- Si ce-ai zis sfintia ta atunci când ai vazut aceasta minune?!

    - Nu aveam putearea de a gândi la nimic, eram înmarmurita, fara glas!

    - Si n-ai mai desertat?!

    - Da, am vrut sa vad ce se va mai întâmpla!

    - Ei, si?!

    - Am lasat totul în grija Maicutei Domnului, si am plecat seara la chilie. A doua zi, marti dimineata, când am mers la chelarie, ce sa vezi?! Un lac foarte mare de untdelemn ce cursese din butoi, si se prelingea de zor! Eu m-am pornit si am scos în mai multe vase, cred ca patru, cinci decalitri, socotind ca n-o sa se mai umple, dar iar s-a umplut, si am mai scos si azi în ce-am mai gasit! Acum sa vad ce-o sa mai fie!

    - Si, ce crezi, sfintia ta, maica Olimpiada, despre aceasta înmultire a untdelemnului nostru?!

    - Eu nu stiu ce sa cred, Maicuta! Unele maici mi-au spus ca fierbe untdelemnul, si, drept sa va spun, am crezut si eu, dar acum nu stiu ce sa mai cred, ca, la gust nu-i schimbat cu nimic!

    - Maica Olimpiada, eu cred ca-i minunea Maicii Domnului, si nimic mai mult!

    - Maicuta, eu ma închin în fata acestui fapt, si nu mai spun nimic!

    - Asa sa si faci, maica!

Si ma despart de maica Olimpiada, si intru la Sfânta Liturghie. Tot timpul cât am stat la slujba, am lacrimat de bucurie, pentru binecuvântarea ce ne-a dat-o Maicuta Domnului prin înmultirea untdelemnului. Dupa sfânta slujba am mers si am vazut butoiul si vasele în care era acel untdelemn ce fusese scos, si care, nu avea absolut nimic deosebit, nici la culoare. M-am închinat purtatoarei noastre de grija, si Atotputernicului Dumnezeu, care face minuni preaslavite, în toate felurile, cu noi, mult nevrednicele, si cu toata lumea, iar noi suntem nerecunoscatori pentru toate facerile de bine ce le varsa cu belsug, spre fiecare din noi, acolo unde suntem.

O, Doamne, fa sa te întelegem pe tine, în toate lucrarile ce le faci pentru a noastra mântuire!

 

O UNELTIRE DIAVOLEASCA

 

    Într-o zi din toamna anului 1948, un grup de maici vin la mine la chilie tot într-o fuga, si-mi spun ca la troita de la poarta Mânastirii noastre se gaseste un copilas abia nascut. Nu m-am mirat deloc, caci stiam ca în satul meu era obiceiul ca daca vreun satean dorea ca cineva sa-i boteze copilul nou nascut, si se teme ca acela n-ar fi vrut, moasa lehuzei îi ducea copilul la poarta, si îl dadea în brate. Aceasta primire a copilului în brate, era ca si un legamânt ca-l va boteza. Eu, stiind aceasta, am spus si maicilor noastre acest obicei practicat în satul meu, si am zis sa mergem la poarta, sa-l primeasca careva în brate, si sa-l botezam.

Ajunse la poarta Sfintei noastre Mânastiri, n-am vazut pe nimeni lânga troita celor trei sfinti, decât un cos rupt, iar în cos era un copilas, înfasurat într-o toala veche, si fiindca nu-l spalase deloc dupa ce-l nascuse mama lui, era într-un hal de mizerie, cum nu mai vazusem niciodata! În gurita lui avea o cârpa cu zahar, care îi ranise buzisoarele, încât, când îl vedeai, îti venea sa cazi din picioare! Eu le spun maicilor:

    - Fetelor, stati ca nu-i lucru curat. Cineva a vrut sa necinsteasca în fata oamenilor curatia soborului nostru, dar cred ca Dumnezeu, de al carui ochi nimic nu scapa, va vadi pe aceasta ticaloasa, care nu s-a gândit ca ar fi putut sa fie mâncat acest prunc de vreun câine, sau ar fi putut muri înainte de a fi dat de el, si nici nu s-a temut de Dumnezeu, ca prin purtarea aceasta murdara, arunca o pata rusinoasa pe una din soborul nostru.

Spun la doua surori sa mearga cu caruta noastra la sat pentru a anunta doctorul, primarul si jandarmul, si a-i ruga sa vina la fata locului, iar noi sa mergem în Sfânta Biserica sa ne rugam, pentru a vadi Domnul aceasta ocara.

Asa am si facut. Dupa un ceas, au venit cu primarul si moasa comunei, care au rugat sa fie botezat copilul la noi, ca sa nu moara pâna la sat, caci abia misca. Eu n-am vrut sa-l primesc în Mânastire, caci aveam presimtirea ca ni-l vor pune pe capul uneia dintre noi, desi netemeinicia acestui lucru s-ar fi putut dovedi de îndata. Eram ca o leoaica, fara pic de mila, zicându-le:

    - Poftiti la arhondaricul ce-l avem pentru mireni, si-l va boteza parintele nostru, daca vi-i teama sa nu moara! Dar nu va muri, caci acest copil va scoate si va descoperi pe acea nerusinata fiinta, care a cautat sa arunce asupra Mânastirii noastre o astfel de rusine!

Moasa publica a facut un gest spre primar, ca da, a banuit ca pruncul e de la noi! Eu îi prind miscarea, si-i zic:

    - Gestul dumitale, mie nu-mi place, te rog sa nu te gândesti la ce nu trebuie, ca o sa primesti pedeapsa de Sus, de la Dumnezeu!

    Dânsa îmi zice:

    - Acest copil este nascut de câteva ore, si nu i s-a dat nici un ajutor. Este cum l-a nascut mama lui!

    - Ei, si ce vrei sa spui cu aceste cuvinte?! Ca-i al nostru, nu?!

    - Nu zic, dar banuiesc!…

    - Banuiesti?! Bine! Eu vreau sa dezvalui aceasta banuiala, si de aceea, voi trimite caruta de îndata la comuna, sa aduca si pe doctorita, supunând tot soborul unui consult medical, caci eu îmi cunosc fetele mele cum sunt!

    Iar o maica dintr-un colt zice:

    - Dar daca nu veti gasi ce banuiti dvs., ce va fi?!

Moasa tacu. Primarul ne ruga sa se faca botezul copilului acolo, la casa pentru mireni, si ne fagadui ca nu se va lasa pâna nu va gasi pe mama copilului. Vine parintele Gherasim, si boteaza pe prunca. Dupa sfântul botez, copilul s-a înviorat. Au plecat la comuna, iar moasa a împânzit peste tot vorba ca copilul este al uneia de la Mânastire.

A doua zi am stat în rugaciuni, ca Bunul Dumnezeu sa dea la iveala pe ticaloasa mama care-si lepadase copilul la poarta noastra.

A treia zi, am facut din nou rugaciuni cu lacrimi, nu pentru noi, ci voiam sa nu fie nici o umbra de banuiala murdara pe Sfânta noastra Mânastire.

Dupa ce am terminat acatistul Sfântului Mina, ies din biserica si spun maicilor si surorilor:

    - Fiti linistite, fetelor, ca Sfântul Mina va face minuni! O sa vedeti!

Si, iata, cum intru în chilie, aud în curtea Mânastirii fetele noastre bucurându-se de venirea unui frate al unei maici, din sat, de la T. Vladimirescu, care a adus vestea ca s-a descoperit mama copilului ce a fost depus la poarta Mânastirii noastre, spunându-ne-o pe nume.

Când am auzit aceasta veste, am strigat sa vie toate maicile si toate surorile în biserica, sa facem Acatistul Maicutei Domnului, si sa aducem multumiri pentru grabnicul ajutor ce ni l-a dat. Tot soborul plângea la icoana Maicutei Preacurate, aducându-i acest prinos lacrimi curate si de inimi zdrobite de fericire, si de recunostinta.

Pe urma am aflat cum a fost descoperita faptasa.

Primarul comunei noastre a banuit câteva fete usoare din comuna, si a rugat pe doctorita sa mearga la ele sa le cerceteze. Doctorita nu voia sa mearga la cele banuite, caci, se vede, stia si ea ceva despre aceasta nelegiuita fapta. Atunci primarul a luat jandarmi si a plecat spre moasa, luând-o cu forta sa mearga la cine banuia el. Si, mergând la familia Dorosan, a întrebat unde-i sora lui cea mai mare. Copilul rapsunde ca mama-sa i-a zis sa spuna ca-i la cules de porumb, dar ea-i în casa, ca-i bonlava. Vine batrâna, mama copiilor, pe care o întreaba unde este fata ei cea mai mare. Ea spune ca-i la cules de porumb, si nu vine nici seara acasa. Primarul îi spune ca trebuie sa faca o perchezitie în toata casa. Batrâna tinea mortis ca nu are cheia, fiind la barbatul sau care vine seara de la Galati. Asa ca, sa vina mai târziu. Jandarmii îi spun ca se poate scoate usa din balamale, si se poate intra în casa, caci diseara ei sunt ocupati. Ea n-a vrut, dar n-a avut încotro, caci unul din jandarmi apuca de usa si intra în casa. Dupa usa, sta înfasurata în toale fata batrânei, care nascuse copila pe care o trimesese la noi. În fata autoritatilor a fost nevoita sa recunoasca ca ea a nascut copila si ca mama sa a dus-o la Mânastire, s-o creasca maicile ca ei îi este rusine ca nu este casatorita! Chemând-o pe batrâna, a spus si ea adevarul. Pe urma a luat pe batrâna la dinspensar, si punându-i copilul în brate, un soldat de jandarmi batea în portile caselor, iar batrâna, cu copilul în brate, marturisea în gura mare fapta ce-a savârsit-o, aducând copila la poarta Mânastirii.

Într-un târziu a venit la mine mama acelei tinere, cerându-si iertare, si spunând totul cum a fost, zicând:

    - Sa ma ierti, Maicuta, ca am gresit aducând ocara si hula asupra Sfintei Mânastiri, lasând copilul fetei mele la poarta Sfintei Mânastiri!…

    - Asculta, Nuta, cum a fost, te rog, spune-mi!

    - Maicuta, când am cunoscut pe fata mea ca o sa aibe copil, ea a voit sa mearga la doctor sa-l dea afara. Eu am rugat-o sa nu faca una ca asta, ci sa-l lase, ca de va naste, nu va sti nimeni, ca eu îl voi lua de îndata, si-l voi duce la poarta Sfintei Mânastiri, si maicilor o sa le fie mila de el, si-l vor lua si-l vor creste, fiind asa un copil fericit. Iar dupa nastere, când am vazut ca-i fetita, am zis ca chiar voia lui Dumnezeu este sa-l aduc aici, si n-am lasat pe nimeni sa puna mâna pe el, socotind ca o sa credeti ca l-a nascut cineva pe câmp. Nu m-am gândit nici o clipa ca o sa aduc vorbe grele asupra vreunei maici, ci m-am gândit sa înlatur rusinea fetei mele si sa scap copilul, dar am vazut ca Maica Domnului n-a îngaduit fapta aceasta, si, pâna la urma, m-a si descoperit, facându-ma de rusine în sat!

- Nu-i nimic, Nuta, ma bucur ca-ti pare rau de ceea ce-ai facut! Te rog sa crezi ca pentru noi n-a fost lucru usor, când auzeam ca copilul ar fi al vreuneia din soborul nostru. Si am fi primit bucuroase aceasta ocara si necinste de la oameni, caci, îndeosebi, eu am fost si sunt obisnuita cu astfel de vorbe care ni s-au adus de la slugile satanei, dar nu eram linistita ca nu se vadea nimic, si-mi ziceam ca oricând, si oricine ca ceea ce se spune despre cei fara de Dumnezeu, si care cauta sa ponegreasca lucrarea Cerului, va vedea ca totul este o minciuna… Si, drept sa-ti spun, eu, care rup o floare când o rup, sau când calc iarba care creste, socotind ca le curm viata în clipa aceea, când am vazut copilul pentru care ar fi trebuit sa am mai multa mila ca de o floare, sau de orice insecta ce se târaste pe pamânt, m-am vazut ca o leoaica ce-si apara puii ei de un dusman mult mai puternic decât ea. În fata mea vedeam pe vrasmasul cel mare, si venin al bârfelor asupra obstei mele, pe care o iubesc mai mult ca pe mine însami, stie Bunul Dumnezeu, iar prin aceste bârfeli, se necinstea numele Domnului, îndeosebi al Împaratesei noastre, care este podoaba sublima si floarea cea mai aleasa a scumpului meu sobor, si pe care Preacurata ni l-a pregatit asa cum îsi pregateste un gradinar florile sale, având cea mai mare grija sa nu le atinga vreun vânt rece, sau ce-ar fi mai greu, vreo bruma, ce i-ar distruge toate florile sale, si le pregateste pentru cea mai draga fiinta a sufletului sau! Cea mai scumpa, cea mai draga fiinta, pentru care nevrednicie ocrotesc si cresc florile soborului meu, este Maicuta Domnului, pe care eu am rugat-o mereu, si o rog a-mi ajuta sa pot înt-o zi a-i depune la picioarele Sale, ca pe un buchet bine mirositor, florile pe care mi le-a încredintat. Cred ca daca am fost chiar rea cu micutul nevinovat, pe care l-ai adus la poarta Sfintei noastre Mânastiri, Domnul mi-a poruncit sa fiu asa, pentru a nu ofili floarea sufletului obstii mele cu durerile ce-ar fi venit de la gurile bârfelilor asupra întregii noastre Mânastiri, si care ar fi fost o sminteala pentru cei slabi, mai mare ca întarirea ce le-a putut-o da întreaga lucrare ce-a facut-o Bunul Dumnezeu si Maica Sa Preacurata, cu întemeierea Sfintei noastre Mânastiri. Rog pe Bunul si mult Milostivul Dumnezeu, sa te ierte, caci eu n-am nimic asupra matale! Deci, mergi sanatoasa, si pe viitor sa fii mai cu multa grija asupra copiilor ce ti i-a dat Dumnezeu, ca sa nu-ti vie vreo pedeapsa mai mare!

Multa vreme m-a chinuit gândul ca trebuia sa luam copilul de la poarta, ca facând asa, aveam prilejul sa primim rasplata Sfântului Marin, care era o fecioara numita Maria, si se tainuia într-o mânastire de calugari, sub numele de Marin. Stim din “Vietile sfintilor” cu a primit a i se pune în spinare hula ca ar fi necinstit o fata, care nascând un copil, l-a adus la mânastire. Ea a tacut, si, fara sa fie cunoscuta de nimeni ca-i fire femeiasca, a cazut în genunchi ca un om pacatos, în fata staretului, cerându-si iertare, si luând pricina facuta cu altul în desfrânare cu acea fata, s-a asezat la poarta mânastirii, într-un bordei, crescând copilul, si proslavind pe Dumnezeu, care i-a dat o astfel de cale mântuitoare. Si s-a împodobit mireasa lui Hristos cu asemenea podoabe. Era izgonita chiar si din biserica pentru paruta desfrânare. Într-o zi a venit doritul ei Mire, Iisus Hristos, pentru care a suferit atât de mult, lasând pruncul ce-l crescuse cu atâta dragoste, si care a devenit un mare calugar mai pe urma. Iar sfânta mireasa a lui Hristos, Maria, ce se numea de monahi, Marin, timpul cât a trait cu acel prunc a fost strigata de el “tata”, si nu a dezgolit feciorescu-i trup sa arate ca-i femeie cu firea. Ce îndoita barbatie, ce mare si viejesc suflet! Abia la moarte au vazut ca-i femeie, si tot soborul a plâns pentru toate ocarile ce le aruncase toata vremea, acestei sfinte mirese a lui Hristos!

Aceste pilde, si multe altele ca acestea ma înspaimânta si ma mustra, pe mine, si-mi zic mereu: cum sa ma numesc eu mireasa lui Hristos, când n-am gateala pentru acel care îl iubesc atât de mult, dar pentru care n-am facut nimic, si ma feresc a patimi ceva, cautând cu orice prilej sa arat ca nu-i adevarat ce mi se aduce de catre cei care totdeauna au fost si vor fi mereu pusi sa arunce cu otrava asupra unora pe care, desi în necinstesc în fata lumii, înaintea lui Dumnezeu le pregateste vesmânt de nunta cereasca!

Deci, ma tem si ma înfricosez a ma numi mireasa lui Hristos, ci sunt mult mai fericita când ma numesc roaba netrebnica, fecioara nebuna, fiica neascultatoare, si altele ca acestea. Ma îngrozesc, ducându-ma cu gândul la marile jertfe ce le-au facut înaintasele mele, pe a caror putere de credinta traim, si ne hranim noi azi. De n-ar fi nadejde în mila lui Dumnezeu si a Maicutei Sale Preacurate, ar fi o paragina sufletul nostru, si am merge în prapastia iadului!

Doamne Iisuse, cum sa-ti multumim noi pentru aceasta mila fara de margini?! De-am da trupurile noastre sa fie arse pentru dragostea ta, Bunule, tot n-ar fi de-ajuns, decât smerite, plecam capul în poala Preaiubitei Tale Maici, cerând iertare pentru toate nestiintele si slabiciunile noastre omenesti. Si te rugam, Bunule, sa Te proslavesti Tu cum vrei, în slabele noastre fiinte, care sunt lucrurile mâinilor Tale, caci stim ca toate câte le vrei, le si poti!

Ma voi multumi cu gândul ca asa a voit Cerul sa ma lovesc destul de tare pentru a tine piept necazulilor, ce ar fi tras fapta buna, pentru care ma necajesc ca am înlaturat-o!

 

MINUNEA MOASTELOR SFÂNTULUI MINA

 

    În toamna anului 1949, în ziua de 28 august, am mers la Roman, la Sfânta Episcopie, cu un grup de maici, si cu parintii nostri Gherasim si Ioan, pentru a lua parte la instalarea preasfintitului Teofil, pe care îl primea Sfânta Episcopie a Romanului ca episcop. Dupa oficierea sfintei slujbe si a tuturor bucuriilor duhovnicesti, am mers cu doua maici si cu Parintele nostru Ioan, la sfânta mânastire Miclauseni, unde era grupul de maici, si parintele Clement, plecati de la noi. Ajunsi la Miclauseni, bucuria mi-a fost mare, revazându-ma cu fetele mele. Toaca de vecernie si mergem la Sfânta Biserica. Eu stiam ca în altar se gaseste o cutie cu sfinte moaste , si, dornica de a le saruta, si de a sti de la ce sfinti sunt, am rugat pe parintele Clement sa mi-o scoata. Parintele Clement mi-a scos cutia mult dorita, si, sarutând cu evlavie particelele sfintelor moaste ce erau în acea cutie, am început sa citesc, sa vad ce sfinti se gasesc între noi, prin acele sfinte particele din trupurile lor. Dar era scris greceste, si eu nestiind acea limba, am rugat pe Parintele nostru Ioan sa mi-i citeasca, si auzind ca printre acele comori fara de pret sa gaseste si o particica din sfintele moaste ale Sfântului mare mucenic Mina, mi-au trecut prin fata ochilor toate minunile ce le-a facut Sfântul Mina, si ce le face peste tot unde-i chemat. Si, neputând sa ma stapânesc, am cazut în genunchi, lasând lacrimile ce veneau navala sa curga pe obraz, si, mai sarutând înca o data particica sfânta a sfintelor moaste, m-am retras într-un colt al Sfântului Altar, lasându-mi inima sa se plimbe prin acele fericite vremuri ale Sfântului Mina si, de-a lungul veacurilor ce s-au desirat pâna în zilele noastre, cugetând la ajutorul ce l-a dat sfântul tuturor, si-l mai da si azi, mi s-a aprins inima de evlavie catre sfântul mucenic, si am dorit sa avem si în Sfânta noastra Mânastire o particica fie cât de mica, în care eu aveam credinta ca se cuprinde tot darul ce l-a capatat Sfântul Mina de la Bunul Dumnezeu. Si, luând curaj, am îndraznit sa rog pe parintele Clement, care era duhovnicul mânastirii Miclauseni, si pe care l-am avut si noi opt ani, zicându-i:

    - Parinte, stiu ca sfintia voastra, care ati pus o particica din suflet alaturi de sufletul meu, la zidirea Sfintei noastre Mânastiri, o iubiti, si vreau sa-i faceti azi un dar, ca puteti, numai sa vreti!

    Parintele îmi zice:

    - Da, Maicuta, eu iubesc Mânastirea sfintiei tale, dar nu stiu ce dar vrei sa-ti fac!

    - Un dar prea scump, si de mare pret!

    - De mare pret?! Ce-i fi vrând?!

    - Iata, parinte, ce vreau, dar va rog sa nu va întristati! Sa-mi dati, daca vreti, o bucatica mica, mica, foarte mica din sfintele moaste ale Sfântului Mina, pe care le aveti! Toti sfintii care îi aveti în aceasta cutie, sunt comori fara de pret, dar eu pe Sfântul Mina îl iubesc mult! Stiti, sfintia voastra, când erati la noi, eu faceam câteodata glume asupra inimii mele, zicând ca vreau sa pictez în mijlocul ei doua tronuri, unul pentru Mântuitorul Hristos, si unul pentru Maicuta Domnului, iar în jurul acestor tronuri, ca podoaba de pietre scumpe, sa fie Sfântul Vasile cel Mare, nasul meu al carui nume l-am purtat pâna la primirea botezului în calugarie; Sfântul Ioan Evanghelistul, iubitul Domnului Hristos, pe care cu nevrednicie l-am capatat povatuitor în drumul vietii mele; Sfântul Ioan Gura de Aur, despre care, când vorbesc, simt ca-mi salta inima de o bucurie neânteleasa; Sfântul Mina, parfumul îmbatator al sufletului meu; Sfântul Nicolae, pe care l-am simtit totdeauna grabnic ajutator; Sfântul Pantelimon, despre care mi-a spus Maiculita Domnului ca-l am rugator catre Domnul de când m-am nascut; Sfântul Simion Stâlpnicul, îndrumatorul meu pentru viata calugareasca; apoi, Sfânta mea preaiubita, Veronica, cea care, asa de mult a iubit pe Domnul Iisus pe drumul calvarului si al carui nume îl port, si pe care o rog mereu sa-mi dea o firmitura din dragostea ei, pentru a iubi si eu pe Bunul Iisus; Sfânta Preacuvioasa Maica Parascheva, podoaba omenirii si fagurul divin al scumpei noastre tari. Si, ce sa va mai spun, as fi vrut, în jurul acestor stâlpi de granit care sustin slabul si neputiinciosul meu suflet, sa aiba pe fata inimii mele toti sfintii si toate sfintele! Glumeam atunci, dar gluma mea a lasat urme adândci în inima mea, si mereu îmi cere aceasta pictura, dar nu gasesc culorile potrivite dupa care tânjesc!

    - Ei, Maica, sfintia ta ai fost întotdeauna visatoare!

    - Da, parinte, cu aceste visuri am trait si traiesc, si cred în purtarea de grija a lui Dumnezeu, ca într-o buna zi, visul meu va fi o realitate, ca-l doresc cu mult dor! Acum, ce ziceti?! Îmi dati o particica din Sfântul Mina?!

    - Nu-ti dau, Maicuta, ca Sfântul nu vrea sa se risipeasca!…

    - Ah, parinte, daca sfântul n-ar fi vrut sa se risipeasca, nu venea nici aceasta particica aici!

    - Ei, bine, dar aceasta particica a fost adusa de printi!…

    - Ascultati, parinte, eu cred ca în fata lui Dumnezeu si a sfintilor, nu conteaza nici starea omului, si nici rangul, ci numai inima si evlavia cu care pretuieste el sfintenia.

    - Nu te supara, Maica, dar nu pot sa-ti dau!

Eu m-am retras într-un colt al Sfântului Altar si am plâns mult de neasteptatul raspuns. Linistindu-ma, am rugat pe parintele sa-mi dea înca o data voie sa mai sarut particica din trupul Sfântului Mina.

Parintele Clement scoate cutia dintr-un dulap, si, desfacând capacul, o tinea pe mâinile sfintiei sale, dar eu ma apropii, îngenunchez, si sarut particica de os uscat, asa cum se parea la vedere, mir cu mireasma îmbatatoare prelingându-se spre marginea cutiei. Când a aparut izvorârea sfântului mir din particica sfintelor moaste, aveam impresia unui izvoras ce tâsneste dintr-un munte, printre frunzele scuturate ale copacilor. O clipa n-am avut glas. Parintele Clement îmi zice:

    - Maica, ce-i asta?!

Îi raspund:

    - Minunea Sfântului Mina!… Si am început sa-mi moi degetele în minunatul mir, atingându-mi fruntea, ochii, pieptul, mâinile si picoarele, asa cum se miruieste la Sfântul Maslu. Si tragând o bucatica de vata din cea care era la o alta particica din sfintele moaste, am început sa o îmbibez cu acel sfânt mir.

Parintele nostru Ioan a facut acelasi lucru ca si mine, si-a atins degetele, miruindu-se peste tot. Eram îmbatati de fericire!

    Parintele Clement îmi zice:

    - Maicuta, nu cumva-i lacrima de-a sfintiei tale?!

Eu îi raspund:

    - Iarta-ma, parinte, lacrima mea nu-i groasa, nici galbena si uleioasa, si nici asa frumos mirositoare! Sfântul Mina a vazut el ce mult am dorit eu sa am o particica din sfintele sale moaste, si daca sfintia voastra nu v-ati îndurat sa-mi dati, mi-a dat sfintia sa izvor viu, aratându-mi prin aceasta minune ca el este viu în orice loc, numai sa-i ceri ajutorul!

Acest minunat fapt mi-a întarit mai mult credinta si dragostea în Preabunul Dumnezeu, si în sfintii sai.

Dar, ce durere!… În clipa când parintele Clement s-a îndoit de aceasta minunata izvorâre, ea s-a oprit si s-a cristalizat ca o sticla ce fusese topita de o temperatura mare, si, trecând la rece, s-a întarit! A ramas pe metalul cutiei o dâra groasa de ulei întepenit, cum si urmele degetelor noastre, ce se pot vedea pâna azi, nesterse! Când pipai cu degetele aceasta prelingere minunata, am avut impresia ca ma tai.

Am multumit Domnului si Sfântului Mina ca l-au facut pe parintele Clement grijuliu de a nu risipi cele sfinte, caci în felul acesta, eu, mult nevrednica, am capatat chiar de la Sfântul Mina, prin voia si dragostea sa, mir viu, caci de la orice uscatura pe care o tai, nu vei vedea niciodata seva curgând, ci numai din ceva viu, fie trup de om, animal sau planta.

Din acest fapt minunat, atâta învatatura am capatat, hotarându-ma ca niciodata în viata mea sa nu fiu zgârcita cu lucrurile ce nu-mi apartin, caci toate ale Domnului sunt, si din ale Domnului, nadajduiesc sa împart.

O, Iisuse Doamne, cine oare a fost sau este mai dornic ca Tine, Bunule, sau cine risipeste mai multa dragoste pe pamântul inimii omului, decât numai Tu, Preamilostive! Caci, te sfârâmi în mii de bucati, în mâinile preotului, si te dai noua spre hrana si viata vesnica! Ce risipire minunata! Si cât te mâhnesti când vezi ca slugile tale sunt mai putin darnice cu tine! Tu te-ai dat si te dai pentru pacatosi, ca sa le fii de ajutor, iar ei te strâng într-un metal, fie el cât de pretios! Stiu, Stapâne, ca bune placere a Ta, este mai curând sa stai într-o inima nevrednica, pe care s-o învrednicesti Tu, decât sa stai într-un vas, fie el împodobit chiar cu briliante! Am vazut, Preabunule, ca iubesti mult mai mult o inima ce a avut toate pacatele, dar care, prin adierea usoara a Sfântului Duh, se trezeste si vine sa îmbrace haina pocaintei si a smereniei. În acea inima vrei sa-ti faci altar si salas de odihna, si se si face, daca acea inima, trezita din somnul pacatelor, va lua cu buzele ei nevrednice pe Iisus Euharistic din Sfântul Potir al Bisericii noastre crestine. O, Doamne, ce taina minunata, de parca nu poate mintea cuprinde cât simte inima, si cum sa fie Acel neâncaput nicaieri, cuprins de o minte slaba si marginita?! Te înspaimânti numai cât gândesti la maretia, darnicia si puterea de dragoste ce o are Bunul Dumnezeu, pentru noi, oamenii.

Nu-l pot osândi pe parintele Clement, nici de îndoiala ce a avut-o în acele clipe când a vazut izvorând sfântul mir din sfintele moaste ale Sfântului Mina, lasând pe metalul cutiei, din acea izvorâre de sfânt mir, urme pentru toti credinciosii si necredinciosii din toate veacurile! Ce minunat lucreaza iconomia dumnezeiasca! Strecoara îndoieli, ca sa se arate mai limpede lucrarea lui de mântuire pentru noi, oamenii. Si cred ca nu-s osândite de Domnul îndoielile, cele savârsite cu gând curat! Cel mult îl poti mânhni cu neâncrederea ta, dar El vine si-ti arata minunea, ca lui Toma, coasta si cuiele! Si, totusi, Toma a ramas mai departe apostolul Domnului, macar ca ar fi avut acea neâncredere ca a înviat Domnul! Si daca meditam asupra cuvintelor dumnezeiesti ale Domnului, când a zis lui Toma: adu-ti degetul încoace, si uita-te la ranile mele, si adu-ti mâna si pune-o în coasta mea, si nu fi necredincios, parca în aceste cuvinte se zareste o usoara mâhnire a Domnului.

Deci, bine este sa fim ca pruncii!

Este bine ca omul sa se dramuiasca cu simtul inimii, caci inima este acea care, de-i curata, te poate tine în legatura cu Dumnezeu, dar dramuirea sa fie deplin sincera, si atunci vei descoperi cu siguranta ceea ce urmaresti spre folosul tau, si al multora, fara sa auzi cuvintele spuse de Toma, caci Domnul se uita la intentia pe care o ai!

Sunt oameni care iscodesc si dramuiesc pe toate partile unele lucrari pe care le face Preamilostivul Dumnezeu în lume, dar nu le cerceteaza cu gând curat, ci numai sa arate oamenilor ca este ori înselaciune, ori minciuna. Se poate sa fie si înselaciuni, caci cel rau nu doarme, si pot sa fie si vorbe ticluite, dar eu cred ca Cel ce hotaraste toate, în cer si pe pamânt, le zadarniceste pe acestea, chiar daca ele par de folos obstesc!

 

MAI APROAPE DE DOMNUL

 

    Ma chinuia în suflet, o durere pe care n-aveam cum s-o limpezesc: eram vesnic nemultumita de tot ceea ce se facea în obstea noastra, si nu-mi gaseam explicatia acestei stari sufletesti. Dar Bunul si Preamilostivul Dumnezeu, nu m-a lasat prea mult în aceste chinuri sufletesti, si într-o zi, când eram la Sfânta Liturghie numai vreo câteva maici, mi-a venit în gând o parere pe care am început sa o dezbat cu slaba mea minte, si sa vedeti lupta ce-a durat toata ziua, si înca n-am terminat nedumeririle, lasându-le si pe ziua urmatoare!

Îmi zicea un gând: voi v-ati închinat toata viata Domnului, si cu ce va deosebiti de cei ce stau în lume, caci, iata, nu sunteti toate în preajma Domnului vostru, în clipele când El este mai aproape prin aducerea jertfei Sfintei Liturghii!

La acest gând, pe care cred ca mi-l soptea îngerul pazitor, venea si îngerul cel rau, grijuliu, cum se prezinta el totdeauna, si-mi spunea în minte urmatoarele raspunsuri: daca toate ne-am ruga si am sta la sfintele slujbe mereu, cine ar mai putea face atâtea treburi, ca doar suntem trupuri, si ne trebuie multe?!

Cel bun îmi zice iar: va tradati Stapânul, încurcându-va cu muncile ce le fac si cei ce n-au depus nici un vot.

Acest gând mi-a facut sa-mi strâng inima, sa-mi leg mintea de firul dragostei de a sta alaturi de inima, si am socotit cele doua gânduri ca doua persoane ce se contrazic, iar eu m-am hotarât sa le ascult, pentru a primi pe acelea care mi-ar parea ca-i mai bun pentru mântuirea noastra!

Începe lupta!

Gândul cel bun zice: mireasa ce nu-si iubeste Mirele, nu-i vrednica de El! Maicile si surorile de prin mânastiri sunt miresele lui Iisus, caci cu a lor voie, L-au rugat sa le primeasca în camara vesniciei pentru nunta, iar pentru trup, care-i mâncarea viermilor, cele douazeci si trei de ore, aproape ca nu ajung!

    - Ce nebunie, raspunde celalalt!

Da, dar ascultarea, pentru vietuitorii de prin mânastiri, este cea mai scurta scara catre Cer. Ascultarea, fara binecuvântarea Stapânului Ceresc, niciodata nu va duce pe cineva la Cer! Si da un exemplu: o tânara din lume se logodeste cu un tânar, si este mireasa lui. Aceasta mireasa este cu grija de a fi ordonata în toate ale ei, ca sa nu-si mâhneasca logodnicul, care, ar putea sa vie la ea pe neasteptate, în orice clipa. O astfel de mireasa care numai un timp foarte scurt este mireasa, mergând la casa ei, se întâmpla uneori, din nefericire, sa intre într-un trai de iad cu acela caruia îi pastra atâta dragoste, ori cu cei din casa în care a intrat. Începe pe urma sa-si plânga scurtul timp al logodnei sale, în care visase o fericire de rai, si, fara sa vrea, îsi strânge toate idealurile închipuite. Încep apoi, împletiturile vietii, si tot felul de neplaceri, iar sufletul se vestejeste de oboseala pacatului, uitând ca mai are un Stapân, si, de n-ar fi bratul plin de mila al Preacuratei Fecioare Maria, Mama tuturor amarâtilor, al carui nume, din fericire, sta pe numele tuturor necajitilor, ar merge dintr-un iad al acestei vieti trecatoare, în alt iad al vietii vesnice! Si, vai de acel suflet nenorocit! O, Dumnezeule, dar cum trebuie sa fie mireasa care s-a logodit cu acel Mire care îi da în dar, ca zestre, Împaratia Sa cea cereasca! Câta grija trebuie sa aiba ca în orice clipa sa fie întotdeauna placuta Mirelui ei, care poate veni oricând s-o ia de mireasa! O, si atunci când o ia, o duce în casa nemuririi, unde îi slujesc îngerii! Iar ea plânge ca în timpul logodnei sale n-a agonisit mai multa dragoste si bucurii, iubitului sau Mire, Iisus, care a iubit-o cum nu si-a închipuit. Si pentru aceasta mireasa încep împletiturile vietii, dar nu cu neplacere, ci dimpotriva, cu bucurii ce n-au sfârstit. Si, cea mai mare bucurie pe care o are o mireasa cereasca, este timpul cât priveste pe Împarateasa, pe Mama ei, Preasfânta de Dumnezeu Nascatoare, de la care radiaza fericirea neânsemnata, iar sufletul miresii este împodobit cu raze nemuritoare! Ce fericire dupa care trebuie sa suspine orice suflet!...

Cugetând acestea, sufletul meu a simtit o zguduire puternica, deoarece am vazut ca în mâna mea este pregatirea mireselor lui Hristos, pe care, prin grija, le pot duce la fericirea vesnica a Mirelui Ceresc, sau, prin negrija, la îndepartarea lor de Acela caruia i-au jurat iubire aleasa pe veci!

 

BISERICA VESNIC DESCHISA

SI PSALTIREA NEADORMITA!

 

    Si, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, am început sa-mi framânt mintea cu darul Duhului Sfânt, pentru a dibui si gasi terenul cel mai sanatos, pe care sa poata pasi cu siguranta, si fara primejdie, acele fiinte pe care mi le-a încredintat Maicuta Preacurata, sa le pregatesc pentru întâmpinarea Mirelui ceresc. Dar cum vor întâmpina pe Mire, daca miresele nu sunt într-o tinuta ceruta pentru o asa fericita întâmpinare?! Si, daca n-am avut o strânsa legatura cu Acela pe care trebuie sa-l întânleasca, cum îl vor cunoaste?! Toate sunt trebuincioase si de folos, si chiar binecuvântate de Dumnezeu, dar, am gasit ca-i mult mai bine sa dam întâi de toate lauda Domnului, de-ale carui bucurii, mai ales noi ne folosim, si apoi sa ne îndreptam grijile si spre cele trupesti.

Pentru ca grijile sa fie mai usoare, am socotit ca este bine sa cerem mai întâi ajutorul Cerului, si apoi sa mergem noi, cu slabele noastre priceperi, a le rezolva. Si, am rugat pe Stapânul Hristos, sa-mi socoteasca obstea mea un trup, iar capul acestui trup sa fie El. Si cu aceasta încredere, am început sa gândesc cum sa fac spre a aprinde focul iubirii de Dumnezeu, în trupul obstii mele scumpe. Si, neântârziind, îngerul cel bun mi-a soptit ca nu voi gasi o dezlegare mai potrivita, decât tinând în continuu legatura cu Cerul, prin starea de vorba cu Bunul Dumnezeu.

Si, mi-am zis: voi merge prin toate ascultarile unde se gasesc maicile si surorile mele, si le voi ispiti de sunt multumite asa cum se simt sufleteste, dar ele, din modestie, si crezând ca daca îmi vor da un raspuns asa cum le dorea inima, m-ar mâhni, totdeauna îmi raspundeau ca se simt bine. Eu nu eram multumita de acest raspuns pe care-l cautam, si am tot mers pâna mi-am gasit raspunsul ce-mi trebuia, si iata cum: într-o zi am mers la gradina de zarzavat unde lucra o grupa de treisprezece surori si maici. Spre marea mea bucurie, gasesc o sora ascunsa într-o groapa a malului din marginea gradinii noastre, pe unde curgea un pârâu, facându-si rugaciunea “Acatistul Maicii Domnului”

Am stat în spatele ei pâna ce am vazut ca si l-a terminat, apoi m-am coborât la ea, zâmbindu-i cu o bucurie nestapânita.Am rugat-o asa:

    - Te rog, sora draga, sa-mi raspunzi sincer si fara nici un ocolis, la toate cele ce te voi întreba, caci vreau sa-mi linistesc sufletul, care se chinuie de mult dupa gasirea unui adevar ce este de folosul obstei noastre!

    Ea mi-a raspuns:

    - Dar, Maicuta, cu ajutorul Domnului, nadajduiesc sa nu ascund nimic de sfintia voastra.

    Am început convorbirea în felul urmator:

    - Asculta, sora, de cât timp esti la gradina?

    - De doua zile, Maicuta!

    - Cu cine ai mai stat aici?

    - Cu înca doua surori, si cu maica ce ne-ati dat-o sfintia voastra ca sefa a echipei noastre.

    - A fost neaparat nevoie sa stati tot timpul aici?

    - Da, Maicuta, c-am udat zarzavatul.

    - Dar celelalte maici si surori din echipa fratiei tale de ce n-au stat cu fratia ta, sau de ce nu v-ati rânduit?

    - N-am voit sa le mâhnim, ca am vazut ca voiau sa vie la Mânastire, zicându-ne: ne ducem sa facem macar o metanie la icoana Maicii Domnului, în biserica!

    - Dar fratiei tale nu ti-i dor de icoana Maicii Domnului din biserica?

    - Da, mi-i dor, dar am ramas cu dorinta, dând drumul la acele surori care-s mai vechi ca mine, si mângâindu-ma, mi-am zis ca si eu, când voi avea vechimea lor în Mânastire, o sa fiu îngaduita de alte surori, care vor fi mai noi ca mine, si ma multumeam, facând un Acatis Maicutei Domnului aici.

    - Dar daca ai avea prilejul ca citesti un Acatist în biserica, cum te-ai simti?

    - Prea fericita! Dar când viu eu de la gradina, biserica este încuiata, ca se termina sfintele slujbe.

    - Dar, spune-mi, te rog, n-ai auzit fete de-ale noastre aratându-si dorita de a-si face o rugâciune în biserica, noaptea?!

    - Pentru ca mi-ati spus de la început sa fiu sincera, si sa nu ascund nimic, o sa va spun ca foarte des, noi, cele mai noi, am vrea sa ne facem câte un acatist la cine avem noi evlavie, si ca sa nu stie nimeni, mergem sa-l facem pe la tufele de salcâm.

    - Bine, draga mea, asta-i ziua, dar noaptea, daca vi se aprinde acest dor, ce faceti?!

    - Mergem pe treptele bisericii, facem câteva metanii, sarutam usa bisericii, si ne întoarcem la chilie.

    - Nu cârtiti atunci?

    - Nu, dar avem o mânhnire, careia nu-i gasim nici o alinare.

    - Nu-i gasiti, draga mea, caci sufletul vrea sa fie adapat cu apa racoritoare ce o culege din roua Duhului Sfânt, prin vorbirea cu Preabunul Dumnezeu, în rugaciune. Dar daca as pune eu sa se tina biserica deschisa zi si noapte, s-ar bucura fetele noastre?!

    - O, Maicuta, ar fi o nespusa bucurie pentru toate, chiar de n-am putea sta la sfintele slujbe, totusi am avea biserica deschisa, si atunci când scapam de la ascultarile noastre, am intra în Sfânta Biserica, unde este Domnul Iisus viu, pe Sfânta Masa, în Sfântul Chivot, care pastreaza dumnezeiescul si Sfântul Trup si Sânge al Stapânului nostru, si El ne-ar vedea si ne-ar auzi cererile noastre. Numai Duminica, iertati-ma, dar parca-i prea putin!

    - O, Duhul Sfânt graieste prin gura fratiei tale, scumpa mea! Asa este cum spui! Domnul Iisus Hristos, care este viu cu toata dumnezeirea sa în Sfântul Altar, pe Sfânta Masa, ne aude ce-i soptim la orice ora din zi si din noapte, când sufletele noastre simt nevoia a lua legatura cu Creatorul lor, pentru a-i da racoreala din divinitate. Dar, mai spune-mi, te rog, n-ai auzit printre fetele noastre dorinte de a sta la Sfânta Liturghie?

    - N-am auzit, Maicuta, asa ceva, si cred ca asta ar fi prea mult!

    - Ah, draga mea, cum sa fie mult, când Sfânta Liturghie este inima crestinatatii?! Stii fratia ta ca îngerii se grabesc în timpul Sfintei Liturghii, sa culeaga rugaciunile noastre, pentru a le duce la cer si a le raspândi înaintea Tronului lui Dumnezeu, ca pe un parfum placut? Si cât suspina sufletul meu de a ajunge ca noi toate, sa gustam din dulceata Sfintei Liturghii, ca Iisus Euharistic sa vindece slabiciunile noastre, în clipa când vine între noi, prin Sfânta Jertfa a Sfintei Liturighii! Nadajduiesc în Mila Maicutei Domnului, ca o sa-mi vad si acest dor împlinit într-o fericita zi, asa precum mi-a facut parte de a-mi limpezi si de a-mi dezlega o sumedenie de probleme în clipele acestea ce le-am avut cu fratia ta. Multumesc Domnului, ca mi-a prilejuit aceste clipe, si-ti multumesc si fratiei tale, ca ai fost sincera cu mine! Domnul sa-ti rasplateasca cu darurile sale cele bogate, pentru a te face vas ales al Duhului Sfânt!

Si, venind spre Mânastire, eram în culmea fericirii pentru cele descoperite!

Acum cautam clipa când si cum sa arat obstei mele hotarârea de a sta biserica vesnic deschisa.

În sfârsit, soseste ziua cea mare de 22 octombrie 1947, care amintea prima mea chemare facuta de Domnul în câmpul cu papusoi, si, fiindca se împlineau zece ani de atunci, am rugat ca în Sfânta noastra Mânastire sa se serbeze aceasta zi, aducându-se Domnului multumiri prin rugaciuni. Pentru mine si soborul meu a fost o zi mare, iar seara, la sala de mese, eu mi-am aratat dorinta în felul urmator:

    - Iubitele mele maici si surori, bunatatea lui Dumnezeu ne-a smuls cu un ceas mai devreme din sânul familiilor noastre, si din pâmântul faradelegilor, în care si-ar fi înfipt radacinile, fragedele noastre suflete, si ne-am fi înstrainat, si n-am mai fi putut gusta din atâtea bucurii ce ni le da Maica Domnului în aceasta gradina a Ei, rupta din paradisul fericirii. Aceasta mila cereasca ce-a fost revarsata cu belsug de dragoste spre noi, cred ca trebuie s-o pretuim, aducând prinos de recunostinta Aceluia care ne-a cules din gunoaiele pacatelor, facându-ne fiicele împaratiei sale. Si, pentru ca noi sa ne bucuram Stapânul, care asa de mult ne-a iubit, trebuie sa-i aducem lauda. Si ca sa-L preamarim, se cade sa-L preamarim acolo unde este El, în Sfânta Biserica. Si, iata cum: chiar din aceasta seara, usa Sfintei nostre Biserici, a carei caramizi au fost framântate si turnate de mânutele noastre, si la care zidarie s-au zidit si sufletele noastre copilaresti, sa nu mai fie încuiata, ci sa fie deschisa tot timpul pentru orisicine care ar avea dorinta de a sta de vorba cu Cerul prin rugaciuni. Cred ca mare bucurie facem Preasfintei de Dumnezeu Nascatoare, cu aceasta hotarâre, caci este cu mult mai bine sa facem o rugaciune în Casa Domnului, decât în dosul unui tufis! Si, sa mai stiti ca noi avem datoria sa ne rugam si pentru neamul nostru, care-i obosit de truda necazurilor zilnice. Si cei vii, si cei morti, asteapta ajutor de la noi. Noi nu avem greutati familiare, cum au ei, deci putem mult mai usor zbura cu mintea spre zarile de Lumina, de unde putem capata mila pentru ei. Iar daca noi nu ne vom osteni nici pentru noi, cum le putem veni în ajutor, caci, ca sa poti încalzi pe cineva, trebuie sa fii tu foc! Daca focul sufletelor noastre este stins, judecata noastra va fi aspra, ca am stat lânga focul iubirii lui Dumnezeu, si am dormitat ca fecioarele cele nebune! Deci, scumpelor, ca sa nu auzim glasul Domnului nostru Iisus Hristos: “nu va stiu pe voi!”, ma duc cu mintea la cuvintele aurite ale Sfântului Ioan Gura de Aur, care ne spune tuturora: “mai bine sa înceteze soarele din calatoria sa, decât sa înceteze citirea Psaltirei”, ca Psaltirea este mai folositoare decât toate cartile! Toate cartile, zicea el, sunt de folos si mare grija fac dracilor, dar nu ca Psaltirea. Zice si Sfântul Vasile cel Mare: “nici o alta carte nu slaveste pe Dumnezeu ca Psaltirea, si nici nu se poate asemana cu foloasele ei!” Ce credeti, sfintiile si fratiile voastre, n-ati vrea sa începem citirea neântrerupta a Psaltirei, facând fiecare dintre noi câte o ora din zi si din noapte, când nu avem slujba în Biserica? Caci, în felul acesta, facem o ascultare de Sfântul ierarh Gura de Aur, care-i spre folosul nostrul. Avem Biserica deschisa la orice ora din zi si din noapte, pentru orice suflet care ar dori sa-si racoreasca inima cu o rugaciune spusa acolo unde este Dumnezeu viu, si am tine si o vesnica legatura cu Cerul. Noi suntem peste o suta, si, ca sa treaca fiecare, ne ajunge rândul aproape la trei zile. Si, haideti sa pasim în al unsprezecelea ceas cu aceasta hotarâre, de ale carei foloase mult se vor bucura sufletele noastre!

Toate maicile si surorile au sarit de pe scaune de bucurie, si au început sa cânte Axionul Maicii Domnului, cu suvoaie de lacrimi, drept recunostinta Maicii Preacurate. Îmi simteam sufletul îmbatat de mireasma fericirii fetelor mele. Asa am fost de fericita, îcât am simtit ca parasesc lumea aceasta, am putut sa-mi dau seama ca trupul este mult mai slab la bucurii, decât la necazuri. La necazuri, îi ajuta sufletul, pe când la bucurii, sufletul putin de nu zboara în zarile de lumina, iar bietul trup merge la maica lui, Pâmântul!

Si, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, si al Maicutei Sale Preacurate, am început citirea neadormita a Psaltirei. La început am avut necazuri cu duhurile rele, care ne stingeau lampa sau lumânarea, ne strigau pe nume, zicându-ne sa iesim afara. Alte dati ne trageau de haina, si tot ce mai puteau face cu slabele lor puteri. Eu nu credeam ca-i asa, caci la mine nu veneau. Într-o noapte, am mers de la ora unsprezece, la ora doisprezece, si ma simteam chiar viteaza. La un moment dat îmi vine un fior de frica, am început sa citesc cu glas tare, si, deodata ma pomenesc cu o palma peste cap, de mi-a cazut culionul peste nas! N-a fost usor, tremuram ca varga! Citeam cu glasul cât ma tinea gura, doar o sa m-auda cineva, caci nu voiam sa ies, de m-ar fi omorât! Începe sa ma traga de haina afara, si când am vazut ca e jale, am strigat: Maicuta Domnului, ajuta-ma! Si, deodata aud o suflare urâta, ca-mi stinge lampa si lumânarea care ardeau, si trânteste usa la Paraclis (biserica de iarna), ca si când ar fi iesit cineva. Dar n-am vazut pe nimeni. Eu aveam cu mine chibrituri. Dupa ce mi se mai linsisteste putin sufletul, am aprins lampa si lumânarile prin toate sfesnicele.

Din ziua aceea am hotarât sa fie câte doua sau trei fete când citesc, caci, îmi ziceam ca, de frica nu vor mai veni la citire. Eu nu le-am spus patania mea nici pâna azi, ca sa nu le înspâimânt! Dar diavolul ne-a dat pace, razbunându-se pe mine, cu tot felul de nascociri de-ale lui, pe care însa, Mila Maicutei Domnului, le-a spulberat pe toate, si cred si pe viitor în ajutorul ei de Mama.

    O, câte bucurii am cules eu, nevrednica, de pe urmele acestei hotarâri! Când mergeam câteodata noaptea, sa vad cine-i în biserica, vedeam câte trei Psaltiri cum se citeau, iar prin strani stateau cu ceasloave sau cu acatistierele deschise, la luminita unui opait, citind acum cu foc în pragul Sfântului Altar, de unde altadata sarutau numai usa Sfintei Biserici. Si, ca sa nu mai cadem în mândrie, le spuneam la ora de convorbire duhovniceasca:

    - Surorile mele dragi, fiti grâu bun si macinati-va în moara smereniei! Caci, în aceasta smerita cugetare, nu poate mintea cuprinde ceea ce simte inima în bucuriile sufletesti!… Nu mai vorbesc, ca în cuvinte nu se pot cuprinde acestea! Bucuriile strecurate din nemurire sparg vesmântul cuvintelor, si se pierd în trairea unei fericiri, chiar de aici, de pe pamânt. Dar eu as mai avea o dorinta întru care mereu suspina sufletul meu, si iata care: pentru a face cea mai mare bucurie Maicii Domnului, a cinsti pe îngeri si pe sfinti, si pentru mântuirea noastra, sa mergem toate la Sfânta Liturghie. Când va vedea sufletul meu si aceasta dorinta împlinita, atunci voi fi sigura de nadejdea mântuirii sufletului meu, prin dragostea fratiilor voastre catre cele sfinte. Va astepta sufletul meu, si cred ca nu voi închide ochii pâna nu se va îndeplini aceasta, ajutându-mi Domnul si Maica Preacurata!

 

PLÂNSUL MAICII DOMNULUI

 

    În dimineata de 2 februarie 1950, Maica Ierusalima mi-a povestit ca, mergând la Paraclis sa schimbe pe surorile ce citeau la Psaltire, la ora 12 noaptea, a auzit în Sfântul Altar pe cineva plângând. Ea a crezut ca sunt eu, si o întreaba pe una din cele ce citeau:

    - Cine plânge?!

    Îi raspunde:

    - Oare nu-i Maicuta?! Ca plânge de când am început sa citim.

Intra în Sfântul Altar, sa roage pe aceea care plângea, sa nu mai plânga, dar nu vede pe nimeni. Atunci, spunea dânsa, ca putin de n-a cazut jos.

Pe mine lucrul acesta m-a pus la grija, si am început sa-mi cercetez consitiinta, cum si viata soborului, spre a gasi motivele dureroase pentru care am suparat atât de greu pe Maica Milei, caci am socotit ca nimeni nu poate plânge, decât Mama care stie soarta osândirii noastre, Preasfânta de Dumnezeu Nascatoare.

Spre marea noastra zguduire, în noaptea de 12-13 februarie 1950, la doua saptamâni dupa primul plâns, de la ora doua, pâna la sase, în zori, s-a auzit iarasi plâns de durere, acum în biserica mare, care se gasea încuiata, slujbele si citirea Psaltirei facându-se în Paraclis, fiind iarna. Cea dintâi care a auzit a fost sora Dumitra Silion, azi, prin calugarie, maica Ambrozia, care a vestit pe toate maicile si surorile de prin chilii, sa iasa sa asculte, ca în biserica mare plânge cineva! Unele au început sa spuna: e Maicuta noastra! Altele spuneau ca-i glas de femeie în vârsta, si-si frângeau toate mâinile de durerea ce-o auzeau! Si, au stat pâna dimineata în jurul Sfintei Biserici, asa cum stau strugurii îngramaditi în butucul din care fac parte, nesimtind raceala iernii si a ghetii care se topea sub picioarele lor, caci multe dintre ele fugisera asa cum erau în pat, luând doar numai ceva pe spate. Asteptau sa vada cine va iesi din Sfânta Biserica!

Eu, în dimineata acelei zile, m-am sculat mai devreme ca de obicei, si voiam sa-mi fac putina mea pravila. Dar aud la usa mea o galagie, si vream sa vad cine-i. În usa sta o grupa de maici, întrebând pe maicile ce dorm la staretie, daca eu sunt în chilie. Când ma vad, toate sar asupra mea, si-mi zic:

    - Maicuta, nu stim cine este în Sfânta noastra Biserica! Ah, si cum mai plânge, de ti se sfâsie inima!

    - Ce spuneti, fetelor?!

    - Da, Maicuta, asa se vaita de parca ar înfinge cineva o sabie în ea! Noi am crezut ca sunteti sfintia voastra! Of, si nu mai putem, ne simtim sfârsite de puteri, de durerea plânsului ce l-auzeam!

    - O, surorile mele, eu cred ca-i Maicuta Domnului, în a carei inima îi înfingem noi si neamul nostru sabii de durere! Si n-ati deschis Sfânta Biserica?!

    - Nu, ni-i teama!…

    - Hai sa mergem s-o deschidem, si sa plângem si noi lânga icoana Preacuratei, pe care asa de mult am suparat-o!

    Toate fetele se îndreptara spre mine, si-mi spun:

    - Maicuta, se aude gemând!

    - Veniti dupa mine, dragele mele, sa cadem la Stapâna, sa-i cerem mila pentru greselile noastre, prin care iar am rastignit pe Domnul nostru, si cred ca de asta plânge Preacurata de Dumnezeu Nascatoare, Doamna si Fecioara, Împarateasa Iubirii si Mama Milostivirii! Veniti, si nu va temeti! Sa ne temem a gresi, dar nu de Preasfânta sa ne temem, ca ale ei suntem toate!

Si, deschizând usa Sfintei Biserici, o, minunile tale, Doamne! Asa cum ai destupa o sticla care ar avea un parfum puternic si preafrumos, asa am simtit când s-a deschis usa Sfintei Biserici, si, alergând la sfânta icoana a Preasfintei de Dumnezeu Nascatoare, cu lacrimile pâna în barbie, am început sa-i cântam Axionul. Si nu se mai întelegea cântatul de hototele maicilor si surorilor noastre! Vroiam cu toatele sa ne sfârsim în clipa aceea lânga sfânta icoana a Doamnei si Stapânei noastre.!…

 

 PLÂNSUL PREACURATEI NE-A APRINS

DE SFÂNTA LITURGHIE

 

    Aceea si pentru noi a fost zi de meditatii si de convorbiri duhovnicesti. Dupa savârsirea Sfintei Liturghii, ne-am adunat cu toatele la trapeza, si ne-am întrebat ce sa fie cu aceasta durere ce-a aratat-o Maicuta Domnului în plânsul din bisericuta noastra, caci noi am crezut si credeam ca n-a fost altcineva decât Maica Milostivirii!

Am fi voit un sfat de la cineva, dar nu puteam spune la oricine am fi voit, ca ne temeam ca nu vom fi crezute! Si ne-am tot gândit cu gândul cui sa-i destainuim, si ne-am oprit cu gândul la Preasfintitul Episcop Nicolae Popovici, care era pe acea vreme episcopul Oradei Mari, si fusese la noi, si stiam ca pretuieste lucrarea lui Dumnezeu, de aici, si crede. Scriind preasfintiei sale cum au decurs toate, am primit raspunsul urmator: “Acela care a dat semnul, va da si dezlegarea lui, numai ramânând sa va cercetati constiinta de obste si individual”.

Si, chemând soborul iar la trapeza, pentru ca nu aveam liniste, am spus maicilor si surorilor:

    - Fetele mele dragi, eu cred ca pacatele noastre au suparat pe Maicuta Domnului, caci noi am plecat din lume ca sa schimbam cununa Domnului, din cununa de spini, în cununa de trandafiri, si, dupa cum mi se pare, noi am adaugat spini la cununa ce-i însângereaza dumnezeiasca frunte!… În loc sa-i vindecam ranile prin dragoste si prin râvna noastra de El, noi i le-am deschis mai mult!… Cred ca-i bine sa ne întoarcem spre Domnul si Stapânul nostru, si prin Maicuta Preacurata, sa-l rugam sa ne ierte, ca L-am mintit grozav, fagaduindu-i una si facând alta! Nu trebuie sa mai stam pe gânduri nici o clipa! Sa mergem si sa rugam pe Domnul nostru, cel ce se zbate în cuie pentru pacatele noastre, sa vie si sa troneze în casa sufletului nostru! Sa stiti, loc gol în sufletele noastre, nu sta! Ori vine Stapânul luminii, Dumnezeu, ori vine al întrunericului, satana. Iar chemarea dulcelui Iisus nu putem sa i-o facem decât prin spalarea cât mai deasa a sufletelor noastre în baia spovedaniei si hranirii cu Sfintelel Taine, din sfântul potir al bisericii noastre scumpe! Macar di patruzeici în patruzeci de zile, sa ne hranim cu Pânea Vietii, care este Hristos, Domnul nostru! Noi ne-am predat Domnului pe veci si cred ca-i bine sa-l primim în chilia sufletelor noastre tot pe veci. Nu cred ca-i place Lui a ne întânli cu El numai în posturi, caci El nu e Hristosul postului, ci a toata vremea! Sfintii nostri parinti au rânduit ca macar în cele patru posturi sa sa împartaseasca omul cu Sfintele Taine ale sfântului si dumnezeiescului Trup si Sânge, dar aceasta-i pentru ca mai putin râvnitori oameni, nicidecum pentru cei râvnitori, care trebuie sa fie pregatiti al primi si a pleca la El acasa în orice clipa! Acei care trebuie sa suspine mereu dupa El, si care nu pot trai o clipa fara El, suntem noi, care nu avem greutatile familiare ce le au oamenii din lume, si de la care Dumnezeu nu asteapta atât cât asteapta de la noi. Cum vom alerga în urma Lui, daca noi nu cunoastem nici drumul, nici cararea pe care merge El?! El vrea de la noi curatire sufleteasca, dragoste sincera, râvna nefatarnica, si devotament deplin. Haideti sa gustam din apa ce ne racoreste sufletele, dar sa bem chiar de la izvor, caci e mult mai curata, si mult mai racoritoare, decât dintr-o cupa sau dintr-un vas chiar de mare pret! Apa racoritoare este Iisus Hristos, care-si are izvorul în Cerul Altarelor bisericilor noastre dreptmaritoare! Cupele si vasele care ne sunt de folos, si cu al caror ajutor bem apa din acest izvor, sunt sfintii nostri, la care ne plângem în rugaciuni si în meditatii nevrednicia noastra, si care ne racoresc sufletele, dupa masura credintei noastre. Dar, eu cred ca decât orice rugaciune sau meditatie pe care ne-ar putea-o recomanda cineva, este mult mai de pret Sfânta Liturghie, caci ai prezenta reala a lui Iisus Hristos, care este acea Apa vie, Apa vietii! Ei, daca prin vinele noastre nu va circula Sfântul Sânge al lui Iisus, noi nu vom gusta din viata vesnica, din raiul nemuririi! O, parfum îmbatator al Sângelui preascump al lui Iisus, fa sa te cautam cu nesat în ascultarea zilnica a Sfintei Liturghii! Asa, surorile mele, sa ne întoarcem, si sa ne recunoastem Stapânul pe care L-am rugat cu multe lacrimi sa ne primeasca în staulul iubirii sale, si când vom apartine numai Lui, nu vom mai auzi pe Stapâna noastra plângând! Si toate lucrurile noastre, ce pâna acum le faceam cu greutate, le va usura Hristos, Domnul nostru, si Maicuta Sa Preacurata!

La dorinta mea, râvna curata si sincera s-a aprins de focul iubirii lui Iisus, raspunzându-mi toate, pline de fericire:

    - O, Maicuta noastra, ceea ce ne-ati rugat este spre binele si fericirea noastra, si cum nu va vom asculta?! Dar ce vom face cu ascultarile noastre, caci, ca sa traim cu Iisus, trebuie sa fim si aproape de El?!

    - Da, iubitele mele, neaparat trebuie sa fim aproape de El, si nu putem sa fim aproape decât ascultând regulat Sfânta Liturghie. De vreti, dragele mele, sa avem spor la lucrarile noastre, întâi sa lucram cu mâinile la închinarea sfintelor slujbe din Sfânta Biserica, si apoi sa cautam la lucrul nostru, si atunci vom avea binecuvântare si lucrul nostru de prin toate ascultarile va fi cu mult spor. Vreau sa-mi spuna vreo maica sau vreo sora care lucreaza în atelierul de covoare, ce spor are cât timp tine Sfânta Liturghie, sau chiar din toate atelierele, ca de pilda, la croitorie, la flori artificiale, la presuri, si în sfârsit, la toate sectiile ce sunt în atelierele noastre? Cele care stau la stâna, sa zicem ca ar avea o acoperire în fata lui Dumnezeu, ca nu pot lasa târla de oi singura, si sa vina la Sfânta Liturghie, fiind si departe, dar celelalte ascultari, si de la muncile agricole, ce ziceti? Rog pe fiecare sa se gândeasca pentru a-mi da un raspuns. Dar va rog un singur lucru în clipele acestea, eu nu sunt stareta în fata sfintiilor si fratiilor voastre, ci cea mai apropiata sora careia îi puteti spune ceea ce aveti pe suflet. Chiar cea mai noua sora îsi poate da parearea, deoarece nu putem sti prin cine ne poate vorbi Bunul Dumnezeu mai luminat.

    Se ridica o maica de la atelierul de covoare si spune:

    - Maicuta, eu va spun drept, am cazut în deznadejde cu ghergheful meu. Urzesc mereu si stric mereu, si ce sa mai spunem ce facem în ora cât se face Sfânta Liturghie, ca doar auzim cum toaca de Sfânta Liturghie, si, pâna sa ne asezam bine la lucru, vedem ca s-a terminat!

    Alta maica:

    - Ba ne mai si certam, ca una a luat lâna mai frumoasa, iar mie nu mi-a ramas, sau iarna ne certam cu sora care-i de rând la curatenie, ca n-a facut cald, iar vara ca n-a aerisit salonul cum trebuie. Si asa ne facem noi, nu o ora, cât s-ar zice ca o pierdem cu ascultarea Sfintei Liturghii, ci, câteodata, multe ore!…

    - Alta maica:

    - Eu, Maicuta, am lasat într-o seara geamul deschis ca sa pot intra dimineata în atelier si sa lucrez, ca sa iau înaintea sorei care lucra la un alt covor, alaturi de al meu. Si, sa vedeti ca, lasând Sfânta Liturghie, m-a pedepsit Dumnezeu, si am pus florile pe covor, toate, de-a-ndoaselea! Si, vai de capul meu, ce necaz mi-a fost! Mi-am pierdut o jumatate de zi pentru cât am lucrat în doua ore!

    - Dar erai singura în atelier?

    - Da, singura!

    - De ce? Unde erau celelalte?

    - Erau la biserica!

    - Dar ce era de mersera toate la biserica?!

    - Era cineva de la Bucuresti, care dorea sa auda o slujba cu corul nostru, iar sfintia voastra ati dispus sa vina toate la Sfânta Liturghie!

    - Eu, fetele mele, cum am voit sa împlinesc dorinta unei fiinte omenesti, dar lui Dumnezeu nu vreau sa i-o împlinesc! Ce bataie voi lua eu de la Bunul Dumnezeu, pentru nepasare, si, prin mine, toata obstea!

    Una de la croitorie:

    - Noi, cele de la croitorie, ce sa va spunem, Maicuta?!Este destul sa stiti ca suntem mereu bonlave si n-avem nici un spor!

    - Dar noi, cele de la covoare, parca avem vreun spor?! Sari una ca trebuie sa dam statului cinsprezece metri patrati pe luna, si noi n-o sa dam nici zece!…

    - Si, ce mai, Maicuta, sarira mai multe?! Peste tot este acelasi lucru! Ne ciocnim de toate nimicurile, parca am lua ceva cu noi, si nu-i nici un spor!

    - Da, surorile mele, va cred! Toate acestea se petrec fiindca nu avem binecuvântarea lui Dumnezeu asupra noastra.

    Maica de la vaci sari si ea si zice:

    - Maicuta, pe noi, cele de la vaci, mereu ne-ati rugat sa stam la Sfânta Liturghie, si nu v-am ascultat zicându-va ca vacile pe racoare mânânca mai bine. Si, dupa cum stiti, în vara ce a trecut, opt vaci ne-au murit!

    - Stiam, dragele mele, ca aceasta-i plata neascultarii, de aceea nici nu-mi parea rau de aceste pagube!

    Cele de la agricultura:

    - Noi, Maicuta, numai când vom fi cu muncile prea departe de Mânastire, sa avem blagoslovenia de a lipsi de la Sfânta Liturghie, în rest sa luam parte regulat, ca doar asta-i bucuria noastra!

    - Si gradina de zarzavat ne îngaduie, numai sa vrem noi, sari una din echipa de la gradina, caci ne vom scula noaptea, si vom uda gradina, apoi vom veni la Sfânta Liturghie. Pe urma vom merge s-o prasim!

 

TOATE LA SFÂNTA LITURGHIE

 

    - Ah, surorile mele, câta bucurie vom face Maicutei Domnului, când vom fi toate în preajma Fiului Ei, prin ascultarea Sfintei Liturghii! Viata noastra trebuie sa-o ducem asa: întâi trebuie sa aducem marire lui Dumnezeu, si cinste patriei prin pildele vietii noastre, din toate punctele de vedere. Munca este frumoasa, si sa ne ostenim ca si când am trai multe veacuri, dar sa ne pregatim ca si cum am parasi acest pamânt într-o clipa! Ne plângem adesea de raceala în rugaciune… Sa mergem la Sfânta Liturghie, iar Iisus va împlini neputintele noastre! Caci, valoreaza mai mult o rugaciune slaba, facuta la Sfânta Liturghie, decât o rugaciune cât de buna, facuta de noi singure, în chilie. Sufletele noastre ratacite si obosite de patimi josnice, sa alerge la Sfânta Liturghie, si vor dobândi prin Iisus Hristos, ceea ce nu pot dobândi prin putearea lor. O singura Sfânta Liturghie ascultata de noi cu credinta, când suntem în viata, ne va fi de mult mai mare folos decât multe Liturghii ce s-ar savârsi pentru noi, dupa moarte! Stiu pe cineva care iubea mult pe Iisus Hristos ca Prunc, ca barbat desavârsit, si ca Dumnezeu. Odata, având oarecare ocupatii, s-a gândit ca-l va ierta scumpul Iisus pentru lipsa de la Sfânta Liturghie, caci îi va vedea pricinile serioase ce-l opreau a lua parte la ea, iar când se va trage clopotul pentru Sfânta Prefacere, se va scula în picioare, si cu gândul va merge la Sfântul Altar, lânga preotul ce liturghiseste, si asa va lua parte cu inima la venirea lui Iisus între oameni! În clipa când se învoi cu acest gând, auzi un zgomot usor. Se uita si vazu un barbat foarte frumos, cu bratele pline de trandafiri. Cazu în genunchi si se ruga. Acel barbat se apropie cu un zâmbet, care numai în rai se poate vedea. Acel suflet crezu ca-i Iisus Domnul, si zise:

    - O, Domnul meu, iarta-ma de toate!

    - Dar El mi-a raspuns:

    - Eu nu sunt Iisus Domnul ci îngerul tau pazitor. Vezi ce am eu în brate?!

    - Da, raspunde el. Trandafiri!

    - Acestia sunt crescuti pe locul fiecarui pas ce-l faci spre biserica. Eu îi culeg pe toti si-i duc la cer. Priveste câti am cules si azi, dar m-am oprit când am primit gândul sa nu mai mergi la Sfânta Liturghie. Eu te sfatuiesc sa lasi la o parte planul ce ai facut, si sa mergi regulat sa asculti Sfânta Liturghie, sfatuind si pe altii a face la fel.

Omul începu sa plânga, se pleca, saruta pamântul, si se închina lui Dumnezeu. Frumusetea îngerului, parfumul trandafirilor îi rapira sufletul, încât se credea ajuns la poarta raiului. Toate ale pamântului, în fata acestei convorbiri ceresti, au cazut, si bietul om n-a mai lipsit de la Sfânta Liturghie. Vedeti, surorile mele, câta bucurie facem noi îngerului nostru pazitor, daca mergem la Sfânta Liturghie?! Prin rugaciune sufletul, se înalta catre Dumnezeu, si traieste o viata pe care o numim desavârsire crestina. Noi nu trebuie sa facem mari sfortari de a ne fixa gândul în Dumnezeu, ci trebuie sa traim cu gândul la prezenta Lui în tot timpul si locul. Aceasta neântrerupere de la lucrarile ceresti, va deveni atât de fireasca, încât n-o sa obosim deloc, ci, dimpotriva, ne va fi greu sa ne fure gândul alte preocupari. O, dragele mele surori, lauda si preamarire se cuvine nemarginitei iubiri a lui Hristos, care, milostivindu-se spre neputintele noastre, ne da toate mijloacele ca sa ajungem la iubirea lui. Iisus este o comoara, si nu l-am cunoscut. Acum sa ne straduim a-l cunoaste. Si nu-l vom cunoaste decât luând parte la Sfânta Liturghie. Nu vom sti niciodata sa pretuim Sfânta Liturghie în adevarata ei valoare, dar va rog sa ma credeti ca toate faptele noastre bune, luate laolalta, nu valoreaza cât jertfa liturgica, deoarece ele sunt lucruri omenesti, pe când Sfânta Liturghie e lucrarea lui Dumnezeu. Ascultarea Sfintei Liturghii ne capata ajutorul si binecuvântarea lui Dumnezeu. Cea mai grea zi din viata mea am avut-o, când n-am ascultat Sfânta Liturghie, si mi se parea ca nu sunt nici crestina, si eu ma numesc: calugarita! Ce minciuna!

    Una din sobor zice:

    - Maicuta, dar afara de Sfânta Liturghie, mai putem face vreo rugaciune?

    - Da, nici vorba! Toata viata noastra ar trebui sa fie o rugaciune. Rugaciunea este poarta si drum catre toate harurile care ni le da Domnul Dumnezeul nostru. Cred ca daca ar fi o singura zi sau o singura ora în care pamântul n-ar trimite nici o rugaciune catre cer, acea zi sau ora, ar fi ultima ora a universului. Rugaciunea mi-a fost cea mai mare mângâiere! Dragele mele, si când am fost luata în seama, si când am fost ocarâta, eu m-am simtit cea mai fericita rugându-ma! Rugaciunea mi-a putut potoli foamea dupa Dumnezeu, si cred ca nici un suflet nu se poate plictisi rugându-se! Sa va spun o fapta hazlie. Când eram la Braila, la unul din examene, am plecat într-o zi la scoala fara sa mai iau masa, ca era târziu. Am luat în geanta un covrig, si am fugit la tramvai. Iau bilet, platesc, ma asez pe banca, îmi fac Sfânta Cruce si încep sa mânânc covrigul. Un om ma întreaba:

    - La voi toata lumea se roaga înainte de mâncare?

    - Nu toti, ci sunt si din aceia care se arunca asupra mâncarii fara a se ruga. Acestia sunt porcii! Nu va puteti închipui ce prost s-a simtit bietul om, dar sa ma credeti ca nu mi-am dat seama deloc c-o sa-l jicnesc, înainte de a da drumul la aceste cuvinte! Desi nu era crestin, mi-a multumit, pentru ca si-a dat seama ca ele au fost spre învatatura celor din tramvai. Ah, câte ar mai fi de spus! Dar sa mai lasam pe diseara, ca sa nu fie prea obositor. Iar diseara sa vorbim de pretuirea lui Iisus din Sfântul Potir, pentru care lucru vom cere si ajutorul parintilor nostri.

    - Da, Maicuta, asa sa facem!

Si, iesind din trapeza, am mers la Sfântul Altar, si am facut o scurta rugacine la Iisus Euharistic, din chivot, pentru a ma lumina si pe mine, si pe parintii nostri de a hotârâ ce-ar fi de folos în soborul nostru drag.

 

SFATUIRE PENTRU ÎMPARTASANIE DEASA

 

    Mergând la parintii nostri pentru a le cere sfaturi, am cautat mai întâi sa le fac o marturisire, aratându-le ca doresc sa am pe Iisus mai aproape de sufletul meu, caci am vazut ca toate binefacerile ce le-am avut în viata mea mânastireasca, le-am avut în clipele când eram împartasita cu Sfintele Taine, si vream sa descopar aceasta taina a unei împartasiri dese, mai întâi obstei noastre, si apoi, de s-ar putea, lumii întregi! Nu m-as simti bine ca sa gust din ceva scump, iar pe soborul meu, care e în centru inimii mele, sa-l lipsesc de o dulceata vesnica! Nu vreau sa silesc pe nimeni, dar vreau sa le înfatisez frumusetea de a trai în harul lui Dumnezeu. Vreau sa-mi obisnuiesc soborul, ca daca cumva vreuna din ele face vreun pacat, sa nu stea cu el nici o noapte, ci sa mearga numaidecât la scaunul de marturisire, pentru a-l lepada la picioarele duhovnicului. Caci toate suntem tinere si ne pot veni ploi de ispite, care cred ca cu nimic nu le pot înlatura, decât cu ajutorul Aceluia caruia ne-am predat viata, adica, Iisus. Eu nu vreau sa fac politie cu nimeni din soborul meu, si totusi, când ma gândesc ca am datoria sa supraveghez aproape trei sute de fete tinere, dupa care se tin legiuni de duhuri rele, spre a le da tot felul de ispite ce omoara sufletul, ma îngrozesc! Va rog sa-mi spuneti daca nu calc rânduiala bisericii cu aceasta dorinta a mea. Caci îmi stie si îmi cunoaste Bunul Dumnezeu gândurile si intentiile mele, ca nu vreau altceva decât sa le aprind dragostea de Iisus, care le va fi povatuitor si îndrumator în viata lor, si care le va tine constiinta treaza în orice clipa a vietii lor. Nu strig dupa acest ajutor de la Dumnezeu ca vreau odihna, ci ca ma simt foarte slaba a povatui o obste asa de mare. Daca credeti ca ar fi o abatere, spuneti-mi, va rog. Stiu ca se spune ca, crestinul adevarat trebuie sa se împartaseasca în cele patru posturi. Dar eu mi-am pus întrebarea, de ce oare or fi scris Sfintii Parinti asa, ca doar nu gresim numai în cele patru posturi, si se poate sa uiti ce-ai gresit de la un post la altul. Eu, ca o fiinta slaba si nestiutoare, va arat dorinta mea pentru care nu am liniste, si ma tem sa nu fie aceasta neliniste de la cel rau. Parinte Ioane, sfintia voastra sunteti teolog. N-ati gasit nicaieri în cartile de teologie ceea ce doresc eu?!

    - Stati, Maicuta, ca tocmai teza mea de licenta, si celelalte lucrari pentru doctorat au fost despre Sfânta Împartasanie, si despre îmbisericirea omului! Si, ca dovada ca gândul sfintiei voastre este de la Dumnezeu, sa luam Liturgica Bisericii Ortodoxe, si sa vedem ce ne spune ea întâi, si apoi vom cauta si alte izvoare ortodoxe. Iata, am gasit: rastimpul primirii Sfintelor Taine. Cu privire la aceste mari daruri, crestinii dintru început, obisnuiau a primi Sfânta Împartasanie ori de câte ori luau parte la Sfânta Liturghie, adica în fiecare zi! Ba ei luau Sfânta Împartasanie chiar acasa si se împartaseau singuri cu ea, când nu se facea Liturghie, sau când nu puteau lua parte la ea. Acest zel a aflat la unii abatere, se vede din prescriptiile bisericesti, în urma carora, toti credinciosii care luau parte la Sfânta Liturghie, erau obligati a se împartasi, iar aceia erau nepasatori în privinta aceasta, si erau amenintati cu scoaterea din comunitatea bisericeasca. Sfântul Ioan Gura de Aur, mustra pe contemporanii sai pentru nepasarea lor în privinta Sfintei Împartasanii, si-i îndemna a se împartasi adeseori. Iata, în veacul al saselea, se împartasea poporul cel putin în fieacare duminica, si, din secolul al saptelea si al optulea, sunt urme ca între comunitatile crestine exista obiceiul împartasirii în fiecare zi. Mai târziu se raci zelul crestinilor în privinta aceasta, si asa se vazura siliti Parintii bisericii din timpurile mai târzii, a readuce obligatia primirii Sfintei Împartasanii la rastimpuri mai mari. Astfel, scrie Sfântul Simeon al Tesalonicului: “nimeni din cei ce se tem si iubesc pe Dumnezeu, sa nu-l lase sa treaca peste patruzeci de zile, ci mai vârtos sa caute, si mai curând de a se apropia de împartasania lui Hristos, daca se poate si în fiecare duminica.”

    - Parinte, cum stau aceste margaritare încuiate în dulapurile bibliotecilor, si nu se dau la îndemâna crestinilor?!… Vad acum ca nu Sfintii Parinti au hotarât împartasirea rara, adica numai în cele patru posturi, ci noi cu raceala si necredinta noastra am silit la aceasta. De aceea noi suntem asa de slabi în credinta, fata de primii crestini, ca am departat pe Hristos de noi, nu El ne-a departat!

    - Sa mai cautam, Parinte, si alti sfinti, sa vedem ce mai spun!

    - Da, Maicuta noastra, va ajut cu tot ce pot!

Si atunci Parintele mi-a dat urmatoarele izvoare din Sfintii Parinti:

* Sfântul Ignatie Teoforul, în epistola catre Efeseni, la cap. 13, scrie: “Sârguiti-va de a va aduna cât mai des la Euharisitia (Împartasania) lui Dumnezeu, si spre slava sa, caci daca va adunati adeseori la aceasta, se nimicesc puterile satanei, si în unirea credintei voastre, piere înrâurirea lui cea rea.”

* Sfântul Vasile cel Mare în Epistolia 93 despre Sfânta Împartasanie, scrie ca: < Este bine si de mare folos a se împartasi în fiecare zi, primind Sfântul Trup si Sânge al lui Hristos, fiiindca însusi Domnul Hristos, lamurit spune: “cel ce mânânca Trupul meu si bea Sângele meu, are viata vesnica (Ioan III, 54)”. Cine oare se mai îndoieste ca a fi de-a pururea partas al vietii nu înseamna altceva decât a vietui cu adevarat din plin?!>

* Sfântul Ioan Gura de Aur, în Omilia a treia la Efeseni, mustra aspru pe credinciosi pentru lipsa de râvna catre Sfânta Împartasanie, zicând: “ În zadar facem Sfânta Liturghie, se aduce zadarnic Jertfa, si am stat în zadar înaintea Altarului, caci nimeni nu se împartaseste! Nu spun aceste cuvinte ca sa va împartasiti oricum s-ar întâmpla, ci ca sa va faceti vrednici de împartasire! Nu esti vrednic de Jertfa, nici de Împartasire? Atunci nu esti vrednic nici sa stai în biserica la rugaciune! Spune-mi, te rog, când cineca este chemat la masa, daca si-a spalat mâinile si s-a asezat, si este gata pentru mâncare, oare nu insulta pe cel care l-a chemat? N-ar fi fost mai bine ca unul dintre acestia sa nu fi venit?! Asa ai venit si tu, ai cântat împreuna cu toti ceilalti cântarea dumnezeiasca, ai marturisit ca esti dintre cei vrednici si nu dintre cei nevrednici, deci, cum ai ramas, si din masa dumnezeiasca nu te împartasesti?! Îmi raspunzi: sunt nevrednic! Dar atunci îti raspund si eu: ai fost vrednic sa iei parte la rugaciunile din biserica?! Sa nu învinavatim neputinta, si sa nu învinovatim firea, ci mai degraba, lipsa râvnei dupa Sfintele Taine ne face nevrednici!"

    - Parinte, ce buni au fost sfintii nostri Parinti, cum ne-au mai rugat sa fim cu Iisus si sa traim cu El, nu numai sa vorbim despre El!…

    - A, dar sa mai vedeti, Maicuta, ce ne spune tot Sfântul Ioan Gura de Aur.

    - Haideti, cititi-mi, Parinte, ca simt ca-mi salta sufletul de fericire!

    - Zice asa: “ Cine nu se simte vinovat de pacat greu, sa paseasca zilnic la masa Domnului!” Si mai sunt si alti sfinti Parinti care ne îndeamna la fel. Sfântul Ciprian, se întreaba pe buna dreptate: “ De unde sa luam putere la nevoie de a ne varsa sângele pentru Hristos, daca noi nu râvnim sa bem sângele lui Hristos?!” Si Ambrozie, episcopul Mediolanului, iata cum lamureste trebuinta si folosul Împartasaniei dese: “ Daca sângele lui Hristos, de câte ori se varsa, se varsa pentru iertarea pacatelor, atunci noi trebuie sa-l primim des, ca, de fiecare data sa fie iertate pacatele noastre.”

    - Doamne, Doamne, cât de adevarat ne mai spune Sfântul Teodor Studitul, Parinte, de-abia astept sa le arat si fetelor mele diseara!

    - O, Doamne, cât de bun ai fost cu mine, si mi-ai limpezit asa de clar drumul dorintei mele, pentru mântuirea mea si a soborului meu, pe care Tu, Bunule, mi l-ai dat! Deci, ajuta-mi, mult milostive, sa-l îndrum asa încât sa nu mai poata trai fara Tine! Atunci sunt sigura ca Preacurata Fecioara Maria, va avea în viata noastra launtrica un loc ce ar trebui sa-l aibe întotdeauna, si nu va mai plânge pentru noi, ci se va mângâia de noi, copiii Ei, iar noi o vom ruga sa ne ajute sa-i putem multumi.

 

AM AJUNS ZILNIC LA POTIR!

 

    Seara am spus soborului meu asa:

    - O, surorile mele, azi am trait clipe din alta lume, care mi-au limpezit si mi-au întarit dorul dupa Iisus. În consfatuirea pe care am avut-o cu parintii nostri, am descoperit comori de pietre pretioase, care nu se pot pretui. Parintele Gherasim, care este chipul blândetii si al smereniei, ca totdeauna, mi-a raspuns la întrebarea mea, ca sfintia sa crede ca tot ce-mi vine în minte e de la Maica Domnului, mai cu seama dezgroparea acestui lucru, care era îngropat de veacuri de raceala oamenilor. Am avut o clipa de reculegere sufleteasca, m-am temut sa ramân cu acest raspuns, stiind siretlicul neobositului dusman al oamenilor, satana, care a cautat sa trânteasca în ratacire pe oameni sfinti, nu unul ca mine, si mi-am zis: parintele Gherasim a cautat totdeauna sa nu ma jigneasca, fiindca asa-i firea sfintiei sale, dar ma voi duce la Parintele Ioan, care-i si teolog, si-l voi ruga sa nu ma crute, si sa-mi arate limpede daca-i de la Dumnezeu aceasta dorinta a mea. Caci, înteleptul în rautati, poate sa-ti înfatiseze unele lucruri, pe care le iei de bune, iar de nu sunt dramuite de balanta întelepciunii si a iubirii lui Hristos, poti cadea din ratacire în ratacire. Aceasta frica ma face pe mine, sa cer sfatul tuturor, si sa pastrez ceea ce vad ca-i de folos. Sa vedeti, fetele mele dragi, cum Maicuta Domnului mi-a venit în ajutor, prin Parintele nostru Ioan, care a avut chiar teza de licenta a sfintiei sale, despre Împartasanie si îmbisericirea omului. Eu tot n-am fost multumita, si l-am rugat, sa-mi mai spuna daca se mai gaseste scris si în alte carti din biserica noastra crestin ortodoxa. Ah, si ce mi-a scos, caci nici nu i-am dat pace pâna nu mi-am vazut sufletul linistit!

    - Spune-ne, Maicuta, spune-ne ce-ai gasit!

    - Ce-am gasit, v-am spus si mai înainte! O comoara fara de pret! Si cred ca numai putine-s acelea din cele multe, si ma mir de ce nu sunt folosite spre mântuirea omenirii! Din Sfânta Scriptura, din Sfânta Traditie, din sfintele canoane apostolice, din Sfintii Parinti: Sfântul Ioan Gura de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Teofor Studitul, care a fost povatuitor de obsti calugaresti, Sfântul Ciprian, si, în sfârsit, Fericitul Augustin. Care mai de care ne îndeamna spre trairea cu Iisus viu din Sfintele Taine, si ne mustra pentru raceala noastra. Fetele mele dragi, atât de drag ti-l înfatiseaza Sfintii Parinti pe Iisus din Potir, încat nu mai poti nici o zi trai fara a gusta marea bucurie a împartasaniei cu El! Eu cred ca de acum încolo, a pierde o zi fara împartasanie, înseamna a pierde pe Iisus Hristos si cerul lui de taina. Sfintii Parinti, si, îndeosebi Sfântul Ioan Gura de Aur, spune ca acei ce iau parte la Sfânta Liturghie, neaparat sa se împartaseasca cu Sfântul Trup al lui Hristos si cu Sângele Lui. Si eu cred ca nimeni din zilele noastre, sa ma ierte cei care s-or simti jicniti, nu are duhul Sfântului Ioan Gura de Aur si a celorlalti Sfinti Parinti, pe a caror temelie de credinta se aseaza întreaga biserica crestina. Acum ascultati sa va citesc ceea ce am scos din izvoarele bisericii noastre.

    Si, citindu-le, le aud pe toate spunând:

    - Maicuta, cum n-am stiut pâna acum ca Domnul este asa de aproape de noi?! Deci, sa ne sârguim de acum a primi mereu în stricaciosul nostru trup pe Preacuratul Trup al lui Hristos, viata si lumina noastra! O, sa scoatem toate învataturile acestor Sfinti Parinti, pe care vi le-am citit, si sa le aveti fiecare la chiliile voastre pentru a va hrani si a va ajuta spre Iisus Hristos cel viu si sfintitor! Caci lumea ne crede pe noi sfinte, iar ca sa împrastiem sfintenie, trebuie sa avem sfintenia în noi, pe Iisus, soarele iubirii!

    O maica din comitetul economic îmi zice:

    - Maicuta, dar cele ce au griji gospodaresti se pot împartasi?!

    - Da, se pot, caci grijile acelea nu sunt lumesti, si nici pentru binele ei, ci pentru binele obstesc. Sfântul Teodor Studitul, ne spune: “ De se va întâmpla sa fiti chiar la munca si ascultare afara, de vom auzi toaca bisericii, sa lasam treaba si sa alergam cu multa sârguinta, a ne împartasi si mult ajutor vom câstiga!” Aceste sfaturi ale Sfântului Teodor Studitul, sunt pentru noi, monahii. Si eu cred ca în Mânastirea noastra nimeni nu are mai multe griji ca mine! Si, pentru ca am multe griji, cred ca Sfânta Împartasanie îmi da în fiecare zi curaj. Stiu ca am multe lipsuri în conducerea treburilor Mânastirii, si pentru aceea, ma silesc sa ma apropii în fiecare zi din Sfânta Împartasanie, pentru a lua lumina. Sfânta Împartasanie primita cu frica, ne apara de pacatele de moarte. Stiu, surorile mele, ca vom auzi nenumarate critici cu privire la marturisire, vom auzi si mai multe cuvinte de hula la adresa Sfintei Împartasanii, vom auzi batjocuri din partea oamenilor care au uitat tot ce e mare si frumos!Ei baga de seama numai ceea ce e de necuprins. Dar ce are a face necuprinderea?! Lumea întreaga, oare nu este o taina de necuprins?! Una din cele mai mari mângâieri ale sufletului omenesc este sa servesti de bisercia Creatorului tau! Ce bucurie pentru un suflet a spune: “ Dumnezeu este oaspetele meu, El e în mine!” De unde vom lua atâta putere ca sa putem învinge cursele vrajmasilor, sa biruim ispitele, si sa ajungem la fericirea vesnica? Dar, iata, Dumnezeu ne-a dat o pâine noua, coborâta din cer, aceasta pâine este Hristos însusi, din Sfânta Împartasanie, si aceluia care manânca, El daruieste puterea Sa. O, Iisuse, în câta seceta spirituala ne gasim noi! O, Mirele meu preaiubit, asa de mult doresc sa ma bucur de Tine, încât, daca as fi moarta, as învia sa te primesc în Sfânta Împartasanie! Caci, nimic nu-mi pricinuieste atâta bucurie ca atunci când ma hranesc cu aceasta pâine a iubirii! Omul are dorinte mari, si numai acela face lucruri mari, care are dorinte mari. Toti sfintii aveau dorinta arzatoare de a se apropia de Hristos. Sa ne atintim privirea în Dumnezeu, deci, ca un vultur falnic ce se înalta catre soare, fara a fi orbit de stralucirea lui! Scopul rugaciunii este de a sta cu gândul pururea în fata lui Dumnezeu, si de a fi unit cu El prin credinta. Si cu astfel de bucurii ceresti, prin prezenta lui Dumnezeu, sufletul nostru va fi ca o mireasa cu inima ranita de iubire! Noi, atunci, nu vom mai trai decât pentru Mirele ceresc! Oh, ce poate sa fie în rai, daca numai lasând gândul sa zboare spre El, esti îmbatat de fericire, ce va fi în frumusetile lui? Doamne, de-ar sti toti oamenii cât de frumos e raiul, si cât de bun esti Tu, ar muri toti de dorul dupa Tine. Si, totusi, este atât de putin iubit! Inima noastra este facuta sa iubeasca un singur lucru, pe marele nostru Dumnezeu! Ce frumos este sa iubesti pe Dumnezeu, pierzându-te în El! Atunci, totul tace în noi, iar sufletul gusta bucurii din rai. Ce dulce este sa stai în prezenta lui Iisus! Ati fost vreodata asa, fetele mele?! Ah, ai vrea sa nu se mai sfârseasca! În urma acestei apropieri, se naste în om o nespusa pace launtrica, o pace care tine sufletul într-o odihna linistita. Si aceasta liniste cereasca, îl face sa simta prezenta lui Dumnezeu. O, Iisuse, as vrea ca glasul meu sa strabata pâna la marginile lumii întregi, sa chem pe toti oamenii si sa le zic sa intre în iubirea ta preasfânta! Au un dor pe care sufletul meu l-a iubit si l-a gustat, dar înca nu-l poseda! Durata acestui zbucium care se porneste în mijlocul sufletului, se numeste sete de iubire. O, Dumnezeule al iubirii, cum as vrea sa înteleg mai bine lucrarile acestea sublime, si sa le exprim mai bine! Iisuse, Bunule, câta mângîiere am când stiu ca esti al meu si al tuturor celor ce te cauta! Doamne, Dumnezeule, daca aici, pe pamânt asa de fericiti ne faci, ce va fi în cer?! Sa ne înscriem la academia Cerului, care ne învata a iubi pe Dumnezeu din Sfântul Potir, din bisericile noastre crestine! Cât de mare este fericirea si bucuria ce o simte inima în prezenta lui Iisus din Sfânta Taina! O, Dumnezeule, daca aici, pe pamânt, binele ne aduce placere prin el însusi, placere vei aduna tu, care esti Domnul binelui? Tu singur îndestulezi, Tu singur faci curati, Tu singur faci nepatati pe cei ce traiesc în Tine, si Tu locuiesti în ei! Tu locuiesti în sufletul acela pe care l-ai creat dupa chipul Tau, în sufletul aceluia care Te cauta, care Te iubeste, si care Te doreste. As vrea sa înteleaga sufletul meu atât de lipsit, as vrea sa înteleaga avutiile iubirii tale! Dragele mele maici si surori, e vorba de a îmbina doua lucruri extreme: pe Dumnezeu, care este Totul, cu faptura, care este nimic; pe Dumnezeu, care e lumina, cu faptura, care e întuneric; pe Dumnezeu, care este sfintenie, cu faptura, care e pacat! Da, eu stiu, Iisuse, ca e mai bine sa te primesc, decât sa te privesc, dar ma întristez, pentru ca ma gândesc, ca chiar daca, ani si ani de-a rândul, m-as pregati ca îngerii, n-as fi niciodata vrednica sa Te primesc! O, Iisuse, bine este sa vorbim de Tine, dar mai bine este sa ne hranim cu Tine! Îmi este atât de dulce sa îmi marturisesc nevrednicia mea înaintea Ta! Ajuta-ma, Doamne, ca eu cred ca tot bine este sa Te primesc, decât sa Te privesc! Ce fericire-i sa te împartasesti cu Iisus din Sfintele Taine, lânga Maica raiului! Cerul nostru este Sfânta Euharistie, de la care nimeni si nimic nu ne va opri, caci Stapânul a toate este însusi El, la care râvnim cu dor si sete! Si, Doamne, în Tine, Tu care cuprinzi tot ce poate fi numit dulce, ajungând cu a Ta iubire, sa gustam si noi din dulceata iubirii Tale, am sarit peste hotârârile ce le luasem noi în sobor, ca sa nu treaca nimeni de patruzeci de zile fara a Te gusta, si în fiecare zi sa fie careva din soborul nostru, care sa poata a Te primi pe Tine, Bunule! Zic, gustându-te si vazând ce primim de la Tine, ne-a parut prea lung timpul acesta de patruzeci de zile în a Te primi în chilia sufletului nostru, si cu îndrazneala sincera am pasit la o luna, apoi la doua saptamâni. Si, când firea noastra ne oprea sa ne apropiem de Tine, eram fericite primind macar binecuvântarea Parintelui nostru ce liturghisea, si a acelora dintre surorile noastre care purtau în inima lor pe Dumnezeu din Sfintele Taine. Dar, Tu, care esti foc ceresc, ne-ai aprins inimile nostre si ai facut ca soborul sa zboare din râvna în râvna, ajungând sa nu mai poata trai fara prezenta Ta în sufletul lor, nici macar o zi. Ce mângâiere mi-ai dat Tu, Bunule, când, câte o mireasa de a Ta, este trimisa în ascultarile sfintei Tale Case, si ea se întoarce înapoi, în paradisul iubirii, fara sa ia în gura ceva, fie cât de mare caldura sau oboseala, si vine cu sufletul ars sa i-l adapi Tu cu apa vietii din Potirul iubirii. Acestor bucurii la care Tu ma faci partasa, eu nu le gasesc nici o denumire în lumea aceasta, caci cred ca sunt rupte din lumea fericirii, decât smerit ma plec, lasând ochii sa plânga si inima sa se bucure! Si, aceasta lacrimare de fericire o am nu numai pentru ca simt si gust dulceata Ta, Iisuse, ci, mai cu seama, pentru ca prin smeritul meu îndemn, s-a aprins dorul dupa Tine în întregul meu sobor, si în miile de credinciosi, închinatori la Mânastirea noastra!

Aceasta dorinta de unire cu Hristos Euharistic, ne-a costat, si se prea poate sa ne mai coste multe înfruntari si rastalmaciri, dar la toate loviturile venite uneori, de unde asteptam încurajare, noi am raspuns si vom raspunde cu glasul Sfintei Liturghii, mai înainte sfintite, care zice: gustati si vedeti ca bun este Domnul!

De mii de ori repet si voi repeta: “Doamne al meu, în clipa când ma împartasesc cu Sfântul si dumnezeiescul Trup si Sânge al Tau, gust din dulceata raiului. Cum as vrea sa-ti înfatisez sufletul meu curat si frumos, asa cum mi l-au dat mâinile Tale! Si raul stiu unde este: pentru ca putinele mele virtuti sunt slabe când ma apropii de Tine fara nici un merit. Câteodata tremur si ma parasesc puterile, când ma gândesc ca atât de necurata merg sa Te primesc pe Tine, Iisuse, care esti curatia însasi! Dar Tu, scumpul meu Iisus, ma iubesti, si-n felul acesta necontenit ma lasi sa Te simt în sufletul meu, iubindu-te la dragostea cu care nazuiesc spre Tine, nu la vrednicia sau nevrednicia mea. Trebuie sa-ti multumesc, Bunule, ca ai îngaduit câteodata sa simt în gura mea, când ma împartasesc, gustul une hrane, careia nu-i pot gasi nici o denumire! O, cât era de buna si cât de bine îmi facea! Daca Tu, Iisuse, m-ai face sa ma simt totdeauna asa, n-as trai decât numai pentru Tine! Dar eu, în cele mai multe zile din viata mea, îmi risipesc timpul pentru grijile vietii. Caut totusi, Preabunule, sa-mi recapat linistea, stiind ca n-ai dispretuit nici pe Marta, deoarece îndeletnicirile ei erau rânduite tot pentru dragostea Ta!

 

RASPUNSUL CERESC PENTRU

PLÂNSUL PREACURATEI

 

    Mila de Mama a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, nu m-a lasat însa prea mult sa ma gândesc asupra celor doua plânsuri ce-au binevoit a se lasa auzite de soborul meu, si a rânduit ca în ziua de 19 martie 1950, sa trimeata pe unul dintre Apostolii Domnului, pe Sfântul Ioan Evanghelistul, sfântul iubirii si al curatiei, în bisericuta noastra scumpa, în clipele când eu intram acolo sa cer binecuvântare de la Stareta si Stapâna mea, Preasfânta de Dumnezeu Nascatoare, pentru a merge sa vorbesc soborului meu scump, în sala de mese. În clipa aceea, când alergam ca cerbul spre izvorul cel mare si dadator de toate bunatatile, la Sfântul Altar al Sfintei noastre Biserici, vad, lânga sfânta masa, pe apostolul iubirii, care si-a plecat capul pe pieptul Domnului, la Cina cea de Taina, si-mi zice:

    - De ce ti-i sufletul îndurerat, maica Veronica?!

    Eu n-am putut sa-i raspund, decât îmi curgeau lacrimile pe obraz, si simteam ca-mi amorteste trupul. Îl aud ca-mi zice:

    - Spune-le tuturora, când simt miros de smirna cereasca, ce nu mai are asemanare pe pamânt, sa se închine si sa zica rugaciunea cea pe care a zis-o Preasfintei Fecioare Maria: “ Bucura-te, ceea ce esti plina de dar, Marie, Domnul este cu tine!…” caci atunci se plimba Ea peste acele locuri, înconjurata de heruvimi si serafimi!

    Adauga:

    - Sa mai stii ca Maica Milei plânge în trei locuri în tara voastra, pentru rascumpararea neamului vostru, aici si în alte doua locuri.

Apoi mi-a spus si altele în legatura cu soborul meu, pe care nu le mai însir aici, caci se gasesc scrise în cartea cu vedenii.

O, Preamilostivo, în ce fel vom putea schita Preasfântul Tau chip în inimile noastre, si unde vom gasi culorile cele mai sublime pentru a zugravi frumusetile iubirii Tale pe fata inimii noastre. O, Doamna si Fecioara, o, Mama si Împarateasa care în faldurile mantiei Tale pastrezi si iubirea pentru neamul românesc, si lasi sa curga dumnezeiasca Ta lacrima si pe pamântul nostru scump! O, câta iubire ascunzi în inima, prin aceste lacrimi ce binevoiesti a le lasa sa cada pe obrazul Tau, Preamilostivo! Asa cum stiu ca tii în poala iubirii Tale toate neamurile de pe fata pamântului, asa tine si neamul nostru, ca atunci când valurile necredintei se abat spre el, Tu, cu mâna Ta buna, de Mama, sa-l încalzesti si sa-l trezesti din somnul necredintei, aratându-i în suflet zarile vesniciei, si, în tacerea Ta divina, sa ne iei de mâna, neprivind la nimeni din cei ce Te-au lovit, si sa ne duci în fata Preadulcelui Iisus!

 

 

DE VORBA CU DOI STILISTI

 

    Printre vizitele facute de preotii de mir la Sfânta noastra Mânastire, într-o zi, a trecut si parintele Andrei Bârjoveanu, din comuna Asau-Bacau.

Sfintia sa era însotit de mai multi credinciosi si credincioase…

Dupa Sfânta Liturghie, vine parintele la mine si-mi spune ca în grupul lor de credinciosi, care l-a însotit, sunt si doi oameni cu sotiile lor, care nu vor cu nici un pret sa vina la Sfânta Biserica la slujbe, ca ei tin stilul vechi, si ca stilul nou e erezie. Ceva mai mult, atunci când întânlesc preotul pe strada, scuipa spre el, si nici vorba sa-l primeasca în casa lor.

    - Acuma, zicea parintele, ei vor sa vorbeasca cu sfintia ta, sa te întrebe cum e mai bine, si cum ti-a spus Maica Domnului sa tinem, pe nou sau pe vechi?!

Am rugat pe parintele sa-i aduca sa vorbeasca cu mine, dar sfintia sa sa nu stea cu noi. Si, îngenunchind, am rugat Mila Cerului sa-mi vina în ajutor, sa ma lumineze si sa-mi puna în gura ceea ce le va fi de folos. Dupa ce m-am închinat cu semnul Sfintei Cruci, si am rugat pe Maicuta Preacurata care iubeste pe tot omul, i-am primit cu dragoste, rugându-i sa ia loc.

    Începe convorbirea noastra:

    - Sunteti din Bacau, fratilor?!

    - Da, Maicuta!

    - Ati venit cu parintele dvs?

    - Da, zice unul cam dispretuitor.

    Ma uit spre sfintele icoane din coltul de la rasarit, si cer ajutor.

    - Fratii mei, ce parinte evlavios si bun aveti! Câta dragoste are de turma sfintiei sale, ca uite, nu v-a lasat sa mergeti singuri, temându-se sa nu va rataciti în cine stie ce!

    - Asa îl vedeti dvs., Maicuta?

    - Da, fratilor, asa îl vad eu, si dvs. la fel trebuie sa-l vedeti, fiindca e parintele dvs., care va dechide cerul!

    - Cum, Maicuta, popa ne deschide Cerul?!

    - Da, fratilor, numai daca îl ascultati si îl folositi cu darul ce-l are prin sfânta preotie. Caci, ce este de folos de ai fapte bune, si ai trai ca un sfânt, dar ai dispretui sfânta preotie?! Totul ai pierdut, caci ai dispretuit pe preotul cel mare, Hristos, a carui sluga si reprezentant este acest om, care are asupra lui, prin punerea mâinilor, darul preotiei.

    - Maicuta, cum sa-i ascultam pe preotii de azi, ca ei sunt eretici, slujind cum slujesc catolicii, pe stilul nou, si parasind stilul vechi?

    - Taci, frate, ca iei foc, si ardem cu toti! Cum poti sa spui ca sunt eretici?! Nu te temi de Dumnezeu?! Ce poti face dumneata fara preoti?! Spune-mi, te rog, ca-ti voi spune si eu ce face un preot, fie el vrednic sau pacatos. Poti dumneata savârsi vreo taina din cele sapte ce ni le-a lasat Mântuitorul Hristos?! Spune-mi! Poate un alt om de pe fata pamântului sa faca Liturghie, decât preotul?! În Sfânta Liturghie, limba preotului face dintr-o bucatica de pâine, un Dumnezeu! Dar dumneata ce faci cu stilul vechi, chiar de te crezi fara greseala?!

    - Avem si noi preotii nostri care tin pe vechi!

    - Aceia sunt eretici, ca au iesit de sub conducerea Sfântului Sinod, care-i condus de Duhul Sfânt! Nici o scara nu-i mai scurta decât ascultarea de cei mari.

    - Da, Maicuta, dar ascultarea o facem când nu ne pierdem sufletele!

    - Nu, fratii mei, nu vi-l pierdeti! Sa va dau un exemplu pe care-l puteti întânli oricând si oriunde. Un cioban are o turma mare de oi. Daca ciobanul nu are grija sa tina oile la un loc curat si le lasa sa intre prin spini, ca sa se agate toti spinii de blana lor, spune-ti-mi va rog, când le tunde lâna, cine sufera întepaturile, oile sau ciobanul?!

    - Ciobanul!

    - Asa fratilor, este si cu voi, oile cele cuvântatoare! Daca pastorii nostri ne pastoresc gresit, ei se vor întepa în spinii raspunderii, iar noi nu vom avea nici o grija, ca am cautat sa stam sub acoperisul raspunderii parintilor nostri sufletesti! Si, în fata Parintelui Ceresc noi nu vom avea nici o raspundere de felul cum au tinut.

    - Maicuta, dar în vedeniile ce le-ati avut, nu vi s-a spus cum sa tinem?!

    - Fratilor, atâta mi-a spus Milostivul Stapân, sa spun la lume sa mearga la Sfânta Biserica, atunci când aude clopotul tragând.

    Una din femeile lor îmi zice:

    - Maicuta, eu mai merg câteodata la biserica si în sarbatorile noi.

    - Bine, dar când vii acasa, lucrezi?!

    - Da, lucrez!

    - Ce lucrezi?

    - Tot ce am nevoi în gospodarie.

    - Gresesti amar, sora draga! Dar sarbatorile pe vechi cum le tii?

    - Cu sfintenie!

    - Ei, ba câteodata mai lucram, uitând ca-i sarbatoare, zice unul dintre ei.

    - Vedeti, fratilor?! Eu cred ca-i cel mai bine sa stati sub ascultarea Sfintei Biserici, ca atunci nu veti gresi. Cine va face aghiazma, si cine va boteaza copiii?

    - Preotii nostri!

    - Cine va spovedeste si va da Sfântul si dumnezeiescul Trup si Sânge? N-ati citit în Sfânta Scriptura, în Vechiul Testament despre Moise, cum stropea poporul cu sângele animalelor? Prin Noul Testament, preotii nostri îl stropesc cu aghiazma. Mântuitorul stropeste cu Sângele Sau cel scump pe tot sufletul ce sta lânga Sfântul Potir din biserica noastra dreptmaritoare. Sunt sigura ca aghiazma facuta de preotii dvs., miroase dupa o vreme, iar a preotilor care stau sub ascultarea Sfântului Sinod, sta zeci de ani si nu prinde nici un miros!

    - Nu toti preotii au acelasi dar, Maicuta!

    - Gresesti, frate! Nu trebuie sa uitam ca atunci când preotul se înfatiseaza la Sfântul Altar, Dumnezeu nu se mai uita la dânsul ca la un simplu pacatos, ci îl socoteste ca pe un mare trimis al bisericii, ca pe trimisul reprezentant al lui Hristos, al carui loc îl tine pe pamânt, ale caruia haine le îmbraca, si în numele caruia rosteste cuvintele prefacerii. Deci, nu primi soapta satanei a dispretui pe unii dintre preoti, caci în fiecare preot trebuie sa vedem pe Stapânul Hristos! Daca Sfântul Apostol Pavel, care este apostolul neamurilor, zice ca chiar acei oameni care sunt sporiti în viata de sfintenie sunt supusi slabiciunilor noastre, si simt greutatea trupului si îmboldirea patimilor, dar noi, care ne îngrijim atât de putin de împodobirea sufletului, cum n-am avea scaderi în viata noastra?! Si, sa mai stiti dvs. ca totdeauna, vezi la altul ceea ce te stapâneste pe tine. În cele mai multe rânduri, s-a vazut ca cel pe care tu îl banuiesti de cine stie ce îti seamana satana în privirea ta si în inima ta, el sa fie curat în fata Stiutorului inimilor, iar tu sa te întorci cu multe pacate! Toti oamenii de pe pamânt avem de purtat o cruce. Întâi ca fara o cruce, nimeni nu poate fi asemeni capului dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, iar a doua, pentru ca, fiind omul stricat prin pacat, trebuie sa-si supuna toate înclinarile rele ale inimii si ale simtului, ca sa ajunga la asemanarea Aceluia care este sfintenia întruchipata. Deci, sa confruntam patimile oamenilor, cu o cruce ce o au de dus, caci crucile sunt multe, si în multe feluri. Dar pentru ca noi toti nu putem sa ne rostim ale noastre neputinte ce ne doboara spre mormânt, e mult mai bine sa lasam si ceilalti oameni, de care are grija de îndreptare si de ridicare Atotputernicul Dumnezeu, care-i fara margini în mila si bunatate! Cine poate sa te iubeasca pe fratia ta mai mult, tata, fratii ce-i ai, sau prietenii?

    - Eu cred ca tata.

    - Da, bine crezi! Asa-i cu tot omul cel slab de pacate, în care ne oglindim noi, toti oamenii, cade sub povara lor, si va rog sa credeti ca nimeni nu ne poate ajuta decât Tatal, Parintele nostrucel Ceresc! Frati si prieteni ne putem numi când noi cautam sa dam o mâna de ajutor semenului nostru, dar nu putem niciodata stinge iubirea ce-o are Preabunul nostru Parinte Ceresc catre toti oamenii, dar mai vârtos catr slujitorii Sai, care sunt preotii, fie cât de slabanogi pe urcusul virtutilor. Preotul, ca om, va da socoteala în fata Stapânului, de lucrul sau, iar ca preot, Domnul se foloseste de el, pentru mântuirea noastra, numai daca noi stam sub harul ce vine din cer prin el, si numai prin el. Noi sa ne folosim de lumina marelui Dumnezeu, neluând seama la cablul prin care vine lumina, si care este preotul, caci cel ce si-a potrivit cablul, are grija sa-l repare, de este rau. Deci, stati în corabie pentru a nu va înneca! Iar corabia este Sfânta Biserica!

 

DRAGOSTEA BIRUIE SMINTEALA

 

    Se iveste în chilia inimii mele un vântisor care ar vrea sa-i sparga geamul, spre a rascoli si altele în ea. Eu am primit de veste si am închis fereastra, pentru a pastra linistea chiliei, iar vântul n-are decât sa bata cât o vrea! Adierea vântului este suflarea celui rau care încearca prin cei slabi sa împiedice unele obiceiuri pe care le-am împrumutat si noi de la înaintasii nostri.

Spuneau ca, de ce o sora sau o maica spune staretei ei: “Blagosloveste, Maicuta!”, si trebuie sa-i sarute si mâna.

Unii ziceau: “Stareta asa le porunceste sa faca!” Altii ca: “Stareta ar fi mai sfânta decât celelalte!”, si de aici tot felul de comentarii, lucru care m-a hotarât sa curm acest obicei, care am vazut ca a produs sminteala unor oameni. La început a fost greu pentru soborul meu, ca nu stia de unde vine aceasta. Eu le-am lasat o vreme fara explicatie, dar pentru ca nu aveam liniste, sa le vad mereu îndurerate, le-am spus pricina.

Ele nu stiau când si cum sa prinda clipa pentru a zdrobi aceasta hotarâre a mea. Una a gasit solutia. Stia ca mie îmi plac florile, si cere blagoslovenie sa mearga la Tudor Vladimirescu pentru un interes personal. I-am dat-o bucuroasa. “Interesul” ei era sa caute flori pentru a sfârâma sminteala smintitilor. Si asa a si facut! Dupa câteva ore apare cu un buchet bogat de trandafiri, si, strigându-ma, mi-i arata. Eu am uitat de toate si alergam spre frumusetea trandafirilor.

    Ea îmi zice:

    - Maicuta, pentru sfintia voastra i-am adus, dar nu vi-i dau daca nu ne dai mânuta s-o sarutam, caci de doua luni ne tot sângereaza inimile ascultând mai mult pe cei ce vad numai strâmb, decât privind la dragostea noastra!

Eu, aproape n-am avut ce sa le raspund, caci aveau dreptate. Si, vazându-ma ca stau pe gânduri, au sarit toate maicile si surorile asuprea mea, rupând fiecare din buchetul maicii Salomeea, macar câte o petala sa-mi dea, si repezindu-se la mâna mea, erau ca bete de fericire! Nu stiu daca a mai ramas vreun trandafiri întreg, dar, ce mai contau chiar mai multe buchete de trandafiri, în fata acestor preafrumosi trandafiri ai sufletului meu?!

Vazându-ma îngropata în iubirea lor de copii nevinovati, am pus legamânt în inima mea, ca pe viitor sa nu mai chinuiesc sufletele soborului meu scump, care sut curate ca si petalele de trandafiri, pentru cei care cauta cu orice prilej sa gaseasca un dâmb de poticnire. Stiu ce zice Domnul: “vai prin cine vine sminteala!” dar sunt, din nefericire, unii oameni care cauta cu multa dibacie sa gaseasca pricini de poticnire, si-s gata sa arate si la altii, caci din aceasta hrana traiesc! Nimeni dintre muritori nu este fara de pacat, caci ispititorul a îndraznit de a ispitit pe însusi Domnul si Mântuitorul nostru Hristos, zicându-i în pustie sa prefaca piatra în pâine, de-i Fiul lui Dumnezeu, si altele, dar cum n-o sa ne ispiteasca si pe noi, niste bieti muritori, care nazuim la Mila Preabunului Parinte, de a ne capata mântuirea, nu prin vredniciile noastre, ca nu le avem. Asa ca, de vrea cineva sa gaseasca sfintenia, o va gasi, iar de vrea sa caute sminteli, si caderi, le va gasi si pe ele, caci suntem oameni, nu îngeri. Deci, de ochi si de inima depinde descoperirea pe care vrei s-o faci. O, Dumnezeule, câta nerecunostinta si rautate este în lume! Oamenii traiesc mai departe în pacate si în îndaratnicii, si pentru acest lucru nu pot vedea nimic nevinovat, curat. Sufletele josnice nu-si fac sila ca sa-si învinga trupul, si cred ca toti, acelasi lucru îl fac, judecând dupa viata lor. Cei îndurerati cad în disperare, caci nu se gasesc suflete eroice care sa le ajute, sau, de sunt, sunt prea putine, si-s împrastiate. Nepasarea creste zilnic în toti, si nimeni nu se trezeste. Tu, din cer, împarti dar tuturor fapturilor, lumina si viata Bisericii, virtute si putere celor ce o conduc, întelepciune celor ce trebuie sa lumineze sufletele celor ce stau în întuneric, statornicie si tarie sufleteasca sufletelor care trebuie sa-ti urmeze, si, câte gaseste economia ta în maretia slavei tale, ni le da noua, celor nemultumitori! Ce sarbatoreasca încredintare si ce rusinoasa nepasare din partea noastra catre facatorul nostru de bine, care esti Tu, Dumnezeule! Doamne, nu privi la ticalosia noastra, ci la credinta înaintasilor nostri, care si-au dat viata pentru dragostea Ta si al nostru folos! Prin a lor râvna si a Ta iubire, nadajduim sa ajungem la Tine, Bunule, caci în noi nimic bun nu gasim! O, Iisuse, nu parasi pe cei pacatosi, dintre care cel dintâi sunt eu! Vreau sa ne mântuim toti, iar cei ce nu vor, ajuta-le Tu la mântuirea lor, prin mijloacele pe care le crezi! Stiu, Doamne Iisuse, ca totdeauna asculti pe Mama ta, si, pentru mai mare liniste, voi alerga la mijlocirile Ei, pentru ca stiu ca este cu neputinta a parasi vreun suflet aceasta Mama a Milostivirii! Poate oare vreodata înceta Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, sa nu mai fie Mama?! E cu neputinta!

 

 CONVORBIRI CU MAICILE CATOLICE

 

    Mergeam pe strada cu pasi grabiti spre Liceul Teoretic la orasului Braila, unde dadusem examen în particular. Câteva zile la rând am observat ca în urma mea vine o maica (calugarita) catolica.

Prima zi n-am dat nici o importanta, si nici n-aveam timp sa ma gândesc ce-ar putea iesi dintr-o convorbire dintr-o convorbire pe care am fi avut-o. Ma straduiam sa-mi tin mintea sus, la Dumnezeu, caci, îmi ziceam ca numai Luminatorul lumii poate sa-mi lumineze si slaba mea minte, si nu voiam sa ma atinga nimic din lumea aceasta în acele clipe, când aveam nevoie mai mult de întelepciunea mintii. La drept vorbind, totdeauna aveam nevoie de ajutorul mintii, caci, totdeauna am crezut ca mintea noastra este tron lui Dumnezeu, iar inima, salas de odihna. Poate-i copilareasca aceasa parerea a mea, dar ma simt bine în aceasta copilarie.

A doua zi, la fel, vad pe acea calugarita catolica, grabindu-si pasii sa ma ajunga. Nu pricepeam ce poate fi aceasta purtare. Dar, intrând în cladirea scolii, m-am uitat pe geam sa vad unde merge aceasta sora în Hristos. O vad ca se întoarce înapoi. Atunci m-am hotârât ca a doua zi, de va mai veni în urma mea, sa ma opresc si s-o întreb ce doreste.

Asa am si facut.

A treia zi, la fel, pe aceeasi strada, la aceeasi ora, apare în urma mea calugarita. Eu las pasul domol si ma opresc, prefacându-ma ca ma cercetez în servieta, sa vad de am tot ce-mi trebuie pentru examen. Scopul era însa sa ma ajunga acea mireasa a Domnului, spre a-i vedea pricinile ostenelilor ei. Si m-a ajuns.

    Eu îi zâmbesc, si, vazând-o ca-i mai în vârsta, o salut. Dânsa îmi raspunde cu o dragalasenie îngereasca, si ma întreaba:

    - Nu te supara, unde mergi?

    - La Liceul Teoretic de fete.

    - Dar ce faci acolo, predai religia?

    - Nu, sunt eleva!

    - Cum, urmezi la curs?!

    - Nu, dau în particular examen!

    - Vai, si cum te simti, caci îmi închipui ca sunteti mai multe într-o clasa?

    - Da, macicuta, suntem peste cinzeici de eleve, si ma simt destul de bine!

    - As vrea sa stiu daca nu te întârzii, esti Maica Veronica de la Tudor Vladimirescu?

    - Da, maicuta.

    - Superioara Mânastirii?

    - Da, maicuta.

    - Vai, sunt încântata sa te cunosc! Vreau sa vorbim mai mult împreuna!

    - Bine, maicuta, numai ca am examen în fiecare zi, afara de duminica, pe care dimineata o petrec la Sfânta Biserica, iar dupa masa sunt libera!

    - N-ai vrea sa vii la noi duminica dupa masa, caci avem o serbare foarte frumoasa, si mi se pare ca stai la o profesoara care-si are catedra la Institutul nostru.

    - Da, stau în gazda la domnisoara Elena Popescu, care-i profesoara de matematici la dvs. Si daca vine dânsa, bucuroasa o voi însoti. Bunul Dumnezeu si Maica Preacurata, sa ne ajute la toti, maicuta!

    - Amin, fata mamei, zice ea!

Si ne despartim.

Când vine duminica, merg cu domnisoara Elena Popescu, gazda mea, la Institutul “Sfânta Maria”. Ne întâmpina doua maici, una mai tânara, alta chiar batrâna de tot.

Domnisoara Popescu îmi zice:

    - Maicuta, în fata noastra este directoarea Institutului si superioara mânastirii!

    - Dar cum le cheama, sora Lenuto (asa-i spuneam eu)?

    - Noi, directoarei îi spunem Mater Angela, iar superioarei, Mater Liberata.

Ne întânlim. Eu ma înclin spre dânsele, salutându-le. Îmi raspund cu dragoste amândoua, iar directoarea ma întreaba:

    - Esti Maica Veronica?

    - Da, îi raspund eu.

    - Suntem încântate!

    - Va multumesc de dragoste!

    - Poftiti în clasa unde va avea loc sezatoarea noastra!

    - Va multumesc!

La acea sezatoare s-au spus poezii, s-au facut tot felul de exercitii la matematici, si au cântat elevele institutului. Dupa sezatoare, ne-au tratat cu o gustare, si aici începe discutia între mine si directoarea, maica Angela.

    Eu o întreb:

    - As vrea sa vad pe maica pe care am vazut-o în urma cu câteva zile, si pe care nu stiu cum o cheama, caci mi-a scapat din minte numele!

    - E plecata în misiune, Maicuta!

    - Da, si unde?!

    - La Cluj.

    - Si când va veni?

    - Nu se stie.

    - Vai ce rau îmi pare ca n-o s-o mai vad cât stau în Braila!

    - Si unde mai pui ca ni se pare ca va pleca din tara!

    - Da, si unde?!

    - În Elvetia.

    - De ce?

    - Dânsa se cere sa mearga, ca-i de-acolo!

    - Ah, îmi pare rau ca n-o s-o mai vad! Dar se mai întoarce la dvs., maicuta?

    - Da, de aici pleaca!

    - Doamne, cum as putea sa o mai vad, ca scumpa-i?!

    - Prin ce i-ai vazut scumpetea ei?!

    - Prin dragostea cu care m-a urmarit trei zile la rând pentru a sta de vorba cu mine, si avea o gingasie din alta lume!…

    - E de vita domneasca, Maicuta!

    - Nu stiu daca asta o face sa fie asa, dar îmi pare rau ca n-o s-o mai vad!…

    - Si noua ne pare rau, ca era o profesoara foarte buna!

    - Ce preda?

    - La ce aveam nevoie, la aceea preda, ca limbi stia la perfectie vreo sase, si cu ce nu era înzestrata de Bunul Dumnezeu?!…

    - Rau îmi pare ca pleaca!

    - Ei, dar în definitiv, nu-i românca, de ce te-ai lipi asa cu sufletul de ea?!

    - Iertati-ma, dar am un pacat: când simt cu inima ca cineva e bun, îl iubesc ca pe mine însumi. Aceasta maica nu stiu ce-a avut, ca de la primul cuvânt mi-a intrat în suflet!

     -Da, este foarte blânda si politicoasa!

    - Intra pe usa maica Liberata si ne zice:

    - Cine-i blânda si politicoasa?!

    Maica Angela:

    - Prietena Maicii Veronica, maica Gertruda.

    - A, da, e un suflet nobil! O iubesti mult?

    - Foarte mult!

    - Nu vrei s-o însotesti în tara ei, în Elvetia?!

    - Asta nu pot sa fac!

    - De ce, ca nu costa nimic?!

    - Cred, si va multumesc pentru ideea data, dar eu nu iubesc nimic mai mult ca tara mea, dupa cum vedeti ca face si aceasta buna prietena, retragându-se în tara ei!

Maica Angela:

    - Sa stii ca în monahismul ortodox n-ai sa poti sa te cultivi, caci din granitile tarii nu iese, si invidia pentru cei care-i vad ca ar putea face ceva, stapâneste cam în toate mânastirile ortodoxe.

    - Nu-i chiar asa, maica Angela!

    - Îti vorbesc ca românca, si ca una ce-am cercetat mânastirile ortodoxe, caci eu sunt românca din Craiova, si, dupa ce am terminat liceul, am voit sa trec la catolici pentru a ma face calugarita, dar, fiindca pentru parintii mei era o durere dubla, întâi ca-i parasesc intrând în monahism, al doilea, ca-mi parasesc religia, si, linistindu-i le-am promis ca merg la o mânastire ortodoxa. Si, unde încercam sa fiu primita ca vietuitoare în mânastire, când auzeau ca am bacalaureatul, ma respingeau, zicându-mi ca vreau sa ajung stareta. Si, izbindu-ma de teama celor rugate, am fost nevoita sa intru tot acolo unde am voit prima data, adica unde ma gasesc azi.

    - Bine, maica Angela, eu cred cele spuse, dar câti ani sunt de atunci?!

    - Cam douazeci si patru de ani, caci aveam optsprezece ani pe vremea aceea.

    - Cred ca nici dvs. n-ati insistat pentru a fi primita. De obicei, prin mânastirile noastre, când se prezinta o tânara, asa cum îmi închipui ca erati dvs. pe acea vreme, pentru a fi primita, fie ea cu pregatire, fie simpla, e pusa la încercare, prezentându-i-se tot felul de greutati, sa-i vada aprinderea si taria sufletului ei, pentru viata în care vrea sa intre. Sa va dau un exemplu. La noi, când vine o fata, si de mai este si oraseanca, dupa ce-i vedem dorinta îi spunem: “La noi este foarte greu, trebuie sa lucrezi de toate! Si unde mai pui, ca atunci când cad boii la plug de osteneala, înjugam surorile cele mai noi, si trag plugul pentru a face aratura!” Unele, care-s aprinse de focul jertfei, nu se înspaimânta, si-mi raspund foarte curajoase: “ Asa cum au fost boii schimbati ca au ostenit, asa o sa fim si noi schimbate!” Altele, care vin în mânastirea numai ca sa-si schimbe portul si locul, încep sa sovaiasca, cautând sa ne arate ca vor face ce-or putea, dar la plug e prea greu! Eu, la unele ca acestea le spun ca greutatea plugului este foarte usoara, pe lânga greutatile satanei ce le întâmpini de-a lungul vietii, si asa îmi dau seama ca e un ostas fricos, care nici nu s-a vazut plecat pe front, si se si îngrozeste de ce va pati în fata inamicului. Pe astfel de persoane, am obiceiul sa le sfatuiesc sa se mai gândeasca, si apoi sa porneasca pe acest drum, care-i presarat cu tot felul de spini si pietre colturoase, în care te întepi, te lovesti, ba înca uneori te si tai. Si, când toate le birui cu darul Mirelui tau Hristos, la capatul acestui drum, primesti de la Stapânul pentru care ai suferit toate, coroana biruintei, care-i mai frumoasa decât orice coroana a vreunui împarat pamântesc!

    Aud pe mater Liberata:

    - Vai, scumpa mea, tare ma tem ca ai sa te pierzi în necunoscut!

    - De ce, mater Liberata?

    - Fiindca înzestrarea ce-o ai de la Bunul Dumnezeu, n-ai sa poti s-o cultivi, risipindu-ti anii în maruntisurile vietii!

    - Ah, daca ati sti dvs. cât studiu fac în cele mai marunte îndeletniciri pe drumul lui Iisus.

    - Cred, draga mea, dar te destrami fara folos în ortodoxie!

Am simtit ca ma doare inima la aceste cuvinte, si o întreb cum vede aceasta destramare, la care îmi raspunde:

    - Noi te-am urmarit din primul an când am auzit ca ai avut viziune cereasca, si am voit sa vedem ce face conducerea bisericii în fata acestui eveniment ceresc, si stim toate, nu-i nevoie sa ne spui ceva!

    - Nu stiu daca stiti toate, dar eu una stiu, ca din clipa când am cunoscut mila Domnului si a Maicutii Sale Preacurate, n-am mai fost pe pamânt, caci pacea, bucuria si dorul dupa cer, mi le-a revarsat în suflet Preabunul Dumenezeu, m-a facut sa-i vad pe toti oamenii buni! Iar când ma încercau cu anumite lovituri, desi dureau, ma resemnam, crezându-le pe toate trimise de Sus, spre întarirea mea. Si, nu stiti dvs. ca cel rau nu doarme?! El duce lupta contra noastra prin trup. Deci, nu oamenii sunt rai, ci diavolul!

Mater Angela sare de pe scaun zicând:

    - Am mers prea departe si timpul trece. Ce ziceti, Maica Veronica, n-ai vrea sa-nsotesti pe maica Gertruda? Vorbesc serios, e pacat sa nu profiti de situatie! Si nu-i nevoie sa-ti parasesti religia! Mergi pentru studii!

    - Dupa ce voi da bacalaureatul, poate n-as refuza aceasta dragoste ce-mi aratati! Iar acum sunt un om necomplet!

    - Dar ce-ti trebuie, de esti necompleta?!

    - V-am spus!

    - Vrei sa ai bacalaureatul?! Ce copilarie sa dai cu piciorul la asa sansa! Un bacalaureat luat în strainatate este cât o licenta româneasca!

    - Cred, dar eu, din fire sunt cam încapatânata, si m-as vedea ca un om oprit la jumatatea drumului. Nu va suparati, dar mater Gertruda nu mi-a vorbit de asa ceva, si cred ca nu-i bine sa punem noi la cale lucruri ce nu ne apartin!

    Mater Liberata:

    - A, crezi ca la noi e ca la dvs.?

    - Dar ce stiti ca este la noi?!

    - E destul ca fiecare maica are casa ei si fiecare face ce vrea!

    - Nu va suparati, dar nu-i peste tot aceeasi viata!

    - Bine ca vrei sfintia ta sa faci ceva, dar sa vad câti te vor întelege?!

    - Nici n-am nevoie de întelesul cuiva, decât ca sa se preamareasca Domnul, pe care-l rog sa-mi dea un strop de întelepciune, pe care-l socot mai de folos ca toate! Da, un întelept e mai de folos decât multe osti!

    - Dupa ce termini liceul, vrei sa studiezi?

    - Sufletul meu m-ar îndruma spre teologie, dar cel de Sus sa hotarasca!

    Mater Liberata:

    - Si eu am o sora care a studiat medicina si teologia. Acum se gaseste în Argentina. Ce te-ar ajuta ea! Ea este un suflet gata oricând de jertfa! Eu îti voi sta la dispozitie cu toata cheltuiala mea, sa te duc în strainatate pentru a putea studia!

    - Va multumesc, mater Liberata, Bunul Dumnezeu sa va rasplateasca dragostea!

Mater Angela:

    - Dar eu nu am liniste!

O întreb:

    - De ce, mater Angela?

    - Cum sa pierzi ocazia aceasta?!

Mater Liberata:

    - Da, e adevarat, dar ramâne la hotarârea Maicii Veronica, pentru care ma doare sufletul ca-si pierde anii aici, unde nu are nici un sprijin! Noi suntem gata s-o ajutam, chiar de nu va fi catolica, pentru care lucru îsi va da seama mai târziu ca a gresit!

    - Mater Liberata, mater Angela, carui mire v-ati predat?

    - Lui Iisus!

    - Oare noi, ortodoxele, nu ne-am predat tot lui Iisus?! Oare Iisus se uita daca esti catolic sau ortodox, sau la inima cu care lucrezi în El?! Oare Iisus se uita la studiile ce le avem, ori la dorul de Cer, pe care-l avem?! Ma doare când vad între noi prapastie! Eu niciodata n-am privit pe oameni dupa confesiune, ci ca suflet si inima i-am iubit! Poate este naiv, dar asta sunt!

    - O, fata mamei, ce pacat ca nu te-ai nascut la noi!

    - Iertati-ma, mater Liberata, dar în aceste cuvinte nu se strecoara egoismul?! Noi trebuie sa preamarim pe Domnul pentru toate, caci nimic nu-i al nostru, ci al Lui, neprivind neamul sau religia, ci vazând numai lucrul celui Preaânalt, Dumnezeu! Acest pacat ma stapâneste si pe mine, de aceea l-am observat repede. Eu as vrea sa nu fie nicaieri ca în Mânastirea mea, si sa am tot ce poate fi mai frumos, bineânteles, pentru a pune totul la picioarele Staretei mele, Preasfânta de Dumnezeu Nascatoare, Mama si Stapâna noastra, a tuturor!

    - Si totusi, draga mea, omul trebuie sa fie egoist pentru Domnul!

    - Slavit sa fie numele lui! Eu vreau sa ma retrag, dar vreau sa ramânem prietene si mai departe!

    - Sigur, si sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa ajungem ceasul dorit!

    - Adica cum?! Sa fie o turma si un pastor, nu?!

    - Cum o vrea Dumnezeu!

    - Da, asa-i cel mai bine! El, Preamilostivul sa închege dragostea între neamuri!

Si ne-am despartit.

Întoarsa la gazda mea, am plâns mult uitându-ma la mine, si vazându-ma goala de dragoste. Îmi ziceam: “ Am aratat vreodata la cineva atâta dragoste cât mi-au aratat mie aceste surori care sunt straine de religia mea? Chiar daca în dragostea lor se strecoara o intentie de a ma converti la religia lor, le admir si ma înjosesc pe mine, ca n-am facut niciodata asemenea gesturi, nici cu cei din familia mea, dar cu un strain?! Stiu ca în ortodxia noastra scumpa cresc multe flori crestine necunoscute, dar eu nici n-am semanat vreo astfel de floare! Cui i-am prezentat eu vreun ajutor ca sa-i salte vreu necaz? Aceste surori m-au rugat pentru a-mi face un bine, nu un rau.” O, dragoste, bautura mai dulce ca fagurul de miere, unde esti, sa te consum?! Stiu ca nu te gasesc decât la izvorul cel mare, la Dumnezeu, care-i dragoste!

O, Dumnezeul meu, vreau sa-mi vad sufletul meu si al întregii omeniri, în dragostea de Tine! Atunci nu vom trai noi, ci Tu în noi, si vei fi raiul pe pamânt, caci stiu ca unde-i dragostea de Dumnezeu, e raiul sau, e fericirea, e vesnicia!

 

HRAMURILE LA NOI

 

    Sa va povestesc acum frumusetea hramurilor cu care ne-a prilejuit Bunul Dumnezeu sa ne parfumam sufletele.

Hram înseamna o sarbatoare ce o alege pastorul unei biserici, fie în cinstea Preasfintei de Dumnezeu Nascatoare, fie în a unui sfânt. Asa, de pilda, marea noastra Pastorita si Povatuitoare, Maica Domnului nostru, si-a ales la locasul Ei, care a dorit sa fie facut pentru mântuirea noastra, si îmblânzirea Stapânului ceresc, ca hram, o zi ce trebuie ce trebuie sa i-o închinam Ei si numai Ei, una din sarbatorile ce le are închinate crestinatatea închinata Preacuratei Fecioare Maria, ADORMIREA! Nu ca ar avea nevoie de preamarire de la noi, caci laudele aduse de noi Stapânei noastre mult Milostive, nicidecum nu se pot atinge de laudele ce i le aduc îngerii, heruvimii si serafimii, si toti sfintii, familia cea scumpa a sufletului nostru.

Deci, aceasta serbare închinata Maicutei Domnului este pentru a ne îmbalsama sufletul nostru cu iubirea nepieritoare catre facatoarea noastra de bine, Maica Milostivirii, Împarateasa iubirii. Ei, Doamne, nu stiu daca noi îi producem atâtea bucurii Stapânei noastre ceresti, câta fericire revarsa Ea, Milostiva, în sufletele noastre, la praznicele Ei.

Pornesti de la cele mai sublime slujbe, la Priveghere, si, ajungând pâna la osteneala unei batrâne sau a unei mame cu pruncul sugaci în brate, zic, de la toate Tu nu poti lua decât bucurii sufletesti, caci toate alearga sa aseze în jurul Maicii Preacurate, ce au mai frumos si mai scump! O, Doamna si Fecioara, cum ai trimis Tu albinele divinitatii sa culeaga de pe floarea sufletului lor, polenul dragostei, care se sileste sa ti-l pregateasca fiecare dupa putere. Si, parca, din an în an, florile se înmultesc, si culesul polenului va fi mai bogat! Mai bogat îl prilejuiesti Tu, pentru folosul nostru, Preabuna Mama!

Cu doua trei zile înainte de praznic, alearga spre locasul tau de la noi (zic de la noi, caci Tu ai multe sfinte locasuri în cinstea preacuratului Tau nume), suflete însetate, suflete arse de arsita pacatelor, si suflete nevinovate de copii, pentru a aseza în jurul Tau florile recunostintei sufletului lor, pe care Tu le adapi, sa le racoresti si sa le sfintesti cu roua iubirii Tale de Mama cereasca! O, cât mi-au întarit credinta vazându-i ca nu se uita nici la departare, nici la cheltuiala, sau osteneala calatoriei, cum nici la înfruntarile ce le primesc de la slugile celui rau. Ce m-a zguduit în ajunul unei sarbatori, pe când, stând în poarta, cam la dos, sa privesc dragostea lor, vad ca pe toate drumurile ce mergeau spre Sfânta noastra Mânastire, veneau grupuri, grupuri, de nu se mai vedeau de colbul drumului. Un carutas îl întreaba, fie sa le încerce credinta, fie ca era necredincios (îl stie Cel de Sus):

    - Dar unde mergeti, lume buna?

Îi raspund ca niste viteji:

    - La Maica Domnului!

    - Dar n-aveti pe Maica Domnului la locurile voastre de pe unde sunteti?!

    - Da, Maicuta Domnului este pretutindenea, dar noi vrem sa-i serbam ziua la lacasul Ei de pe acest deal, unde s-a si aratat!

    - Dar va place sa mergeti prin asa praf?!

    - O, dar acest praf e sfintit de Domnul si de Maica Sa Preacurata, si-l primim ca pe ceva placut!

Si cu fetele lor înrosite de soare, ajung cu pasii grabiti la poarta Sfintei Mânastiri, si, îngenunchind la troita sfintilor de la poarta, lacrimile lor se amesteca cu praful de pe obraz, iar cu fruntea ating pamântul ca pe ceva sfânt, piatra de granit de ti-ar fi inima, se sfarma în fata acestui minunat tablou. Si, asa cum stateam, îmi închipuiam pe Marea Gospodina, pe Maica Milostivirii, cu o naframa preacurata stergându-le sudoarea fruntii, si hranindu-i cu fagurul iubirii, pe care l-a primit în sânul sau cel fecioresc, l-a nascut, l-a crescut, ca sa-l dea ca jertfa pentru a noasra mântuire. Acesta-i fagurul iubirii, care îndulceste sufletele credinciosilor ce ostenesc în Moldova noastra scumpa si plina de evlavie, si din Ardealul cel de veacuri românesc si crestinesc, care prin sânge si jertfa, si-a pastrat credinta strabuna primita la botez, din Bucovina cea plina de mânastiri si de brazi, unde strajuiesc moastele sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, din Dobrogea, pe unde au calcat pasii Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, din Muntenia cea care are în sânul ei capitala tarii noastre cu moastele Sfântului Dumitru Basarabov, povatuitorul Sfintei Patriarhii si al Sfântului Sinod, si din Oltenia, care a dat ortodoxiei noastre mânastiri si episcopii stravechi, si care se bucura de mireasma moastelor Sfintei Filofteia, si a Sfântului Grigorie Decapoliptul.

Pornesc cu totii spre calda vatra de lumina, unde se grabesc sa sarute pe acea dorita sufletului lor, pe Maica tuturor amarâtilor, pe Mama lui Iisus. Aici, maicile si surorile cauta, pe cât le ajuta bunatatea lui Dumnezeu, a le satisface dorintele sufletesti.

Urmeaza clipa când vad pe Parintele mergând spre Paraclis, bisericuta unde spovedeste. Aceasta este, iarasi, nespus de interesant, cum fug ca disperatii sa-si capete un locusor la rând. Fara sa vrei, scapi lacrimi din ochi, ti se înfurnica pielea, caci, parca vezi lume din alte vremuri, cum alearga dupa Mântuitorul, si dupa Sfintii Apostoli. Si asa este, în persoana unui preot este chipul Mântuitorului nostru si al Sfintilor Apostoli. În sufletele lor simt aceasta, si de aceea alearga ca disperati. Ce disperare minunata! Îi vezi cum se întorc de la spovada, cu fruntile vesele, si, parca-s mai frumosi. Frumusetea sufletului se rasfrânge si asupra trupului, si nu-i deloc mirare.

Înconjoara Biserica asa precum puii pe mama lor, si asteapta cu nerabdare sa auda toaca. Începe paraclisiera sa toace în jurul Bisericii. Toti se închina si sorb sunetele toacei, si pierd din ochi pe maica, careia-i merge mâna cu ciocanul pe toaca mai bine ca gura unei maiestre privighetori! Pe urma toaca din clopotnita, si clopotele, au darul sa strânga toata lumea la aceasta praznuire în cinstea Mânastirii.

Biserica mare se vede ca si cum ar fi tinuta de credincisi pe umeri!

E o disciplina îngereasca! Soborul de maici si surori, cu parintii nostri si cu alti preoti, veniti pentru hram, încep slujba sfânta a privegherii. Se face molifta pentru spovada în comun, iar cei ce doresc a se spovedi, ramân pe a doua zi. Multimea este rugata sa pastreze linistea ce se cuvine unei Mânastirir, si le ceream sa ne ierte, ca, desi s-a pus la dispozitia lor pentru odihna, pe lânga arhondaric, si saloanele atelierelor, si chiliile maicilor, nu-i putem satisface asa cum am dorit, dar fiindca toti au venit cu credinta, stim ca n-or sa se uite la neajunsurile ce le-or întâmpina, ci o sa traiasca o noapte cu bucuria ca stau pe un loc sfintit de cercetarea Domnului Iisus, a Maicutei Sale Preacurate, si a altor sfinti. Ce frumos este sa-ti fie ca asternut, pamântul, si ca învelitoare, cerul! Zic ca-i frumos, fiindca stiu din noptile când dormeam cu soborul meu afara, lânga banchetele de caramida, lucrate de mâinile noastre, iar în locuintele noastre se odihneau închinatorii Gradinii Maicii Preacurate, atâtia câti încapeau, iar ceilalti, ne imitau pe noi, culcându-se afara! Si, când îmi aduc aminte cum dormeau pe pâmânt si pe piatra, fara sa se vaiete careva ca i-ar durea ceva, ma coplesea înduiosarea vazându-le credinta si dragostea!

La aceste serbari ale Maicii Milei, mi-a fost dat sa vad ca, de-ai fi voit sa mergi prin curte noaptea, nu puteai din pricina desimii celor ce dormeau ca în patul cel mai cald al casei lor!

A doua zi urmeaza punctul culminant al bucuriilor de pâna acum, caci, dupa frumusetile Sfintei Liturghii, se învrednicesc aproape toti sa faca din inima lor un cel lui Iisus Euharistic, prin primirea Sfântului si dumnezeiescului Trup si Sânge. Te uiti spre ei si-i vezi ca beti de fericirire, o fericire aparte de fericirile pamântului, careia nu-i gasesti nici o denumire. Cei ce vor sa ispiteasca aceste bucurii, primesc raspunsul care l-a primit femeia din Nanesti-Putna, care a venit la noi sa se spovedeasca si sa se împartaseasca. Si, dupa ce s-a împartasit a zis catre alte femei cu care venise, si catre unele maici de-ale noastre, asa:

    - Eu am crezut ca împartasania la Mânastire, nu-i ca la preotul nostru, dar e tot pâine cu vin!

Maicile s-au îngrozit auzind pe aceasta nenorocita femeie, spunând astfel despre cele sfinte! Si, pâna sa opreasca ele, a oprit-o Acela pe care-l credea pâine si vin, adica Stapânul Hristos, caci, a cazut din picoare ologind complet, si luându-i graiul. Acest raspuns al Domnului Hristos a zguduit pe toti acei ce erau la hram, si au preamarit pe Cel ce-a aratat ca-I viu, cu toata dumnezeirea Sa de taina, în acea pâine cu vin ce-o vedem noi în lingurita, în mâna preotului.

Din acest fapt, ne-am putut da seama ca Domnul iarta mai curând pe un pacatos smerit, decât pe unul despre care se zice ca are viata curata, dupa cum se zicea si despre femeie, dar în “curatenia” ei stapânea duhul mândriei, care a îndemnat-o sa graiasca ce-a grait. O fi crezut ca la Mânastire va lua din lingurita chiar carne si sânge! Saraca! Cum o purtau în tol fratii ei, de la chilie la biserica, si de la biserica la chilie! Dupa o zi au dus-o la medic sa vada ce are. Medicul a trimis-o tot la rugaciune, ca si-a dat seama ca-i palma de Sus, pentru învegherea tuturor.

La urma de tot se da sfânta anafura, în mai multe locuri, de catre preotii si maicile noastre. Aici, ordinea a zburat dintre oameni, si, totusi, îti erau dragi cum se îmbulzeau pentru a putea lua sfânta anafura, sa duca si la cei de-acasa. Ce obraznicie placuta Domnului!

La sfârsitul tuturor bucuriilor duhovnicesti, apareau maicile noastre cu panerul de pâine, cas, rosii, si fructe. Aceasta hrana trupeasca se dadea la cei mai grabiti, iar restul lumii venea în gospodaria economica, si, pe mese improvizate, luau masa cum se cade!

    Cea mai mare satisfactie sufleteasca, aveam taind câte o vaca sau doua. Vietuitoarele Mânastirii nici nu gustau din ele! Socoteau totul în cinstea Maicii Domnului!

 

BOUL DARUIT

 

    La câteva zile dupa hram, vine un crestin din comuna Draganesti, cu un bou de mâna si ma întreaba:

    - Maicuta, eu as vrea sa vorbesc cu Maicuta Veronica.

Eu îi zic:

    - Dar ce vrei sa-i spui?

Dânsul:

    - Eu, Maicuta, am fost la hram la dvs., si din cauza ca a fost lume foarte multa, si n-am putut sa ma spovedesc, am venit acuma. Si, fiindca am vazut ca ati taiat doua vite pentru hrana închinatorilor, eu m-am gândit sa va aduc acest bou, care îmi prisoseste în gospodaria mea.

Pe mine m-au napadit lacrimile vazându-i credinta si dragostea, si, uitându-ma lung la el, n-am putut sa-i raspund nimic, caci ma vedeam atât de mica în fata acestui blagoslovit crestin, care venise 30 km. pe jos cu boul de funie, arzându-l soarele, batându-l vândtul si praful, iar aici nu vrea decât sa poata schimba o vorba cu conducerea Mânastirii!

Dupa ce am vazut în acest îmbunatatit crestin pe strabunii nostri, care duceau ce aveau mai scum lacasurilor sfinte de închinare, i-am raspuns cu voce stinsa:

    - Frate, tata si parinte, eu sunt Maica Veronica, si te rog sa ma ierti ca nu m-am aratat dintru început, caci am voit sa-ti vad frumusetea sufletului!

Bietul om, când aude, lasa funia boului din mâna, si se repede spre mâna mea, sa mi-o sarute! Boul paste linistit troscot, prin curte, ca si când ar zice: “ stapânul meu e ocupat!”

Îi primesc boul, multumindu-i, iar el merge cu Parintele nostru la Paraclis, pentru a se spovedi.

Ce frumusete de suflet! Ce-o fi zis Maicuta Domnului, când a vazut astfel de suflete mari? Cred ca i-a sters multe lacrimi produse de alti oameni! O, Maica Preacurata, primeste ca o lauda de preamarire, de la toti oamenii, o cântare, o îngenunchiere, o osteneala, o fapta de milostenie, si o lacrima! Eu cred ca lacrimile ce curg pe obraz atunci când auzi pomenindu-se numele Maicutei Domnului, sunt margaritare de pret, pentru împodobirea omului!

 

 PRAZNUIREA SFINTEI VERONICA (12 IULIE)

 

    Sta de vorba într-o vie o batrâna cu nepoata sa pe care o crestea. Erau din satul meu. Eu stam la umbra unei tufe, privind valea îmbracata cu grâu verde, care prin tacere îmi vorbea de frumusetile vesniciei.

    Zicea cea tânara catre cea batrâna:

    - Matusa Maranda, ce sa fie oare, ce sa fie oare, ca si azi si mâine este zi de lucru, si, ia priveste ca toate drumurile ce duc spre Mânastire, sunt pline de lume!

    - Da, si eu vad, raspunde batrâna. Dar stii ceva, Catinco, când au sa ajunga în dreptul nostru, sa-i întrebam ce cauta în zilele acestea la Mânastire.

    - Bine te-ai gândit matale, zicea cea tânara.

    - Lucrul acesta mi-a rascolit curiozitatea, si am asteptat cu nerabdare convorbirea dintre drumeti si lucratoarele de vie.

Ridica dealul spre Mânastire un grup de barbati, femei si copii, care la numar cred ca depaseau suta. Femeia cea tânara zice batrânei:

    - Matusa Maranda, parca vin la nunta, asa-s de fericiti!

    - Da, ei or fi asteptând mese întinse la Mânastire! Ia zile tu ceva, Catinco! Stai sa se apropie de noi! Hai, zi-le, zi-le!

    - Ei, lume buna, unde mergeti?!

Raspunde un batrân ardelean:

    - La Mânastirea Maicii Domnului!

 

    - Dar ce alergati asa, oare a plouat cu aur în curtea Mânastirii?! N-aveti treaba acasa?! Ca doar zi de lucru este si azi, si mâine!

    Raspunde o crestina:

    - Da, a plouat cu aurul pe care-l simtim în sufletele noastre! Dar daca ar ploua cu aur în curtea Mânastirii, oare n-am lasa toate treburile noastre si am merge sa-l adunam?! Si cred ca am aduna cât mai mult! E zi de lucru si azi si mâine, dar, fiindca noi stim ca mâine e 12 iulie, Maicuta noastra Veronica îsi serbeaza ziua onomastica, venim si noi din Ardeal, din Bucovina, si cine stie de unde mai sunt cei ce vin în urma noastra, sa luam parte la sarbatorirea ce o are Maicuta noastra cu soborul Mânastirii, în cinstea acelei sfinte al carui nume îl poarta.

- Ce sa zic?! Pot oare opri râvna si credinta oamenilor pe loc?!

    - Bine, dar intri tu la apa!

    - Când ma voi vedea în apa, voi zice tuturora: fiti multumiti cu mine si în mijlocul durerilor, caci se va razbuna Dumnezeu, cu sfânta Sa iubire!

    - Dar, iata, am dovezi ca tu patronezi “Oastea Domnului”, de asta ce mai ziceti?!

    - Nici nu stiu ce sa mai zic!

    - Tu nu stii ca “Oastea Domnului” e o secta?!

    - Eu nu pot crede ca, daca s-au rupt unii de biserica, toti sunt rupti! Secta sunt aceia care n-au biserica, Sfintele Taine, si nu vor sa-o recunoasca pe Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, ca mijlocitoare între om si Dumnezeu. Iar cei care stau sub acoperisul Sfintei Biserici, si se hranesc cu Sfintele Taine, toti sunt ostasii Domnului, caci duc lupta cu satana. Ma faceti sa ma trufesc cu acest nume, ca as putea patrona o asa oaste mare, eu, care sunt asa de mica, si la trup, si la suflet!

    - Bine, mai vreau sa-ti spun, fiindca-i si vladica vostru aici, ca de azi înainte nu va mai sluji în biserica voastra nici un preot sau diacon care nu are aprobarea episcopului vostru, ca se fac manifestatii religioase!

    - Ascultam si ne vom supune Înalt Preasfintiei Voastre, si vladicului nostru, dar ma doare sufletul, deoarece stiu ca vor veni preoti din departari, pentru o zi numai, ca sa se închine la lacasul sfânt al Maicii Domnului, care nu-i numai al eparhiei Dunarii de Jos, ci al tarii întregi, si, Doamne, cum n-am face manifestatii pe un loc unde ieri era salbatic, iar astazi, plugul Duhului Sfânt l-a deztalenit! Ieri era un lan de grâu sau papusoi, iar azi, lan de suflete dornice de mântuire, care nu cauta nimic, decât alinarea sufletului, si scaparea unei lacrimi în vasul iubirii Maicii Preacurate! Dar, ne vom supune cu sfintenie, spre smerenia noastra! Cred ca aceasta oaza de fericire sprituala, o vor secera îngerii, spre mântuirea celor ce se ostenesc în bine, si spre slava lui Dumnezeu!

    - Gândeste-te mai mult la voi, si lasa lumea, ca are pastori!

    - Ah, si daca ati sti ce liniste sufleteasca agonisesti când te gândesti la altul, si uiti de tine!

    - Dar din acest câstig nu veti culege decât scârba!

    - Nu-i nimic! Scârba da rabdare, iar rabdarea iscusinta! Iscusinta este Hristos, spre care nazuim si care nu ne va parasi niciodata! Parca îl aud cum zice: “Puneti nadejdea în mine, în loc sa te întristezi!” Ne vom umili sub atotputernicia lui Dumnezeu, iar ispitele nu ne vor obosi, si ne vom împotrivi întotdeauna, fara a ne lasa învinsi vreodata de lingusirile satanei. Si, daca ispititorul va starui, staruiasca, caci lupta pentru Hristos ne va duce la o biruinta frumoasa, caci cu noi este Dumnezeu! Niciodata nu ne vom arata plictisiti sau obositi, si nici posomorâti la fata, ci vom fi totdeauna multumiti si zâmbitori! Iar când trupurile noastre vor cadea de slabirea durerilor, vom striga: Doamne Iisuse, nu mai putem! Iar Maica Milei ne va zice: “Nu ziceti ca nu mai puteti, caci toate se pot cu darul lui Dumnezeu!”

Dupa ce am ramas numai cu ai casei noastre, am început sa-mi dau seama ce poate iesi de aici. Si, în mijlocul atâtor dureri ce au urmat, si în crunta framântare ce am avut, am petrecut clipe de slabire sufleteasca, si am strigat: O, Iisuse, unde esti de nu te razbuni, ca nu mai pot! Tu vezi inimile si intentiile noostre, si nu ne mai lasa sa suferim! Vreau îndata sa vin la Tine, si sa se vadeasca inimile fiecaruia! Dar daca aceasta este pentru o mai mare marire a ta, sa ramân si sa continui sa sufar! Caci stiu ca-i mai frumos sa patimesc calomii si tot felul de înfruntari pentru Tine, Doamne, decât a ne lepada de Tine! Când Tu îmi vei coborâ în inima numele cel atât de dulce al Tau, Iisuse, suferintele îmi vor înflori viata, caci stiu ca numele Tau înlatura orice înturneric! Învata-ma, Iisuse, cum sa iubesc suferinta si pe oamenii care-mi prilejuiesc fericirea, prin nascociri urâte! Stiu ca dulce e iubirea Ta, chiar în fata groaznicei morti, caci seninatatea nadejdii si dorul dupa cer te fac sa-ti fie dulce moartea… Fericit va fi omul acela care a stiut sa-si umple inima cu aceasta seninatate! O, Dumnezeule cel mare si bogat în mila, fa ca, vrând sau nevrând, sa se mântuiasca prin iubirea Ta de oameni, tot neamul românesc! Stiu ca floarea scumpa pe care o iubesti Tu, este dragostea! Sadeste aceasta floare în sufletele tuturora, ca sa te iubeasca pe Tine, si sa nu mai fie falsi si nerecunoscatori!

 

BUCURII COPLESITOARE…

 

    Si, apropiindu-ma de sfârsitul povestirii mele, nu vreau sa trec cu vederea unele bucurii pe care le-am avut în sânul obstei mele, scumpe si dragi. Nu stiu daca puterile ma vor ajuta de a arata frumusetea lor fireasca, asa cum as vrea, caci, de multe ori m-au depasit si m-au coplesit, nemaiputând nici gândind prea mult, si nici grai!

Si, fiindca dragostea depaseste toate virtutile, trebuie sa vorbesc despre ea mai întâi, aratând cum va învesmânta pe surorile mele, cu aceasta scumpa haina a dragostei fata de mine, sora lor cea mai netrebnica!

Din primele zile de când Maicuta Domnului ne-a adunat si ne-a facut o familie, am fost gata de a muri una pentru alta! Când era nevoie sa merg undeva pentru treburile Mânastirii, ma conduceau cu lacrimi, iar la întoarcere, îmi ieseau în cale câte doi sau trei km., si, când ajungeam acasa, vai de mine, ca toate sareau asupra mea, si, de bucurie ca am venit, se repezeau, care la mâna sa mi-o sarute, care ma apucau de cap, si pâna ajungeam la chilie, eram jumatate dezbracata! Aceasta flacara a iubirii sfinte ne mistuia, si cadeam toate cu fruntea la pamânt în fata icoanei Stapânei noastre, Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, si cu lacrimi, îi multumeam, în cântari! Iar cele care nu puteau sa cânte, ca nu aveau talent, lasau sa li se scurga lacrimi pe obraz, socotind si aceasta o lauda Stapânei noastre Preacurate! Când lipseam câte doua- trei saptamâni, în vremea când dadeam examene, vai de mine ce era la întoarcere! Îmi ieseau la gara, alteori stateau pitite la marginea satului, iar când ieseam din sat, fara sa stiu, pentru ca asa era întocmit totul de agerimea iubirii lor, începeau sa cânte Axionul Maicutei Domnului, sarind asupra carutei noastre, cu o bucurie de nedescris! Pâna la Mânastire veneam cu toatele, numai în cântari!

Oare aceste bucurii nu erau scuturate din pomul nemuritoarelor bucurii?! Eu cred ca da, fiindca, fara sa gusti nimic, te simteai ca beata!

Odata, alergând toate ca un roi de albine furioase asupra carutei în care eram, se afla între ele si una care fusese operata. Eu strig:

    - Aveti grija de sora Victoria, ca-i operata, si sa n-o trântiti!

Dar când am zis, au si trântit-o, si altele, la rând, peste ea, caci în fuga lor se împiedecau fara sa stie ce e jos, si asa se facu un morman de fete. Se sculara una câte una, si toate fugeau ca disperate.

Lucrul acesta, de a saruta pamântul, si a se amesteca cu tarâna, s-a petrecut de multe ori, pentru ca dragostea lor niciodata n-a fost mai mica, fata de mine, sora si mama lor, caci, asa ma iubeau.

Surprizele ce le aveam când ma întorceam de la examen, la onomastica mea si la sarbatorile mari, cine oare le poate descrie?! Caci eu ma vad neputiincioasa pentru a le arata în culorile ce s-ar cuveni, deoarece nu am mestesugul scrisului sau al poeziei. Întrucât dragostea nu se poate cuprinde cu nimic, ma mângâi si eu cu smerenie cu cuvintele Domnului Hristos, caci a zis ca El înalta pe cei umiliti!

Ah, Dumnezeule, fa-ma Tu asa ca nu cumva sa-mi pierd, prin aceasta iubire ce-o primesc din partea soborului meu scump, înaltarea inimii mele la Tine!… O, Doamne, nu doresc altceva decât numai o scânteie din sfânta Ta iubire! Priveste-ne si vezi-ne! Fa tu ca luptele sa ne fie spre mântuire!…

Preasfânta Doamna cereasca, roaga-te pentru noi, sa putem ajunge la Tine în rai, dimpreuna cu tot neamul nostru! Veronica, sfânta mea, fa pentru mine si pentru întreg soborul meu, ceea ce faci înaintea lui Iisus pentru tine! Spune-i ce vrem noi, caci stiu ca esti ascultata! Si darul acesta, o, sfânta a lui Dumnezeu, câstiga-l pentru toti crestinii, si pentru noi! Scapa o scânteie din aceasta iubire, care a ars inima ta atunci când ai cunoscut pe Iisus, urcând cu povara crucii!… Noi toti mergem spre rau, pentru ca putini, foarte putini iubim acel bine preaânalt pentru care suntem creati sa-l iubim, sa-l slujim!… O, Mama a lui Iisus, ajuta-ne, si insufla tuturor, iubirea si dorul dupa cer! Iar moartea va fi atunci ca o sarutare, caci noi vom suspina de dorul Tau!

 

SECETA SI MILA

 

    În vara anului 1947, Bunul Dumnezeu, ne-a uluit cu o seceta grozava, de s-a uscat tot ce era semanat pe pamânt, cât si iarba vitelor. Au scazut si apele fântânilor. Noi în Mânastire eram 87 de maici si de surori. Si, pentru ca faceam munci grele, trebuia sa se serveasca macar doua mese la sobor. Eu si alte maici din comitetul economic, eram mereu pe drum, pentru a agonisi pâine si ce se mai putea, pentru hrana. Prefectura Tecuciului ne-a ajutat într-un mod cât se poate de crestinesc. Dar, pentru ca erau asa de multi flamânzi la usa lor, ne-am hotarât sa nu mai mergem sa le cerem, caci, stiu de câte ori ne dadusera, si ziceam: când vom termina, vom rabda pâna când vom muri, pentru ca altii sunt mai în primejdie ca noi, cu prunci si cu batrâni. Si cu aceasta hotarâre, ne-am asezat pe rugaciuni si pe lucru.

Într-o zi vine maica Olimpiada, care era chelarita (magazionera), si-mi spune ca nu mai are pâine decât pentru acea zi. Ca sa n-o descurajez, îi zic:

    - Fii linistita, maica, pâna ce avem pe Dumnezeu si pe Maicuta Domnului în sufletele noastre, nu vom duce lipsa de nimic, caci ei sunt cei mai bogati în mila, si pot sa ne trimeata tot ce ne trebuieste!

Biata maica, crezând ca eu am aranjat ceva pentru hrana, fiindca ma vazuse cam nepasatoare, a plecat la treaba ei linistita, si, astepta din clipa în clipa sa-i cada faina de care avea nevoie pentru ca sa faca prânzul la cele 87 de vietuitoare, pe lânga care se mai adaugau si unii copii saraci ai satului T. Vladimirescu, caci nu era zi de la Dumnezeu sa nu avem prispa trapezei plina cu copilasi. Si, când îi vedeam palizi la fata, nu mai puteam mânca, si, rupeam din felia noastra de pâine, ca sa le dam sa-si astâmpere foamea.

Ramânând singura, m-am dus sa ma rog, dar nu puteam, caci ma simteam sfârsita de orice puteri. Priveam icoana Preasfintei Nascaotare de Dumnezeu, si-i sopteam cu inima ca nu mai pot!… Nu credeam ca o sa ma lase sa pier cu soborul meu. Si, cum stam trântita jos, în chilia mea, ma striga o maica, iesind. Alerg sa vad cine-i. Era mos Culai Lupoaie din com. T. Vladimirescu, unul din ctitorii nostri, care, vazându-ma, i s-a luminat fata, si mi-a zis:

    - Maicuta, tare mi-a fost teama ca nu te-oi gasi acasa!

    - Dar ce necaz te-a adus pe la noi, mos Culai?!

    - Vreau sa fim numai noi ca sa-ti pot spune necazul meu!

    - Pofteste la biroul meu, si, intrând în chilia unde aveam biroul, începe mos Culai sa-mi spuna:

    - Maicuta, eu am ceva porumb pus deoparte, si am auzit ca au sa faca autoritatile locale perchezitie, caci banuiesc ei ca trebuie sa mai am eu ceva boabe ascunse, si unde vor gasi, nu stiu câti ani de închisoare ne da. Eu am venit sa va rog sa mi-l primiti aici, la sfintia voastra.

    - Bine, mos Culai, dar noi o sa ti-l mâncam!

    - Nu-i nimica! Sa-l mâncati, ca doara e mai bine sa-l mâncati, decât sa mi-l gaseasca si sa ma nenoroceasca!

I-am multumit întâi Preabunului Dumnezeu, si apoi lui mos Culai, care a primit acel zvon dat de îngeri, prin oameni, pentru a-mi ridica grija de pe umerii mei slabi si neputiinciosi.

Si asa, paseam fara grija zilei de mâine, spre salasul pacii, si spre vatra bucuriilor rupte din rai, plângând de fericire si de recunostinta fata de mila Cerului, si de dragostea oamenilor ce ni i-a dat El în toate timpurile grele!

Si, când ma gaseam în culmea bucuriilor, Domnul Iisus din icoana, cu ochii sai plini de iubire, îmi zicea: “Ce v-as putea face mai mult?! Cere-mi tot ceea ce doriti!” La aceasta invitare divina a Stapânului nostru Hristos, inima mea îmi raspunde: nu mai avem lipsa de nimic, decât de un cui în care sa putem pironi aceste fericiri si bucurii, în mâna Ta, Doamne, pentru a nu le pierde!… O, Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-ne ca în flacara iubirii Tale sa ne mistuim toate dorintele noastre, iar cel mai mare dor al nostru sa fie de a vedea Cerul cu toate frumusetile lui, si pe Maicuta Preacurata, Mama Ta cea iubita, care înfrumuseteaza toate ale Cerului!

 

O CONVERTIRE LA HRISTOS

 

    O femeie ma întreaba:

    - Maicuta, ce sa facem pentru a scapa lumea de mocirla necredintei si a desfrâului?!

    I-am raspuns:

    - E foarte simplu!

    - Cum ?!

    - Fa-te dumneata o sfânta, si eu la fel, si atunci cei necredinciosi si desfrânati vor lua pilda de viata placuta lui Dumnezeu, si, i-am scapat de iad!

    - Dar ce sa fac sa devin sfânta?!

    - Sa nu treaca nici o zi fara sa faci o fapta buna. În mintea dumitale sa nu fie nimica rau care ar putea opri bunul mers spre Cer, ci sa troneze în ea Dumnezeu, cu toate frumusetile Cerului, iar inima preda-o Maicutei Preacurate, care-i Mama lui Iisus, si a noastra, a tuturora. De ziua care a trecut fara folos duhovinicesc, ni se va cere socoteala. Iar intentiile curate, pot schimba în aur cele mai marunte fapte. Cine nu traieste dupa învatatura lui Hristos, nu poate sa se numeasca crestin! Iar cine poarta acest frumos nume dar nu are fapte crestinesti, acela este un minciunos. Numai acela e un adevarat crestin, care se sileste sa fie asemenea lui Iisus Hristos prin virtutile sale. Deci, daca vom azvârli poftele întunericului, ne vom îmbraca prin harul Duhului Sfânt, cu hainele luminii. Atunci, omul pacatos moare, si se naste omul cel nou în Iisus Hristos.

    - Bine, Maicuta, dar eu nu sunt calugarita, ca sa am gândul numai la cer!

    - A, dar crezi ca numai calugaritele trebuie sa aiba gândul sus?! Te înseli, sora draga! Dar stai, cei despre care te plângeai ca traiesc în necredinta si în alte pacate, n-or fi din mânastiri?!

    - Nu.

    - Sunt mireni ca dumneata? Atunci lor de ce le pretinzi o viata de sfintenie?!

    - Atunci, daca eu cred în Dumnezeu, si pastrez cinstea sotului meu, duc viata sfânta, Maicuta?!

    - Da, dar te-ai cercetat sa vezi daca nu desfrânezi cu ochii, privid cu pofta pe cineva?! Sau nu cumva ai zis vreodata, prin necazurile prin care ai trecut, ca, “daca ar fi Dumnezeu, nu ar lasa sa ti se întâmple cutare necaz?!”

    - Ei, acestea le-am facut cam des, caci, de!… Ce sa fac daca am familie grea, si lucrez mult, si, Doamne, cum mai vin necazurile, si la mânie, mai scapi…

    - Ca mai scapi câteodata câte un cuvânt greu, asta nu-i înca asa primejdie mare, daca te caiesti si-l marturisesti preotului.

    - Ah, daca n-as avea copii asa de multi, înca n-as pacatui asa de greu!

    - Nu ofta asupra copiilor, caci parintii Sfântului Vasile cel Mare, au avut sase copii, si toti au fost sfinti! De unde stii ca nu vei fi fericita prin unul din acesti copilasi pe care i-ai lasat sa vie pe lume, si nu i-ai omorât în pântece, cum fac multe femei, capatându-si astfel, un loc de frunte în iad.

    - Maicuta, am citit într-o carte, si am vazut ca spunea asa: grija vietii ne scoate din rai! Si ce-o sa ma fac eu, ca toata ziua ne sfatuim cum sa facem sa putem iesi bine din necazurile vietii?!

    - Este adevarat ca grija vietii te scoate din rai, daca esti robit, si nu ai alt gând decât sa strângi avere, sa nu mai fie altul ca tine, dar când grijile sunt numai pentru a va putea strecura prin viata, fiti sigur ca aceasta nu-i pacat, ba, dimpotriva, este o ferire de pacat, ca nu mai ai vreme sa gândesti la cele rele, când esti prins cu ale tale necazuri. Sa-ti spun ca în viata mea de mânastire, eu am cautat sa nu am nici un sfert de ceas fara ocupatie, bineânteles, asa fel împartita ocupatia de a nu neglija partea sufleteasca, caci stiu ca daca nu-mi fac ocupatie, îmi da cel rau, din care vine caderea sufletului. Am mereu doua lucruri pe care nu vreau sa le neglijez: dimimeata, pentru a vedea ce trebuie sa fac, iar seara, ma cercetez sa ma vad ce-am facut. Iar coroana acestor doua griji este clipa când cad în genunchi sa multumesc Domnului pentru toate, si sa-i cer lumina, sa-mi cunosc gresalele, sa cer iertare si ajutor pentru viitor.

    - Maicuta, mai e o durere, ca nu pot merge regulat la biserica!

    - Este adevarat ca pentru un iubitor de Sfânta Liturghie nu exista o suferinta mai grea decât neputinta de a asculta Sfânta Liturghie.

    - Sarut mâna, Maicuta!

    - Domnul si Maicuta Domnului, sa-ti ajute, frate!

    - Nu va suparati ca intru si eu în discutia dvs.?!

    - Cum sa ma supar? Numai ca discutia este pe sfârsite…Se poate începe!…

    - Da, atunci când este spre folosul sufletului, nu ca atunci când cautam sa ne gasim în vorba.

    - Maicuta, dar ce va spunea femeia asta, ca lumea-i necredincioasa?!

    - Asculta, frate, omul e dator sa-si controleze parerile. Iar despre lume, fericitul Augustin zicea asa: nimeni nu este necredincios decât cel desfrântat!

    - Ei, si eu daca desfrânez fara sa ma vada cineva, cine o sa stie ca sunt necredincios?!

    - Bine, bine, dar este un ochi care te vede oriunde te-ai baga!

    - Care ochi?!

    - Ochiul lui Dumnezeu!

    - Dar eu nu cred în Dumnezeu!

    - Foarte rau ca te exprimi cu atâta usurinta despre Dumnezeu, fara de care noi nu putem trai! Si chiar de ne miscam în aceasta viata, suntem ca morti!

    - Dar cum sa cred, Maicuta, în cineva care nu exista?!

    - As vrea sa stiu, daca Dumnezeu nu exista, de ce i se înjura numele de cei nervosi?!

    - Dar diavolul exista, Maicuta?!

    - Da, exista, caci numai el te sfatuieste si pe dumneata ca nu exista Dumnezeu!

    - Dar eu nu cred nici în el!

    - Nu-i nevoie sa crezi în diavol! E destul ca-i faci voia! Dar atunci când ai vreun necaz pe cineva, de ce-l dai diavolului, caci nu-l dai lui decât pe acela care-ti face necaz?! De ce nu-l dai Dumnezeului?!

    - Ei… zice el.

    - Ce vrei sa spui?! Sufletul parca ar vrea sa graiasca adevarul, dar cineva îti stapâneste vointa!

    - Ce mai, Maicuta, eu nu cred nici în Dumnezeu, nici în diavol!

    - Dar în ce crezi dumneata?

    - Eu cred în puterea universului!

    - Bine, dar universul întreg n-a putut lua nastere dintr-o simpla întâmplare, ci cred ca trebuie sa fie facut de cineva, iar acel cineva e Dumnezeu!

    - Dumnezeu?!

    - Da, fara îndoiala.

    - Am auzit ca dvs. spuneti la lume sa creada în Dumnezeu!

    - Da, nu vezi ce apar si ce vreau sa-ti arat?! Ce vrei sa-ti mai spun?! Trebuie sa fiu nebuna a învata altceva decât despre Dumnezeu, pe cei ce ma întreaba de El, pe care eu, nevrednica, L-am vazut, si-L simt cu inima în toata clipa!

    - Dar numai cei nebuni nu cred în Dumnezeu?!

    - Da, caci asa graieste psalmistul: “Zis-a cel nebun întru inima sa, nu este Dumnezeu!” Când ai ajutorul lui Dumnezeu cu tine, pânza de paianjen se face zid, iar când nu ai pe Dumnezeu, zidul nu e decât o pânza de paianjen! Iar, daca în inima noastra stralucesc literele ce compun numele lui Dumnezeu, atunci avem curajul sa spunem oricui e dusman, nu te atinge de mine, ca apartin lui Dumnezeu, si baga de seama, ca nu cumva si luptator de Dumnezeu sa te numesti! Cred ca-i bine sa va schimbati ideile cele rele, si sa traiti ca pentru Dumnezeu! Iar îngerul pazitor o sa va dea mâna, si o sa va scape de la o moarte sigura! Caci Bunul Dumnezeu se va milostivi, si o sa va ajute sa vedeti fata blânda a Lui, lasându-va condus de sfaturile îngerului pazitor!

    - Dar, eu nu vreau sa iubesc pe Iisus pe care mi-l prezentati dvs. ci vreau sa iubesc un om mare!

    - Nici un om, oricât de mare ar fi el, nu va putea întrece maretia lui Iisus Hristos, si sunt sigura ca n-ai iubi pe acel om, despre care se zice ca-i mare, numai atâta ca e tare! Nu, oamenii mari nu sunt iubiti, ci lingusiti! Singurul, Iisus Hristos este iubit, caci de nouasprezece veacuri el a ramas, este si va fi înca iubit!

    - Dar eu nu-l iubesc!

    - Ei bine, esti un îngâmfat! Caci doar ai facut cerul, pamântul, apele cu toate ale lor, si ai tot dreptul sa nu te pleci la Iisus, care-i smerenia întruchipata! Domnule, eu te rog sa îngenunchezi, si asa sa-l privesti pe Iisus Hristos, ca sa-ti poti da seama ce-a facut El pentru noi! Frumusetile lui Iisus nu se pot vedea decât atunci când stai în genunchi si vorbesti cu El în rugaciune! Fara numele lui Iisus nu întelegem nici viata noastra, nici moartea, nici pe Dumnezeu, si nici pe noi însine nu ne întelegem, traind într-un haos necunoscut. Toti oamenii mari, si chiar împaratii cad învinsi, daca nu altor oameni, dar cad cu siguranta în fata mortii. Iar Iisus Hristos ramâne singru învingator, chiar si în fata mortii, caci este atotoputernic!… Oamenii slabi cred ca distrug religia atunci când oamoara sau chinuie pe cei ce o servesc, dar ea traieste mai mult decât slujitorii ei! Ce trista amintire va pastra istoria despre deznadejdea si durerile pe care le sufera cei care si-au pierdut credinta. Doamne, Dumnezeul nostru, Acela ce ai înnecat oastaea lui Faraon în Marea Rosie, înneaca si multimea necredintei noastre în marea milostivirii Tale!

    - Maicuta, vreau sa ma spovedesc, si te rog, ajuta-ma sa cred în Dumnezeu!

    - O, frate, eram sigura ca Maica lui Dumnezeu, care este Mila întruchipata, îti va atinge inima cea împietrita, prefacându-ti-o în coca moale, si asezând-o în forma iubirii Sale de Mama! Stai putin sa plâng de fericire, si te voi duce cu toata caldura inimii mele la slujitorul lui Hristos, caci eu nu pot sa-ti primesc spovada, neavând acest mare dar ce-l au numai preotii! Iar de ajutorul ce mi-l ceri, vom apela la Aceea care ne ajuta pe toti, la Maicuta Domnului, care-i Mama milostivirii, care-i milostivirea însasi!

    - Dar ma va primi?!

    - O, te va primi, si se va bucura mai mult ca de noi, toate câte ne ducem viata aici!

    - Cum asta, Maicuta?!

    - Foarte simplu de înteles, fratele meu, caci Maicuta Preacurata, si chiar Stapânul nostru Iisus Hristos, se bucura mai mult de un suflet care i-au tagaduit, decât de nouazeci si noua de suflete care-i adora! Asa-i iubirea cereasca! Nu tine minte raul! Fii fericit ca ai simtit cu inima iubirea lui Iisus, si vei vedea ce viata plina de bucurii si de pace launtrica, pe care nu o pot cunoaste decât aceia care traiesc cu Iisus, si se mângâie cu numele Maicutei Domnului! Eu te rog ca, de azi înainte, sa ai grija, ca, atât în suferinte, cât si în bucurii, sa stai de vorba cu Iisus prin rugaciuni. Nu-i vorba sa te asezi în genunchi, si sa nu te mai scoli, ci sa ai inima într-o legatura cu Iisus, aratându-i recunostinta si parfumându-ti sufletul cu pomenirea numelui cel preascump al Lui. Si sa nu treaca nici o zi în care sa nu te rogi la Maica Preacurata asa: Maica lui Dumnezeu, vindeca inima mea cea otravita cu veninul sarpelui diavol! Pironeste, Doamna Cereasca, cu frica si cu iubirea Ta, trupurile noastre, si ne miluieste! Daca mânia sau rautatea asalteaza barca sufletului, ridica-ti ochii spre Mama lui Iisus! Când îti simti povara pacatelor, si-ti vine teama de judecata lui Dumnezeu, si începi sa te clatini în descurajare, roaga-te la Preasfânta Fecioara Maria! În pericole, în strâmtorari, în îndoieli, te îndemn sa te rogi la Preasfânta Fecioara Maria, ca-i foarte aproape de fiecare, numai s-o chemi! Numele Ei preasfânt, sa nu lipseasca de pe buzele fratiei tale. Urmând-o pe Ea, nu ratacesti; rugând-o, nu te pierzi; gândind la Ea, nu gresesti; rezemându-te de Ea, nu te obosestii, si, daca Ea te ajuta, vei ajunge în port. Roaga-o pe Ea sa te pazeasca, ca pe un bun al Ei.

Tânarul fagadui ca se va stradui sa împlineasca rugamintea mea, care va fi spre folosul lui.

Dupa marturisire, îl îndreptai la icoana Maicii lui Dumnezeu, si, în genunchi, plângea, zicându-i:

    - O, cât de bun este Dumnezeu, Preasfânto!

Întoarcerea lui era lucrarea Preacuratei.

    - Maicuta, sarut mâna, si va multumesc, ca m-ati desteptat din somnul necredintei!

    - Domnul, Maicuta Sa Preasfânta, si toti sfintii sa te ajute, frate, si te rog sa crezi ca harul Sfântului Duh, acorda astfel de daruri când vrea, spre a destepta credinta oamenilor necredinciosi. Si, daca Bunul Dumnezeu mi-l da, mi-l da pentru a ne desavârsi în cele placute Lui!

 

LA STÂNA NOASTRA

 

    Aflam ca la stâna noastra s-a ivit o boala care ne omoara oile, si nu i se da de leac. Eu m-am gândit sa merg cu un parinte de-al nostru, si cu doua maici, sa le facem o slujba, adica o aghiazma. Cum ajungem, ne iau câinii în primire, tavalindu-se în fata noastra, si cerând mângâiere. Eu, ca una ce am aceasta slabiciune de a dezmierda toate animalele, încep sa le netezesc capul, vorbind cu ei. Doamne, ce bucurie pe câini! Sareau în sus ca alte aratanii, si faceau alergari, se întorceau spre noi, sareau în sus, si nu stiau cum sa se mai distreze! Ce impresionanta recunostinta! Apare si sirul de gâste însirate ca cei mai disciplinati soldati, facând o strigare de gâgâieli, parca ar fi dat raport despre ceva. Si, înconjurându-ma, întindeau gâtul spre mine, vorbindu-mi în limba lor. Nu m-am putut stapâni sa nu plâng. Iese repede, de la spatele perdelei de stuf, magarita cu puiul ei dupa ea, întinzându-si gâtul si dând drumul la glasul ei strident. Se apropie de ea maica ciobanita, si-i zice: saruta mâna Maicutei, ca a venit la noi! Apoi a mers la Parintele, si la celelalte maici, sarutându-le si lor mâna!

Asezam o masa pentru începerea aghiazmei. Pe maicile ciobanite, care erau cu obrazul ars de plesnetele vântului, si cu fruntea încruntata ca li se micsora turma de oi, le sarut pe amândoi obrajii coscoviti de soare, de lacrimi si de vânt, zicându-le:

    - Toate sunt trimise de Sus, si sa vedeti ca bun e Dumnezeu, si o sa goneasca aceasta pacoste din turma noastra! Vin si oile. Ciobanul, cum ne vede, începe sa plânga, zicând:

    - Maicuta, ne cad oile!

    - Fii linistit, frate, ca Maicuta Domnului ne va scapa de aceasta mânie pe care o meritam, dar o va înlatura, ca sa nu te mai vada ca plângi!

Începem slujba aghiezmei. Oile pornesc din locul unde le lasase ciobanul. O maica vrea sa mearga sa le bage în staul. Eu o opresc zicându-i:

    - Lasa-le sa vad ce-or sa faca, si unde vor merge. Si, minune! Oile mergeau spre masa unde se facea slujba, înconjoara pe toti câti eram lânga masa, si se culca cu botul întins pe pamânt, iar un miel iese din turma, vine si se culca la picoarele Parintelui.

    Parintele ne spune în gluma:

    - E reprezentantul turmei! Sa punem epitrafirul pe el!

Si, minunat esti, Doamne! Mielutul dezlegat a stat tot timpul slujbei sub epitrafir. Toti au ramas impresionati pâna la lacrimi, preamarind pe Cel ce întelepteste si pe animalele cele necuvântatoare!

Dupa termintarea sfintei slujbe, Parintele le-a stropit cu aghiazma pe toate, iar ele, nici una nu se misca. Maica ciobanita striga:

    - Parinte, vor sa fie si oile noastre încrestinate!

Parintele îi rapsunde:

    - Da, cer ajutor în suferinta, pentru ca simt, se vede o alinare în durerea lor!

    Maica si ciobanii:

    - Ah, ce pacate, oare ne-au adus si aceasta ispita pe capul nostru?!

    - Nu fiti necajiti, le spun eu, ca asa cum am primit pe cele bune, trebuie sa le primim si pe cele rele!

    - Dar, oare ce-am facut, Maicuta, de ne pedepseste Domnul?!

    - O, dragii mei, nu stiti ce-ati facut?! Ia sa ne gândim încetisor si sa ne cercetam sertarele inimii noastre, câte nu gasim, încât ne va fi rusine sa ridicam ochii spre cer! Pacate sunt multe, si de multe feluri, dar trebuie atentie marita. Pacat nu e atunci când simti o ispita, ci atunci când te învoiesti bunaoara cu ea, când o cauti si te îndulcesti de ea, si o primesti înauntrul inimii tale! Ispite sunt multe. Ispite launtrice, ispite în familia noastra, si ispite ce vin de la oameni. Ispitele launtrice sunt cele mai primejdioase, caci strica sufletul, departându-l de Dumenezeu, si, daca n-ar aparea nadejdea, esti sortit sa cazi în iad. Cele familiare, este adevarat ca îti chinuie si sufletul si trupul, dar spre necazul celui care ne da aceste ispite, noi nu raspundem! Chinuie trupul, ca-i mâncarea viermilor, iar sufletul ni-l pregateste pentru cer! Si asa sa ne ridicam deasupra tuturor amenintarilor. Ispitele ce vin de la oameni, se aseamana cu un vânt puternic, care, pe lânga ca nu te vezi de praful rascolit de suflarea lui turbata, mai ne ia si acoperisul de pe casa!

Iar tu stai linistit în casa, cu o candela aprinsa, îngenunchind spre coltul minunat, si de razele candelei luminat, si astepti sa treaca mânia uraganului, ca sa-ti asezi cele stricate de el, sa ti le repari cu rabdare si demnitate. În rabdare si demnitate se odihneste Dumnezeu, iar în ura si în razbunare, se tavaleste lucifer. Diavolul, ne arata întotdeauna într-o forma atragatoare, ceea ce nu este altceva decât o cursa pentru a ne rapi sufletul. Dar, ochiul lui Dumnezeu, ne priveste mereu, noi sa avem curajul de a ne lupta cu ispitele pâna la capatul vietii noastre, caci, Dumnezeu este cu noi, si ne va ajuta sa ne împotrivim ispitelor. Ah, si când faci un pas spre Dumnezeu, El te ajuta sa vezi cât de frumos este cerul virtutilor Sale. Iisus ne vorbeste la toti asa:

    - Pentru tot raul ce l-ai facut cu ochii, cu urechile, cu mintea, cu picioarele, si pentru pacatele întregului trup, Eu am de suferit! Iar pentru slabiciunile voastre, Eu v-am pregati balsamul Potirului din Biserica Mea! Folositi-va de el, ca sa va întariti!

    O, Dumnezeule, de câte bucurii ne faci Tu parte, iar când noi ne atingem de acest foc, se mistuiesc necuratiile noastre. Stapâne, de câte ori te luam pe Tine, noi simtim o sarbatoare, si ne simtim în mare emotie! Iar din aceasta emotie, cadem victima iubirii Tale, încât putin de nu ne zboara sufletul la cer! Si, cum sa nu ne emotionam, când stim ca într-o bucatica de pâine mica, poate încapea Dumnezeu! Stiu ca nu-i nici o mirare, dar Tu esti atotputernic, si faci tot ceea ce vrei, în cer si pe pamânt! Si acum, dragii mei, trebuie sa plecam, si vreau sa va stiu linistiti, si încrezatori ca boala va înceta la oile noastre. Fiti încredintati ca orice suflet îmbracat în haina Sfântului Botez, este fiu al lui Dumnezeu! Caci apa Sfântului Botez, a facut din noi Biserica vie a Sfântului Duh! Oare, pacatuind, nu vom nesocoti titlul nostru de fii ai lui Dumnezeu?! Noi, care suntem dupa chipul si asemanarea Lui, trebuie sa ne straduim sa-l avem pe El cu noi. Iar daca vrei sa pictezi chipul lui Dumnezeu în inima ta, trebuie sa ai în tine totdeauna pe Dumnezeu Euharistic. Iar, cine vrea sa fie convins de existenta lui Dumnezeu, nu trebuie sa înmulteasca dovezile, ci sa-si stapâneasca patimile!

 

 

FLORI RUPTE DE STAPÂNA DIN OBSTEA NOASTRA

 

De câte ori ne-a parasit o sora sau o maica, luându-si zborul spre cer, a fost pentru noi zi de primavara, soare, aer lin, si frumos! Clopotele trageau, dar glasul lor nu era a jale, ci a bucurie, ca se rupsese o floricica, ce de-abia îsi desfacea petalele pentru a-si arata frumusetea!

Stapâna Gradinei, si Gradinareasa, învaluita de iubire, Preasfânta de Dumnezeu Nascatoarea, gasea de cuviinta sa rupa floarea Gradinii Sale, pentru a înlocui cu ea un spine din coroana Stapânului Hristos. Ce înlocuire minunata si plina de iubire, si ce taina nepatrunsa! Nu-i minune?! Si, cum sa nu fie invidata o astfel de floare care a fost rupta în toiul frumusetii, si nu batuta de toate vânturile vietii acesteia trecatoare?!

Ah, dragele mele maici si surori, sa nu va vad ca plângeti pe aceasta sora a noastra, care astazi se bucura de vederea Sfintei Treimi, de frumusetea Maicutei Domnului, se hraneste cu parfumul sfintilor, se acopera cu aripile îngerilor, si se topeste în razele luminii ceresti. Pe noi sa ne plângem, care putem fi prada dusmanului diavol în orice clipa a vietii, iar pe ea s-o fericim, ca a biruit moartea, trecând la adevarata viata. Daca acest loc pamântesc pe care stam noi ne face atât de fericite, cum va fi Ierusalimul ceresc, de care se bucura sufletul acestei surori a noastre?! Eu sunt fericita când vad ca Împarateasa si Stpâna noastra, gaseste câte una gata pentru cer, ca ea stiind lupta noastra, se va ruga cu mai mult foc pentru noi, si rugaciunile ei vor fi mai primite decât ale noastre, pentru ca a scapat de trup, prin care se îngreuiaza sufletul. O, Doamne, cine va putea întelege bucuria unui suflet care sta în preajma paradisului ceresc, si cine va putea arata bucuria acestui amarât suflet care sta în chinul iadului?! Toate nenorocirile trupesti sunt îngrozitoare, dar ce sunt ele în comparatie cu sufletul viu, care sta îngropat în iad chiar de pe pamânt, facând la sfârsitul vietii o mutare din rau în groaznicul rau! Stiu ca pentru acel împietrit la inima si înglodat în pacate, nu mai exista nici cruce, nici jertfa, nici Dumnezeu! Ce grozavie! Am vazut ca oamenii care au parasit pe Parintele Ceresc, si înselati de diavol, ajung de nu mai recunosc pe Parintele de la care au fost rapiti. Daca ne-am face o închipuire cum trebuie sa fie chinurile iadului, n-am mai sta nici o clipa fara sa ne spovedim pacatele la duhovnic, si am cauta sa ducem o viata placuta Domnului. Trebuie sa stim ca gravitatea pedepsei masoara demnitatea persoanei jicnite. E foarte folositor sa ne gândim mereu la iad, ca asta ne face sa ne ferim de lucrurile care ne pot duce la rau. Si, pentru ca avem suflet, trebuie sa avem ochi de heruvimi, ca sa nu-l pierdem.

Este drept ca aceata despartire a sufltului de trup si de toate cele ale pamântului, este grozava, mai ales când au fost gata pentru cer, ca le curgeau lacrimile pe obraz, când vedeau ca li se apropie ruperea. Dar când îl vedeau pe îngerul lor pazitor, sau, stiu eu pe cine vedeau ele, nu mai contam noi nimic în fata lor, ci li se înveselea fata, obrajii li se rumeneau, buzele li se înfrumuseteau cu un zâmbet asemanator cu al îngerilor. Toate fetele noastre, au fost rupte de Împarateasa Gradinei, cu iubire. Prima, prin varsare de sânge, fiind lovita cu o caramida în cap la cutremurul din1940, iar celelalte prin diferite suferinte, pe care le-a rânduit Stapâna, pentru a grabi deschiderea florii. Si, pentru aceasta, ca noi stim ca orice durere trimisa de mila cerului, nu cautata de el, este un dar al iubirii lui Dumneze, ne-am linistit cu sufletul, zicând ca cel ce le sufera, arata lui Dumnezeu o iubire eroica. Iisus ne cerseste inimile noastre si ne vrea iubirea. El se risipeste pentru noi cu o iubire fara masura.

O, dragele mele maici si surori, de-am cunoaste chiar limba îngerilor, fara iubire catre cer si catre oameni, nu suntem nimic! Multa vreme am crezut ca cineva poate fi de omenie, fara a avea aceasta iubire. Acum nu mai cred. Leul, ramâne leu oriunde se afla. Dupa ceasornicul desteptator al constiintei noastre bate totdeauna cu sunet de iubire, si nu-l ascultam, mergem cu siguranta în iad. Un suflet predat Domnului, nu se teme de diavol, chiar când unelteste sa-i ia viata, printr-o moarte napraznica, caci el e pregatit cu sufletul si doreste sa se închine acelui stapân, dupa care a suspinat în tot trecutul vietii. Si, cine a pierdut?! Nu satana?! Ah, Dumnezeule, de ar vedea si ar simti oamenii frumusetea Ta, nu s-ar desparti de aceasta vedere, pentru tot aurul din lume. Oare cu ce fel de moarte vor fi vrednice acele suflete care se leapada de Dumnezeul lor, de Stapânul lumii, pentru a placea unei fapturi?! Dumnezeule, ca Parinte al nostru, nu ne vei uita si iubirea Ta, nu va lasa pe fii tai întru nestiinta!

Stiu ca suferintele lumii acesteia sunt nimica, pe lânga rasplata ce se va da de Tine, bunule! Domnul ne zice: “Iata eu cu voi sunt în toate zilele , pâna la sfârsitul veacurilor!” Ce bun e Domnul cu noi, nemultumitorii, iar noi nu putem face nici un bine aproapelui nostru, care-i lipsit! Nu trebuie sa întrebam niciodata daca exista saraci si lipsiti, ci sa ne întrebam unde sunt. Cu un ajutor prea mic ce-l faci aproapelui tau, pe tine te împodobesti.

Îmi aduc aminte de o copila orfana din satul meu, ce o chema Bogdana. Când îi puteam da un banut, era în al noualea cer de fericire. Aceasta copila nu era iubita de nimeni, ca era foarte urâta la chip. Avea capul ca o maimuta, si picioarele foarte mari, dar avea cuvinte ceresti în gura ei. Carte nu învatase deloc, dar cum stia sa vorbeasca din Sfânta Scriptura, nu ma pricep. Eu, care nu stiam ca-i orfana, cautam mereu sa-i arat dragoste, si o aduceam câteodata la noi la mânastire. De câte ori ma vedea, sarea în sus ca alta natie, batând din palme, si spunând tot felul de cuvinte, pline de iubire copilaroasa. Lumea o socotea nebuna, dar mie îmi era draga, caci toata nebunia ei era o exaltare spre cer. A murit, saracuta, la etatea de patrusprezece ani, întroienita în zapada. Nu-mi iert aceasta nepasare ce am avut-o fata de aceasta copila, ca n-am luat-o lânga noi. Ma linistesc, stiind ca n-ar fi stat lânga noi, caci, având apucaturi animalice, nu se simtea bine sa stea cu oamnenii în casa, si umbla peste tot, vara si iarna. Ca sa ma linistesc, am cautat-o si i-am facut toate cele trebuitoare pentru un suflet ce a parasit lumea aceasta, asezând-o în pomelnicul meu, si pomenind-o regulat, stiind ca n-are pe nimeni s-o ajute. Dupa o vreme mi-a venit în vis, si mi-a zis: Brândusico (asa-mi zicea ea când traia), pentru ca ma pomenesti mereu, la ziua judecatii te voi cauta printre oameni, pentru ati rasplati, ca mult bine îmi faci prin pomenirea la Sfânta Liturghie si parastase. Dupa ce m-am desteptat, si amintindu-mi visul, mi-am zis, si cred ca asa si este, ca acest nevinovat suflet a cautat îndrazneala catre Domnul, prin felul cum mi-a vorbit în vis. Am putut vedea ca, aratând o cât de mica dragoste cuiva, poti capata, fara sa te gândesti, un bun aparator si mijolcitor în cer, la tronul Sfintei Treimi. Bine se zice în popor, ca ajutând pe aproapele tau, împrumuti pe Dumnezeu, si vei lua cu dobânda înapoi.

O, Maica Preacurata, vino si rupe Tu, cu mâna Ta de Mama, floarea sufletului nostru, atunci când crezi ca-i mai frumoasa si mai deschisa, si du-o, Te rugam, si-o aseaza în vaza iubirii Tale, în preajma Sfintei Treimi.

Pâna atunci, floarea sta ascunsa, si cu ajutorul tau se va stradui sa-ti dea mirosul, cautând sa nu fie vazuta de nimeni. Am vrea ca atunci când Tu te plimbi prin Gradina noastra, parfumul discret al florilor, sa-ti linisteasca durerea ce ti-o produc multi, printre care sunt si eu. Te rog, Doamna Gradinareasa, sa cauti si sa-mi gasesti si floricica sufletului meu, care sta în dosul unei flori mai mari, si asteapta vremea atingerii degetelor pline de finete si har, pentru a fi rupta si asezata acolo unde vrei Tu, ca eu nu stiu de am vreu merit, asa ca nu-ti cer nici un loc. Pâna atunci, trimite-mi roada iubirii Tale, ca sa se desavârseasca deschiderea florii, pentru a fi gata de rupt.

 

RECUNOSTINTA LA NECUVÂNTATOARE

 

    Am mai spus în decursul povestirii mele ca eu, pe lânga multe slabiciuni ce le am, mai am si pe aceea de a iubi animalele.

Ma gaseam într-o zi la Tecuci, în casa familiei Calbinita. Aud ca vrea sa otraveasca un catelus, fiindca trebuia sa plateasca taxe, ca avea prea multi. I-am rugat sa nu-l otraveasca, ci sa mi-l dea mie, ca sa-l duc la Mânastire. Bucurosi, mi l-au dat. Îl chema Ursulica, dar eu i-am pus numele Cuculina. Acest animal cauta cu ochisorii lui sa-mi multumeasca pentru salvarea lui de la moarte, si, timp de zece ani, cât a stat în preajama casei noastre, a fost cum nu se poate de credincios. Când gresea ceva, si-l certam, lasa capul în jos, ca si cum ar fi cerut iertare. Când eram suparata cu ceva, sta lânga mine, atingându-ma cu labuta si curgându-i lacrimi din ochi, si începea sa faca tot felul de figuri în fata mea, ca sa râd. Iar când vedea ca râd, sarea în sus, si nu stia ce sa mai faca de fericire. Când plecam de acasa, el nu mânca aproape nimic. Avea un miros extrem de dezvoltat, ca, desi cei din Mânastire nu stiau când vin, el, cu simtul lui, începea sa dea un latrat anumit, si alerga pe sosea înaintea mea, pâna ma gasea pe drumul ce veneam. Atunci, toti ai casei noastre erau încredintati, dupa acest latrat, ca veneam.

Tot în acest timp, mai aveam si un noatan caruia nimeni nu stia ce sa-i faca, murea saracul, fiindca mama lui, fiind batrâna, nu avea lapte sa-l hraneasca. Ce-mi vine în gând?! Sa-i dam ca la copii mici, zahar în cârpa, sa suga. Si, încredintarea mea a fost în ceas bun, caci mânzul a început sa suga din cârpa dulce câteva zile, apoi i-am dat bucatele mici de zahar, si cu ce s-a mai putut, l-am scapat de la moarte.

I-am pus numele “Zaharel”, caci zaharul i-a fost salvarea. Dar animalul a prins prin cine i-a venit salvarea cu zaharul. Si minune, la sa pe mama lui, si venea dupa mine, oriunde as fi fost. Ma cunostea dupa glas, si ma pomeneam cu el, cerându-mi zahar. Acum, noastenul nostru se facu calut marisor, si chiar frumos, dar cauta ca si copii, tot zahar, desi acum mânca fân si boabe. În zorii zilei, cine sta la usa mea, când ma sculam?! Zaharelul! Venea, îmi lingea palmele, si nu pleca pâna nu-i dadeam o felie de zahar. Intra în chilie dupa mine, scuturându-si copitele afara. Iar când s-a facut mare de tot, a trebuit sa-l vindem, caci nu-l mai puteam tine legat în grajd, caci voia zahar mereu si nu putin.

Iar când eram plecata de acasa, pentru el era o nenorocire, caci nu voia sa-si ia portia decât din mâna mea. Am hotarât sa-l vindem. Vine un gospodar sa-l vada. Dar când a vazut omul lânga el, a început sa-l bata cu picioarele, si, rupând lantul, a fugit lânga mine, punându-si capul pe umarul meu.

Ce gelozie pe bietul Cuculina, când îl vedea lânga mine. Atâta îl latra, iar el îi zvârlea câte-o copita, Doamne, îti venea sa lesini de râsul lor! Aceste animale, doar nu aveau grai sa vorbeasca, încolo îsi aratau credinta, recunostinta, fiecare cum putea. O, Doamne, de câte ori nu ne scapi pe noi de la moarte, si da-le viata din razele Tale binefacatoare, caci altfel pierim. Noi suntem mult mai nerecunoscatori decât animalele, caci ne stapâneste trufia. Stiu, Doamne, ca cu multa bucurie priveste satana la cei care sunt nerecunoscatori pentru facerile de bine ce le primesc de la Tine, si lesina de fericire când mai vede pe unii oameni spumegând ca turbati contra Ta, Bunule! Acesti oameni, eu cred ca sunt mai nenorociti decât surdo-mutii, deoarece abuzeaza de grai, pentru a-si pierde sufletul. Robi ai satanei, se mai fac si acei oameni care vor sa se razbune pe aproapele lor, în loc sa-l ajute în neputinte.

    O, Iisuse, da-mi darul sa Te iubesc în adevar, si insufla-mi Tu felul cum trebuie sa Te iubesc. Ajuta-ma, ca deopotriva sa iubesc pe toti care-mi fac bine, si pe toti care-mi fac rau. Caci numai asa voi fi fericita si multumita. Astfel, iubirea mea fata de Tine, ar aparea ca o goana dupa vânt, adica o minciuna.

 

 

 

ANIMALE BINECUVÂNTATE

 

    - Auziti, dragele mele maici si surori, minune! Azi, mi-au spus fetele noastre care îngrijesc de vacute, ca se scoala de noapte, si duc vacile la pascut, ca sa mânânce pe racoare. Iar când aud clopotul de Sfânta Liturghie, zic ele, cea mai frumoasa o ia înainte spre grajd, si celelalte dupa ea, si asa linistite merg si se culca, iar fetele pot sa ia parte la Sfânta Liturghie, în felul acesta. Spun fetele, de asemene, ca numai în zi de lucru vin la grajd la ora sase, iar în zi de sarbatoare, pentru ca se începe Sfânta Liturghie mai târziu, vin pe la opt.

    - Ce ziceti de aceasta?!…

    - Minune, Maicuta!…

    - Curat minune! Fetele mi-au spus ca stau departe de vaci, privindu-le sa vada ce vor face. Mi-am pus si eu întrebarea de ce nu vin când aud clopotul de acatist?! Si de ce vin la al doilea tras d clopot, când se trage de Sfânta Liturghie?! Eu, dragele mele, cred ca vreun înger le îndreapta sa porneasca spre grajd, ca sa poata lua parte fetele noastre, în felul acesta, la Sfânta Liturghie. Ca, ce nu poate Dumnezeu face?!

Ah, Dumnezeule, daca toate animalele Te cinstesc pe Tine, stând la grajd în timpul venirii Tale între noi, pacatosii, cu cât, dar sa astept eu revarsarea zorilor?! Inima ar trebui sa tresalte si sa suspine de dorinta de a-l avea în sine pe Acela care este viata ei. O, dumnezeiasca pâine, ce dulce îmi este ca ma unesc cu Tine! O, dumnezeiescule Sânge, care esti viata prelinsa din viata lumii, Hristos, cum trebuie sa te sorb, pentru a-mi învia si fiinta mea?! Tu esti binele, fericirea si bogatia mea! Numai pe Tine vreau sa Te am! O, Iisuse, viata sufletelor, Împarat al îngerilor, fericirea sfintelor, bucuria mea, lumina mea, viata mea, dulceata si desfatarea mea, fericirea mea, si, mai mult decât toate acestea laolalta, cum sa Te preamaresc eu, nevrednica. Pentru aceasta, Iisuse, ajuta-mi sa-mi vad gresalele, si scapa-ma de dorinta de a fi stimata, si da-mi harul sa doresc ca altii sa fie mai iubiti decât mine! Iisuse, caldura mea, da-mi harul sa doresc ca altii sa fie mai stimati decât mine! O, Iisuse, ajuta-ma sa-mi vad slabiciunile, si scapa-ma de dorinta de a fi iubita si onorata, de a fi laudata si aprobata de oameni, da-mi harul, Bunule, sa-mi doresc ca altii sa fie mai laudati, iar de mine sa nu se vorbeasca; altii sa fie mai preferati înaintea mea, iar eu sa nu fiu luata în seama; altii sa fie mai sfinti decât mine, iar eu sa ma sfintesc prin umbra lor. Fereste-ma, Iisuse, de dorinta de a mi se cere sfaturi, ca stii ca n-am nimic bun în mine. De teama de a fi insultata, fereste-ma, Iisuse, si ajuta-ma sa le pot duce pe toate, si sa nu urasc pe acei care îmi pregatesc, prin jertfa lor, fericirea neânserata, si ajuta-le sa te iubeasca pe Tine mai mult. Într-un cuvânt, Iisuse, partea mea în viata sa fie umilinta, caci unde este umilinta, acolo esti Tu, Stapâne al meu!

 

 

SFÂRSIT, SI LUI DUMNEZEU LAUDA!

 

    Iata-ma, cu purtarea de grija a Proniei Ceresti, ajunsa la capatul povestirii mele.

Gasindu-ma aici, mintea, inima, si toate simturile mele, ma parsesc si-si iau zborul spre Creatorul lor, Dumnezeu, pentru a-i înapoia fusul recunostintei pe care am tras firul vietii Sale, din caierul de mila, tinut în mâna de mâna iubitoare a Maicii Preacurate, Fecioara Maria. În clipa când fiinta mea spirituala s-a înfatisat înaintea Parintelui Ceresc, predându-i fusul, l-am rugat sa-mi dea vobseaua cea mai frumoasa ce se gaseste în tezaurul smereniei, cu care sa pot zugravi minunatul chip al Blândului Iisus în inima mea, pentru a nu avea loc dusmanul de veacuri, satana, cu duhurile lui rele. Astept cu încredere mijlocirea hotarâtoare a lui Dumnezeu. Un miros minunat ce ma îmbata, se simtea de o calitate careia nu i se poate gasi un nume! Venea de la Iisus, izvorul cel datator de viata. Apoi, am venit sa asez toate dorurile mele, pentru a le lumina cu lumina Sa dumnezeiasca, sa-i dau inima si toate simturile mele, de a le preface dupa a Sa voie, si privindu-l cu nesat, i-am soptit încetisor asa:

- Ai voit, Iisuse, ca rastignirea ta sa fie icoana sub care trebuie sa îngropi toate faradelegile noastre. Ai voit, Iisuse, ca frumosul si dumnezeiescul chip sa fie palmuit si chinuit, iar trasaturile fetei Tale divine, sa fie însângerate pentru înfrumusetarea si luminarea noastra. Ai voit, Iisuse, ca ochii tai, care cuprind cerul si pamântul, sa fie înnecati în lacrimi de sânge, pentru a noastra spalare de pacate. Ai voit, Iisuse, sa primesti pe buzele Tale, adaparea cu otet si fiere, ca dulceata îngerilor sa ne-o dai noua, celor nemultumitori si cu naravuri de fiare. Ai voit, Iisuse, sa-ti fie mâinile sfâsitate, primind trestia ca un sceptru de batjocora, ca sa dai oamenilor scutul nadejdii si sceptrul biruintei asupra pacatelor. Ai voit, Iisuse, sa-ti fie picioarele strapunse de piroane, ca sângele prelins din ele sa fie Sfântul Tau Trup sfâsiat de loviturile bicelor, si de greutatea Crucii, ca pe noi sa ne scapi de rautatea iadului. Glasul Tau, Iisuse, care gemea si suspina, nu gemea de durerea ce-o simteai, cât suspina dupa neamul omenesc!

Si, o, Împarate al îngerilor, te-ai ridicat pe cruce ca pe un tron, ca astfel, pe toti oamenii sa-i faci fii ai împaratiei Tale.

Dar ce vom spune, si cum vom spune, Iisuse, de cununa de spini, care-ti încununeaza dumnezeiasca frunte?! O, Iisuse blând, dar despre ranele si sângele ce curgea prin ele, cine poate grai, decât ca Tu ai vroit sa-ti faci mantie de purpura împarateasca, cu a carui frumusete sa ne luminezi si sa ne înfrumusetezi pe noi, Iisuse scump, când Te vom privi si nu ne vom mai satura de frumusetea Ta, Bunule?! Atunci, va fi vesnicia ca o clipa! Ah, Iisuse, din jertfa Ta curge întruna iubirea Ta, care ne cuprinde, si ne schimba, din oameni pacatosi în oameni virtuosi, din oameni ai pacatului, în oameni ai jertfei, din diavoli, în îngeri!

O, Iisuse, am si eu o dorinta: sa vii si în inima mea si a obstei mele, ori sa Te rastignesti, ori sa tronezi, cum vrei Tu, numai sa vii, caci fara Tine eu pier!

Cazând acum la poala Maicii Preacurate, n-am putut sa-i multumesc, ca era pre putin! Am privit-o, încarcându-mi sufletul cu razele iubirii ce cad mereu peste toti care cu nesat sorb frumusetile Sale divine, si se lasa sa fie milostiviti de focul dumnezeirii Sale. Si când mi-am vazut sufletul pierdut în cutele mantiei Sale înstelate, mi-am adus aminte de acele fiinte care m-au îndemnat a începe acest lucru, si, în taina, am rugat-o sa le rânduie ce crede ca li-i de folos, pentru strecurarea trupului prin golurile acestei vieti, si pentru împodobirea sufletului, spre a fi gata a intra la nunta Împaratului Ceresc. Apoi, am rugat-o pe Doamna Cereasca, sa mai prilejuiasca, de va fi cu voia Sa, astfel de lucruri, ca nu cumva diavolul sa se foloseasca de lenevirea mea, ca de-o portita deschisa gândurilor necurate, si dorintelor mele. Ca stiu ca Doamna mea are putere întocmai cu vrerea, ca o Nascatoare de Dumnezeu. Stapâna, cu privire blânda îmi zice: lupta-te cu curaj, si sa nu te supui gândurilor, ci numai Fiului meu, caci asa vei birui pe ispititorul!

- Si, închinându-ma sfintilor stramosi, Patriarhilor, Proorocilor, Apostolilor, Evanghelistilor, Mucenicilor, Marturisitorilor, Pustnicilor, Cuviosilor si Dreptilor, le-am asternut lacrimi de iubire si pretuire, pe lespedea inimii mele, rugându-i sa-mi dea câte un strop de binecuvântare, si câte o scânteie de încurajare, ca, aprinzându-mi-se sufletul, sa clocoteasca inima în dorul dupa cer, ajutându-ma cu aceasta mijlocire la Tronul Sfintei Treimi.

Se simte un miros ca de iasomie. Nu poate fi decât din lumea vesniciei. Si, cine oare, se mai coboara, oare, în astfel de miros de taina?! Oare mai este cineva care poate sa încovoaie dreptatea Cerului, topind-o în suvoaie de binecuvântare?! Ah, o, Ioan Evanghelistul, apostolul iubirii, care s-a rezemat pe pieptul Domnului Hristos, el vine sa vada ce poate sa culeaga de la cei ce s-au predat pentru a fi fii de Împarat. Inima îmi bate, si ma straduiesc sa presar în cale buchete de margaritar, sa le adune, sa le duca la Împarateasa, de cununa. Mirosul lor curat sa fie pentru alinat inima Maicutei Preacurate. Si, te rog, Parinte bun, fa sa patrunda culoarea lor neatinsa la Maica nevinovata, ca prin Ea sa capatam mila, har si loc în cer. Si, prin Tine sa saltam, si sa-ti predam lacrimile calde de recunostinta.

În chip deosebit, am cautat pe Sfântul Vasile, al carui nume l-am purtat de la botezul din pruncie, pâna la celalalt, rânduit mie, pentru a ma închina, si a multumi, caci rugaciunile lui mi-au ajutat sa fiu fiica Împaratului.

Alaturi de acest sfânt parinte, pe care se sprijina credinta noastra, la aceeasi treapta de aleasa pretuire, am pe Sfântul Ioan Gura de Aur, care ne parfumeaza sufletele noastre cu cel mai sublim parfum, acela al Sfintei Liturghii zilnice, prin care noi putem sta în preajma lui Iisus Euharistic. Cum sa-i multumesc acestui Sfânt Parinte, care asa de mult ne cheama la masa Împaratului?! Nu i se pot gasi cuvinte de recunostinta, decât sa-l rugam de a ne ajuta ca mereu sa putem lua fagurul nemuririi, aratându-i prin aceasta cea mai sincera supunere si lauda.

Iata, îmi iese în cale marea mucenita Veronica, sfânta milei, aratându-mi naframa iubirii. În fata acestei sfinte am avut mai mult curaj, de la aceia care au binevoit sa-mi dea numele de a i-l purta, din clipa predarii mele totale cerului. Am rugat-o sa-mi fie si mai departe povatuitoare, aratându-mi frumusetile iubirii lui Iisus, picurând în inima mea o lacrima din râvna si iubirea pe care le-a avut Domnul pe drumul Crucii.

O, Sfânta Veronica, tu, comoara suflteului meu, te rog, fiindca stiu ca ai multa îndrazneala catre Domnul, fii mijlocitoare pentru sufletul meu ca sa nu se rupa nici de vânt, nici de furtuna. Stiu ca Domnul te iubeste si te asculta. De aceea, te si rog, prea sfânta mea iubita.

Si acum, îmi ridic ochii spre icoana Sfintei mare Mucenite Ecaterina, ce o am în camera mea de lucru, pentru a-i multumi, ca a binevoit sa i se auda de catre mai multe maici inima, batându-i- se ca la un om viu. Ea mi-a fost si sfatuitoare la aceasta lucrare pe care am savârsit-o din clipa când am început-o. Si acum?! Daca ma asezam sa scriu fara a cere ajutorul de sus, printr-o scurta rugaciune, ea îmi atragea atentia, lasând sa se auda o lovitura în geamul de la icoana ei. Si de îndata, ma ridicam în picioare, zicând: îti multumesc, sfânta mea preaiubita, sa mi-arati ca esti cu adevarat vie, si îmi porti de grija. Si asa legam firul mintii cu cerul.

O, Iisuse, toate aceste faceri de bine numai Tie si Maicii Tale Preasfinte se datoresc.

Primeste acest dar din darurile împaratiei Tale, ca pe o jertfa curata, si fa ca aceste rânduri sa fie de folos sufletesc celor ce vor citi, si acum, si atunci când vor avea parte de lumina tiparului, pentru a se preamari numele Sfintei Treimi si a Maicii Milei! AMIN!

 

13 noiembrie 1953,

Praznicul Sfântului Ioan Gura de Aur.

 

 

CUPRINSUL

 

• 1.Copilaria langa mama

• 2.Primul semn de cercetare a milei ceresti

• 3.Moare mama

• 4.Dupa moartea mamei

• 5.Întrerup scoala

• 6.Bucurii din copilarie

• 7.Cum am aflat despre tatal meu

• 8.Mângâietoarea mea

• 9.Desculta prin ger

• 10.Un vis minunat în aburii Martolicai

• 11.Fuga de la badica Petrica

• 12.În casa lui mos Ionica

• 13.Zorii bucuriei

• 14.Pe mâini straine

• 15.Tetea ma scapa de mâini straine

• 16.Paza postului

• 17.Plata pacatului

• 18.Cel rau nu doarme

• 19.Ispititorul staruie pe lânga noi

• 20.Copacul, bunu meu duhovnic

• 21.Baba Ileana

• 22.La oastea Domnului

• 23.Încercari pentru dragostea de biserica

• 24.Chemare facuta de Domnul prin sfintele Vedenii

• 25.Dupa prima întânlire cu Iisus

• 26.Cel rau iarasi ne tulbura

• 27.Doctorii îsi spun cuvântul

• 28.Jandarmul ispitit

• 29.Bunii mei ocrotitori

• 30.Alta cursa întinsa

• 31.Striga vicleanul

• 32.S-o ardem în foc

• 33.Ce-mi vine în minte

• 34.Domnul încredinteaza pe ai mei

• 35.În chiliuta mea de la sat

• 36.La cei mai mari ai tarii

• 37.Sunteti arestati, zice parintele

• 38.Tânguirea satanei

• 39.Amintiri Fericite

• 40.Pe drumul chemarii

• 41.Începe mânastirea cu doua mii de lei

• 42.Comitetul sovaie

• 43.Un dor împlinit

• 44.Cu pantahuza

• 45.Doamna mare cu suflet mic

• 46.Pentru casuta noastra

• 47.Avera grija Domnul

• 48.Banutul vaduvei

• 49.Mintea sus

• 50.Amintirile Gurguetei

• 51.Pornim la drumul Domnului

• 52.Viata din bordei

• 53.Începutul nevointelor calugaresti

• 54.Parintele Visarion

• 55.Sarmanul proprietar îmbuibat

• 56.Plata din vistieria milosteniei

• 57.Cunoasterea tatalui trupesc

• 58.Calugaria mea

• 59.Cum sa-mi pun camilafca

• 60.Mila si canonul

• 61.Preasfintitul Lucian ma binecuvânteaza

• 62.Sfintirea bisericii mici (Paraclisul)

• 63.Pâinea Sfântului Spiridon

• 64.Momente de iad

• 65.Tetea îsi aminteste

• 66.Aducerea osemintelor mamei

• 67.La parastasul mamei

• 68.Rasa aurita prin milostenie

• 69.Începem biserica mare

• 70.Ispitele vin, dar zidurile cresc

• 71.Pictarea bisericii mari

• 72.Sfintirea bisericii mari

• 73.Grija Mamei ceresti

• 74.De vorba cu un sectar

• 75.Visul judecatii

• 76.Ramânem pe acest loc chiar cu pretul vietii

• 77.Generalul binevoitor

• 78.Prin catacomba noastra

• 79.Gând de rapire

• 80.Vin rusii

• 81.Calul scapat de Sfântul Mina

• 82.Asa-i când judeci patimas

• 83.Ma roade gândul scolii

• 84.Reiau firul scolii întrerupt la moartea mamei

• 85.Printre lectii si examene

• 86.Bucuria familiei Rotaru-Tecuci

• 87.Milostenia aduce reusita

• 88.Soaptele satanei

• 89.În examene la Braila

• 90.Pleaca un grup de fete la Miclauseni

• 91.Parintele Gherasim

• 92.Parintele Ioan Silviu

• 93.Bucurii si familii de neuitat

• 94.Termin liceul

• 95.Bacalaureatul

• 96.Darul rasplatit de Domnul

• 97.Minunea untdelemnului sporit

• 98.O uneltire diavoleasca

• 99.Minunea moastelor Sfântului Mina

• 100. Mai aproape de Domnul

• 101.Biserica vesnic deschisa si Psaltirea neadormita

• 102.Plânsul Maicii Domnului

• 103.Plândsul Preacuratei ne-a aprins de Sf. Liturghie

• 104.Toate la Sf. Liturghie

• 105.Sfatuire pentru Împartasania deasa

• 106.Asa am ajuns noi zilnic la Potir

• 107.Raspunsul ceresc pentru plânsul Preacuratei

• 108.De vorba cu doi stilisti

• 109.Dragostea biruie sminteala

• 110.Convorbiri cu maicile catolice

• 111.Hramurile la noi

• 112.Boul daruit

• 113.Praznuirea Sfintei Veronica (12 iulie)

• 114.Floarea scumpa

• 115.Vicleanul e grijuliu pentru gospodarie

• 116.Vitregia mai marilor bisericesti

• 117.Bucurii coplesitoare

• 118.Seceta si mila

• 119.O convertire la Hristos

• 120.La stâna noastra

• 121.Flori rupte de Stapâna din obstea noastra

• 122.Recunostinta la necuvântatoare

• 123. Animale binecuvântate

• Sfârsit si lui Dumnezeu lauda!