat în catedrala orasului sa ne asezam puitni pe banci, sa ne revenim. Si aici interiorul bisericii rece si simplu, peretii înegriti de anii ce au trecut. Coboram în biserica ca pe o scara de marmora la subsol, sa vedem ce este acolo.Eram numai noi doua în biserica, si Doamne, ce-am gasit! Un altar central dedicat Sfintei Fecioare maria, ce avea o icoana la mijloc bizantina, adusa de un patriarh ortodox din Constantinopol.

Nu stiu cu ce ocazie ajunse aici, ca nu avea cine sa ne spuna.

Madonna era îmbracata cu haina de argint, având peste tot stele de aur, de o frumusete nemaipomenita. Fata Sfintei Împaratese e pictata foarte frumos, iar în jurul icoanei, cît tine altarul e marmora roz cu fire albe, lucrate în stil baroc, ce te ducea curat de-a dreptul în rai. Potop de lumini, gen candele si flori albe aduse de crestine. Atât catedrala orasului Bari, cât si biserica Sf. Nicolae, construite pe stil gotic, au picturi pe tavan, figuri mici în mozaic, iar bolta sfintelor altare tot în mozaic. O splendoare.

Cred casunt mai recente aceste picturi, ca sunt prea frumoase, iar noi printre grupurile de pelerini, asteptam deschiderea bisericii Sf. Nicolae, aveam emotii într-o tacere absoluta si evlavie.

Ma întorc iar la Sf. Nicolae, si-mi deruleaza în fata banda cum coboram toti cei dornici sa ajunggem la mormântul Sf. Nicolae, se facea în genunchi, iar lânga sfintele moaste ale Sf. Nicolae, cel iubit de toti crestinii, se varsau multe lacrimi de bucurie si de multumire, ca se aflau alaturi de cel iubit de Maica Prea Curata si de Sfânta Treime. În spatele mânastirii unde a fost adus sfântul trup al Sf. Nicolae, joaca Marea Adriatica în frumoase salturi, parca se bucura si ea de Sf. Nicolae ce o binecuvânteaza.

Priveam mereu si gândeam ca framântarea valurilor poate fi rugaciune sau o muzica de lauda îndreptata spre Creator.

Toate astazi, ne-au mers bine, suntem fericite. Ne urcam în tren întorcem la Roma, cu gândul ca poate Madia va dormi pe o banca iar eu am sa depan firul minunat ce l-am strâns pe ghemul atâtor minuatii le-am vazut pâna acum. Înainte de a-mi nota cele vazute am simtit ca trebuie sa aduc în rugaciune multumire, ca mila Cerului, care ne-a harazit aceasta calatorie mi-a dat aripi la picioare si sanatate ca nimic sa nu-mi scape din ce este sfânt si arta. Ce nu stia Madia, o rugam întrebe pentru ca nici ea pâna acum nu facuse aceasta calatorie.

Nu aveam somn în tren, mi-am adus aminte ca pe când eram îngenunchiata la mormântul cu sfintele moaste, în rugaciunea ce o faceam pentru toti cei dragi din tara mea scumpa, mi-a venit ideea sa-l întreb pe Sfântul nicolae, unde s-a simtit mai bine, la mira Lichiei sau aici la Bari, sau în Cer, si mi-a raspuns cu un parfum minunat atâta a fost. Foarte mult a fost si atât, numai ca nu am putut descifra ce a vrut sa-mi spuna. M-au napadit lacrimile si o bucurie ce m-a aruncat într-un ocean de fericire, mai ales ca eram singura în compartiment, ca însotitoarea mea dormea dusa.

De toate sa fie numele Domnului laudat!

    Am ajuns cu bine în vechiul oras, Roma, le-am povestit frumoasa noastra calatorie în sudul Italiei, surorile voiau sa mergem sa vizitam alt oras vechi Civitavechi. Eu le-am raspuns ca vreau sa merg la Torino, pentru câteva zile sa ma închin Sfântului giulgiu al Domnului, în care a fost Domnul Iisus înfasurat dupa coborârea de pe Cruce.

Ne-am adunat toate surorile în sala de consiliu si lea-m spus ca eu as dori sa merg la Trino, de acolo la Milano apoi la Viena, de unde voi lua trenul spre Bucuresti.

Una din surori mi-a zis:

Vasazica, tot ce ai vazut în italia, nu te-a convins sa renunti la România? I-am raspuns:

În fata artei spirituale, facuta de înaintasii nostri, care poate unii au murit saraci si a ordinei disciplinata, ma închin cu metanie, iar restul este obisnuit ca peste tot. Cine nu se simte bine în tara lui, nuse va simti bine nicaieri. Eu doresc binele si fericirea cereasca. Au renuntat printii si printesele ca Sf. Clara, Sf. Împarateasa irina, Sf. Arsenie cares e bucura de cinste împarateasca, Sf. Alexe Omul lui Dumnezeu, ce sa mai însir ca doar toate ati studiat si desigur cunoasteti câti au devenit sfinti prin renuntare. Eu nu am renuntat la nimic, ba din contra gasesc ca am mia mult cât îmi trebuie. Vreau sa mor acolo unde am vazut lumina zilei, înconjurata de surorile mele si poporul din care am iesit. Asa ca ne vom desparti cu aceeasi dragoste, ca atunci când ne-am cunoscut si ne vom ruga în cer sa fim laolalta. Sora Georgiana îmi spune:

Dar aparate, nu-ti lipsesc? Sora MariaTereza zice:

A! Stai ca în România nuse fabrica aparate viedeo, nu-ti doresti asa ceva? Poti vedea multe filme religioase, ca „Viata lui Iisus” si altele. Le raspund:

Da! Mi-am dorit numai ca-i tare scump. Sora Lina spune:

Pentru noi nu-i scump, ca vom scoate banii de la Sfântul Parinte din banca si vom pune si noi misionarele, cât va mai trebui, pentru ca sora giuseppina mi-a lasat scris ca în cazul ca nu vei ramâne la noi, printre misionarele noastre, sa-ti cumparam un cadou deosebit.

Pentru mine nu vreau nimic, decât daca se poate câte ceva iconite cum este „Pieta”, la care mi-a ramas inima în mareata bazilica „San Piero”, sau mai bine Roma, as vrea un album sa-mi bucur pe cei dragi din România. Nu stiu cum se va sfârsi ziua de azi, dar am început-o bine. În acest moment intra pe usa parintele Leonie, care se opreste în prag si dupa o clipa parea stângaci. Eu îi zâmbesc, el ridica mâinile în sus si striga:

Sa traiasca unirea!...Eu ma ridic de pe scaun si-i raspund:

Sa traiasca Dumnezeu! Auzisem de la cineva expresia asta. S-a început un râs, cu toate care eram adunate.

Parintele serios ne spune:

Râdeti, dar o sa fie adevarat, ca doar asa a spus ultimul cuvânt la Sfântul Parinte, sora Veronica. Cum si pe cine sa salut acum? Pe sora Veronica ca ne este oaspete, pe sora MariaTereza care tine locul sorei giuseppina, sefa misionarelor din Roma?...Dar sa ne spuna sora Veronica, ce legatura are cu raspunsul: „Sa traiasca Dumnezeu?”

M-am ridicat de pe scaun si le-am spus:

Mi-a povestit un parinte pe când era la Facultatea de Teologie din Cluj, erau adunati toti studentii ortodoxi si catolici la o aniversare a unuia dintre ei. Vine un student întârziat si privind ca se gasesc studenti ortodoxi si catolici, pentru a nu jigni pe nimeni, a exclamat: „Traiasca Dumnezeu!” si s-a facut o mare bucurie pentru ca toti teologii s-au ridicat aplaudându-l si asa m-am gândit ca este foarte bine venita salutarea împrumutata. Sa ne bucuram în domnul, care ne-a prilejuit aceasta veselie. Nu se astepta nimeni la desfasurarea acestei bucurii. Nimic nu-i la întâmplare! Toate sunt conduse de cineva si pe noi pe toti.

S-au scurs aproape doua luni, de când ma gasesc în acest maret muzeu, cum este Italia. M-am simtit ca la mine acasa. Nu am vrut sa-mi scape nimic din arta spirituala lasata de înaintasii nostri, care unii au murit saraci, straduindu-se sa lase ceva urmasilor lor. Ce este mai frumos si valoros în viata, neglijindu-se pe ei?! Ce nu stiam în calatora noastra, întrebam si nu plecam fara a cunoaste realitatea. Ma uitam prin orasul pe unde treceam si gândeam: ce greu te simti printre oamenii care nu au preocupari spirituale, decât sa câstige mai multi bani, luxul uimitor si traiul de huzur. M-a întrebat sora MariaTereza, ca afara de cele spirituale ce am mai constatat? La care am raspuns:

Aveti prea multa libertate si va ucideti ca în junla, vorbe despre cei ce vor sa se urce pe ruinele altora.

Este adevarat, si eu am constatat acest lucru. Dar ce sa facem, asta-i viata!

Bine, dar daca ar veni Iisus si ar pune întrebari, ce ai rasounde?

Desigur, am raspunde ce a raspuns si fariseii si carturarii din Ierusalim, când cautau sa-i gaseasca învinuiri.

Bine ai zis sora MariaTereza, ca nu va mai veni ca un miel, ci atunci va veni ca un Judecator, care face dreptate. Se poate ca si din miliardari sa devina sfinti, cum se gasesc în istoria universala crestina, care aveau averea mostenita de la parinti sau câstigata prin munca cinstita si economii lucru mai rar zic, este folosita pentru a câstiga frumusetile nemuritoare din lumea biruintii.

Nu pot trece cu vederea cele cetite despre Sfântul iosif din Copertino care, pe când slijea Sfânta Liturghie, se ridica de la pamânt pâna la 1 m., iar lumea care-l vedea de fiecare data îi zicea: „Sfântul zburator” ce a avut titlul de nobil cu averi mari, la care a renuntat si s-a facut slujitor al Domnului Iisus.

Desigur ca sunt si azi destui, prin care mila lui Dumnezeu trece cu vederea jignirile ce le facem noi, fiecare în felul nostru. Dar se poate odata sa se faca plinul rabdarii divine si sa ne ia la întrebari, prin diverse semne, iar într-o zi ne pomenim la judecata comuna si dreapta.

    Pentru a doua oara merg la vechea cetate „Tolfa” cu sora Madia si Lino, însotite de familia, cu mercedesul lor.

Tolfa, 20.X.1987.

    Michiamo Speroni Lilia locuiesc în Valea d’Italia Nr. 36 T.92801

15 septembrie 1850

La vârsta de 12 ani, mergeam ca întotdeauna la adunarea „Fiicelor Mariei", pentru a ajunge acolo unde se facea conferinta era nevoie sa se parcurga o lunga cale, care porneste de la strada principala. Sora Veronica sefa grupului meu, cz doua fetite de vârsta mea, parea ca sta sa ma astepte. Cum ajunsei, sora sefa ma opri fara motiv. O alta sora cu numele Maria, care sedea sub un castan aplecata pe o masa rotunda de ciment, cu un gest ma cheama si-mi face semn sa stau pe banca tot de ciment. Îmi trecu voalul sau alb peste ochi, îmi dete o caramea si ma întreaba cum ma cheama. Vroia sa stie prenumele meu si toata generatia. Îmi vorbi de maretia lui Dumnezeu, facându-ma atenta de minunile lumii ca natura, stelele, soarele. Eu nu faceam nimic deât sa ascult. Deodata zice:

Eu cred ca acest Dumnezeu, te-a facut sa te opresti aici.

Apoi spuse ca de multa vreme asteapta aceasta ocazie, pentru a-mi încredinta un secret. Eu îi spusei:

Pentru ce nu ati încredintat acest secret surorilor? Îmi raspunde:

Pentru ca atunci nu se va mai gasi aici nici o sora, vor muri. Ma privi spunându-mi:

Stai linistita, nu-ti va fi paguba, case va întâmpla când va fi momentul potrivit si îti vei reaminti de aceasta convorbire.

Daca ma casatoresc si plec din aceasta tara, nu ma va gasi? Ea cu voce autoritara îmi zice:

Te vei marita, vei avea doi fii, surorile tale si generatia ta va pleca, tu vei ramâne.

Pe atunci nu aveam surori, pentru ca eu sunt primul copil la familie. Gândii ca era batrâna si trebuia sa o compatimesc. Urma câteva momente de tacere. Sora Maria se apropie de mine si-mi zice:

Iata, daca tu crezi cele ce ti-am spus, sa ne rugam pentru pacatosi. Sorta ta nu o poti vedea cu propria ta privire, si îmi atrase atentia sa privesc frumoasele ei mâini si zise:

Pacat ca aceste mâini nu le pot lasa nimanui! Suspinând privi mâinile mele pe care le prinse si spuse ca voi avea o viata grea si privindu-ma în ochi zise:

Eu nu-ti las mâinile mele, ci virtutea!...Eu gândii ca era exaltata. Schimba vorba spunând ca sfântul Parinte Papa Pio al XIIlea a lansat un mesaj, recomandând rugaciuni în mânastiri si scoli pentru o sora din România, care o sa fie la tortura sufleteasca, ca sa renunte de a umbla îmbracata ca sora maica. Mai cere sa se faca rugaciuni în familie pentru salvarea acestei sora tânara fondatoarea unei mânastiri, sustinuta de alte tinere nevinovate.

Îmi spune ca în fiecare zi sa fac rozariu bucura-Te Marie pentru acea tânara sora cu numele Veronica. Nu va fi prea înalta de statura, cu haina de culoare maron si cu parul strâns la spate. Va veni aici, în aceasta mânastire si va vorbi despre cele ce a facut Dumnezeu cu ea si ce i-a spus. Si ca sa crezi cele spuse acum de mine, în anul 1950, tu vei auzi o vreme clopote ori unde vei merge. Eu îmi ziceam: toate sunt prostii, dar peste putin timp am auzit clopote si nu am putut tine secretul, atunci am zis mamei, care mi-a spus ca-s aiureli de copil.

Eu am auzit multa vreme, si au trecut anii. Acum vreo saptamâna am avut un vis. Am vazut pe aceasta maica din România, cum mi-o descria maica Maria în anul 1950, venea pe un drum. O voce repeta: „seguila” urmeaz-o si iata...Maiva Veronica este la Tolfa. Eu uitasem totul, dar când maica Veronica a descris clopotele pe care dânsa cu surorile ce o înconjurau le-a auzit la începutul vietii lor în mânastire ce a facut-o, parca m-am trezit dintr-un somn imediat am recunoscut-o pe maica din vis si cea din profetia maicii Maria din anul 1950. În ziua când maica Maria mi-a încredintat cele aratate avea 80 de ani si a mai trait 11 ani. Eu iar am mai întrebat-o la despartire:

De ce nu spui secretul la celelalte maici si mi-a raspuns:

Nu ti-am mai spus ca din pacate nu vor mai fi atunci, când toate se vor întâmpla? Sfântul Parinte Piu al XIIlea, n-a lansat mesajul la întâmplare, ci eu cred ca i-a fost comunicatde sus, nu a fost numai fondatoarea unei mânastiri ci sprijinul multor tinere, care la fel vor suferi pentru haina de surori maici. Maica Veronica, când va veni la Tolfa, uita-te si mi-a aratat banca sub castanul unde statusem noi si mi-a zis:

Acolo ai sa stai cu ea dupa 37 de ani, de la secretul ce ti l-am încredintat.

Îi vei spune totul ca ea te ca întelege. Si o sa vina în casa ta. Si s-a împlinit ca în octombrie 1987, mi-a onorat locuinta si ne-am fotografiat amândoua sub castan unde cu multi ani în urma statusem cu maica Maria. Eu am crescut, dar de maica Maria am uitat. Ba, nu am mai cautat-o niciodata.

Maica superioara a mânastirii Sf. Emilia Sf. Giuseppe, ne-a povestit ca a apucat-o pe maica Maria în viata, era buna, severa si avea darul înainte vederii, era o buna organizatoare.

Semneaza, Speroni Lilia Tolfa Italia.

    La întoarcere spre casa, pe când veneam de la mânastirea Sf. Benedict, am trecut prin orasul Sora. Orasul este foarte mare si foarte vechi, are o civilizatie preromana, mai vechi decât Roma, distrus de romani si constuind un templu idolesc de-al lor. Pe ruinle templului roman, crestinii au construit o biserica în sec. IV.

Aceasta biserica a fost un maret bibelou al Bisericii Crestine în epoca de aur, 113 dupa Hristos. În anul 1200 a fost refacuta adagându-i-se stilul baroc. La anul 1600 a fost din nou restaurata iar în 1900 a fost conservata partial: ziduri, coloane si statui din toate epocile. Zidul de la altarul central ete preroman cu icoana Maicii Domnlui, pictura în fresca foarte veche, abia se cunoaste. În preajma orasului Sora, în sec. XIIIlea, nobilii si-au ales un teren curat „Paradis al naturii" si cu slugile lor au zidit castele pentru ei, precum si case pentru oamenii ce-i slujeau.

Are o biserica stil baroc de o frumusete rara. Vechimea n-a umbrit-o cu nimic si nici statuia Preacuratei Fecioare Maria, în cinstea caruia este închinata acest „giuvaer”. Alatrul central are o icoana a Sfintei Fecioare Maria, cum o încoroneaza Prea Sfânta Treime. Mai are o icoana a Sfinitei Fecioare Maria, facatoare de minuni care este grabnica ajutatoare la boli si necazuri. Pe peretii din dreapta si dn stânga sunt firizii cu statui: Maica Domnului cu mâinile întinse, parca asteapta pe cei rartaciti în jungla vietii, iar serafimii si heruvimii o înconjoara; Sf. Aluizi Gouzega foarte tânar, care se mai numeste apostolul tineretii Sf. Anton de Padova; Sf. Francisc de Assisi si Sf. Rita. Aproape de usa te invita la meditatie un altar cu „Regina îndoliata” si cu Domnul Iisus mort în fata Ei. Este atât de sfâsietoare, ca daca înngenunchi privind-o uiti sa te mai scoli, uiti de unde esti, uiti ce ai fost, ce esti, uiti de a- I cere ceva. Când m-am sculat din fata acestei scene îndurerate aveam impresia ca nu mai aveam trup. Ma strângeam de degete ca sa-mi dau seama de mai am trup fizic.

 

28 OCTOMBRIE 1987

 

    Vizitam orasul Allumiere, la o distanta de 16 km de Civitavecchia. Este foarte vechi si cu toate casele aruncate pe tot felul de stânci, zidite din piatra cu peretii foarte grosi si ferestre micute. Lume ca peste tot, doar cu grija de a câstiga unul mai mult ca celalalt fiind totul particular: magazine, piete, calea ferata, sosele, autobuze, scolile, etc. Am facut o gluma cu sora Maria Madia si parintele Leon Lino, si anume:

Dragilor, vad aceleaasi preocupari peste tot. La voi în Italia, goana dupa bani si cum sa-i plaseze fiecare în interesele câstigului; la noi în România, goana cum sa-si umple frigiderul cu hrana. Deci si unii si altii ne gasim în activitati care ne macelareste timpul, nelasându-ne ragaz sa ne vedem si sa ne cultivam cele spirituale. Am dreptate ca suntem la fel? Sa privim acest mic oras, zic mic oras în comparatie cu altele pe care le-am vizitat.

În mijlocul lui nu are nici o biserica, dar banci aproape pe fiecare strada. Eu crde ca bisericile pe care le-am vazut pâna acum au fost facute de oameni care nu-si tineau banii în banci, ci îi depuneau la CECul lui Dumnezeu, zidind biserici.

Hai, sa vizitam biserica de aici, care desigur ca-i destul de veche. Am luat-o în sus spre muntele împadurit cu maslini si castani. Dupa o ora de mers cu piciorul am ajuns pe un platou închis cu un gard din sipci groase ce avea portile deschise, ca vizitatorii sa intre. În mijlocul curtii era o capela care fusese construita de un bogatas ce stapânea acele locuri din oras pâna departe cu munti falnici. În primul razboi mondial acestui bogatas i-a murit singurul copil pe front, ofiter în vârsta de 33 de ani. Tata baiatului de durere n-a vrut sa mai stie nimic si-si alesese un locsor la poalele muntelui ce-si revarsa puterea în gradina lui frumoasa, binecuvântând lacrimile disperatului tata, care, în rugaciuni reprosa Madonnei ca i-a luat unica nadejde.

În luna mai nu se vede anul decât zerouri i s-a aratat Sfânta Fecioara pe munte între copacii înfloriti, pe un tron format din patru rânduri de serafimi, iar la marginea de jos a tronului, maroniu cu alb, pe o banda galbena scria cu negru urmatoarele: „Madonna delle Grazie a Te Mi Affido”. Îmbracata într-o rochie bleo deschis, cu un fel de sort la rochie epitrafir numai ca avea pe marginea de jos un chenar lucrat cu fir auriu. Încinsa cu un cordon la fel cu chenarul de jos, mai la vale erau lucrate tot în fir galben doua initiale suprapuse: un M: si A., eu cred ca închiouieste Maria si Mama. Deasupra initialei de la mijloc are în vârf o coronita împarateasca lucrata din aur. Pe spate are o mantie la fel cu rochia bleo, cu stele aurii pe ea si cu chenar pe margine mai lat, aceeasi lucratura în fir de aur, artistic jur împrejurul mantiei. La gât închisa cu un sir de un fel de margele aurii, lasate pe piept în mai multe rânduri. Ambele mâini tine câte u sir de metanii, în dreapta tine un sceptru, iar pa mâna stânga statea Pruncul Iisus gol, doar cu o petecuta în jurul mijlocului, având în mâna stânga globul pamântului, micut cu o cruce pe el, iar mâna dreapta agatata de snururile ce împodobeau pieptul Preacuratei Madonne. Pruncul avea pe cap o prea frumoasa coroana la fel ca a Prea Sfintei Mamei Sale, lucrate de acelas artist, terminându-se coroana în vârf cu o cruce, împodobita cu pietre pretioase. Maica Preacurata avea pe spate un voal tot bleo foarte fin, cu acelasi chenar auriu, cu stele aurii, ce era prins de sub coronita. Totul este de o frumusete rara.

Toate aceste descrieri le-am asternut dupa o sfânta icoana, ce a fost pictata întocmai cum a descris-o batrânul îndurerat, iar acum fericit, celor caruia i-a luat interviul si marii mesteri au întocmit chipul Madonnei Preafrumoase. În locul unde a aparut Madonna Împarateasa, vazatorul boier a construit o capela destul de mare, cu întregul altar, altar sapat în munte în asa fel ca Sfânta Masa pe care se oficiaza Sfânta Liturghie sa fie exact pe locul unde a stat Madonna.

Restul capelei a fost zidita cu piatra. În fundul altarului este statuia Împaratesei, asa cum a descris-o vazatprul; când o privesti ai impresia ca vine prin aer spre tine. În spatele capelei exista un loc gol, plat, destul de mare. Madonna i-a vorbit disperatului tata, care isi pierduse copilul, asa:

Si eu am fost mama si am asistat la toti anii Fiului Meu, din copilarie pana la jertfa. Cunosc durerea sabiei care patrunde prin inima, când copilul iubit si condamnat la moarte de invidia ce-i nascuta din inima diavolului, dar prin resemnare vei birui. Tu vei face pentru Mine, Cea acre m-am coborât la tine, o capela cu altar unde-mi stau picioarele Mele, cu Fiul Meu, pe care-L vezi în bratele Mele ca Prunc si Dumnezeu. În spatele capelei pe locul viran, drept, vei face un cimitir cu atâtea cruci, câte vor intra în amintirea eroilor cazuti pe toate fronturile de lupta, indiferent de neam sau religie, spre iertarea pacatelor lor. Aceasta capela nu va fi mare ca bazilicile, dar va fi un loc cu nume miraculos, ce-l voi lasa pentru toti cei ce ma iubesc.

Când am ridicat pe munte, sora Maria Tereza nu mi-a vorbit nimic decât atât:

Dupa ce vom asista la Sfânta Masa Liturghie sa-mi spui ce ai simtit, ma intereseaza foarte mult.

Era marti dimineata si biserica era arhiplina cu lume. Am îngenuchiat într-o banca privind pe Madonna, care ne fascina cu frumusetea Ei. Dupa ce lumea s-a împartasit, am mai ramas în banci îngenuchiati meditând. Interiorul capelei era foarte simplu.

Pe peretii albi, drumul Crucii era pe ambele parti, afara de Madonna, care ti se parea ca merge prin aer, nu era nimic mai deosebit. Pentru ca ramasesem numai noua doua în capela, iar preotul paroh, care o cunostea pe sora Maria Treza, vine spre noi, sora ma prezinta parohului. Auzind parontele ca sunt din România, ne-a luat la cancelarie si ne-a dat câte un pahar de limonada. Pâna a venit parintele, eu îi spun sorei Maria Tereza:

    - Sora mea, ma simt ca la Vladimiresti. Aceasta capela are un har deosebit.      Îmi raspunde:

    - Acum ai sa auzi de ce te simti ca la Vladimiresti. Intra parintele cu tava, ce aducea trei pahare cu limonada si o fructiera cu ceva uscatele. A întrebat parintele:

    - Cunoaste sora miracolul capelei noastre? Sora Maria zice:

    - Va rog sa ne spuneti ce credeti, pentru ca eu nu i-am povestit nimic, doar dânsa mi-a spus ca se simte ca la Vladimiresti, mânastirea pe care a întemeiat-o cu surorile si cu ajutorul crestinilor, la dorinta „Proniei Divine”.     Preotul explica:

    - A! Atunci este normal sa se simta ca acasa, având aceeasi „Îndrumatoare”. Preotul paroh mi-a adus sfânta icoana a Maicii Preacuarte, Madonna de la muntele Allumiera, cum s-ar spune la noi: Preacurata Fecioara Maria, care s-a aratat pe dealul „Gurgueta” din comuna Tudor Vladimirescu.

    Tot ce am povestit, sunt scrise într-o brosura în limba italiana si câte mi-a mai povestit preotul paroh. Parintele foarte amabil, m-a rugat sa-i dau adresa sa-mi trimita medicamente pentru surorile bolnave. I-am multumit, dar l-am rugat sa nu se deranjeze, pentru ca se gasesc si la noi medicamente si sa nu fie nevoie, dar mai bine sa se roage în acest loc sfânt pentru sanatate.

Ne întoarcem spre casa din aceaasta calatorie. Îi spun sorei Maria Tereza, ca abia astept sa ajung la Torino, sa ma închin la „sfântul Giulgiu” al Domnului si Mântuitorului nostru, în care a fost înfasurat de catre Iosif si Nicodim, prietenii Domnului, în instanta, în fata lui Caiafa si în fata întregului Sinedru de carturari si farisei. Acest sfânt Giulgiu, l-au gasit ostasii ce-l pazira pe domnul Iisus, dupa ce-L pusese în mormânt, la cererea scribului, secretarului, atunci când mironositele femei mergeau cu mir sa unga trupul Domnului dupa obiceiul iudeilor. Si au spus ostasii:

    - „Stati, unde mergeti?"

A raspuns Maria Magdalena, care avea mirul ce-i ramasese de când a patruns în casa lui Simon, sa ajunga la picioarele Domnului si sa-si plânga pacatele prima spovedanie la picioarele Domnului, Învatatorului Iisus Hristos. Apoi le-a sters cu parul capului sau, le-a uns cu mir de mare pret, lasând vasul cu mir la picioarele Stapânului, iar Domnul i-a strigat:

    - „Femeie! Ia acest vas cu mirul ce a ramas pentru îngroparea Mea”. Femeia l-a luat si l-a pastrat. A doua zi dupa îngropare, au mers la mormântul Domnului, Maria Magdalena ce avea vasul cu mir înfasurat într-o basma, însotita de Marta, sora lui Cleopa.

A spus Maria Magdalena ostasilor ce pazeau Sfântul Mormânt aratând vasul cu mir:

    - „Mergem sa ungem trupul celui îngropat ieri dupa obiceiul nostru”.

A raspuns ostasul ce le oprise:

    - „Dar de ce n-ati facut aceasta ieri?” Maria aratându-i vasul i-a spus ca acum l-a procurat. Ostasul îi zice:

    - „Va trebui o armata sa dati piatra la o parte de pe mormânt si ce credeti ca o sa puteti voi? Hai, zice la ceilalti ostasi, sa le ajutam noi”.

Când s-au apropiat ostasii de Sfântul Mormânt, au vazut de pe mormânt data la o parte, iar coborând în mormânt au vazut Sfntul Giulgiu lasat pe marginea gropii asa cum cineva s-a sculat si air fi cazut dupa trupul sau. Ostasii l-a strâns în mâinile lor si l-a aruncat în groapa goala ca marturie, sa vada oamenii ca Iisus a înviat. Femeile au vazut doi oameni care se faceau c lucreaza cu sapa. Unul din ei le-a întrebat:

    - „De ce cautati pe Cel viu între morti? Nu este aici,a înviat. Atunci Maria Magdalena crezând ca este gradinarul, îl întreaba:

    - „Spune-mi de L-ai luat tu, unde L-ai pus?"

Coborând grabite femeile sa vada normântul, au luat Sf. Giulgiu si au plecat cu el. Pe câmp iar s-a aratat un om Mariei care le spune:

    - „De ce cautati si plângeti pe Cel înviat? Apoi îi pomeneste numele. Maria, nu ma atinge ca nu m-am dus la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru. Mergi si spune fratilor Mei ca am înviat dupa cum le-am spus. Voi ati vazut locul unde M-au pus ca este gol”.

Si a mers Maria Magdalena, în goana, acolo unde erau ascunsi apostolii de frica iudeilor, care pusese garzi sa-i caute. Intrând Maria Magdalena la apsotoli, acre erau îngrijorati si tristi, le-a spus:

    - „L-am vazut!...L-am vazut!”. O întreaba apostolii:

    - „Pe cine ai vazut?” Le-a raspuns:

    - „Pe Învatatorul. Nu ma credeti? Nici tu Ioane, nu ma crezi? De ce sa nu ma crezi? De ce sa nu mi arate si mie? Eu am fost la rastignire Lui. Eu am venit sa va spun, asa cum mi-a spus”.

Sfântul Giulgiu a fost luat captura dupa razboi de armatele, cu scopul de a-l vinde scump crestinilor. În felul acesta a ajuns în Italia la Torino.

În de-alungul anilor, ca sa nu se strecoare vreo înselaciune, se fac mereu cercetari ce catre oamenii de stiinta ca sa descopere adevarul. La Roma, un cardinal pe care l-am vizitat cu sora Maria Tereza, care avea biroul în incinta Vaticanului, ne-a povestit ca marii savanti au descoperit ca Iisus si-a lasat amprentele întregului corp pe Sfântul Giulgiu ca au scos fire ce aveau pete de sânge, nu vreo culoare înselatoare. Toate aceste cercetari au fost de cei maimari savanti în chimie, iar cercetari se mai fac în prezenta a mai multor cardinali, mitropoliti.

Mi-a binecuvântat dorinta de a vedea Sfântul Giulgiu si mi-a zis:

    - „Cine vine în Italia pentru a vizita cele spirituale, nu-l tenteaza nimic din bunurile si frumusetile trecatoare. I-am raspuns:

Tot ce am, atât prin magazinele de peste tot, cât si pietele încântatoare cu tot felul de bunatati, le-am privit cu drag, dar nimic nu mi se pareau ca mi-ar trebui. Bunul Dumnezeu pe toate le-a binecuvântat pentru om, dar cu dreapta socoteala sa le folosim. Bucuria si completarea mea este sa adun în traista cunostintele, cât mai multe valori pe crae nimeni niciodata nu mi le poate fura. Ce-mi este harazit de Sus, îmi cade inopinant.

Sunt prea fericita ca în conceptia mea de a crede în lucratile Divinitatii pe pamânt, nu am granita, si ori de unde si cu oricine dintre muritori, care cred în Prea Sfânta Treime, în Maica Domnului, în Sfânta Cruce pe care din obiect de batjocura, Domnul Iisus a sfintit-o cu sfântul Sau Trup, prin rastignire. Cu puterea Sa, si a tuturor sfintilor care se bucura vazând trupul Dumnezeirii, zic: ma simt la mine acasa.

Fericirea nu trebuie cautata nicaieri, ci doar s-o cultivam pentru ca este în noi. M-a binecuvânat pentru cele spuse, apoi a dat telefon la Torino sorei Miriam s-o întrebe ce a hotarât. Sora Miriam ne-a raspuns ca ne roaga sa mergem cu trenul, deoarece nu se simte bine si-i destul de mers, calea fiind foarte lunga. Eu am fost fericita ca merg cu trenul si am plecat în aceeasi zi. Am luat bilete pentru orele 14 si a costat 35.000 lire biletul.

Drumul a fost foarte placut pâna la Torino.

    Sora Miriam ma vazuse odata la Roma. Auzim la radio: mare greva în toata Italia. Nu circula nici un tren si nici autobuzele. Eu întreb:

Dar de ce fac greva?

Mi-a raspuns sora Maria:

Vor marirea salariilor, si munca mai usoara. Nemultumirea si dorul dupa avere îi exalteaza.

Tot azi am primit un dar prin surorile misionare, care au primit 1.000.000 de lire, de la sfântul parinte Papa Ioan Paul al IIlea, ca sa-mi cumpere un cadou. Eu am rugat pe sora Maria Tereza, care tinea locul pâna-n luna martie pâna când se reântoarce sora Giuseppina din Franta, care este sefa misionarilor din Italia, ca banii primiti de la sfântul parinte Papa, sa-i treaca în fondul misionarilor, întrucât eu primesc totul gratuit.

Mi s-a raspuns, ca nici într-un caz asa ceva nu vor face deoarece cuvântul si dorinta sfântului parinze Papa a fost ca acesti bani sa fie pentru un cadou.

Sfântul parinte Papa Ioan Paul al IIlea, urmarind calatoria mea, socotind ca am plecat la Torino si n-as avea bani de cheltuiala, mi-a trimis telegrafic o suma destul de importanta de 2.000.000. lire la Torino. Tot ce s-a cheltuit penru mine s-a luat din fondul misionar. Eu nu am suferit nimic cât am stat între surorile misionare, peste tot unde am fost: la Roma, nordul Italiei, sudul Italiei pâna la Calcâiul Cismei, Torino, cu toate împrejurimile interesante, Geneva, urmând Milano, Florenta, Viena etc.

Peste tot am fost însotita de cel putin o sora cu masina sau cu trenul. Peste tot se dadea telefoane de la Roma, la pensioanele grupului misionar. M-a impresionat si de multe ori am plâns în camera mea, vazând organizatia ai dragostea lor, parca tot ar fi fost nascute de aceeasi mama. Toate misionarele ce sunt împrastiate pe tot globul, sunt cu studii, cel putin liceu daca nu facultati si doctorate, plus patru ani de institut misonar, dupa care urmeaza în Piata Sf. Petru, în fata papei depunând juramântul. Eu am vazut ca surorile ce ma însoteau, aveau un carnetel unde notau cheltuielile calatoriei noastre.

Sora Maria Tereza, vazându-ma trista ca nu am reusit sa merg la Torino, îmi zice:

    - Hai, da apa rece pe ochi, îmbraca-te, ia-ti ochelarii si vom merge la o biserica ce ne va iesi în cale, sa ne aerisim sufletele.

Repede am plecat cu mercedesul ei si ne-am oprit la biserica Sfânta Varvara, care a fost zidita, dupa primul razboi mondial, de Ministerul de razboi, pentru ca aceasta sfânta s-a aratat ostasilor pe front, asigurându-i ca, dupa ce le-a spus cine este, ca e de neam rus, si ca vrea sa-i ajute sa termine cu biruinta. Ea plutea deasupra ostasilor cu ceva în mâna ca un sceptru, ce-l învârtea. Toata armata o vedea cu ce aer de vitejie mergea în frunte, alungând pe dusmani. Dupa terminarea razboiului oastea de la comandant pâna la ultimul soldat, a cerut ministrului de razboi sa se zideasca aceasta biserica, foarte mare si frumoasa la care au contribuit ei ei, fiecare dupa puteri. Biserica a fost închinata sfintei Varvara, rusoaica si viteaza.

Are altar central cu cei patru stâlpi în stil roman. În fundul bisericii vedem statuia sfintei Varvara cu sceptrul în mâna, parca ar goni pe cineva, extrem de furioasa. În fata statuii e o masa cu sfântul sacrament, doua sfesnice si sase candele dintr-o marmora bej în degradeuri si o fata de masa toata brodata cu fir de aur. Pe peretii laturalnici sunt picturi în fresca ce reprezinta ostasi în lupta cum urmeaza pe frumoasa „Printesa Cereasca” în mai multe feluri, dupa cum au povestit cei ce au urmat-o si care au si biruit pe dusmani. Îmi spune sora Maria Tereza dupa aproape o ora de meditatie:

    - Vezi ce au facut placutii cerului? Priveste tabloul cum întoarce sfânta capul si-i încureajeaza în lupta. Te-ai verificat daca ai ajutat, încurajat în lupta vietii pe cineva?

    - Nu stiu, i-am raspuns eu.

    - E foarte bine dat raspunsul, pentru ca tot ce facem bine nooi, este pornit de la Dumnezeu, iar noi suntem niste executanti si e normal sa nu stii. Omul sincer si cult, asa vede.

    Mi s-a propus de surorile ce ma îconjurau cu toata dragostea sa mia facem o calatorie în sudul Italiei, unde se poate vedea minunatiile naturii. Am mers cu masina de la orasul Laica, cam patru ore prin diferite orase si deodata intram într-un tunel de munti, care aveau niste vai încolacite si salbatice, iar muntii rosii si goi di marmora. Înaltimea lor îti dadea ameteala si o tacere scaldata de soarele ce se furisa printre falnicii munti.

Aceasta revelatie îti trimitea gânduri spre Crator. Iesind din tunel vedem ca cineva vine. Întreb:

    - Ce fel de oameni pot sta în aceasta zona cam salbatica? Îmi raspunde sora Elena di Madia:

    - Aceste vile asezate pe capete de stânci, sunt ale milionarilor pentru vara când în orase avem calduri mari. La privire nu se parea ceva ciudat, având câte doua sau trei intrari. Când am vizitat interiorul unei astfel de vile, cu familia ce ne-a condus cu masina, era superb împartita si mobilata foarte elegant, cu tot felul de ciuidatenii, înlesnind pe gospodina ce locuia doar câteva luni aici. Fiecare intrare avea câte o terasa mare, cu masa rotunda într-un fel de nuiele si scaune în jurul ei la fel. Erau foarte frumoase. Tot terenul ce înconjura vila avea trepte prelucrate de mâna omului, din pietre la fel ca muntii, iar restul un adevarat parc de toata frumusetea. Predomina cactusii, ce se luau la întrecere la frumusete cu alte flori pe care nu le-am trecut în caietul meu numele lor. Aud gazda care ne servea cu ceva uscatele si câte o cafea:

    - Sa pornim spre Calcâiul Cismei.

Ma atrageau privelistea tufelor ce veneau pâna la ferstrele vilelor, lasând înguste cararile cu trepte si putin întortocheate, ce-ti dadeau senzatia ca ai ratacit. Vilele au arhitectura diferite, la unele în spate parea ca se rostogoleste stânca peste ele, iar la alta se strecoara câte un pârâias din munte, cu zgomot fin printre pietricele si frunze. Am vazut vile micute, adevarate bijuterii si am întrebat daca nu le ataca hotii? Mi s-a raspuns ca orasele sunt prielnice, având usuriinta a se pierde în multime, pe când aici vilele sunt rare iar obiectele ce le au nu-i favorizeaza, fiind voluminoase si fara mare pret. Arbustii ca un zd dau greutati forilor sa-si arate frumusetea spre soare. Ferigile ruginii, dau un aspect melancolic, asa ceva am mai vazut la mânastirea Sf. Benedict de la Monte Cassino. Apoi sunt castele parasite, ruinate si înverzite de o vegetatie îmbatatoare. Strig la sora Maria:

    - Ei, pot sa-mi notez în caiet?

    - Da.

    - Pofta buna la smeura si smochine...Gândurile mele nu mai stiu unde sa se opreasca. Ce-mi prezinta privelistea, ochii cu lacomie adunau si în graba treceam în caiet...treptele de marmora alba cu bej, cu tot felul de crapaturi, balcoane si terase imense de mari, încarcate cu muschi si lichenii, bazine din marmora, statui din care tâsneau apa împrospatând aerul, dar totul în parasire. Chioscuri acoperite cu un fel de planta locala, foarte frumoasa, batrâne cu tulpine groase.

Coloanele rasucite din marmora în degradeuri, dadeau impresia de povesti de demult. Cacutsii faceau ca o granita între vecini, sa nu treaca unii la latii, decât prin usa de la strada. Desi totul era parasit, te transporta în lumea paradisului.

Mai departe tacere totala, foarte rar vedeai un politist mergând alene, platit de bancherii vilelor. Eu le trec în rândul povestilor, dar cred ca nu se gasesc scrise în carti. Tovarasia acestor vile, aruncate pe tot felul de minunatii ale naturii, te fac nut. Întâlnim o inscriptie pe o coasta de munte foarte veche, scrisa ca lucrata cu o dalta, abia se descifra. Sotul doamnei care ne-a condus cu masina lor mercedes, ne arata ca pe acele locuri au fost temple ale zeilor pagâni de prin sec. I si II, care au fost darâmate de razboaie, iar cu timpul arcadele si coloanele au fost transportate la Roma. În prezent totul este magnific si cinstea dusa la refuz, adica nimen nu ataca bunul vecinului. Am coborât spre coasta.

Am pornit spre Calcâiul Cismei, toate cele cinci persoane. Am luat masa la un restaurant. Fiecare masa cu scaune era închisa cu perdele dintr-un fel de plante, ca sa nu se vada mesenii între ei. Era foarte elegant si cu tot felul de becuri în culori. Ne-a adus lista de bucate. Proprietarul masinii din Florenta,a punctat lista, ce doreste pentru noi toti. Am stat doua ore la masa, dar nus tiu ce sa spun ce am mâncat. Eu notam în caietul meu, sas tiu macar câte feluri de mâncare ne-a servit ospatarul.

Au fost noua feluri de minunatii, si la urma înghetata cum nu am mâncat niciodata în viata mea o asemenea bunatate. A servit fiecare ce a dorit: coniac, vin, bere, iar eu le-am spus ca am diabet; mi-au adus suc, dar nu am avut nici un rau. La urma am facut o gluma:

    - Ce ospat sacru am avut dragilor!...S-a desfasurat o veselie, iar fabricantul de mobila din florenta, care ne oferise prânzul, ne-a dus la vila lui si a fiului sau, care era mai spre Marea Mediterana, sa servim cafea facuta de sotia sa. Vila aceasta avea terase suprapuse, balcoane cu arcade, flori pe orice bucati de pamânt, scari din marmora rosie, cactusi lânga orice petecut de pamânt. În jurul minunatei vile a acestor doua familii, am vazut flori de diferite culori, micute cum sunt la noi floarea de piatra. Interiorul nu-l pot descrie, pnetru ca asa ceva numai regii pot avea. Totul era ca-n basme. Priveam tacuta. M-a întrebat fiul fabricantului nostru, care se vedea a fi foarte credincios, pe care l-am gasit în vila:

    - Sora Veronica, cum se ajunge mai usor la Dumnezeu? Am rapsuns:

    - Pe orice drum se poate ajunge la Dumnezeu, numai daca mersul nostru îi place Lui si constiintei noatre, care este cel mai drastic judecator.

    - Deci nu este greu sa-L gasim?

    - Este cel mai simplu drum de a-L gasi pe Dumnezeu, sa credem ca în inima noastra este scânteia divina si sa fim numai administratori a bunurilor ce ni se da. În felul acesta ajungem sigur în locurile cu lumina.

    - Va multumesc!

Mergând cu totii cinci persoane pe lânga marea Mediterana, am mai vazut câteva casute ascunse printre livezi de maslini, am întrebat daca este unsatuc aceste casute risipite ca sa-mi trec în caiet? Si mi-a raspuns vorbaretul medic, fiul fabricantului, ca sunt vilisoare ale celor cu averi mici, care se retrag aici în timpul caldurilor si mai cultiva câte ceva. Apoi ma întreaba fiul fabricantului:

    - Sora Veronica te superi daca te mai întreb ceva? Talmaci era sora Madia.

    - Nu. Îi raspund eu.

    - Cum ai capatat luciul metalic? Te-am urmarit. Câteodata ai o privire calda cu luciu metalic superior. Altadata esti ca dominata si plectaa undeva. Cum se face asta? Aveti o disciplina personala? Va rog spuneti-mi, ca ma intereseaza.

    - Domnule doctor, în legatura cu luciul metalic al ochilor, nu mi-a vorbit nimeni niciodata, dar va rog sa ma credeti ca nu-mi apartine. Poate ca m-ati prins într-un moment când m-am bucurat de ceva frumos, ce mi-a captivat interiorul spiritual, sau poate dumnevoastra sunteti mai evoluat decât mine. Eu sunt vesela de când ma stiu, dar sfintii Parinti ai Bisericii noastre din sec. IVlea, spun asa: „Cu cât esti mai tacut si mai retras, cu atât esti mai împacat”. Nu vedeti cum ma risipesc au alergând sa nu-mi scape nimic? Dar când am sa recitesc, are sa-mi treaca de dor.

Nu stiu daca aceasta destramare îi place lui Dumnezeu, dar daca pe mine ma face fericita si-mi lucesc ochii, precum spuneti dumneavoastra, poate ca-i place Creatorului a toate. Când esti eliberat de obstacolele vietii, plutesti si totul e normal, totul ti-i drag, si de ai avut ura pe cineva, s-a topit în iubirea lui Iisus Hristos. Dulceata dumnevoastra nu te satura niciodata, si-i mereu proaspata. Asta-i lumina metalica. Bucurându-te în tot ce a creat Dumnezeu prin oameni. Eu vad pe Creatorul a toate, prin orice, ce au creat marii aritsti si în vârsta. Sunteti multumit?

    - Le-am pus la inima si am sa încep sa le practic.

    - Nespus de mult ma bucur. Poate ca nu ne vom mai vedea decât în lumina neînserata. Asa sa ne ajute Dumnezeu!...Mi-i draga fiinta care se straduieste sa faca o bucurie pe ascuns semenului sau. Aceasta are pe Dumnezeu în ea si-i fericita în ascuns.

Toate acestea le-am notat pe o hârtiuta noaptea dupa ce a adormit sora Madia, care bause cam multa bere, numai ca mie nu-mi era somn si m-am asezat sa-mi trec cele ce ma faceau fericita.

Am constatat ca munca si cercetarile ce tu nu ai mai vazut îti dau bucurii si energii, si calci în picioare vârsta înaintata.

Bucuriile spirituale îti dau mireasma si tamâie. Am ajuns dupa atâta vreme, cât de simplu este sa fii fericit. Câteodata în aceasta calatorie, aveam impresia ca tot ce vad frumos se transplanteaza în sufletul meu, ca-mi dadea multa liniste si detasare. În toate am constatat ca secretul îl detine artistul care transmite cele executate de el si dupa secole, tu le privesti si preamaresti pe Cel care l-a încarcat cu haruri. În munca tuturor artistilor ce au trecut si ne-au lasat înmulte domenii nemuritoarea arta, nu ai cuvinte, te coplesesti facându-te mic. Fiecare a lucrat dupa sufletul lui si lumina din el. Toti care privesc cu sfânt interes, îi face fericiti si nemuritori. Se disting unele de latele, dar tot arta ramâne.

Tacerea lor nefireasca, te face sa cunosti maretia Celui care i-a înzestrat cu bogatia artei.

Ma întreb din ce samânta o fi aceasta plamada, ce a fost aruncata pe rotogolul pamântului si au iesit în toate secolele artistii nemuritori?! Au fost rari, dar traiesc si azi si vor trai cât lumea, iar noi cei mici îi rugam sa scuture binecuvântarile mâinilor lor, peste noi ca sa-i pretuim, sa-i iubim, si sa ne încarcam de harul ce l-au avut, desfasurându-l în smerenie.

    Fiind sfârsit de luna, am asistat la o „ora de meditatie si conversatie spirituala”, a surorilor misionare la Roma, la pensionul unde am fost gazduita pe timpul vizitei mele în Italia.

De fapt în fiecare zi surorile care se gaseau în Roma, se adunau în capela sau într-un salon mai mare, si-si pun întrebari cum merge munca spirituala, ce au întâlnit mia deosebit, ce au pus în practica pentru binele aproapelui, câte s-au dus la desavârsirea misiunilor, ce satisfactii au avut, ce nu au putut îndeplini, care a fost motivul negativ si ce hotarâri au luat în jur.

Toate aceste întrebari le spunea superioara misionara pe toata Italia atât sefelor de grupa, ce erau 25 de persoane, cât si celor care erau mai active din grupa.

Mi-a placut aceasta sfânta metoda si o urmaream cu mult interes. Una din sefele de grupa care îsi aduna material pentru misiune, din orice frunza ce o auzea ca o risipesc în diverse discutii îmi pune o întrebare:

    - Sora Veronica, eu am retinut ca ai fost al noualea copil la mama ta si ultimul. Si totusi de vedenia ce ai avut-o în 1937, ne-ai descris si scris si-n cartea ce o avem noi...ca pe când lucrai la câmp, la cules de papusoi, erai cu o sora mai mica. Poate era o sora de credinta, nu?

    - Ai dreptate, sora Ursula, dar eu fiind stunci mica de 15 ani si cu doua clase primare nu am stiut sa arat realitatea, ca eu eram nepoata unchiului meu, fratele mamei, care nu mai avea copii, iar a doua sora, era nepoata sotiei unchiului meu. Amândoua ne împacam foarte bine, ca surori de la aceeasi mama.

Ghinita o chema si era cu patru ani mai mica ca mine. Ghinita era cam usuratica si neândemânatica, pentru care fapt îi luam apararea, ca avea un suflet de aur si încasam eu bataia. Îi ziceam „ratusca”, ce tulbura apele, dar nu se supara niciodata. Nu putea sa lucreze nimic sau sa scrie alfabetul. În copilaria ei nevinovata, ruga sa fiu eu trimisa la scoala în locul ei, caci aici eu nu aveam cursul primar complet, pentru ca plecarea mamei mele de pe pamânt, mi-a curmat pentru o vreme scoala. Nici ca a putut sa învete sa se iscaleasca. Când am parasit casa unchiului meu si m-am mutat pe locul unde urma sa construim mânastirea, Ghinita, sora mea draga m-a urmat. Între surorile ce ma înconjurau cu harul Sfântului Duh, a început în timpul de iarna sa învete sa scrie, sub îndrumarea unei surori, sa citeasca psalmi si sa lucreze flori artificiale, ca în cele din urma, a devenit chiar sefa sectiei de flori, lucrate artistic.

Era o colega buna, sora desavârsita cu toate din sobor, cânta în corul celor 60 de maici si surori. Mai târziu lucra trusouri pentru tinere fete ce se casatoreau în comuna Tudor Vladimirescu, având evlavie la lucrul mâinilor ei. Totul era ca nuste flori vii în vaza iubirii lui Iisus. A aflat har înaintea Providentei pentru ca eu fiind în Tara Sfânta în 1985, o luna, deodata am avut un ropot de plâns si am luptat sa-mi iau bilet de avion, sa pot veni în tara mea scumpa, fiind sigura ca ceva de care ma leaga sufleteste este în pragul plecarii în vesnicie. Si asa a fost.

În lipsa mea a avut o delcansare a unei operatii ce o facuse cu trei ani în urma, a fost dusa la spital, dar medicii nu au dat nici o speranta. A tinut moartea pe loc pâna m-am reîntors în tara, pentru a o petrece pe ultimul drum. Când a auzit ca am sosit acasa, era în spital si a zis: „Spuneti-i scumpei mele surioare, ca merg fericita pentru ca ma va conduce”.

Poate nu o socotiti minune, dar pentru cei care îi iubeste Dumnezeu, le face pe plac. M-a napadit plânsul si m-am retras în camera mea.

    De cum am ajuns în Italia, seara am si dat telefon la parintele Vasilescu Gheorghe, parohul bisericii ortodoxe din Torino, sa-i comunic sosirea mea la Roma si ca spre sfârsitul vizitei mele la roma si ca prin jurul ei, voi merge la Torino sa ma închin sfântului Giulgiu a Mântuitorului nostru. În sfârsit astazi mi-am strâns bagajele si am avut tren rapid spre Torino. Sora Maria Tereza, care tinea locul sorei Giuseppina ca sefa misionara pe toata Italia, a dat telefon la pensionul comunitatii misionare din Torino sa ne astepte cu masina în gara Torino, iar pe peron sa se strige: „Sora Veronica din România”.

Am calatorit destul de bine, la orele 3 spre dimineata auzim înainte de a ajunge în gara Torino, cu 10 minute, în compartimentul din tren: „Sora Veronica de la Romania, fa-ti bagajele, urmeaza Torino”.

M-a impresionat pâna la lacrimi organizarea lor.

În drum, din tren am vazut gara Piza, pe partea dreapta a Marii Mediterane. Orasul este important prin turnul cel mai înalt din lume si dupa o vreme s-a aplecat într-o parte si de 700 de ani sta asa aplecat. Se merita sa facem o întrerupere de doua ore, ca sa vedem aceasta minune a minuatiilor omenesti. Apoi am vazut „Domul” si altele. Deoarece trenul avea cap de linie la Torino, puteam lasa bagajele în vagon, pentru ca vagoanele se încuiau. Daca se facea întreruperea sa mergem cu alt tren, pe baza biletului de tren mergem cu alt tren, pe baza biletului de tren mergeai în gara sa-ti descuie vagonul sa-ti iei bagajele. Erai obligata sa anunti din tren, telefonic ca faci întrerupere, spunând numele si numarul compartimentului, astfel se anunta în gara pe peron si în felul acesta stia persoana care te asteapta.

Am coborât din tren, am vazut grandiosul turn care sfideaza pe cei care sunt mândri. Dupa ce am vazut Domul, Lamplesterul si muntii de marmora, Carara, am luat urmatorul tren, am trecut prin orasul Geneva spre dimineata am coborât în orasul industrial Torino, ne-am ridicat bagajele din tren.

Am ajuns la pensionul comunitatii misionare dintr-un cartier al orasului Torino. Fiind tare obosite, ne-am culcat si am dormit pâna la orele noua. Dupa micul dejun am vizitat o biserica dintr-un sat de lânga Torino, mai noua si mai simpla. De fapt era biserica cimitirului pe care l-am vizitat. Toate mormintele aveau monumente din marmora alba, neagra si maron, cu vaze de mare valoare în care asezau crizanteme de o frumusete rara. Am întrbat pe sora Miriami daca nu se fura vazele cu flori si mi-a raspuns ca nu au ce face cu ele deoarece sse stie ca e un pacat sa furi de la mormânt si cui sa le dai cele furate pentru ca imediat se cunoaste hotul prin obiectul care a fost furat, este arestat, primind pedeapsa foarte mare. Veneau masini încarcate cu flori, crizanteme din orasul Torino, persoane ce aveau rude la mormintele din acest cimitir si împodobeau mormintele pentru ca era ziua mortilor, de la începutul lunii noiembrie. Peste tot am vazut în Italia un mare cult al celor adirmiti si plecati în sânul familiei pentru totdeauna.

Întoarse de la cimitir am gasit la sora Miriami pe parintele Vasilescu Gheorghe, care este trimis de catre biserica ortodoxa româna, sta cu familia sa, sotie si patru copii cu chirie într-un bloc.

Pe noi ne-a condus la biserica ortodoxa cu hramul „Cuvioasa Paracheva”, parohia sfintiei sale, l-am rugat daca are o camaruta sa ramânem peste noapte, sa dormim aici la umbra bisericii ortodoxe românesti, Sfânta Paraschiva. A fost tare bucuros de aceasta propunere, iar sora Miriami a ramas pe a doua zi sa ne ia cu masina.

Am dormit într-o camaruta foarte mica, dar frumos împodobita stil românesc, curata si luminata ce face parte din corpul bisericii. A adus-o si pe doamna preoteasa cu cei patru copii, ne-am bucurat si am facut în biserica împreuna o rugaciune de multumire.

Aceasta biserica s-a facut la început provizoriu dintr-o cladire a scolii ce functioneaza în aceasta curte, fost proprietate a doua surori misionare care în prezent sunt foarte în vârsta si pentru ca în Torino sunt foarte multi români, le-au dat jumatate din casa lor, iar fostul institut l-au dat unui nepot care conduce scoala pentru copii familiilor sarace, baieti si fete, fara internat si fara cantina.

Altarul bisericii etse ca la noi la Români, numai ca pe peretele din fund a fost de multi ani o statuie din marmora alba a Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, care surorile au rugat pe credinciosii ortodoxi sa nu o dea fara ca este cu o vechime de peste 200 de ani, facuta de catre bunicii lor, în marea sala de cinferinta, pe care acum a dat-o în doua, jumatate a dat-o românilor ortodoxi, iar jumatate au facut ele capela, unde-si fac rugaciunea, pentru ca au tinut ca partea românilor sa fie mai mare, au donat si statuia Sfintei Madonne, ramânând în altar. Preotul când cadeste trece prin fata Sfintei Meses care are Sfânta Cruce cum se gaseste la noi, iar în spatele Sf. Mese sta Madonna. Are catapeteasma din stejar sculptata de catre parintele arh. Simion Tatu, staretul mânastirii Plumbuita, cu picturi ortodoxe. Preotii sunt de culoare alba, cu icoane agatate în cui, si banci foarte frumoase ca mobilier în ambele parti si în mijloc a ramas un culoar de mers.

Parintele Vasilescu a introdus lumânari în biserica, se platesc liturghii si se aduce coliva din fructe si prajituri. Cei care aduc ofrandele, dupa ce sunt sfintite de preot le aiu si merg toti din biserica, familia preotului si cu restul credinciosilor, într-o sala mare cu o masa rotunda în mijloc unde se pun ofrandele si servesc toti cei de fata. Sala este lipita de biserica, are un aragaz, un frigider foarte mare plus mobila de bucatarie foarte frumoasa, cu cele necesare pentru a servi la masa si o cafea.

În noaptea ce a trecut am stat de vorba cu parintele Vasilescu de la orele 18 pâna la orele 3 dimineata, povestindu-mi cele aratate de mine mai sus. Familia parintelui Vasilescu avea deja 10 ani în Torino. Când a venit fetita cu sotia sa, avea o fetita Magdalena. În Torino a mai avut o fetita, care o chema Marta, apoi unn baiat care a primit numele de CristianLazar. Înca o fetita dupa baiat, care a numit-o Veronica. Toti cinci vin cu masina cumparata de catre credinciosi, parcurgând o distanta de 6 km. De acasa pâna la biserica. Vin toti cu bratele încarcate cu flori si prajituri. Fetele parintelui cum intra în biserica au cârpe curate în mâini, sterg bancile sa nu aibe praf. Iar doamna preoteasa aseaza în glastrele cu apa, frumoasele flori. Parintele însotit micutul baiat de 5 ani, intra în Sfântul Altar, unde pregateste sa înceapa Sfânta Liturghie, iar baietelul îl ajuta la cadelnita si taiatul anaforei. Toata lumea din biserica în frunte cu doamna preoteasa, raspund la Sfânta Liturghie în româneste. M-am simtit foarte bine în aceasta adunare româneasca.

Parintele Vasilescu, dupa vecernia de sâmbata seara, m-a prezentat la poporul român si italian, ca sunt o sora de-a lor din „România lor scumpa”, ce a venit sa viziteze Italia cu frumusetile ei spirituale, ca am fost invitata de o sora misionara care este sefa pe toata Italia, este moldoveanca ca si mine si prietene tinerete.

M-a rugat sa vorbesc si eu românilor si italineilor, ceea ce cred eu ca-i mai frumos si ziditor sufletesc.

    M-am supus invitatiei si le-am vorbit atât despre mânastirea noastra cum a luat fiinta, cât si despre si despre felul cum am ajuns fara voia noastra sa ne punem uniforma în valiza si am accentuat sa nu uite cei care sunt români, sa ramâna români, sa iubeasca românia. Cu aceste cuvinte am terminat. Parintele Vasilescu, pe când eu vorbeam, treaducea în limba italiana,pentru cei ce au venit din evlavie pentru Sf. Parascheva.

    Azi e luni, zi foarte friguroasa si curge dintr-o negura neplacuta.

Toate meritele parintelui Vasilescu Gheorghe care a fost ajutat de catre bunul Dumnezeu, si credinciosii români, precum si italieni, care a facut dintr-o magazie, ce tinea tot felul de obiecte, de-a scolii, o biserica cu aer ortodox, facându-i pe acoperis o turla cu Sf. Cruce. A fost ajutat tare mult de cele doua surori batrâne, care si azi ajuta ca pe casa lor. Un enorias macedonean cu sotia românca, ce sunt în Torino din tinerete, bogati, neavând copii, acum sunt în vârsta, ajuta mult familia parintelui, considerându-i ca pe copiii lor. Le-a cumparat casa, au mobilat-o ulttra modern, numai bucataria a costat acum sapte ani patru milioane, cu tot ce vrei si ce nu vrei si ce nu mai stii, dormitor copiilor, sufragerie si mobila de hol de primire, cu televizor color. Aceasta familie a primit mult de la Dumnezeu, mult a daruit, punând totul în slujba lui.

În Sf. Altar al bisericii, e pictat pe bolta, în fresca Maica Domnului, foarte frumoasa ortodoxa .

Pictura a fost executata de catre pictorul Samuila Cristian cu sotia Samuila Cristina. Frumoasa catapeteasma, ca o corabie, cum numai capul parintelui Simoin Tatu, putea prezenta o astfel de schita pentru ca biserica prezinta corabia de salvare a mântuirii omenesti. Sfintia sa, care pe lânga darul mâinilor ce sculptau în lemn si piatra, mai are un dar a puternicei si corectei sale voci, ce facea corbie, salveaza si urca în cer pe crestinii care stau ca srdelele în micuta mânastire „Plumbuita”. Pictura la catapeteasma este foarte frumoasa pe fond auriu, iar în Sf. Altar pe bolta, este depasita în frumusete. Parintele Vasilescu, cu întreaga sa familie, a lansat tuturor familiilor de români si italieni, ca va avea o sora fosta superioara de mânastire din România, si care au placerea si timp, sunt invitati duminica la Sf. Liturghie.

În aceasta duminica, biserica a fost arhiplina ca în noaptea de Înviere. Dupa slujba m-a prezentat întregii comunitati, m-a rugat sa le vorbesc pentru românii care sunt italieni si chiar români care soarta i-a adus aici, dar copii lor cunnosc mai bine limba italiana decât cea româna.

Si am început sa le prezint vedenia din papusoi ce am avut-o în 1937 apoi cea din 1938, când am primit porunca sa construiesc o mânastire de maici în cinstea Maicii Domnului, Nascatoarea de Dumnezeu. Pâna în anul 1955, totul s-a construit din nou. Poate ca ne-am mândrit, prin faptul ca soborul de maici si surori împreuna cu mine, ne-am considerat primii ctitori, prin faptul ca ne-am dat bruma noastra zestre parinteasca, plus munca de salahor, copilaria de la 15 ani pâna la 18 ani, plus tineretea.

Toata cetatea de chilii, staretia, caminul preotesc al bisericii si clopotnita au fost zidite din caramida lucrata de maici si surori. În afara incintei, spre rasarit avem dormitoare comune, pentru surorile începatoare, care aveau câte o maica spirituala.

Sala de mese (trapeza) pentru toate vietuitoarele, brutarie, bucatarie alaturate cu sala de mese, funtionau cu injector cu motorina. Infirmeria cu sase paturi si cu tot necesarul. Iesind din clopotnita, în dreapta o cladire cu ateliere pentru croitorie, 40 de masini de cusut si tesatorie pentru uz intern, iar în partea stânga un hol mare cu expozitie, unde erau expuse tot ce lucra în ateliere de covoare oltenesti, pentru comert intern si export. Sectia de flori artificiale, pictura, etc. Tot în aceasta cladire pe lânga ateliere, era secretariatul, contabilitatea, cooperativa de productie, magazia de materiale, etc. O camera oficiala, o camera de traduceri din limba straina (greaca, latina, franceza) de catre maica Teodosia Latcu, ajutata de doua surori. Activitatea atelierelor se desfasurau în cadrul cooperativei de productie, de pe lânga mânastire, unde lucrau doua sute de maici si surori într-un total de 318 vietuitoare, pâna în 1956. Se citea Psaltirea permanent, cu câte o ora de fiecare maica, astfel se zicea Psaltirea neadormita. Iata-ne ca într-o zi se lasa o ceata neînteleasa între noi si Conducerea Bisericii. Într-o seara cu voia Cerului, a zburat un mic roi din stupul construit de Cer cu mine si maicile din comitet. Stupina închinata sfintei Fecioare Maria, albinele duse din suflu divin în familiile lor, asa a dorit Regina Cerului ca din 318 vietuitoare sa se faca câte............lipseste paragraful pg. 161

Am trait an de an cu dorinta ca într-o zi se va trage clopotul chemarii noastre în „Gradina Doamnei”. Cred si eu orbeste în acest lucru. Va multumesc pentru rabdare si sa ne ajute Bunul Dumnezeu, sa ne ajute sa ne mai vedem daca nu pe pamânt, în lumea biruitoare. Amin.

Dupa slujba am luat toti românii o gustare cu tot felul de aperitive si un tort mare, vin, bere si apa în sala cea mare de lânga biserica.

Masa de prânz am luat-o la familia parintelui Vasilescu Gheorghe si familia macedoneana unde sotia era românca. Dupa ce am servit masa, am facut ordine în sala, apoi cu parintele Vasilescu si cu sotia am mers cu masina lor la Catedrala Sf. Giulgiu, unde erau foarte multi turisti.

Am urcat în genunchi treptele scarii spre Sf. Giulgiu, de fapt cum mergeau toti turistii credinciosi sau necredinciosi. La o bara cât tinea latul bisericii ne-am oprit, ca numai pâna acolo era voie. Ne-am rugat si am privit, cum era ca un port mantou, pe car era asezat Sf. Giulgiu, în asa fel ca vizitatorii sa poata vedea îndureratul chip din cap pâna în picioare si pentru ca se învârtea foarte încet, puteai sa-I vezi fata si picioarele, plus urmele obiectelor cu care Domnul nostru Iisus, a fost torturat.

Peste acest portmantou, ce avea Sf. Giulgiu era asezat un glob de cristal, pentru a fi protejat. Pentru ca era ora de închidere, am iesit tot la o parte a catedralei, unde avea un mic magazin cu obiecte: diapozitive cu Sf. Giulgiu, icoane, cruciulite, metanii (rozarii), etc. Deci se intra în catedrala pe intrarea principala, urcând scarile în genunchi, si se iesea pe o alta scara nu în genunchhi ci normal.

Parintele Vasilescu m-a întrebat ce as dori sa-mi cumpere la care i-am raspuns: un album cu diapozitive cu Sf. Giulgiu al Mântuitorului nostru, ca sa arat celor dragi din tara mea scumpa.

Mi-a cumparat un album si 12 diapozitive cu Sf. Giulgiu si chipul Domnului pe naframa Sf. Veronica, când i-a stres însângerata fata, ramânându-i pa naframa ce contitue prima icoana nefacuta de mâna, ce se gaseste la Vatican. Pentru ca a fost de patru ori furata dar prin minune descoperita, un sfânt parinte Papa (nu-i retin numele ca mi-a scapat sa-l trec în carnetel), a facut doua medalioane în spatele statuii de marmora a Sf. Veronica care este de o maretie artistica, lucrata de Michelangelo, cum nu se poate descrie. Aceste medalioane cuprinde un mister, ca a îngropat naframa, dar nu se stie în care, spre a nu se fura sa fie profanata, sau speculata cu bani multi, de cei flamânzi dupa averi.

În fata statuii Sf. Mele iubite, Veronica, a carui cu nevrednicie îi port numele, am facut o fotografie, dorind sa-mi iasa toata statuia împreuna cu cele doua medalioane. Statuia este cu naframa din marmora în asa fel facuta de marele artist, ca juri ca-i din pânza. Sta pe un tron, postament, foarte frumos lucrat dintr-o marmora de mult pret. Eu cu caietul si pixul în mâna stau lânga frumosul tron, din mareata bazilica San Pietro. Naframa este asigurata pentru ca nu se stie în ce medalion este introdusa cutia de argint cu odorul scump. Mareata Biserica dupa ce este controlata peste tot de garda Vaticanului, se trage de trei ori un clopot si se încuie. Bineînteles ca toata noaptea sunt în jurul Vaticanului garzi, ce de secole este platita de catre orasul Venetia si de Vatican. De fapt Vaticanul pâna la cel mai mic, recunoaste nesiliti de nimeni, suveranitatea Vaticanului.

Stiu ca peste tot, pe glob, lumea este pestrita, dar m-a uimit faptul ca mergând într-o familie cu sora MariaTereza, auzind doamna gazda ca sunt în vizita în Italia si ca vom merge sa vizitam pâna în „Calcâiul cismei” din sudul Italiei, a dat sorei MariaTereza un plic spunându-i:

    - Pentru cele necesare în vizita sorei Veronica.

Când am întrebat ce i-a dat, mi-a raspuns:

    - 12 milioane de lire, nu-i mare lucru, salariul meu pe sase luni, ce este pentru dânsa suma asta.

    Eu am tacut...si am oftat.

    M-am sculat si dupa rugaciune, am luat micul dejun în modesta si româneasca camera a bisericii românesti din Torino.

Apoi pentru ca asteptam sa vina masina de la comunitatea sorei Miriami, dintr-un cartier al maretului si industrialului oras Torino, am iesit sa ma plimb prin curtea bisericii, în galagia nevinovatilor elevi si eleve a celor mai saraci. Arcadele de la culoarul scolii, avea darul sa-mi aline dorul de la incinta „Casei Maicii Domnului” din Valdimiresti România, care sunt întocmai de jur împrejurul bisericii mari. Ma transportam cu gândul si cu ochiul mintii, vedeam copii ce ne-au luat locul prin voia lui Dumnezeu, cum se joaca, cum învata carte si meserie, cum merg la sala de mese, unde noi cu ani în urma ne adunam la sunetul unei tochite de argint, sa mâncam, sa cântam si sa ascultam în tacere viata sfântului din acea zi. Oare aceasta preschimbare a fost facuta la întâmplare? Eu nu pot sa cred, decât ori noi nu am fost la înaltimea chemarii sau Divinitatea a vrut sa cearna, nu numai pe noi, ci pe toti acei care cândva ne inundau cu laude, iar când ne ducea vântul iubirii ceresti prin toate gropile, se facea ca nu ne vede, ba, aruncau priviri de dispret. Eu cel putiin îi compatimeam, de-ar fi fost acea persoana oricine ca grad în societate.

Ma mângâiam cu urmatoarele cuvinte, pe care mi le aduc aminte, care mi-au ramas în cutia mintii: „Adevarus si dreptatea au sigiliul biruintii”, si zburam ca un copil în vacanta. Vazând ca masina întârzie, am luat-o spre catedrala ce detine Sf. Giulgiu original, facându-se în prezenta cardinalilor la noi mitropoliti tot felul de cercetari de catre savantii lumii si ajungând toti la concluzia ca pe Sf. Giulgiu exista pâna azi, sânge adevarat a lui Iisus, ce s-au imprimat prin torturile primite. Ba sta chiar scris, confirmat de catre savantii lumii, ca ar fi descoperit grupa sanguina. Ce mai vrei omule?...Ne-am închinat toti pelerinii si cu ochii atintiti spre Sf. Giulgiu si apoi ne-am îndreptat spre icoana Maicii Sf. Fecioara Maria, în stil bizantin ce este asezata la altarul central si i se spune: Maica Consolare.

Am iesit din biserica, m-am uitat notându-mi în carnetelul zilnic, firizile pe care erau pictate icoane reprezentând chinurile lui Iisus, de la ruga din gradina Ghetismani, pâna la Învierea Domnului si Mântuitorului nostru. Durerile Domnului ne transporta pe fetele tuturor o tristete, o oboseala, o saturare de tot ce ne înconjoara si o detasare. Era o tacere totala, desi eram foarte multi, aveai impresia ca cineva este grav bolnav si nuv rei sp-l deranjezi. Erau durerile lasate pe Sf. Giulgiu, al Stapânului nostru si educatia civilizata a închinatorilor.

Am mers putin dupa grupul de turisti si am intrat în alta catedrala. Vorbeau franceza si înteleam putin.

Am strigat în sufletul meu: „minunat esti Doamne...!”, ca la sosirea mea în Italia am fost cazata la pensionul surorilor misionare, ce tinea de biserica Sf. „Don Bosco” si acum sa vizitez spre sfârsitul vizitei mele în Italia catedrala închinata tot Sf. Don Domboschi. De aici am mers dupa grup de turisti si am vizitat biserica „Sf. Maria Regina” zidita în acelasi an cu biserica „Domboschi” în anul 1815. Este extrem de frumoasa. O adevarata risipa de marmora în multe culori de-ti oprea respiratia. Avea patru firizi, pe peretii din dreapta si stânga.

La altarul central era Maica Domnului cu Pruncul în brate din marmora, statuie îmbracata ca o Împarateasa, cu o coroana pe cap de toata minunatia. Pruncul Iisus era foarte autoritar, având în mâna sceptrul biruintei si al domniei. Am stat mult privind, pentru ca totul pur si simplu ear fascinant. În firizi erau statui ca: Sf. Inima a lui Iisus, Sf. Iosif, batrânul Simion cu Iisus Prunc în brate, Sf. Francisc de Assisi, Sf. Rita si Sf. Veronica. În dreptul fiecaruia era câte o masuta cu vaze frumoase de flori. Tot ansamblul este o minunatie, nu gresesc când de fiecare data zic, ca Italia este toata un muzeu, prin minunatia artei spirituale si cea naturala, ce-a construi-o diversi oameni ce a turnat peste ei harul artei, iar natura este construita de Marele Arhitect al întregului univers. Nu-ti dai seama cum sa lauzi pe Cel ce le-a creat, nestind sa citesti în cartile în cartile iubirii dumnezeiesti. CÂnd începi sa întelegi, nu-ti mai trebuie nimic.

În acest drum am cunoscut arhitectura Sf. Parinte Cotolongo.

 

4 NOIEMBRIE 1987

 

    În zorii zilei, am pornit cu sora Miriam si sora Ecaterina spre un asezamânt, despre care nu ne-au spus decât ca vom iesi din orasul Torino si o sa ne ameteasca vinul bucuriei, ce-i stors din iubirea Madonnei Sfinte.

La ora doua am mers cu masina comunitatii „Madonna de Lourdes”, sora              Mariam îmi spune:

    - Unde mergem noi, este o mânastire ce se numeste „Orasul Madonnei”, pentru ca este construita pe o suprafata de 50 km. Patrati. Întemeietorul ei a numit-o „Mica Casa”, desi sunt 15 ordine, cu mânastiri. O sa mergem de la una la alta cu masina noastra, pentru ca nu putem cuprinde totul într-o zi, si asa o sa trecem cu vederea pe cele mai puitn importante. Eu îi spun sorei Miriam, cu aceaasta ocazie:

    - Si la noi la Vladimiresti, în România, îi ziceam la mânastirea noastra „Gradina Doamnei”, iar mie îmi placea si ma iscaleam în scrisori „mama mica”. Eu cred ca întemeietorul acestui oras cu 15 mânastiri, la averea lui, i se area ca a dat prea putin Madonnei sfinte. Sora Miriam ma întreaba:

    - De ce voi numiti mânastire „Gradina Doamnei”?...

    - Pentru ca ne socotim seminte aduse de vântul Providentei si am încoltit prinzând radacini în „Gradina Doamnei”. Florile erau diferite ca în orice gradina.

Fiecare floare raspundea un parfum, culoare, maretie si chiar cele pitice ce abia se observau, dadeau un parfum de toata minunea, asa îmi era mie drag sa le numesc. Sora Maria îmi zice cu o remarca:

    - Tu afara de ochii ce-i ai, mai ai si pe al treilea ochi?

    - Nu stiu, întreaba pe Cel ce m-a zidit.

Dar eu sunt fericita, nu de mine, ci de toti vitejii alesi, trecuti între sfinti, de artistii si de umilul si bunul popor român, ce a rabdat tot felul de umilinte secole de-a rândul, jefuindu-ne câmpiile bogate, falncii munti, zacamintele si apele ce hraneau poporul sicâte altele, pe care nu le mai stiu. Într-un cuvânt, România este „Gradina Maicii Domnului”, si pe cine iubeste Dumnezeu, îl si încearca.

    - Cum vezi tu asta? Eu îi raspund:

    - Prin asezarea geografica, am fost calcati secole, secole de-a rândul jefuindu-ne, omorând barbatii, luând femeile, copiii si avutul agonisit.

    - Si tu vezi asta o iubire dumnezeiasca?

    - Absolut.

    - Nu te înteleg.

    - E normal pentru ca ati stat la umbra vitejilor nostri, ce s-au batut cu turcii, cu tatarii, etc, etc..., dar mai bine sa încheiem discutia ca simt mirosul minunatului oras nu stim ce o sa cuprinda „mama mica” numai într-o zi, putem gasi oare un istoric sau un album de al fondatorului?

Sigur ca da, la magazinul lor. O sa mai fugim si cu masina, cum ti-am mai spus, ca doar nu suntem sfinte sa mergem cu viteza gândului.

    - Îti multumesc.

    - Surorile tale te iubesc mult?

    - Am mai fost întrebata de surorile voastre si le-am raspuns: chiar de nu ma iubesc toate la fel, le iubesc eu pe toate ca pe una, ca doar sunt mama mica si am râs toate trei si soferul cu lacrimi.

    Mai avem putin si ajungem la orasul dorit. Întregul oras al Madonnei, poarta numele fondatorului, pentru ca s-a daruit prin mila, viata curata si lepadare totala, el se numea pâna a fost hirotonit Benedict Cattolongo. Întreg asezamântul are 5.000 de vietuitoare. O sa vezi ce n-ai mai vazut si ai sa sari ca un iepuras. Cele 15 mânastiri, fiecare sunt închinate Madonnei, Maicii Preacurate si lui Iisus, având fiecare câte o culoare reprezentativa:

1. Mânastirea ce are hramul „Nasterea Madonnei”, care s-a nascut pentru veselia omenirii, uniforma este de culoare...rozpal.

2. Mânastirea „Buna Vestire”, mesagerul Ceresc anunta mântuirea omenirii, culoarea uniformei este...verde.

3. Mânastirea „Îndurerata Madonna, desi stia ca o sa sufere pentru fiul Sau iubit Iisus...albastru închis.

4. Mânastirea „Adormirea Madonnei”...bleo ciel, deschis.

5. Mânastirea „Rapirea Sf. Trup” al Madonnei, de catre îngeri spre cer, la Fiul sau si încoronarea de catre Sf. Treime, are culoarea uniformei...aurie.

6. Mânastirea „Nasterea Domnului Iisus”, culoarea uniformei...bej.

7. Mânastirea „Iisus predicând” la vârsta de 12 ani în templu, fariseilor...rosu aprins.

8. Mânastirea „Botezul Domnului Iisus”...culoarea untului.

9. Mânastirea „Intrarea Domnului Iisus în Ierusalim”, uniforma era de culoarea...galben mustar.

10. Mânastirea „Cina cea de Taina” culoarea...verde foarte pal.

11. Mânastirea „Iisus în gradina Ghetismani”, culoarea...mov închis.

12. Mânastirea „Judecata si condamnarea Domnului Iisus”, culoarea...gri închis.

13. Mânastirea „Drumul Crucii” Calvarul, culoarea...negru.

14. Mânastirea „Rastignirea Domnului”, culoarea...negru spre verde.

15. Mânastirea „Învierea Domnului” si aratarea Sa mironositelor femei, culoarea...de la pantof pâna la cap este alb.

Surorile de cele 15 mânastiri, nu au misiunea numai a slujbelor în biserica, ci dupa organizarea Sf. Cottolongo, întemeietorul asezamântului a numit pe surori, urduline, si le-a dat dupa pregatirea fiecaruia, post de raspundere.

În aceasta suprafata de 50 de km. Patrati, sunt presarate institute ca: scoli de la copiii de gradinita pâna la universitate, a saracilor. Corpul didactic era format numai din surori si preoti misionari. Ca la internate, se da fiecarui copil, elev, cele necesare pâna la examenul de stat. Educatia religioasa se face în asa fel, lasând ca fiecare sa-si desfasoare înzestrarea ce aprimit-o de la Dumnezeu, fie ca ramâne în cadrul religios, sau îsi înjghebeaza o familie adevarata crestina. Hotaraste fiecare când ajunge matur. Au spitale, cu medici, tot dintre surorile ursuline. Spitale de interne, cu sectie de chirurgie; spital de ortopedie; spital penntru deazalcoolizare; scoala pentru întârziati mintal; scoala de croitorie, cu masini de cusut, pentru fetele care nu pot învata carte multa sau din cele reduse mintal.

Are 12 institute scoala de fete ale milionarilor, cu internate pe care le aduc luni si le iau acasa sâmbata dupa amiaza.

Fiecare scoala sau spital are câte o capela a sa, câte un preot.

M-a impresionat devotamentul întregului corp didactic si medical. Capela spitalului de chirurgie si interne, era închinata „minunilor si vindecarilor bolnavilor facute de Domnul Iisus”.

Erau presarate ateliere de tot felul unde lucrau cei talentati în diverse meserii, desigur ca se vindeau totul dându-le la fiecare si bani de buzunar, iar celor familisti, salar corespunzator. Uimirea cea mare pe care am avut-o în atelierele de tot felul, a fost sectia de sculptura în marmora si lemn, unde lucrau fete si baieti, predomina Sf. Madonna. Era scris deasupra usii la intare „Arte sacre”. Sfânta Fecioara si Domnul Iisus, reprezentati în fel si chip, fiecare dupa imaginatia lui apoi îngeri, sfinti, etc., pentru ca nu mai pot sa însir. Dam de câteva farmacii, laboratoare de nalize, sali de mese, bucatarii, bai si spalatoare. Toate m-au dat gata...caietul meu în care notam punctele si tot ce mi se pareau fantastice,a devenit neîncapator, iar eu zapacita, a trebuit sa apelez la un album al Sf. Cottolongo, în care sa si scrie în dreptul fiecaruia cele întâmplate, minunatiile ce le faceau acolo, condusi de Pronia Divina. Îmi ziceam: la România mea, am sa gasesc cine sa-mi traduca din album, pentru ca totul sa notez în caietul meu este cu neputinta. În aceasta zi nu am avut foame sau sete si nici obosita nu ma simteam, pentru ca aveam aripi la picioare si ma simteam ca o jucarie în mâna cuiva, ce-i învârtita cu o cheie. Vorbeam numai când ma interesa ceva sau nu întelegeam, restul eram muta si fugeam de colocolo, ca un titirez, asa cum se zice la noi la România.

În caietul meu zilnic, am dorit sa stiu când s-a nascut întemeietorul Sf. Cottolongo si numele mamei lui. Mi-am notat dupa spusele sorei Ursula, dar am gasit si-n album. Mama lui se numea Benedetta, iar fiul ei Cottolongo, s-a nascut în 1786, l-a crescut singura, pentru ca sotul ei îi murise si toata grija îi era cresterea copilului, pentru ca sotul îi lasase prin testament aceasta lucrare, în prim plan. De mic îi dadea bani si-l trimitea sa cumpere „ceva bun” de mâncare pentru saraci si bolnavi.

Copilul era o minune de frumos, ascultator si milostiv. Mama îl supraveghea de la balconul casei, fericita. L-a dat la seminar, stralucind ca o luna între stele. Avea darul de a catehiza din primii ani de scoala cu o dragoste nemai întâlnita, pentru cei saraci. Aduna copii si le citea din sfânta Biblie. Odata scapase pe un tânar ce furase ceva, l-a întrebat cu o blândete divina:

    - Ce te face sa savârsesti fapte urâte? I-a raspuns ca este sarac si flamând. El i-a dat tot ce avea, ca sa-l lecuiasca, astfel a câstigat sufletul celui amarât. În orele libere mergea pe strazi, nu ca sa se plimbe, ci sa întâlneasca pe necajiti. A gasit doi copii cu picioarele goale si cu hainele rupte, i-au condus si le-a cumparat hainute si încaltaminte, apoi a meers sa le cumpere si de mâncare, conducându-l sa vada cum stau parintii lor, pentur a-i ajuta. Banii erau de la mama lui, care îi dadea sa cheltuiasca pentru prietenii lui Iisus, adica saracilor.

Într-un an dde zile, un politist vazându-l cu uniforma de seminarist si cu copii rufosi, ducându-i de spate ca pe niste prieteni, l-a luat drept vagabond si l-a dus la directia seminarului, pentru a fi sanctionati. El linistit le-a raspuns:

Mama m-a învatat ca orice necajit si sarac, este preietenul lui Iisus, aratându-le din Sfânta Biblie spusele lui Iisus, ca sa avem mila si dragoste de oricine. Orice întrebare îi puneau prelatii, el stia sa le raspunda. Auzind toti cine era mama lui si din ce familie se trage, si-au cerut scuze. Tânarul nostru seminarist, a început sa cerceteze femiliile sarace si bolnavii, dându-le hrana.

Aude ca a murit o mama tânara, ramânându-i patru copii orfani. Cel mai mare copil era de 17 ani si cel mai mic de 3 ani, s-a dus la preotul paroh, al încercatei familii, sa-l roage ca dupa înmormânatreamamei, copiii sa fie dati la un camin, asigurându-i ca si el se va ocupa de ei.

Sfântul Cottolongo, avea în camera sa o icoana cu sfânta Fecioara bizantina, în fata careia îi ardea o candela, avea si un ghiveci cu flori.

În dreapta sfintei icoane avea o colivie cu doi canari, pe care îi îngrijea cudrag si le zicea:

    - Voi sa cântati Sf. Madonne, cât eu umblu la saraci.

Într-una din zile, tânarul nostru seminarist, Cottolongo, vede din camera sa, un cetatean ce se chinuia sa intre în magazia scolii. Lasa cursurile pe masa, pentru ca se pregatea pentrue xamenul de teologie, mergând îl întreaba:

    - Pentru ce fortezi usa? Hotul îi raspunde ca-i sarac si nu are ce mânca el si familia lui.

Cottolongo îi da o punga cu bani, sfatuindu-l sa nu se repete gestul, sa munceasca unde gaseste de lucru. Hotul îl întreaba:

    - Nu, mi-ai promis ca te îndrepti si ai sa lucrezi. În felul acesta l-a silit pe hot sa munceasca. Întors în biblioteca, cu o mâna pe biblie si cu o mâna spre madonna, aduce multumire Cerului, transformat de bucurie ca a câstigat un suflet. Ajuns preot, aduce zilnic laude Preacuratei la altar, dând poporului harna euharistica. La altar si-a asezat copia de pe icoana ce a avut-o în camera sa, precum si la seminar. Acum îi facuse un tron din marmora în degrade foarte frumos sculpatat. În fata ei, aseaza o masa cu trei sfesnice cu lumânari în dreapta si în stânga. Statea ore întregi în fata sa, ca în extaz, privindu-i minunatul chip al Madonnei.

    Alta data vedea un tânar cu o saltea strânsa mergând pe strada. Îl opreste si-i zice:

    - Spune-mi de unde ai cumparat salteaua? I se raspunde:

    - Am furat-o de la o casa. Cottolongo cu o voce lina îl întreaba:

    - Vrei sa mergem amândoi sa o ducem?

    - Nu, nu mi-e rusine!

    - Dar lui Iisus ce ai sa-i spui, când te va întreba? Nu o sa-ti fie rusine?

    Rusinat hotul zice:

    - Atunci sa mergem amândoi si s-o ducem.

    - Foarte bine, dar ai familie?

    -Nu am, dar am o mama batrâna si nu ne ajung banii pentru mâncare.

    - Bine, am sa-ti dau eu, pâna ai sa gasesti de lucru. Intra în casa unde era famlia care tocmai atunci constata ca nu mai are saltea la pat. Parintele Cottolongo, îi spune:

    - Femeie, eu l-am pus sa-ti scuture afara, salteua, fii pe pace ca-l platsc eu. Aseaza salteaua pe pat, baiete si hai sa te platesc.

Gestul parintelui Gottolongo, a lecuit pe tânarul hot. Parintele Cottolongo, a descoperit într-o mica casa, o femeie paralizata, pe crae a întrebat-o de când zace si i-a raspuns bolnava de 17 ani. Si-i aseza pe perete Sfânta Icoana, a Maicii Domnului si-i zice:

    - Crezi în Mama bolnavilor si a necajitilor? De te vei vindeca în urma rugaciunilor, sa vii la biserica unde slujesc eu, sa-I aducem multumiri si sa ne împartasim cu Iisus Euharistic.

S-a împlinit rugaciunile si dorinta parintelui Cottolongo.

Senatorul Rolando, avea picioarele paralizate. Parintele Cottolongo a mers la el si era si doctorul de fata nu a dat nici o atentie la hotarârea medicului, a poruncit fiului bolnavului, sa-l ia în brate si sa-l urmeze la biserica Madonnei, de la „Mica Casa”.

Toti se mirau cum sa-l duca 12 km. Credinta parintelui Cottolongo a fost atât de puternica ca dupa Sfânta Liturghie, l-a împartasit pe bolnav iar Rolando, s-a întors acasa pe picioarele sale sanatoase, zicând:

Parinte Cottolongo, eu cred ca ai sa învii si mortii.

Parintele Cottolongo încurajeaza un om care-si pierduse toata familia, într-un accident îl angajeaza om de serviciu la „mica Casa” a Madonnei, si asa îl câstiga.

Parintele Cottolongo, ajunge episcop. Acest rang nu-l opreste de a se pogorâ, ducând hrana saracilor si bolnavilor.

Episcopul Cottolongo gaseste o bolnava de holera si o sfatuieste sa-l urmeze la „Mica Casa” pentru internare. Politia îl ia drept un preot de rând, îl ameninta ca-l reclama la seful suprem. Episcopul Cottolongo îi raspunde:

    - Eu de mic copil, umblu pe strazi sa gasesc bolnavi si amarâti, ca asa m-a învatat mama mea Benedetta Cottolongo. Acum sunt episcopul Cottolongo, si nu-mi abandonez cele primite. Stie Forul Superior, ca ma ocup cu asa ceva. Politia si îngâmfatul de episcop ramân rusinati, iar episcopul Cottolongo isi vede de drdumul sau. El mai aduna si fete sub supravegherea surorilor ursuline, care le învata croitorie si alte obiecte de uz casnic, pe care le vând. Pot sta pâna la majorare, apoi ce le rânduie Providenta Cereasca, pe acel drum apuca.

Mai face înca o casa de copii orfani, tot sub supravegherea si educatia pâna la majorare, a surorilor ursuline, luându-si fiecare drumul ce-l deschide „Doamna Casei Mici” Sfânta Madonna.

În fiecare an parintele Cottolongo, construia ceva, adaugând la „orasul Madonnei”, ajutat de mesteri tineri si într-un timp destul de scurt ia proportii mari, spitale, farmacii, laboratoare, etc.

La lucrarile de constructii, un om si-a rupt un picior. Parintele Cottolongo si trei surori îl duc pe ranit la sectia de chirurgie a „Casei Mici”.

Era 27 aprilie 1832, zi de sarbatoare dedicata Madonnei. „E con lui la Signore Marianna Nasi, prima Madre della Soure e Piccolo Casa”.

Un nobil vine la episcopul Cottolongo, si-l întreaba:

    - De ce împovarezi Mica Casa cu batrâni, care nu vad ca va este de nici un folos? Înteleg copii si tineri, pe care-i ajutati ca sa va fie de folos. Batrânii la azil.

Episcopul Cottolongo, i-a raspuns linistit:

    - Iisus pe care îl port în mine, si-n minte si-n inima, îmi sopteste ca la El nu-i vârsta si ma pot folosi si de cei batrâni cu rugaciunile lor aducând laude Cerului.

Nobilul a plecat rusinat, zicându-si în sine: „Si eu am sa îmbatrânesc...si!

Un comandat de politie, îi vorbeste Prea Sfintitului Episcop Cottolongo:

    - Nu înteleg recomandarile dumneavoastra ce le dati vagabonzilor si schiopilor în cârje.

    Domnule, partea canonica o cunoaste Cottolongo, cele ale voastre poveri pentru „Mica Casa”, vad ca nu le socotiti ca o protectie a necajitilor ci o încurajare a lenei. Nu va accept!...Apoi Prea Sfintitul Cottolongo viziteaza farmacia iar seful de politie pleaca rusinat.

Intra în cladirea laboratorului unde surorile ursuline, cu mult respect îi prezinta munca lor de analize. Întreaba întemeitorul „Orasului Sfânt” daca în farmacie au medicamentele necesare pentru îngrijirea bolnavilor. Apoi trece la bucatarie sa guste harna bolnavilor, însotit de surorile doctorite si ia parte cum hraneste surorile medicale pe bolnavi. Când am vizitat eu saloanele bolnavilor în noiembrie 1987, îmi mergea capul ca o margica în toate partile, sa pot cuprinde pe cât se poate mai mult minunatiile. Toate saloanele aveau draperii cu inele pe gornize din metal, prin paturi, care se trageau pentru orele de odihna. Fiecare salon avea câte trei paturi si draperii printre ele. Tot felul de sectii cu medici surori ursuline.

Într-o zi nu am avut timp sa-mi trec totul în carnetul meu, desi mergeam cu masina, de la o biserica la alta si de la o sectie la alta, de la un atelier la altul, în care se lucrau pornind cu statui sacre în marmora, confectii, tricotaje, pictura, etc.

Tot personalul de 5.000 de surori, fiecare instititutie religioasa, medicala sau din alte procupari, locuiau în cladirea din care faceau parte. Birourile fiecarui serviciu erau tot cu surori ursuline, precum si directiile de spitale, etc.

Tot orasul Cottolongo, avea o curatenie cum nu am mai vazut.

M-a impresionat grozav sectiile de handicapati, schizofrenici si epileptici, apoi infirmii de la copii pâna la batâni, de toate felurile,erau aduati de episcopul Cottolongo si adusi în „Orasul Sfânt” al Fecioarei. Pentru ca m-am vazut neputincioasa sa cuprind totul pe caietul meu într-o zi, am rugat pe sora Miriami, sa-mi cumpere un album, având toata viata si activitatea cu fotografii, de când era copil si pâna când arata mormântul, cu explicatii la fiecare poza. Voi reda totul dupa ce-mi va traduce o profesoara de limba italiana, ca sa nu prezint ceva necorect.

Scrisoarea mea catre doamna profesoara de limba italiana Valentina Gadei Bucuresti.

„Stimata si mult iubita Doamna Valentina

Va rog din suflet, printre picaturile dumneavoastra libere, sa-mi traduceti acest album care foarte mult ma intereseaza, despre viata si activitatea Sfântului Cottolongo, care a fost întemeietorul unei mânastiri pe care am vizitat-o, fiind în preajma orasului Torino, la o distanta de patru ore de mers cu masina. Având 5.000 de surori, pe o suprafata de 50 km. patrati. Eu am notat în carneul meu, punctele principale pe care le-am trecut în „jurnalul meu de calatorie în Italia”, dar nu am putut sa-mi petrec în amanunt totul, de aceea mi-am procurat acest album, cu viata si activitatea întemeitorului acestui sfânt oras al Prea Sfintei Fecioare Maria, caruia îi mai zice: „Mica Casa” sau „Piccolo Casa”. Va rog sa-mi traduceti cu numerele ce le-am facut eu în album, ca sas tiu ce reprezinta fiecare tablou din viata acestui mare episcop, care a lasat urmasilor lui traditia dragostei pentru saraci si batrânii fara de nici un ajutor. Va multumesc si va socotesc o sincera colaboratoare a celor ce am vazut în orasul Sfintei Fecioare Maria, în care pastreaza si astazi cu mult respect de personalul ce si-a închinat viata testamentul lasat de cel care a fost initiat de Duhul Sfânt, sa mângâie suferintele trupesti si sufletesti a semenilor sai. Va multumesc îmbratisându-va cu respect si recunostinta semnatura

Bucuresti, 25.III.1988

    Acesta nu este un album ca toate altele, ca sa povesteasca aventuri mai mult sau mai putin fantastice. Aici toata istoria este adevarata, toate faptele vazute si documentate. Daca voi vreti sa vedeti personal minunea autentica crae dureaza de peste 145 de ani, veniti la Torino si întrebati de Cottolongo. Intrati si când veti iesi, ceva s-a schimbat în tine si vei simti nevoia sa fii mai bun. Este „Casa minunii” mai mult decât o casa, este o cetate atât de vasta încât ocupa 86.754 m. patrati.

    Aceasta cetate populata cu sacerdoti, frati si surori pentru muncile mai delicate si directive; pentru marea bucatarie si pentru veghea de noapte surori specializate; pentru a preda catehismul; latele se scarifica prin a spala de dimineata pâna seara; chiar si cei bolnavi sau infirmi lucreaza câte ceva, de exemplu orbii conduc pe cei ce nu pot umbla; iar cei ce nu pot lucra, se roaga.

Totul este ca într-o familie, cu scoli speciale si laboratoare, etc., pentru ca acolo nu lipseste tineretea si copilaria, sanatatea de trup si suflet. Se pregateste a fi gata viitorul nemuritor.

    Mai mult de 30 de curti cu verande, sali de operatie ambulatorii, spitalizând sute si sute de bolnavi acuti si croinici pentru toata viata. Pentru aceasta populatie se consuma zilnic cantitati imense de faina, pâine si peste, sare de bucatarie, tomate si alte legume, fructe, 1.600 milioane duzine de oua, 11.000.000 lire, dintre care 4 milioane pentru lapte, 2 milioane pentru energie electrica, fara a socoti apa care este a institutului, 9 milioane pentru orez, 16 milioane pentru zahar si cafea; 18 milioane pentru ulei, 10 milioane pentru carbuni.

Acest institut Cottolongo, are 104 sucursale.

Unde este minunea?...Iat-o, Cottolongo nu are fonduri, nu are publicitate, nu are buletine periodice, reviste cu aparitie în timp...nu are de la nimeni nimic. Dumnezeu face El totul la timpul potrivit si se gasesc beneficiari binefacatori.

Aceasta casa întemeiata de catre Sfântul Giuseppe Benedicto Cottolongo în 1828, într-o perioada când bisericile dadeau faliment, ea nu a avut nici un dezastru financiar. Cine a tinut în picioare „Mica Casa?”...Rugaciunea si Împartasania Euharistica. Aceasta este minunea care dureaza de mai mult de un secol.

Superiori, surori si spitalizati cred cu fermitate în cuvintele lui Iisus: „Cautati mai întâi împaratia lui Dumnezeu si restul vi se va adauga voua”. Nu vor fi deziluzionati niciodata!!

Dupa aceasta prezentare care este la începutul albumului, vom prezenta pe când Sfântul Cottolongo era copil, lânga mama lui si pâna la sfârsitul vietii sale.

1. De multe ori spre aeara tinerii din Bra, orasul Piemonte, auzeau insistente zgomote dintr-o paleta. Era în compania lor si Cottolongo, nascut la 3 martie 1796, care era invitat la citirea rozarului. Mama lui spunea despre el ca nu-i produse niciodata vreo neplacere.

2. Din întâmplare acest baietel la vârsta de cinci ani a fost surprins când masura scândurile din casa lor.

Ce faci? Întreaba mama.

Veti mama, vreau sa stiu câte scânduri are casa noastra, pentru ca atunci când voi fi mare sa o fac pentru saraci.

3. Mama Benedetta nu poate sa priceapa cum al ei copil consuma atâtea merinde. Mereu el insista sa i se dea cât mai mult, însa mama de la balcon îl privea cum el împartea la saraci din cosuletul lui, fructe.

4. Într-o zi îl vazu aparând în fata ei cu o moneda în mâna si zise:

Am gasit-o si am luat-o, cred ca nu m-a vazut nimeni, dar acum nu mai pot dormi, mi se pare ca toti demonii sunt în spatele meu. Iarta-ma mama!

5. Cottolongo a adunat câtiva tineri, ca dupa dispozitia parohului, sa-i învete catehismul, convins ca aceasta este prima si cea mai importanta opera de apostolat. Dar el prefera întotdeauna tineri mai mari si mai simpli, formând o clasa a sa.

6. În 8 iunie 1811, avea 15 ani si a devenit sacerdat, un ordin din care face parte. Simtea atâta mila pentru saraci încât prefera sa-i duca personal la brutarie sa le pateasca pâinea.

7. Când era „vice curator” la Cornelino d’Alba, un tânar vede pe Cottolongo iesind dde la frizerie si având în mijlocul capului o zona tunsa mai mult dupa modelul preotului catolic, se hotaraste sa ia drept tinta aceasta zona a capului ca sa-si încerce îndemânarea dar glontele a ricosat. Atunci Cottolongo si-a reînoit juramintele de a-si închina viata lui Dumnezeu.

8. Ca sa corespunda mai bine misiunii data de Dumnezeu, se pregateste cu studii si devine „lauriat al Universitatii Teologice” din Torino la 14 martie 1816. Din partea lui a facut tot ce a putut, acum ramâne sa faca Dumnezeu.

9. Iata-l acum pe Cottolongo pentru totdeauna la Torino. Renumele bunatatii si azelului îi procurase numirea ca, „Canonic la biserica Corpus Domini”. În exercitiu functiei sale avea ocazia sa se apropie de saraci. Era numit „Canonicul cel bun” dar nu reusea sa faca cât ar fi dorit.

10. Caritatea lui a fost repede luata în seama si toti în special poporul, doreau sa-l ajute.

Luati domnule canonic, sunt pentru saracii dumneavoastra, îmi face multa placere sa primiti.

Multumesc, multumesc, sa tineti minte ca saracii sunt aceia care va vor deschide usile paradisului.

11. În camera sa pune în fata Patroanei lui, Madonna Fecioara Maria flori si o pereche de canari zicând:

Faceti sarbatoare Sfintei Madonne, când eu nu sunt acasa, cântati-I frumos, va multumesc cântareti mici. Sfânta Fecioara va fi Regina si Mama Casei Mici.

12. La 2 septembrie 1827, Maria Gonet, în trecere prin Torino, se îmbolnaveste, în spital nu etse primita si atunci familia a reusit sa o duca într-o casa saracacioasa, iar Canonicul cel bun, prezent la aceasta scena ramase profund atins si spuse ca trebuie evitat cu desavârsire repetarea acestui caz.

13. Gratia a coborât!...Cottolongo intra în biserica si gaseste un paraclisier si-i porunceste:

Trage clopotul Holengo!

Dar, domnule canonic, s-a terminat slujba.

Aprinde candela.

14. Lumea a venit curioasa si îl gasi pe Cottolongo în rugaciune. Toti simteau ca se întâmpla ceva mare si neobisnuit, se unira toti în rugaciune.

15. S-a întors la casa parohiala transfigurat si având sufletul încarcat de atâta bucurie, încât nu putea s-o tina, îi venea sa sara, sa plânge si exclama:

Gratia a coborât! Binecuvântata sa fie Maica Domnului. Nimeni nu pricepea, dar el în acele momente vazu opera mare pe care Dumnezeu i-o încredinta un mandat divin.

16. Se puse imediat pe lucru. Se gândi la un loc care sa fie deschis tuturor saracilor, fara deosebire de stare materiala, de tara, de infirmitate, pentru cei care nu sunt primiti în alte spitale. Închirie doua camere, aduse patru paturi si asa începu „Mica Casa” a Divinei Providente, în palatul „Volta Rossa”, în centrul orasului.

17. La 17 februarie 1828 a fost spitalizata prima bolnava paralitica în „Mica Casa”. Un grup de doamne credincioase se puse la dispozitia lui Cottolongo. Acest grup era deja format din doamnele caritatii si medicul regelui Lorento Granetti, care îngrijea de bolnavi.

18. Uita-te Rolando, îi spuse preotul Cottolongo credinciosului sau devotat. Astazi voi sa-ti platesc o sticla cu bautura. La 12 km. De Torino, se afla un sarac pe care Rolando l-a carat în brate la „Mica Casa”. Era un batrân cu haine rupte.

19. Într-o zi canonicii aveau o adunare. Printre ei se afla si Cottolongo, care vatând negustorii de fructe, îsi aduse aminte de saracii lui si cumpara o ladita cu pere, pentru ca orice preocupare a lui nu-i îndeparta gândul de la saraci.

20. Printre sarmanii adapostiti se afla un orb, care se întretinea în fiecare zi cu Cottolongo, care cauta sa-l convinga sa se împartaseasca. Orbul îl întreba:

Cine sunteti dumneavoastra de stiti sa vorbiti asa de bine despre Dumnezeu? Cottolongo îi raspunde:

Sunt un biet sarac din piata Erbe. Frumusetea a fost ca atunci când s-a decis sa se marturiseasca, acesta îl voia pe Parintele Cottolongo si atunci a aflat ca prietenul cu care vorbea în fiecare zi era chiar Cottolongo.

21. Unele legume ca sa creasca trebuiau rasadite. Frica de holera facu autoritatile sa închida micul spital.

Iata ce isprava ai facut, îi spuse superiorul canonicilor lui Cottolongo! Iata onoarea dumitale. Cottolongo îi raspunde:

Domnule retor eu stiu pentru ce legumele ca sa creasca trebuiesc rasadite. Providenta rasadeste micul spital, ca sa fie unul mai mare.

22. Nu era Cottolongo acela care sa-si paraseasca bolnavii respectivi, sa lase locuri neterminate. Cottolongo întreaba pe o fata de pe strada:

Cum tu o fata zdravana, robusta, ceri de pomana în loc sa lucrezi?

Nu gasesc de lucru, parintii nu se ocupa de mine.

Sarmana fata, esti parasita de oameni, dar nude Providenta, vino cu mine si-ti vei gasi de locul.

23. Aduna 126 de tinere, carora le dadu numele de „Ursuline” sa lucreze în ordine la lucrurile lasate de saraci si sa faca altele multe, pentru ca Providenta le va trimite mereu altii.

24. Dar mai era o preocupare în „Casa”, Sfântul deschide doua azile pentru copii. Copiii celor operati erau suprevegheati toata ziua, hraniti gratuit cu supa, pâine si fructe, apoi trimisi seara acasa, cu pâine pentru cina. Acestea au fost primele azile pentru copii în Italia.

25. Cottolongo cerceta îndelung un nou sediu sa mute micul spital, pâna la urma a gasit în regiunea Valdocco, o casuta rustica cu un etaj, cu grajd, fânar, etc. El grabi renovarea casei împreuna cu prietenul lui maisetro Giuseppe Capasso.

26. Când totul a fost gata a cumparat un magarus si un carucior si aduse pe ranitul cu cangrena, care îi distrugea, la noul sediu. În ziua de 27 aprilie 1832 zi de sarbatoare dedicata Maicii Domnului, Cottolongo marse împreuna cu Marianna Nasi, prima maica superioara a surorilor la Mica Casa, respectiv noul sediu.

27. Preferinta pentru cei ce urmau sa fie primiti în spital, era îndreptata catre cei mai saraci si mai respingatori. Un doctor îmi zice:

Dar domnule canonic, acesta este bolnav din cauza viciului!

Cottolongo:

Noi nu trebuie sa cautam cauza bolii. Stim ca acesta nu poate sa fie acceptat în alte spitale, si cu asta gata!...Trebuie sa vindecam sufletul, iar dumneata doctore gândeste-te sa-i vindeci trupul.

28. Recomandarile primeau mai mult refuz, decât avantaje. Se face o interventie:

Doamna, stapâna mea, va roaga sa acceptati pe acest protejat al ei. I se transmite:

Spune-i stapânei dumitale ca „Piccola Casa”, nu primesc pe cei care au protectori, ci pe cei parasiti, si nu-l primim.

29. Sarmanii sunt stapânii nostri si trebuiesc tratati ca atare. Cottolongo era mereu preocupat ca saracii sa aibe toate cele necesare de trebuinta. Arta si stiinta putându-i ajuta în durerea lor, voi caun grup de surori sa urmeze un curs de infirmerie, altele un curs de farmacie din cea mai moderna si facu si o sala de operatii moderna.

30. Cottolongo se ducea personal la bucatarie sa controleze prepararea mâncarii. Zicea surorilor:

Voi dati mâncare lui Iisus, nu faceti nici risipa si nici economie. Daca s-ar putea sa vindem pentru saraci obiecte de cult, am face cu placere.

31. În alta zi, voi sa vitziteze pe cei bolnavi. În fata lor dori sa stea cu capul descoperit ca în fata surorilor.

Tineti minte, spunea surorilor, ca acesti saraci sunt stapânii nostri si trebuie tratati ca atare.

32. Cu speranta ca poate feri de lovire pe sarmanii epileptici în caderea lor, dispuse sa fie captusiti peretii din camera lor precum si pardoseala. Aceste precautiuni s-au dovedit inutile, dar el nu voia sa lase nimic fara încredere.

33. Sfântul avea preferatii lui, printre cei recuperati erau „fiii buni si fiicele bune”, acestia fiind debili mintali. Daca avea un sfert de ora liber, se ducea la ei sa-i întâlneasca, bucuros de a fi între ei.

34. Si nu ezita sa faca minuni si a multumi pe fii lui, ca atunci când înmultea ciresele, aa aiba cu totii din ele. Alta data cu o simpla bincuvântare, vindeca o boala incurabila sau înmultea pâinea.

35. Într-o zi juca bile cu unul din marii lui prieteni, Doro handicapat când a aparut arhiepiscopul Vercelli, care-si zise:

Domnule canonic, doresc sa-ti vorbesc de urgenta.

Oh, monsignore, câta bunatate, dar aveti un pic de rabdare spuse Cottolongo, ca am început o partida cu acest om sarman si l-as licni, daca l-as parasi.

36. Profund impresionat arhiepiscopul, voi sa asiste la partida, masurând punctele, iar Cottolongo repeta ca: „fiii buni” sunt perlele de la Mica Casa.

Numai Providenta si nimeni altul, a facut „Mica Casa”.

37. Regele Carlo Alberto, invita pe Cottolongo de multe ori sa stea de vorba si spuse odata:

Domnule canonic, pentru a da mai multa siguranta operei voastre, consilierii o vor pune-o sub protectia guvernului?

Aceasta este imposibil, majestate. Mica Casa este deja sub protectia Maicii domnului si Divinei Providente. Nu o pot lua de la Ei, pentru a o da guvernului.

38. Parinte, zise într-o zi o sora preocupata, ne lipseste totul si în casa nu avem decât o moneda. Cottolongo zise:

Frumoasa si mare moneda! Dami-o, si apropiindu-se de fereastra, ca si cum ar examina-o, arunca moneda. Acum sunt mai multumit ca oricând; se va vedea daca Cottolongo sau Providenta au grija de „Mica Casa”

39. Parinte apa clocoteste în cratiti si nu avem nimic de pus în ele. Cottolongo zise:

Credeti voi ca Providenta ne lasa fara supa?...

40. Într-o zi pe la amiaza, un colonel satisfacut de cum au mers manevrele le-a daruit niste bani. Soldatii au adus banii repede la Cottolongo.

41. Dar într-o zi bunul Canonic era prada creditorilor, care erau rautacoisi si îl amenintau cu închisoarea, iar el în picioare sta cu boneta în mâna zise:

Dar aveti dreptate, eu sunt un sarman nestiutor în materia aceasta, dar veti vedea ca va interveni Providenta.

42. Cu inima plina de amaraciune, dar plin de credinta, el se retrase rugându-se Maicii Domnului. Se ruga mult cu putere pentru ca asediul creditorilor, era pentru el un martiriu. Ridicându-se de la rugaciuine, la picioarele lui era suma necesara.

43. Alta data Providenta a intervenit într-un mod nepravazut. Se deschise usa si intra un domn cu fata acoperita cu o pânza si depuse treizeci de mii de lire , fara un cuvânt. Mi-a fost putin frica, dar cele 30.000 de lire m-au facut sa-mi treaca frica.

44. Altadata vazu vanind la el, veseli si satisfacuti, creditorii lui care îi înapoiaza chitantele zicând:

Domnule canonic, aseara a trecut pe la noi o doamna, care a platit toata suma.

Nu s-a stiut niciodata cine a fost acea doamna, dar Cottolongo a numit-O Divina Providenta.

45. Primul si cel mai important lucru pentru „Mica Casa” era rugaciunea. Tot ce se facea în mica Casa, era opera Providentei. Era necesar sa fie invocata Providenta, pentru a fi demn de protectia Ei. Pentru aceasta Sfântul Cottolongo întemeie diverse categorii de surori. Unele claustrate dedicate rugaciunii si penitentei, altele sacrificându-se pentru tot felul de bolnavi si saraci, oferindu-le cele necesare, cu ajutorul „Doamnei Micii Case”.

46. Cottolongo spunea ca pentru a primi pâinea, este necesar sa ai foamea de Iisus Euharistic.

47. Când vizita familiile acestor recuperati, nu uita sa spuna tuturor fara exceptie:

Tineti minte ca primul sic el mai important lucru a „Casei Mici” este rugaciunea. Rugaciunea va va face iubiti de Dumnezeu; deci, rugati-va, rugati-va mereu!

48. Dar nu-i este destul sa te rogi, este necesar sa te rogi bine. Multe gaste trecând pe lânga biserica tulbura slujba. Într-o zi, sfântul le spuse:

Cu galagia voastra, voi ne tulburati rugaciunea, de acum înainte sa treceti strada linistite si gâstele l-au ascultat.

49. Pe cei ce au încredere extraordinara, pe aceia îi asculta Providenta. Cottolongo cu cât se gasea într-o situatie mai grea cu atât se încredinta mai mult în Providenta. Nu mai avea nici o para în casa, dar dupa o noapte de rugaciune, dimineata dupa o ploaie torentiala, începu sa sape fundatia unei noi cladiri.

Nici o barba de om nu ma va împiedica sa fac acest spital, o noua infirmerie cuprinzând 2.000 de paturi.

50. Înfiinta o clasa de surdo-muti, cu care facea regulat scoala. Zicea Cottolongo:

Sarmanii de misionari, fac atâtea sacrificii sa-i convinga pe pagâni si noi care avem surdo-muti, care sunt necredinciosi si salbateci, sa fim indiferenti? Prezise ca în Mica Casa va fi o mânastire de surdo-mute, ceea ce s-a si întâmplat în anul 1848.

51. Sfântul Cottolongo se gândi si la alte sarmane, incapabile de a-si câstiga pâinea, ca: orbi, schiopi, schilozi si întemeie doua familii: una invalizi, alta pentru invalide. Vroia ca ei sa fie mereu preocupati cu functii potrivite de posibilitatile lor fizice. Pentru ei organiza scoli, obtinând rezultate nesperate.

52. Orfanii care nu puteau sa aiba o crestere corespunzatoare în familie, copii de la 7 12 ani au fost adunati în doua familii denumite: „Fratiorii orfanilor”. Parintele Cottolongo le spunea:

Feriti-va de pacate si stati veseli, pentru ca veselia nu împiedica sfintenia!

53. Pacatul era singurul dusman al Casei Mici. Sfântul Cottolongo se temea mereu sa nu fie lipsit de credinta în Providenta. Avea un adept caruia într-o zi îi spuse:

Vino lânga mine, ce se întâmpla? Sunt câteva lucruri care nu merg bine. Esti trist si preocupat. Trecea de la o infirmerie la alta si tragând perdeua de la un pat gol îi spuse:

Iata-l fara a avea saraci de-ai lui Iisus. Ti-am spus ca ei ne fac veseli, aducându-ne bucurie în suflet? Si...vrei ca Providenta sa ne ajute?

54. Singurul dusman pe care îl avea Cottolongo era pacatul. Preocuparea lui era sa-l combata, ca unica forta a raului. Pacatul este o mare greseala pentru toti, dar pentru recuperatii de la Mica Casa se repeta mereu minunea înmultirii pâinii.

55. Într-o zi, de la amvonul sau, le vorbi despre multitudinea durerilor si preoucparile pe care trebuie sa le aiba oamenii.

În aceasta Casa a aparut pacatul, spuse cu emotie. Unul din noi a pacatuit si a ofensat grav pe Dumnezeu. Oricare este acela, sa paraseasca imediat Mica Casa, sa plece imediat...sau sa se spovedeasca.

56. Surorile de la spalatoria de rufe, vazura într-o zi pe un om batrân, slab, îmbracat în verde si trecea cu o figura foarte aspra. Caligaritele tremurau, dar iata a aparut sfântul Cottolongo, care îi striga:

Ei, acel domn îmbracat în verde, vino încoace!

Era demonul, spuse parintele, dar sa nu va fie frica, Maica Domnului este cu noi.

57. Caritate, caritate, caritate! Nesatisfacut de caritatea ce se facea în Mica Casa, asista si pe bolnavii de la domiciliul lor. Lasa pe neasteptate câte un dar, unde era nevoie mai urgenta. Cum ajungea sa cunoasca aceste situatii în mizerie, nu stia nimeni.

60. Odata întâlnind pe strada un sarac, neavând ce sa-i daruiasca îi dadeau încaltamintea lui. Spunea ca pomana are însusire bunavoina si frumoase maniere.

61. Cunoscând parintele Cottolongo ca multi recuperati ieseau de la Mica Casa, se întorceau la cea mai mare mizerie, ferindu-se de supravegherea surorilor, aruncau pe fereastra salteua si asternutul din propriul lor pat.

62. Într-o seara gasi o moneda în sertarul sau, si se gândi:

Este deja târziu, nu mai avem ce face acum cu aceasta moneda. Acest intrus este mai de folos sa-l arunc pe fereastra, pe strada, zicând cu satisfactie ca poate cineva care are mai multa nevoie sa o gaseasca.

63. Bunul preot Cottolongo, vedea deja opera lui înfloritoare.

A fost facuta din nimic, îi zise lui Don Bosco, venit în vizita.

Voi sa-i prezica marea lui misiune si-l prinse de un nasture de la vesta, zicându-i Sf. Cottolongo:

Vezi fiul meu, multi se vor atârna de tine si vor trage într-o parte si-n alta, dar tu sa zâmbesti, privind la Iisus.

64. Parintele Cottolongo, deveni tare slabit îsi simtea apropierea sfârsitului. Se duse sa-si ia ramas bun de la toate familiile încercând sa consoleze pe toti cu cuvintele sale:

Vedeti, magarusul nu mai vrea sa traga. Haide deci sa plecam spre Chieri, unde cu 12 ani înainte mi-am pregatit patul pentru moarte cavoul.

65. Ajuns la casa fratelui sau, Cottolongo Luigi, nu facu decât sa repete cuvintele preferate: „brut pamânt; frumos paradis”.

Fecioara Sfânta, acum faca-se voia voastra. Si dupa ce primi Sfânta Împartasanie muri. Era 30 aprilie 1842. Avea abia 56 de ani. Oamenii mari cu duhul si încarcati cu energii Divine, nu rezista sa zaboveasca pe pamânt prea multi ani în climatul nefavorabil, unde au venit ca sa arate urmasilor prin ceea ce au facut, cât de necesar este sa cunosti pe Iisus, care nu are asemanare în frumusete, în blândete si iubire. Lumina Lui lumineaza raiul.

66. În ultima clipa a vietii sale a mai grait, luându-si ramas bun de la saracii lui si le spuse:

Fiti linistiti, abia ajuns în Cer, va voi ajuta mai mult. Ma voi agata de mantia Sfintei Fecioare si voi avea ochii fixati asupra voastra. Iar voi amintiti-va de cuvintele pe care le spune acest sarman batrân...

Iar din Cer parintele Cottolongo continua sa observe micul subsol, care creste mereu si continua sa fie santinela Micii Case, ajutata de Providenta Divina.

Am îngenunchiat la mormântul sfântului parinte Cottolongo si m-am rugat. Sfântul lui trup în cavou, iar deasupra pe piatra cavoului este o racla cu geam si poti vedea lucrat în marmora îmbracat în vesmânt de cardinal mitropolit exact cum era sfântul în viata. La capul cavoului, pe un postament, este statuia parintelui Cottolongo, cu mâna aratând spre Cer si lânga el, statuia unui sarac care-l priveste. În spate un copac secular de o frumusete rara nu am reusit sa-mi notez cum se numeste, dar este o adevarata mantie ce-ti da de înteles ca prin umbra lui racoreste si face climatul placut celor care stau lânga statuia sfântului parinte Cottolongo.

Pe la mijlocul cavoului, alaturi sta statuia primei superioare Maianna Nasi, îmbracata calugarita, juri ca-i vie. În stânga cavoului tot statuie, o fetita draguta cu un olan de margarete si în urma ei un baietel în cârje. Am stat cam un sfert de ora lânga mormântul sfântului parinte Cottolongo si ma simteam ca în familia mea. Desi trebuia sa ne grabim, sa putem trece cu masina pe la o Mica Casa, la alta, de la o biserica la alta, pentru ca orasul Madonnei este destul de mare si cu multe cladiri de binefacere, pentru ca mereu s-a mai adaugat câte ceva. Eu nu ma puteam deslipi de cavou.

 

5 NOIEMBRIE 1987

ORASUL GENEVA

 

    Ori unde mergeam sa vizitez, ne întorceam sa dormim tot la comunitatea sorei Miriam, ce era alaturi de orasul Torino.

    S-a dat hotarârea sa mergem spre orasul Geneva, oras de munte, unde pe cel mai înalt platou, s-a aratat Prea Sfânta Fecioara, în 5 august, în plina caldura, cazând zapada, fara sa se vada pe pamânt, de catre o vazatoare, ce primea porunca de-a face o mânastire.

    Toate acestea le-am auzit din gura sfântului parinte Papa Ioan Paul al IIlea al întregii biserici catolice, în 17 septembrie 1987, când l-am vizitat si auzind ca si la Vladimirestii Moldovei, jud. Galati, pe când Pronia divina a hotarât sa ne dea porunca, eu cu cele doua surori ce m-au însotit pe dealul „Gurgueta””, în 1938, locul primei aratari, a exclamat:

    - Stop, sora Veronica. Si pe muntele la Geneva s-a aratat Madonna, tot în august si a nins în jur, fara sa se vada pe pamânt ninsoarea. Giuseppina lasi ordin ca sora Veronica sa fie condusa la Mânastirea de la Geneva, sorela mai mare ca a ei, dar la fel sora geamana cu mânastirea de la sora Veronica. Aratare cu ninsoare zapada luuna august, doar anul difera.

Eu de emotie nu am retinut în ce an a fost aratarea Prea Curatei la Geneva, unde cu ajutorul Ei, am pornit sa ma închin si sa vizitez. În drum spre Geneva am trecut prin foarte multe tunele, facute pe sub muntii Prea Albi, care sunt foarte înalti.

La dus le-am numarat, pentru ca nu ieseam bine din unul si intram în altul. Am gasit 22 de tunele, unele mai scurte, altele foarte, foarte lungi, cu serpentine splendide si luminate, de puteai gasi acul.

Pe sosele mergeai, aveai impresia ca sunt de sticla. Când mergeam spre Geneva, în dreapta soselei aveam Marea Mediterana, iar în stânga falnicii si maretii munti.

Orasul „Geneva” este extrem de frumos, cu locuinte superbe, vile zidite, vechi si noi, pe tot felul de stânci, cu varietati de-ti oprea mintea în loc. La întoarcere era noapte, dar luminile îti impresia ca-i ziua. Am coborât din masina, priveam ca o muta si-mi imaginam, noaptea de Craciun. Asta la întoarcere spre casa si gândindu-ma, daca cei care locuiesc aici, îsi mai dau seama de frumusetea vesnica. Ce stiu eu? Poate mai sunt.

Sa aratam urcusul spre platoul unde se gaseste mânastirea de maici. Tot drumul în serpentine, care te învârteau pe loc.

Am iesit din orasul Geneva si am tot urcat în serpentina, prin vegetatii maronii. În sfârsit am ajuns la poarta mânastirii.

Am sunat iar proprietareasa, o sora, maica, ne-a întrebat la interfo cine suntem sora Maria si-a spus numele, desigur la o apasare de buton, usa s-a deschis singura si s-a închis dupa noi.

Ne-a întâmpinat directoarea institutului. Au scoala cu internat de fete, care sunt aduse de parinti luni, si sâmbata le scot si le duc în familie. Dupa bacalaureat, fiecare parinte îsi îndreapta copila unde-i atras. Bineânteles aici nu saracile.

Tot serviciul de la directoare, profesoare, medic si pâna la portar servesc numai surori maici. Bucataria, sala de mese si serviciile de întretinere ale institutului, la cel mai înalt nivel, întâlnim tot surori. Cele batrâne, au o aripa legata tot de institut, cu o stareta. Totul este familiar sub obladuirea Sfintei Maria ad Nives, si-i mai zice Sfânta Madonna a zapezii viale modugno 35 Geneva. Maica directoare cred ca primise un telefon de la Vatican, am observat, pentru ca nu mai stia unde sa ne mai duca si ma recmanda tuturor:

Sora Veronica de la Bucuresti România, sorele noastre si mânastirile noastra si a ei, sunt sorele.

Eu nu apucasem sa-i spun nimic si nici sora Miriam, care m-a însotit, soferul nici atât, pentru ca nu stia nici un cuvânt. Am vizitat capela institutului care era modesta pe lânga imensele saloane cu marmora pe podea, ca cel ami frumos covor. Sala de receptie era imens de mare cu o foarte lunga masa, înconjurata cu scaune sculptate, înalte, ambele de culoare neagra si luceau ca oglinda. Maicile batrâne aveau o capela tot modesta. Biserica mare, unde s-a aratat Prea Sfânta Fecioara, o deschide când au serbarea anuala a copiilor elevilor si se tine slujba de catre episcopi si cardinali. Nu am insistat sa ne-o deschida, am lasat la voia lor. Nu ne-a dus sa vedem întregul institut, pentru ca era timpul programului si mai era si sâmbata, când toate elevele erau în zarva fericirii, ca vor merge acasa, pâna luni dimineata. Dupa ce am vizitat tot ce s-a putut, am fost conduse într-o sala mare, la o masa unde putea sta 24 persoane, si luând loc pe scaune noi cei de la Torino si directoarea cu cinci persoane, maici superioare a batrânelor cu trei babute simpatice, zâmbeau si ne îmbratisau, parca ne cunosteam de când lumea, mai scapând câte un cuvânt fiecare. Masa era încarcata cu atâtea bunatati, ca nu stiai cu ce sa începi. O masa regala. Eu am început sa vorbesc, nici nu stiu ce, dar toate se uitau la mine ca la o minune. Rog pe sora Miriam sa le traduca, iar ea îmi spune ca toate ma înteleg, dar ma roaga sa servim cele prezentate pe masa, apoi vom trece la cealalta masa unde pot lua loc pe scaune si celelalte surori sa le vorbesc ce mi-o da Sfântul Duh, ca vor veni cu dictionare si altele vor scrie. Dupa ce am facut rugaciunea de multumirea mesei în româneste, ne-am retras la masa ce era libera.

    În dreapta mea era directoarea si-n stânga stareta. O maica din cele batrâne, avea 82 de ani, stia bine româneste. Era românca din Torino, facuse scoala aici si a venit ca profesoara tot aici, dupa facultate. Tot ce le vorbeam eu, dânsa le traducea. Unele tinere scriau în caiete. Tinere, erau 18 profesoare pentru diferite obiecte. Nu s-a mai tinut seama de timp. Toate ne simteam apropiate.

Interveneau la babuta românca, cea dulce, sa ma convinga ca sa ramân le ele. Le-am vorbit despre tot ce-am crzut ca le este de folos si mai ales de mânastirile surori, ca Prea Sfânta Prea Curata si Fiul Ei Iisus, a rupt lanturile dintre popoare, odata cu venirea Sa pe pamânt. Ca cea mai autentica unireeste si aici la voi si la noi în românia, la diferita distanta, atunci când a dorit o mânastire prin aratarea Ei, a lasat sa cada zapada înainte de a o construi, semn de binecuvântare.

Pentru ca toate insistau sa ramân pentru totdeauna cu ele, le-am spus la despartie:

Nu locul si nici statul laolalta ne va aduce fericirea neînserata a vesniciei, ci numai daca vom asculta glasul inimii, unde locuieste scânteia dumnezeiasca Divina.

Eu ma simt libera si fericita în locul unde m-am nascut, unde am primit chemarea Providentei, primind loc de cinste, ce l-am capatat în dar. Nu pot renunta sau schimba de bunavoie, o favoare ce am primit-o fara efort. Ce as raspunde Doamnei si Stapânei mele, pe care am socotit-o si Mama, de la vârsta de noua ani, pe când am ramas orfana?...Oare nu o ofensez? N-o mâhnesc ca si când eu mi-as alege alta tara, alt loc mai bun, cu mai multa fericire.

Bucuria mea este Iisus, care m-a ridicat din praful necazurilor si Maica Sa Prea Curata Fecioara Maria, care m-a îmbracat cu haina princiara, prin chemare, desi în aparenta sunt un muritor de rând. Sa ne rugam Providentei, ca în lumea biruitoare, când ne vom vedea sa ne cunoastem si sa ne bucuram. De doriti vom tine legatura familiara, fie în scris, fie cea spirituala, rugându-ne unele pentru altele. Directoarea ne-a dat iconite si câte doua stilouri.

Maica superioara de la batrâne, mi-a deschis geanta si mi-a introdus ceva. Acasa am constatat cu sora Miriam, ca-mi pusese un plic cu 500.000 lire. La plecare am fost toate ca niste copii care au iesit din recreatie. Ne-am imbratisat si ne-am despartit cu lacrimi facându-ne cu batista, unele la altele.

Frumusetile spirituale si ale naturii, ne deschidea perspective si sigurante, ca vom capata linistea si lumina, frumusetea si caldura deplina an iubirea Doamnei si Stapânei noastre. Daca apele si Terra ne ofera tot ce au, oare noi sa fim mereu nemultumiti?! Cum vom sfârsi oare, Doamne?

Coborâm spre orasul Geneva. Am parcat masina ca sa ne plimbam pe strazile înguste si cu multa vegetatie, flori si arbusti, localnici cu catifelate petale, pentru ca se înserase, luminile de la bec le faceau mai mândre. Briza marii Mediterane, ne dadea un climat nemaipomenit, învaluindu-ne cu parfumul tuturor florilor, carora nu le cunosc denumirea. Minunat oras de munte este Geneva, mult mai frumos decât Torino. Uitându-ma spre platoul mânastirii mi-am zis: „Maica Mareata si Regina Îngerilor, a Ierarhiilor Ceresti si a tuturor Sfintilor, cum îti alegi Tu locurile cele mai frumoase si pe înaltimi mari, cum este la Sfântul Benedict pe platoul celui ami înalt vârf al muntelui Montecasino, facut de print si ucenicul Marelui Sfânt Vasile, începuta la sfârsitul secolului I, care se numeste „Badia Grecu Di Grottaferata”, tot de un ucenic al Sfintilor Parinti ai cresitinismului, între muntii de culoarea fierului si marea Mediterana.

Poate am gresit ca puneam întrebari cu mintea, Prea Curatei Doamnei si Stapânei, care a dorit ca si pe un delisor ca „Gurgueta”, sa se construiasca o mânastire, unde s-au adunat 318 surori, fiice ale Prea Curatei. Dar Gurgueta, de la comuna Tudor Vladimirescu, nu-i ca cele cu prea frumoase locuri, pe care le-a ales cu secole în urma.

Ma linistesc imaginându-mi mânastirile noastre, facute de catre Domnitorii nostri, care sunt mândria tarii si a Maretei Gospodine cereasca. A dorit Stapâna Cerului si pe un teren modest o „mânastire a copiilor”, pentru ca atunci în anul 1938, când am început sa strângem bani, pentru construirea mânastirii, toate surorile aveau vârsta între 14 18 ani. Asa ca nu gresesc, daca am numit-o „mânastirea copiilor”, asa cum au numit-o si altii când au scris în „Cartea de aur” a mânastirii noastre, ca la începutul cartii, pe prima pagina, sunt gândurilesi aprecierile Prea Fericitului Patriarh Justinian Marina, fost patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Ne-am îndreptat pasii spre masina, unde eram asteptata de cei ce m-au condus. Aveau impresia ca am meditat sau m-am ratacit.

M-au întrebat:

    - Desigur ca ai apreciat oferta sa ramâi în Italia, nu?

    - Nu! Le-am raspuns. Italia, România si întregul glob unde locuiesc fiinte vii sunt ale lui Dumnezeu. Eu n-as face o alegere mai buna deât a facut-o Cel care m-a adus în România. De ce nu m-am nascut în Italia? Sau în alta tara? Cred ca l-as fi jignit pe Creatorul meu, alegând alta tara, decât ceea ce mi-a dat El. Hai sa ne urcam în masina, si astfel pornim spre casa. Am mers destul si am sjuns iarasi la acele tuneluri. La întoarcere, la fiecare tunel era scris lungimea lui. Noua tunele din douasprezece am gasit cu 1900 m lungime 1500 m, restul cu diferite lungimi. Noaptea târziu am ajuns la pensionul comunitatii sorei Miriam, ne-am culcat imediat.

Înainte de a adormi, îmi imaginam imensul Institut al Madonnei di Neva cu frumusetile interioare din marmora roz si maron în degrade cu bej si extraordinarele mobil, dupa cerinta spatiului si a sculpturii cu aruncatura de sidef, pe fond negru. Totul se îmbina cu manierele fiintelor bune, frumoase, curat îmbracate, pline de dragoste ce ne-a lasat-o Iisus Hristos, Stapânul nostru, sa avem sincera dragoste unii fata de altii si chiar de cei ce ne urasc, ca asa a zis Domnul Iisus: „Daca iubiti pe cei ce va iubesc, cce plata veti avea? Si pagânii o fac”. De când ne-am despartit si pâna acum când trec aceasta calatorie ne-am scris unele la altele si s-a vazut caldura dragostei lui Iisus de ambele parti.

Tin sa astern, ca maica Preacuarata Fecioara Maria si Doamna întregului glob, în fiecare tara în care s-a aratat, a facut ca vazatorii sa înteleaga ca le vorbeste limba materna. Eu sustin ca Doamna Glorioasa a vorbit în limba universala a Cerului pe care o s-o vorbim toti la fel, când vom merge în vesnicie.

De ce cred asa? Va dau un exemplu pe parintele ghimnazie, care în anul 1954, aratându-se la gradina de zarzavat a mânastirii noastre lui mos Damian, pentru a ma chema de la mânastire, sa-mi vorbeasca maica Paraschiva, care atunci era sefa la echipa de 15 surori, mi-a adus la cunostinta doar atât:

    - Mos Damian va cheama la gradina dupa Sfânta Liturghie.

A doua zi, dupa Sfânta Liturghie, cu sareta condusa de maica Ilaria am plecat la gradina. Maica Ilaria a ramas sa-si hraneasca caii, iar eu am mers la mos Damian, în casuta. L-am întrebat:

    - M-ai chemat mos Damiane?

    - Da. E un preot care sta fugar, ascuns între tufe, deodata aratându-mi-l cu mâna a zis:

    - Uite-l!

    - Sa mergem mos Damian spre el.

Am ajuns în fata parintelui, care era scos ca din cutie, curat, frumos îmbracat si i-am cerut binecuvântare, pentru ca avea curce la gât si baston, ca ierarhii nostri. Mi-a raspuns:

    - Domnul si maica Domnului sa te blagosloveasca.

Am început conversatia, ziceam ca vorbim româneste. Întelegeam totul atât eu, cât si mos Damian.

    - Parinte, de ce stati pitit pe aici si nu veniti la noi în mânastire? Mi-a raspuns:

    - Eu sunt permanent în mânastire!

    - Parinte, dar nu v-am vazut niciodata?

    - Dar nici nu m-ati auzit, când dormeati în bordei, la începutul anului de mânastire, când va sculau pe cele 28 de surori, clopotele si corurile parintilor mei?

    - Ba da, Preacuvioase! Dar faceti parte din parintii care cântau si ne trezeau noaptea la rugaciune?

    - Da. Sunt staretul lor.

    - Dar cum va cheama?

    - Ghimnazie.

    - Preacuvioase, ne-ati trezit o idee. Tata mamei mele, tetea, mi-a povestit ca în mânastire la noi, a aflat de era copil, de la batrânii, ce au venit cu parintii sai, sa masoare locuri de casa, pe terenul unde a luat fiinta, Cumona Tudor Vladimirescu, a mai fost o mânastire. Este adevarat?...

Da. Este adevrat. A fost o mânastire înfiintata de un negustor grec, care venea din Grecia spre tara noastra, sa-si vânda marfa. Mergând pe mare, l-a învaluit un parfum facut din mai multe flori, dar nu stia de unde vine. Uitându-se în dreapta si în stânga aude ca cineva striga la el:

    - Eu sunt aceea pe care vrei s-o vezi. Sunt maica Dumnezeului tau si al meu. Coboara pe pamântul Moldovei, mergi pe jos, la un deal nu prea mare care se numeste „Gurgueta”, stai si te roaga pâna vei simti din ce punct îti vine parfumul, pe care l-ai simtit acum. Vinde-ti marfa, la locul unde ai simtit mirosul si sa-mi faci o mânastire, cum n-a mai fost alta.

Tata mamei mele, avea 78 ani, când a aflat aceasta poveste, si-mi spunea ca batrânii vorbeau între ei, ce mândra mânastire a fost, cum a pradat-o si a ars-o, apoi a omorât pe bietii calugari. Este adevarat, Preacuvioase?

Da. Eu ca staret, am fost legat sa vad cum scot turcii, lucrurile de valoare din biserica. Ma întrebau unde am aurul. Întelegeam întrebarea, dadeam numai din umeri. Au început sa macelareasca pe parinti si frati, la urma m-a trimis si pe mine în lumea vesniciei. De atunci am rugat Providenta divina sa-mi dea grupul de cântareti, sa mergem sa slujim, sa cântam si sa tragem clopotele acolo unde ne-a îngropat prin voia lui Dumnezeu, de cei fara de Dumnezeu.

    - Preacuvioase, sunt multi ani de atunci?

    - Dupa anii pamântului, câteva secole.

    - Am început sa plâng.

    - Nu mai plânge, ca nimic nu se misca fara voia lui Dumnezeu, iata si Sfintia ta în anul viitor, la sfârsitul lui marte vei zbura cu un mic stup.

    - Unde parinte?

    - Nu este bine sa stii. Si la mai putin de un an, vor zbura toate albinele.

    - Preacuvioase parinte, vorbiti în parabole, eu nu prea înteleg.

    - Nu vrei sa întelegi.

    - Da! Este adevarat, pentru ca nu pot crede ca Maica Domnului ne-a adunat în casuta Ei mica si spoi sa ne goneasca? A dat din cap si a zis mai departe:

    - Nu va goneste! Dar vrea sa va vada dragostea fiecaruia în sita iubirii Ei.

Parinte Preacuvioase, maica Domnului este buna, noi suntem slabe si neputincioase, nu cred ca va îngadui asa ceva Mila Cerului.

Este trecut în planul divin...vrei sa-ti mai spun câte ceva din mânastire?

    - Nu vreau sa stiu, nici ce se face, care mâhneste pe Doamna casei noastre, pe Prea Sfânta de Dumnezeu Nascatoare, si nici de cine.

    - Atunci asteapta ca ai sa vezi.

    - Dati-mi sfat ca sa pot sa îndrept ceea ce supara pe Doamna casei noastre.

   - Nu. Este hotarât sa treaca prin suferinta si care vor ramâne, vor veni înapoi. Si din acelea vor cadea si te vei minuna, si preotii care îi ai nu-i vei mai avea.

   - Dar ei cu ce au gresit?

   - N-ai spus ca nu vrei sa stii? Iata nu-ti spun eu. Am multe de spus dar te las altadata. De fapt ai sa le vezi tu cum se vor împiedica la jumatate de drum, si sa vezi tu, tot nu ma crezi. Îti fac o rugaminte! Mi-l dai mie pe fratele Damian?

În mintea mea, nici o clipa nu m-a facut sa cred ca este o vedenie.

    - Da parinte, daca aveti nevoie de dânsul, vi-l dau cu toata inima. Noi mai gasim. Ce zici mos Damian, mergi cu parintele?

    - Mos Damian mi-a raspuns:

    - Daca ma blagosloviti, maicuta, ma duc.

Elegantul parinte a schitat un zâmbet si mi-a zis:

    - Maica Veronica, du-te la mânastire, diseara este privegherea „Schimbarii la fata”.

    - Prea Cuvioase, tare as vrea sa mai stam de vorba.

    - Cheama-ma.

    - Când vreti, veti fi pe la mânastire?

    - Da! Si iar a schitat un zâmbet.

Mai mi-a spus ceva, dar nimanui niciodata nu am spus, mai întâi ca nu am crezut si al doilea, nu era de zidire sufleteasca.

Asta m-a determinat ca într-un an de zile, pâna la ridicarea mea din 1930 martie 1955, sa nu pot cânta si sa nu ma bucur aproape de nimic. Cele auzite mi se pareau incredibile. L-am rugat pe mos Damian, sa invite pe parintele sa serveasca masa ca pâna la acea ora nu a servit nimic.

M-am dus sa iau sareta sa merg spre mânastire. Tot grupul de surori lucratoare cu maica Parascheva în frunte, se uitau la mine si nu întelegeam ce au.

Le-am rugat sa mergem cu toatele la mânastire, sa fim gata pentru priveghere. Maica Ilaria, înainte de a se urca îmi spune:

    - Maicuta, stiti de ce se uita toate întrebator? Ele spun ca au venit în preajma sfintiei voastre, si ca v-a auzit vorbind o limiba straina, ba zice ca si ms Damian vorbea aceeasi limba.

    - Ele spun ca au auzit o voce de barbat, care vorbea întocmai cu sfintia voastra, aceeasi limba, dar nu l-a vazut.

M-am urcat în sareta si am venit la mânastire si m-am pregatit pentru slujba. Stând în biserica, parca m-am trezit dintr-un somn, desi nu dormisem deloc. Am intrat în Sfântul altar si în dosul unei perdele, m-am asezat pe scaun si am început sa-mi derulez conversatia de la gradina. S-a terminat slujba. Am mers la masa, la trapeza, nu am putut sa manânc nimic, în fata mea îmi aparea acelasi tablou de la gradina si se derula aceeasi conversatie. Am venit la chilie, nu-mi gaseam linistea. M-am asezat pe genunchi si am început sa citesc „Paraclisul Maicii Domnului”.

Pe când citeam am auzit un mic zgomot, pe care nu-l puteam descifra ce poate fi!? Ridicând ochii spre icoane, am vazut ca un bulevard luminat. Disparuse peretele dinspre rasarit. Pe acest bulevard venea parintele Ghimnazie. Am avut senzatia ca fug, desi nu m-am ridicat din genunchi. Am strigat ci voce tare:

Parinte Ghimnazie, ce limba am vorbit noi? Mi-a raspuns:

    - Limba universala, care se vorbeste în lumea biruitoare de catre toti care vin la noi.

A doua zi de dimineata, am rugat pe maica Parascheva, sefa de la gradina, sa mai ia dooua surori, sa se duca sa vada ce este cu mos Damian, ca eu am avut un vis. Am banuit ca ceva s-a întâmplat cu mos Damian. Când au ajuns maicile la gradina, mos Damian statea cu mâinile pe genunchi, pe banca din fata mesei. Mâncarea de pe masa era neatinsa, iar el era mort. Maicile s-au întors în goana sa-mi spuna ce au vazut. Doar mi-a spus maica Parascheva, ca mos Damian sta ca voda pe banca si-i mort. Pe mos Damian l-am îngropat pe scaun, ca nu puteam sa-l asezam în sicriu.

Deci, nu eu sustin ca vazatorii nu-si dau seama ce limba vorbesc în clipele fericite, îngaduite de Providenta Divina, ci cele 15 surori care le-au împins suflu Sfântului Duh sa auda si sa afirme adevarul.

Aceasta prezentare a fost a doua zi dupa micul dejun, în sala de receptie a pensionului comunitatii sorei Miriam, de lânga Torino, unde s-a adunat toti angajatii comunitatii. Sora Miriam m-a rugat sa le spun un cuvânt de ramas bun, pentru ca urma sa plecam spre Milano, de unde voi scoate bilet de tren spre Bucuresti.

Desi aceasta nu a fost ultima zi, pentru ca vizita orasului milano a durat mai multe zile, de câte ori veneam de la Milano la pensionul sorei Miriam, ma întrebau:

Sora Veronica, nu te-ai întâlnit cu nici un chip un sarpe?

Le raspundeam:

    - Pe strada nu am vazut decât lume grabita. Te referi la emblema orasului milano, care poarta doua turnuri ale orasului, reprezentând în marmora un sarpe, da?

Am iesit din pensionul sorei Miriam, am luat-o spre Torino, cam 2 km. Simteam nevoia de a lua contact printr-un locas sfânt, ca sa pot aduce multumire Providentei, care mi-a facut o asa mare favoare de a ajunge în Italia cea minunata.

Privesc ca cerbul însetat la marea biserica nu departe de biserica Sfântului Giulgiu, închinata Sfântului „Don Bosco”.

Urc treptele, intru în vasta biserca, nu prea împodobita, ma asez într-o banca si-n racoarea binecuvântata dau libertate fiintei mele, sa se topeasca în baia multumirii de toate si pentru toate, bunului Dumnezeu, Maicii Prea Curate, tuturor sfintilor care se bucura privind Tronul Dumnezeirii si întregii Ierarhii Ceresti.

Cât am stat în banca, n-a contat timpul, numai ca ma simteam ca un copil pe care mama lui îl alinta si-l leagana, sa doarma linistit. Nu luasem legatura cu sfintii ce erau în interiorul bisericii, prin statuile si tablourile pictate pe pereti.

O „Doamna” ma ia de mâna, si-mi spune în limba italiana:

    - Esti straina, pentru ca nu te-am mai vazut în biserica noastra?

Hai sa-ti arat pe „Don Bosco”, ucenicul marelui Sfânt Cottolongo. Priveste, acest tablou e un tânar ucenic a lui Don Bosco, se numeste Sfântul Dominic, prietenul tinerilor. A fost cel mai înfocat predicator dintre ucenicii lui Don Bosco, cu mult har pentru ca a umplut trei mânastiri cu tineri si multi misionari pe glob. Uite, aici un Crucifix, dincolo Buna Vestire, aici Sfânta Rita, Sfântul Anton si Sfânta Maria Carmenita. Priveste altarul, ce mareata este Madonna Împarateasa îmbracata cu stele pe vesmânt, pe cap ce frumoasa coroana are, la fel si Domnul Iisus avându-l pe mâna stânga, pentru ca mâna dreapta Doamna si Stapâna tine un scut regal.

    - Vezi cât se iubesc la noi florile?...Vezi ca nici o fiinta sfânta nu-i lipsita de flori?...Stiu ca vii de la Roma si în prima zi ai vizitat tot biserica lui Don Bosco. Si acolo te-ai simtit bine, si acolo ti-a vorbit o doamna de la care ai înteles totul si pe crae ai simtit-o ca din neamul tau. Atunci ca si acum, sa stii ca eu am fost. Ma numesc „Margareta”, am fost regina în lumea pamântului, pe cât am putut am facut bine miluindu-i pe cei necajiti si, cu rangul meu am scos din surghiun multi Papi, aducându-i din Franta la Roma. Azi, aici în Torino, pentru ca vei pleca spre tara ta România iata ca despartindu-te de Italia ai fost adusa de îngerul tau pazitor, sa-ti iei ramas bun de la Don Bosco. Deci la intrare si la iesire din Italia ai luat binecuvântare de l aDon Bosco, despre care nu ai auzit în viata ta. Vezi cum ne unim cei ce lupta cu placere pe pânza vietii cuc ei din lumea biruitorilor? Azi, la torino sun mai multe flori în biserica lui Don Bosco, pentru ca se tine respectul de cei din lumea voastra, pentru cei dragi din lumea noastra. Se zice zilele mortii, dar morti sunt acei care nu au plecat împacati cu Creatorul lor Dumnezeu, cei care au avut grija sa fie bagajul gata, doar s-au mutat dintr-un loc în altul, dupa cum si l-a dobândit prin efortul sau. Cred ca ne-am înteles bine ca si-n ziua de 9 septembrie, alaturi de acel prieten comun don Bosco. Te voi însoti mereu, pâna vei veni la noi. Îmi esti draga, acum vad ca sufletul te trage sa-ti iei ramas bun de la Catedrala Sfântului giulgiu, mergi mai repede ca sa nu se închida si dupa aceea o sa vina masina sa te duca la Miriam. Ne-am înteles bine, nu?

Da, si va multumesc mult, rugându-va sa ma ajutati a face voia Lui si lucruri placute Stapânului Hristos. A disparut acea „Doamna” printr-o usa laterala. Nu ma simteam ca am trup, desi eram constienta pentru ca am luat-o aproape la fuga pe strada, gândindu-ma ca doar nimeni nu ma cunoaste. Am intrat în Catedrala „Sfântului Giulgiu”, am mers pe trepte în genunchi pâna la bara de unde puteai sa vezi Sfântul Giulgiu si sa te rogi.

Când am iesit în strada venea si sora Ecaterina care cautase medicamente pentru mama ei. A stiut Regina Margareta cum sa aranjeze lucrurile. Nu i-am spus nimic Ecaterinei, am gasit ca n-are rost.

A sosit si masina si am pornit spre comunitatea sorei Miriam.

Dupa amiaza am vizitat si cimitirul din preajma pensionului, era inundat de flori, care mai de care, mai frumos. Am fost condusa si la mormântul unui român, arhitect din Torino. Era cu mai putine flori, pentru ca nu a avut copii si de când s-a stiut era singur. Cine l-a cunoscut în viata, ziceau ca si-a dus povara trupului cu multa bucurie, mutându-se în lumea biruintei cu dor, de o lume mai buna si senin.

Sora Miriami îmi pune o întrebare:

    - Spune-mi te rog sora Veronica, în lumea vesniciei cum s-or întelege fiintele umane de pe glob?

I-am raspuns:

    - Eu sunt teoloaga; am cetit cursuri de teologie de duhovnicul meu, care pe când a venit la noi era doctorand, dar mai ales date de un mitropolit de la Sibiu, ce se numeste Mladin Nicolae. În vremea aceea, pentru ca nu se mai primea la Institutul Teologic, parte femeiasca, m-am socotit ca nu-mi este dat sa învat.

Mai mi-au cazut carti folositoare în mâna: filocalii, sfintii Parinti,etc, si îmi aduc aminte ca la „Pogorârea Sfântului Duh”, la Ierusalim, Sfântul Apostol Petru a botezat 3000 de oameni în numele Tatalui, al Fiului si al Sfântului Duh. La putin timp a mai botezat înca doua mii de suflete,ce au crezut în Sfânta Treime. Scrie ca Sfântul Petru pe când le-a predicat, toti care au primit botezul fiind din diferite

.............In curs de editare...