o carte scrisa de maica Teodosia: Întoarcerea fiilor risipitori

†FIAT LUX!

"VERONIQUE, MISIONAR A TOUT GLOBUL"- declaratia sfântului Părinte Papa Paul al II-lea

ÎNTOARCEREA FIILOR RISIPITORI

Oriunde am deschide Sfânta Evanghelie întâlnim pe bunul nostru Mântuitor plin de milă fată de cei mai mari păcătosi care vin la El si-i cer iertare. E de-ajuns să citim pilda "fiului risipitor" si ne dăm seama cum îi primeste Tatăl Ceresc pe fiii Săi, care au păzit porcii patimilor, dar care se întorc la El; îi primeste cu toată dragostea părintească, fără nici o pedeapsă, fără nici o mustrare.

Iată apoi pe femeia desfrânată care îi spală picioarele cu lacrimile ei; nu o ceartă pentru păcatele ei, nu se fereste de ea, nu o dispretuieste, ci rosteste dumnezeestile cuvinte: "Iartă-se ei păcatele cele multe, căci mult a iubit!"

Cât de mângâietoare sunt pentru noi cei păcătosi cuvintele dulci ale lui Iisus: "Fiul Omului n-a venit să judece, ci să mântuiască!", "Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă si să fie viu!", "N-am venit pentru cei drepti, ci pentru cei păcătosi!", "Nu cei sănătosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi!", "Veniti la Mine toti cei osteniti si împovărati si Eu vă voi odihni!", "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!" si atâtea alte cuvinte prin care Mântuitorul îsi arată mila si dragostea Sa pentru noi cei păcătosi si ne cheamă să ne întoarcem la El, să ne îmbrace cu haină nouă si inel în deget.

I I
Dar iată că în decursul veacurilor ce au urmat s-au introdus unele reguli fixate de oameni numite canoane, prin care păcătosii când se mărturisesc, cei care se întorc la Dumnezeu, nu pot obtine dezlegarea păcatelor, ci li se dau anumite pedepse prin care se presupune a plăti oarecum răscumpărarea sufletului pentru păcateele săvârsite.

Au uitat oare oamenii pretul de răscumpărare pe care l-a plătit Iisus prin jertfa de pe Golgota? Au crezut oare că ar putea ei împăca pe Dumnezeu si plăti măcar un păcat de moarte de n-ar fi mila lui Dumnezeu?

Au uitat oare pilda "fiului risipitor" sau pe cea cu "oaia pierdută"?

Este bine a face fapte prin care să îmblânzim dreapta mânie a lui Dumnezeu; bine ar fi dacă atunci când primim dezlegarea si ne apropiem de Sfântul Potir să fim cu desăvârsire eliberati de orice păcate si patimi, dar cum putem birui lepra păcatului fără leacul vindecător al Sfintelor Taine? Orice bolnav are nevoie de doctor ca să se facă sănătos.

Cred că putini au fost aceia care să fi putut împlini toate conditiile puse de oameni care se pretind a-L apăra pe Hristos ca să nu se atingă de El cei nevrednici. Câti fii risipitori vor fi rămas în mocirla păcatelor păzitori la porci -slujitori ai patimilor - pentru că nu au îndrăznit pentru multimea păcatelor să se întoarcă acasă. Câti fii vor fi fost opriti la poartă ca nevrednici de dezlegare, de iertare, nevrednici de a se curăti prin Trupul si Sângele Domnului.

Câti se vor fi întors deznădăjduiti de la poarta casei părintesti iarăsi la lăturile porcilor sau la casele sectarilor! Iar dintre "stăpânii casei" câti din ei, în loc să aibă de pildă pe Iisus, care pe toti i-a primit la El si i-a iertat, au pus sarcini grele în spatele altora, dar ei nici cu degetul nu le atingeau si au uitat că li se potrivesc si lor cuvintele Domnului spuse ispititorilor, care au adus la El pe femeia prinsă în preacurvie: "Cel ce este dintre voi fără de pată, să ia piatra si să arunce!"

I I I
In marea Sa milostivire, Iisus a privit din Slava Sa spre neamul nostru românesc, spre această tară sfântă si binecuvântată si a văzut pe fiii ei cum si-au risipit averea sufletească si au ajuns să se hrănească cu lăturile porcilor.

Inima Sa a sângerat, văzând acest popor cum merge spre pierzare. Si si-a adus aminte cp acest popor n-a fost făcut, ci s-a născut crestin si a trăit crestineste veacuri de-a rândul, dar iată că generatia secolului xx a plecat din Casa Tatălui în tări depărtate unde si-a risipit averea în păcate si fiii Săi cei prea iubiti au ajuns slugi la porcii străinilor.

După dreptate, ar fi fost să-si reverse mânia Sa dumnezeească, dar iată-L că priveste spre locasurile Impărătiei Sale si vede sălăsluiti în ele pe strămosii nostri care au trăit după poruncile Lui.

Iată-i pe toti care s-au mântuit din acest neam si pe toti sfintii cum se roagă pentru generatia care este aproape de prăpastie. Multe si fierbinti sunt rugăciunile lor, dar multimea păcatelor si fărădelegilor noastre le covârseste.

Cine i-ar mai putea îmblânzi dreapta mânie? Cine alta decât Aceia pe care însusi El, fiind pe Cruce, ne-a lăsat-o ca Mamă nouă păcătosilor? Ce păcate ar putea opri mila Ei, ce fărădelegi ar putea covârsi rugăciunile Ei? Cine mai bine decât Ea - Mama Românilor - ar putea mai degrabă să câstige îndurarea Domnului fată de acest neam?

Ea, Mama noastră Cerească, cu lacrimi pe obraji s-a rugat neâncetat: "Iartă-i Fiul Meu si de astă dată!" si nu si-a încetat rugăciunea până n-a auzit rostite cuvintele dulci ale scumpului Său Fiu: "Iată pe Tine ca pe o Mamă te ascult!" L-a rugat pe Fiul Ei dumnezeesc să trimită fiilor Ei păcătosi glasuri de trâmbită ca să le strige: "Intoarceti-vă la Tatăl vostru care vă asteaptă si vă primeste! Lăsati lăturile porcilor si vă întoarceti la Casa Părintească unde nu veti duce lipsă de nimic!"

I V
A ascultat-o Iisus pe Maica Sa Preasfântă si a trimis să-i cheme acasă pe fiii rătăciti. Ca si odinioară, când si-a ales ca apostoli niste smeriti pescari, tot asa si acum a privit Domnul spre cei mici si smeriti.

A văzut Iisus într-un sat al Moldovei, în mijlocul unei grămezi de gunoi de păcate, cum crestea un crin curat pe care nu l-a atins multimea păcatelor, căci n-a avut loc de multimea suferintelor. Acest crin răsărit în gunoi îsi îndrepta spre Cer toată nădejdea si dorul ca pe niste petale curate si-n mijlocul suferintelor n-avea altă avere si altă mângâiere decât icoana Preacuratei Fecioare cum plânge lângă Crucea Fiului Ei. Acest crin avea 6 petale: credinta, npdejdea, dragostea, smerenia, milostenia si suferinta. Din corola acestui crin se înălta înaintea Domnului un miros atât de mare, încât El l-a îndrăgit si l-a ales să-i fie trâmbită de chemare pentru fiii rătăciti.

A ales Iisus pe copila smerită si orfană, ia-a dat dar peste dar, asa cum i-a dat suferintă peste suferintă si a pus-o să-i fie chemătoare la nunta Fiului de Impărat.

De-ar fi ales Iisus o domnisoară din oras, cu carte multă si cu trecere în lume, aceasta s-ar fi rusinat să propovăduiască în lungul si-n latul tării cuvintele Lui, iar ca să-si împace glasul constiintei, care ar fi mustrat-o că se rusinează de Iisus si de cuvintele Lui, si-ar fi zis că n-a fost arătare adevărată, ci o halucinatie sau înselăciune diavolească.

Dar Vasilica, crinul curat, copila smerită, a primit această misiune ca pe o misiune sfântă si de onoare, deci a primit-o asa cum trebuia primită. Nu s-a rusinat de "înteleptii veacului", nici de batjocoritori, nu s-a descurajat în fata greutătilor, nu s-a oprit din drum, căci mila Maicii Preacurate i-a călăuzit pasii, i-a înmultit puterile, răbdarea si dragostea pentru LUCRAREA DE MÎNTUIRE A NEAMULUI SĂU. A mers fără odihnă în satele si orasele tării si a strigat cuvintele Domnului:

"Pocăiti-vă, întoarceti-vă, Iisus vă iartă si vă primeste acasă pentru lacrimile si rugăciunile Maicii Sale! Tatăl Ceresc vă asteaptă să vă întoarceti în Casa Sa, Sfânta Biserică! Vă va primi, vă va ierta, vă va da haină nouă!"

Nădăjduind să afle milă, s-au întors acasă, s-au întors la Biserică. Acolo unde Casa Domnului avea stăpâni cu milă fată de păcătosi, cei întorsi au fost primiti cu dragoste, cu bucurie, văzând că "pierduti au fost si s-au aflat, morti au fost si au înviat". Dar au fost si stăpâni ai "caselor de oaspeti" care, fără să se gândească dacă ei sunt vrednici prin viata lor să stea în Casa Părintelui Ceresc sau num,ai mila Lui nemărginită îi tine, i-au primit pe fiii întorsi acasă cu răceală, cu mustrări, cu pedepse grele, le-au dat ani îndelungati de canon până să se facă "vrednici" de a primi haina cea nouă si inelul. Am putea spune că au fost tinuti la poartă în frig, desculti si dezbrăcati să-si ispăsească păcatele. Li s-au dat pedepse grele pentru ce au făcut si li s-a refuzat hrana întăritoare a Sfintei Impărtăsanii, pe care, luând-o, i-ar fi întărit să lupte măcar de aici înainte împotriva păcatelor.

Câti dintre cei opriti la poartă vor fi avut putere să astepte atâtia ani până să fie primiti?! De câte ori în acest timp vor fi repetat aceleasi păcate, lipsindu-le ajutorul, leacul preventiv împotriva păcatului: sfânta Euharistie! Cât de deznădăjduiti - văzându-si slăbiciunea - s-au întors din nou cei mai multi la lăturile porcilor. Cum si-ar fi ezplicat ei divergenta dintre cuvintele lui Iisus: "Veniti la Mine toti!", "Beti dintru acesta toti, acesta este sângele Meu!", "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!" si cuvintele unora dintre gazdele Casei Domnului, care le spuneau: "Sunteti nevrednici de dezlegare, nu îndrăzniti să vă atingeti de Hristos Euharistic, că-i foc ce arde pe cei nevrednici!".

V I
A suspinat Stăpâna Cerului si Milostiva pământului vîzând învârtosarea inimii oamenilor care, si ei fiind păcătosi, se arată neândurători fată de fratii lor vinovati de aceleasi păcate ca ei.

Si s-a rugat din nou Fiului Ei să-i dea o casă pe pământ unde să afle scăpare toti aceia cărora li s-au închis portile casei părintesti.

A ascultat Iisus pe Maica Sa.

A pogorât din nou Domnul si s-a arătat în câmpia moldovenească copilei smerite si îngenunchiate lângă Crucea din porumb si i-a poruncit cu dragoste: "Aici va fi altarul Meu, aici să faceti o Mânăstire de maici fecioare în cinstea Maicii Mele, căci am ales acest loc să fie loc de vindecare a sufletelor! Să fie deci o casă fără porti unde să fie primiti zi si noapte toti fiii Mei cei rătăciti, care vor să se întoarcă la Mine. Să îi primiti cu dragoste pe toti, căci M-am milostivit spre voi pentru ruga Maicii Mele. Să-mi strângi sobor de fecioare care să-Mi slujească Mie cu rugăciunea, iar cu munca lor să facă locas unde să se adăpostească toti fiii Mei cu suflete bolnave pe care Eu îi voi trimite aici să se vindece!"

Si fiindcă cuvântul Domnului a zis să fie, s-a făcut.

S-a adunat din toate colturile tării sobor de fecioare, slujnice Domnului si neamului, căruia nu i-au lipsit decât portile. Si fiindcă nu avea porti materiale, nu putea să aibă nici porti care să se închidă în înteles spiritual în fata celor ce veneau la pocăintă.

Pe copila smerită si curată Iisus si-a făcut-o Mireasă a Sa si i-a dat să poarte numele acelei fecioare care I-a sters fata cu năframa când El mergea pe drumul Crucii spre răstignire. Fiica iubită a Maicii Domnului - Vasilica - a devenit Măicuta Veronica si Mamă duhovnicească a soborului pe care Domnul, în mila Sa i l-a adunat.

Mai lipsea un slujitor care să poarte cheia dezlegării cu care să descuie intrarea în casă tuturor acelora ce s-au hotărât să se întoarcă si acelora care în altă parte li s-a închis poarta.

Preasfânta Fecioară a trimis în casa Ei si pe acest slujitor tânăr, cu suflet mare si curat, cu dragoste si milă fată de păcătosi si l-a asezat preot la Altarul Fiului Ei. Si fiindcă stia Stăpâna Cerului că acest plăcut Fiu al Ei - după pilda lui Iisus - va primi pe toti cei ce se vor întoarce acasă si această milă si dragoste vor stârni împotrivire din partea "fratelui mai mare", care în loc să se bucure de întoarcerea fratelui său, se supără, a avut grijă să spună ca o Mamă fiicei Sale: "Pe Silviu Eu ti l-am dat pentru viata de necaz!" Si dacă Ea l-a dat, Ea îl va povătui ce are de făcut.

A pus Impărăteasa Cerului ca gazde în Casa Ei de pe pământ aceste două suflete mari:

pe MĂICUTA VERONICA si pe PĂRINTELE IOAN,

uniti fiind de acelasi ideal: mântuirea neamului prin aducerea lui în starea de la început a crestinismului - să-l hrănească cu Hristos Euharistic, să zugrăvească în inimi icoana Preasfintei Fecioare.

Maica Veronica, a chemat pe toti fiii rătăciti sub mantia de milă a Maicii Domnului, stiind că nimeni din cei ce aleargă la Ea nu vor fi rusinati.

Părintele Ioan, în activitatea Sfintieie Sale, s-a condus după următoarele principii:

1. Iisus Hristos, când a fost întrebat de sfintii apostoli de câte ori pe zi se cade să iertăm fratelui greseala, a răspuns: "Nu de 7 ori, ci de 70 de ori câte 7 pe zi",

2. Iisus a spus: "Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară", "Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu, petrece în Mine si Eu în el" si "Fără de Mine nu puteti face nimic!",

3. Iisus a chemat la El pe toti si nu i-a speriat că este foc ce arde pe cei nevrednici, căci vrednici de El stia că nu poate fi nimeni si dacă putem îndrăzni să ne apropiem de El, este pentru mila Lui, nu pentru vrednicia noastră.

4. Privind la adânca milă a Domnului, Părintele Ioan si-a zis: "Dacă Iisus îi cheamă si-i primeste pe toti la El, cu toate că motive ar avea să ne arunce pe toti în iad, cum eu, care sunt si eu un păcătos si am nevoie de milă si de iertare, voi putea să fiu mai aspru decât El si să nu primesc, să nu iert si să nu dezleg în numele Lui pe cei ce vin cu lacrimi si cer iertare? Cum voi putea folosi pentru altii cheia cea neagră a legării, când pentru mine altii au folosit cheia cea albă a dezlegării? Domnul mi-a iertat mie datoria cea mare de zece mii de galbeni, ce-mi va zice dacă ar auzi că eu n-am iertat fratelui meu o datorie mică?

Bazati pe aceste considerente, toti cei ce tin în mâna lor cheile Impărătiei Cerurilor pot folosi cheia dezlegării ca nu cumva să li se spună la Judecată: "Vai vouă, că ati luat cheile Impărătieie Cerurilor si nici voi n-ati intrat, nici pe cei ce au voit să intre nu i-ati lăsat!" Cum vom putea fi fără milă noi pe care numai mila Maicii Domnului ne-a primit pe acest loc sfânt si ne-a spus:

"Bucurati-vă că v-am primit pe acest loc asa cum sunteti, adică v-am primit fără să mă uit si să i-au în seamă păcatele voastre, v-am primit că mi-a fost milă de voi si voi să aveti milă de cei pe care îi voi mai trimite în Casa Mea!"

Având încredere în cuvîntul Domnului: "Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară", Măicuta Veronica si Părintele Ioan au întins masă de dragoste pentru toti fiii rătăciti ai acestui neam, care s-au hotărât să se întoarcă acasă. Ca tunetul a răsunat în lungul si-n latul tării cuvântul Părintelui Ioan rostit în fata Sfântului Altar:

"Veniti la Hristos! Intoarceti-vă acasă la Tatăl vostru toti cei ce ati plecat din ea si v-ati risipit averea sufletească în păcate!"

Dacă fiul risipitor din pilda Evangheliei a fost primit cu dragoste de Tatăl Său, cum nu ne va primi pe noi Tatăl Ceresc mai ales că o avem ca Mijlocitoare pe Maica Preacurată, pe Maica Milostivirii, care ne ia pe bratele iubirii si milostivirii Sale! Veniti, că Hristos este încă milostiv, vă cheamă si vă primeste! Nu întârziati! Veniti să luati iertare pentru păcatele trecute si să-L luati pe Hristos Euharistic, care să vă întărească firea să puteti lupta în viitor împotriva păcatului!

Mare era numărul celor risipitori de averi sufletesti, de aceea mare a fost si numărul celor ce au auzit chemarea si au alergat să se adape din izvorul ce curge din coasta lui Iisus.

In Casa Maicii Domnului, toti câti s-au întors au fost primiti cu bucurie, li s-a pregătit masă duhovnicească, li s-a dat haină nouă.

V I I

Dar asa cum n-au lipsit fiii risipitori, n-au lipsit nici fiii mai mari care cu harul lui Dumnezeu nu s-au depărtat de Casa Tatălui lor, i-au slujit toată viata, unii retrasi în mânăstiri, altii trăind în mijlocul lumii s-au silit să fie pe placul Tatălui lor.

Când au început să se întoarcă fratii lor cei mai mici la Casa Părintească, văzând veselia ce se face pe pământ la Mânăstirea Vladimiresti si uitând bucuria care, desigur era în Cer, pentru această întoarcere, în loc să se bucure si ei, "s-au supărat si n-au intrat în Casă" ci au început să cârtească si să strige: "Părintele Ioan calcă canoanele, este o greseală să dai dezlegare si să împărtăsesti pe cei ce vin! Vă bateti joc de Hristos, împărtăsindu-vă des! Cum îndrăznesc să se împărtăsească cei nevrednici, că Iisus e foc care arde! Cei de la Vladimiresti sunt eretici, sunt catolici, sunt mândri, sunt buruieni crescute la umbra Bisericii! Vedeniile sunt născociri! Maica Veronica e prooroc mincinos! Ioan e Arie! Maicile de la Vladimiresti sunt asa si asa de păcătoase, nu au înaintat pe calea desăvârsirii; ce legătură au călugării cu mirenii; călugării trebuie să-si trăiască viata departe de lume, singuri în linistea Mânăstirii ca să fie plăcuti lui Dumnezeu, nu să se amestece cu lumea, că asa scrie în Pateric!"

Acestea si multe altele la fel, au strigat fratii mai mari din invidie că Tatăl lor i-a primit acasă pe fiii cei risipitori. Dar toate aceste strigăte se aseamănă mult cu mustrarea pe care fiul cel mai mare - din pilda Evangheliei - a făcut-o Tatălui său când l-a primit si l-a iertat pe fratele celo mic.

Celor ce strigă că s-au călcat canoanele le punem întrebarea: "Ce canon a dat Iisus celor ce veneau la El?"

Le-a spus asa: "Iertate îti sunt păcatele! Mergi si de acum să nu mai gresesti!"

Acelasi canon l-a dat si Părintele Ioan: "Să nu mai faceti păcate, faceti multe milostenii!" iar ca întăritor L-a dat pe Hristos Euharistic!

Celor ce strigă că Maica Veronica este prooroc mincionos, le punem întrebarea: "O proorocie care se împlineste cu exactitate poate fi numită proorocie mincinoasă?" I-a spus Domnul Măicutei Veronica: "Aici va fi Altarul Meu!" si s-a făcut. Au spus Domnul si Maica Domnului că acest sobor este pentru suferintă si jertfă, iată soborul de la Vladimiresti în suferintă, răbdând prigoană si închisoare, pregătit sufleteste pentru jertfa supremă pe care o doreste ca pe singura mare bucurie. A trimis-o Domnul în 1938 pe Măicuta Veronica să spună celor mai mari ai tării că: "De n-au să asculte poruncile Mele, am să ridic domn peste domn si împărat peste împărat si focul si nenorocirea are să vină peste voi!" Ce nenorocire mai mare ar putea fi pentru regele nostru din 1938 decât să ajungă alungat din tară, pribeag în tări străine? Tot atunci a spus Domnul:

"Oh, poporul Meu ales, nu stiti ce v-asteaptă!"

Cine se gândea în 1938 că acest popor va ajunge sub jug greu. Iată deci proorociri împlinite si de am lua fiecare vedenie în parte, am găsi împlinite multe din ele, iar cele neîmplinite până în prezent, împlinirea lor se prevede si se va săvârsi.

Dacă Maica Veronica este prooroc mincinos si eretică, sfintia Sa care a chemat pe toti în Biserică, a sădit în sufletele oamenilor dragostea pentru Maica Domnului, pentru Sfintele Taine, pentru păzirea poruncilor păstrate în Sfânta Scriptură si în Sfânta Traditie, atunci întrebăm ce sunt sectarii care caută să smulgă crestinii, să-i despartă de Biserică, de Sfintele Taine, de Maica Domnului? Ce sunt ateii care caută să smulgă total credinta din sufletele oamenilor si în locul ei să lase nimicul si desertăciunea?

Cum ar putea săvârsi greseli asa de mari Părintele Ioan, încât să fie numit Arie? Sfintia Sa, care o iubeste si o cinsteste atâta pe Maica Domnului, sfintia sa pe care Maica Domnului l-a adus în Biserica Ei?

Oare nu văd cârtitorii că se contrazic?

Odată îl acuză că a căzut în "marianism", adică în prea mare cinstire a Maicii Domnului si altădată îl aseamănă cu ereticul Arie, care a fost eretic tocmai prin faptul că a căutat să micsoreze cinstea cuvenită Maicii Domnului, spunând că Ea n-a fost Născătoare de Dumnezeu, ci numai de om. S-a mai întâlnit în Biserică vreun cinstitor al Maicii Domnului care să cadă în erezie? Nu uite cârtitorii cuvântul unui sfânt părinte: "Un cinstitor al Preacuratei Fecioare Maria nu se pierde!"

Cât priveste păcătosenia maicilor de la Vladimiresti au dreptate cei ce strigă! Intr-adevăr suntem păcătoase, dar îi rugăm să se cerceteze fiecare pe sine si cine se va afla fără pată să ia piatra si să lovească! Este adevărat că în linstea mnânăstirilor mai usor poti să mergi spre desăvârsire, mai bine poti sta de vorbă cu tine însuti si să petreci în evlavie atunci când nimeni nu te deranjează, mai usor îti poti face pravila, canonul si toate îndatoririle atunci când esti singur în chilie, înconjurat de linistea pădurilor seculare. Dar ce multumire am avea noi, chiar de-am ajunge la culmile desăvârsirii, văzând pe fratii nostri din lume tăvălindu-se în noroiul păcatelor de moarte si osândindu-se în iad!? Ce folos dacă noi câteva suflete ne-am fi urcat pe treapta contemplatiei, iar milioane de frati de-ai nostri ar rămâne departe de cele mai elementare reguli de morală crestină?! Ce bucurie am fi făcut noi lui Iisus cu desăvârsirea noastră, când El ar fi rămas mai departe batjocorit de cei multi, de fratii nostri? Oare nu Iisus a spus cuvintele: "Milă îmi este de popor!" si tot El a spuscî: "Mai mare bucurie este în Cer pentru un păcătos care se pocăieste, decât de 99 de drepti, care n-au nevoie de pocăintă!" Iar sfântul apostol Iacob, în epistola sa scrie: "Fratilor de se va rătăci cineva din voi de la adevăr si-l va întoarce cineva, să stie acela că cel ce l-a întors pe păcătos de pe calea lui gresită, a mântuit suflet de la moarte si a acoperit multime de păcate!" iar persoane cu o mare înaintare pe drumul desăvârsirii morale recunosc că: "Nu există lucru mai plăcut si mai vrednic de răsplată înaintea lui Dumnmezeu decât zelul mântuirii sufletelor".

Dacă prin LUCRAREA DE LA SFÂNTA MÂNĂSTIRE VLADIMIRESTI s-ar fi întors si s-ar fi pocăit numai 3 păcătosi din zecile de mii care au gustat din Apa cea Vie, din paharul mântuirii, pentru acesti 3 păcătosi s-ar fi făcut în Cer mare bucurie, decât dacă noi, soborul de 300 am fi ajuns la acea stare de desăvârsire ca să putem merita numele de "drepte". Am socotit că mai de folos este să zăbovim mai mult pe treapta întâia, aceea a luptei cu patimile si a dobândirii virtutilor, dacă prin această zăbovire putem ajuta măcar câteva suflete să păsească pe această treaptă, decât ele să rămână roabe patimilor, iar noi să urcăm pe treptele desăvârsirii.

E drept că în Cer multe locasuri sunt si fiecare va primi un loc după starea de desăvârsire la care a ajuns. Noi rugăm pe Iisus să dea locurile cele mai înalte celor ce în linistea mânăstirilor, departe de zgomotul lumii au atins desăvârsirea, iar pentru noi, sărmane păcătoase, pe care mila Sa ne-a întors de pe calea pierzării, pentru noi care am zăbovit pe prima treaptă să rezerve locurile cele mai de jos ale Impărătiei Sale, nevrednice fiind de mai mult, dar acolo îl rugăm să primească si pe fratii nostri mireni care s-au întors de la păcate si nădăjduind în rugăciunile si mila Maicii Sale, a alergat să primească iertare, ca să-si vindece sufletele pe locul sfânt unde a păsit Iisus, Maica Domnului si sfintii din Cer si unde Domnul a hotărât să fie "loc de vindecare a sufletelor".

Il rugăm pe Iisus să ne primească în trenul milei Sale si ne multumim să stăm si numai pe culoar în picioare, dar să încapă în tren cât mai multi călători care s-au hotărât să meargă pe calea cea strâmtă care duce la viată.

Aceasta a fost si va rămâne scopul LUCRARII DE LA SFINTA MINASTIRE VLADIMIRESTI: SA SE MINTUIASCA INTREGUL NEAM ROMANESC prin pocăintă si de va fi nevoie de ispăsirea păcatelor pe acest pământ, rugăm pe Mântuitorul sp-si implinească în noi nevrednicile voia Sa cea sfântă si să ne primească să fim jertfă de ispăsire pentru păcatele noastre si ale neamului, dacă această jertfă va fi plăcută înaintea Sa si va putea da satisfactie Dreptătii Divine, atât de adânc jignită prin păcat.

Fie Doamne, voia Ta cu noi!

Tu ne-ai chemat în Casa Ta pe noi si pe fratii nostri, la Tine am venit plângând, de vei voi să ne primesti cu milă si în Cerul Tău, nesfârsit Te vom lăuda; de vrei să ne osândesti în iad, cu dreptate este, dar pentru milostivirea si ruga Preacuratei Maicii Tale priveste cu milă spre zidirea Ta si "nu ne lăsa pe noi, cei ce nădăjduim întru Tine" căci nesfârsită e mila Ta si numele Tău binecuvântat în veci, Amin!

AM CREZUT FĂRĂ SĂ CERCETEZ !

"Marea vietii văzându-o, tulburându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: "Scoate din stricăciune viata Mea, mult Milostive!"

Din mijlocul valurilor de ură si invidie ridicate de Satana spre a sfărâma corabia mântuirii acestui neam, am strigat către Tine Preacurată Stăpână, să-mi rânduiesti un colt tainic si-o clipă de liniste ca să mă reculeg si să-mi verific credinta, ca niciodată "viforul ispitelor" să nu mi-o clatine.

Astăzi, din inimă smerită îti aduc multumire că nu m-ai lăsat să mă înec în valuri, ci mi-ai dat ceea ce-am cerut.

Profit de acest loc tainic si de clipa de liniste si încerc să privesc în ansamblu lucrarea minunată a lui Dumnezeu de care m-am bucurat si eu nevrednica, dar nu am pretuit-o îndeajuns, cum de-altfel se întâmplă cu toate lucrurile pe care avându-le prea aproape nu le poti aprecia valoarea reală, căci ea depăseste raza de întelegere a mintii noastre, unghiul sub care privim lucrurile de aproape fiind prea mic. De-abia când suntem departe de ele, câmpul sau unghiul de observatie si de întelegere poate cuprinde mai mult în timp, în spatiu, cauze si efecte. Cei ce trăiesc mereu într-un loc pitoresc aproape că nici nu observă frumusetea lui, fiind obisnuiti cu ea; de-abia după ce pleacă de acolo si ajung într-un loc pustiu si fără nici un petec de verdeată, încep să suspine după locul pierdut si să regrete că nu s-au bucurat de-ajuns de farmecul lui.

Frumos si minunat a fost locul pe care picioarele Domnului l-a sfintit si l-am iubit atât de mult noi, care am trăit acolo cât si toti acei care au călcat cu credintă pe el si cu inimi curate, nu pline de veninul urii si al iscoadei. Dar oameni fiind si fire păcătoasă având, de multe ori simturile noastre s-au mărginit la coaja tare, materială a celor ce ne înconjurau si fiind prea aproape, am văzut fiecare lucru în parte, i-am admirat frumusetea, dar nu ne-am ridicat la o privire de ansamblu. Lucrarea lui Dumnezeu însă nu s-a poticnit de putina noastră întelegere, ci s-a săvârsit din plin prin vasele sale alese si această săvârsire a tulburat iadul, care si-a trimis ostasii si ucenicii să ridice valuri-valuri, doar vor putea sfărâma corabia cu Crucea si Potirul pe catarg, unde au fost salvate atâtea suflete, ce erau gata să se piardă.

In mânia sa prostească - îngăduindu-i Dumnezeu - satana ne-a smuls din cuibul nostru drag si ne-a împrăstiat în locuri pustii si fără de verdeată. De abia ajunse aici ne dăm seama bine unde am stat. de abia acum privind în ansamblu lucrarea dumnezeească de la Sfânta Mânăstire a Maicii Domnului, ea ne apare ca un stâlp de foc ce uneste pământul cu Cerul si luminează toată tara românească. De abia acum suspinăm după lumina pe care Iisus a slobozit-o din dreapta Sa în brazda românească stropită cu sânge de eroi si martiri.

Dar vrăjmasul, văzând că în loc să uităm vatra aceasta caldă, o iubim si o apreciem mai mult acum, încearcă în fel si chip să ne convingă prin oameni slabi si căldicei în credintă, că locul pe care am stat n-avea nici o frumusete, că a fost un loc pustiu în care ne-au înselat nălucirile; încearcă să ne convingă că tot ce am văzut n-a fost realitate, ci o "fata morgana" în desert; că de n-am fi crezut orbeste si am fi cercetat lucrurile, nu ne-am fi înselat; încearcă să ne convingă că Maica Veronica, sau este o mincinoasă sau la rândul său a fost înselată de diavolul cu năluciri pe care le-a crezut a foi de la Dumnezeu.

O singură scânteie de adevăr are în tot ce ne spune - aceea că noi am crezut orbeste si n-am cercetat si cu această scânteie vrea să aprindă o claie de minciuni, să facă o flacără mare, ca noi si lumea credincioasă să nu mai privim la st'lpul de lumină dumnezeească, ci spre flacăra de minciuni. Intr-adevăr noi n-am cercetat, n-am despicat firul în patru să vedem din cei făcut.

Unele dintre noi, mai ales acelea care sunt ctitore ale sfântului locas si care fiind de la începutul lucrării, am văzut multe minuni dumnezeesti si am simtit din plin purtarea de grijă a lui Dumnezeu si văzând, am crezut. Dar celor mai multe dintre noi ne-a fost de-ajuns să vedem lumina din ochii Măicutei Veronica si blândetea îngerească de pe chipul său, că nu ne-a mai trebuit altă cercetare.

In ochii Măicutei Veronica strălucea o părticică din lumina pe care ei au văzut-o. Din lumina tainică pe care a slobozit-o Hristos si din altă luminită vie ce strălucea în ochii Măicutei Veronica, ne-am aprins inimile de dor după Cer, de dor după suferintă si jertfă pe temeiul căreia i-a fost poruncit acest sfânt locas.

Da, am crezut fără să cercetăm. Dar acest lucru nu-i de-ajuns pentru a ne face să credem claia de minciuni izvorâte din ură diavolească si invidie omenească. Dacă a crede fără să cercetăm este o greseală, vom îndrepta această greseală cercetându-o. Cum vom cerceta? Folosind percepte ateo-materialiste, bazându-ne pe minciuni fiolozofice-atee? Nu!

Ne vom întemeia cercetarea pe adevărul crestin verificat prin jertfa sfântă de pe Golgota, prin jertfa a zeci de milioane de mucenici si prin durata de 20 de veacuri, timp în care a rezistat neschimbat si nealterat la toate furtunile. Ne vom întemeia cercetarea pe:

1. Sfânta Scriptură, care este cuvântul Domnului sfânt si neschimbat,

2. Sfânta Traditie, în care se cuprind adevăruri de credintă verificate de sfintii Părinti ai Bisericii,

3. Minunile Maicii Domnului care au fost cercetate, verificate si scrise într-o carte aprobată de Sfântul Sinod Egumenic al Bisericii Ortodoxe si prin care vom cerceta dacă Mânăstirea de la Vladimiresti se poate încadra în rândul acestor minuni izvorâte din mila Preacuratei, asa cum am considerat noi chemarea Maicii Veronica, fără a cerceta.

4. Vom folosi pentru analogie cartea: "Descrierea vietii mele si a Sfintei Mânăstiri Vladimiresti, sub mila Maicii Domnului" carte scrisă de Măicuta Veronica si verificată prin citirea în fata întregului sobor si a persoanelor ce sunt în viată, care au fost de fată la evenimentele povestite în această carte si le-am declarat a fi adevărate si chiar diminuate de Măicuta Veronica, prin smerenia care-i caracterizează întreaga fiintă.

Ne servim de acest izvor în cercetarea noastră pentru analogii, deoarece noi care am stat lângă sfintia sa nu cercetăm dacă a fost mincinoasă când ne-a spus vedeniile, pentru că îi stim si i-am văzut ani de-a rândul dragostea de adevăr si ura împotriva minciunii; sinceritatea sfintiei sale o stim, n-avem nevoie s-o cercetăm.

Cercetăm doar atât: dacă Maica Veronica ar fi putut fi victima unor înselăciuni diavolesti sau nu. Măicuta Veronica n-a putut minti si spune de la sine vedeniile, pentru că era o copilă fără carte, fără viclenie si dacă n-ar fi văzut ceva, n-ar fi putut din imaginatie să descrie atâtea frumuseti ceresti. I-ar fi trebuit o dibăcie prea mare ca să nu strecoare contraziceri între o vedenie si alta sau între vedenii si dogmele Bisericii pe care n-avea de unde să le stie. De obicei oamenii când mint, o fac pentru a avea un câstig, iar adevărurile se verifică prin supunerea lor la o probă de suferintă. Minciuna nu rezistă în fata suferintei. Nimeni nu-si pune viata si mântuirea în joc pentru o minciună iscodită de el. Prin mărturisirea vedeniilor, Măicuta Veronica nu a avut nici un câstig, ci a avut de la început până la sfârsit parte numai de răstălmăciri, de batjocuri si suferinte trupesti si sufletesti.

Jertfa prin care trece azi sfintia sa este pentru noi cel mai sigur indiciu că n-a mintit, ci a văzut tot ceea ce ne-a spus în cartea cu vedenii. Cu un singur cuvânt: "Am mintit" ar fi putut înlătura ani grei de suferintă, iar dacă a primit suferinta înseamnă că n-a mintit.

Ar mai rămâne de cercetat o singură ipoteză pe care o sustin chiar unele persoane din sânul Bisericii Ortodoxe, aceea că Maica Veronica ar fi fost victima unor halucinatii, a unor înselăciuni diavolesti. Cei ce sustin această ipoteză pleacă de la părerea că: "Revelatiunea s-a terminat odată cu Iisus Hristos si că după Inăltare El nu mai avea să ne spună nimic nou, deci orice fel de vedenie pe care ar presupune cineva că le are, nu sunt decât înselăciuni diavolesti. Avem deci de cercetat dacă într-adevăr nu există arătări dumnezeesti si dacă vedeniile Maicii Veronica - privindu-le în lumina învătăturii si făgăduintelor pe care ni le-a lăsat însusi Mântuitorul si Prea Sfânta Fecioară - sunt descoperiri dumnezeesti sau înselăciuni diavolesti.

Deci, tu ratiune să stai pe scaunul de judecată drept si obiectiv si să cercetăm dacă cele ce le-a simtit si le-a crezut sora ta, inima, sunt sau nu fapte ce se pot întemeia pe adevărul crestin verificat de veacuri, iar tu, inimă să stai în chilia ta si să-l rogi pe Iisus să lumineze pe sora ta - ratiunea - ca să găsească adevărul si găsindu-l potrivnic celor crezute si simtite de tine, să te curătească de înselăciune, iar de va găsi că acestea sunt drepte să ti se alăture tie si să faceti împreună un zid neclintit de ispitele vrăjmasilor.

Doamne, luminează-mi mintea si să mă povătuiesti pe cărările Tale!

In sfânta Evanghelie a sfântului Ioan ni se păstrează cele mai minunate învătături si făgăduinte ale Mântuitorului. Mai ales în cuvântarea de pe urmă către Sfintii Apostoli tinută în ultima seară, petrecută împreună - acea seară a Cinei Celei de Taină - se cuprinde în rezumat ca un testament sfânt toată învătătura pe care Hristos a propovăduint-o timp de 3 ani. Aici ni se vorbeste mai ales despre IUBIRE, ca semn distinctiv al ucenicilor si următorilor lui Iisus: "Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiti unii pe altii, asa cum si Eu v-am iubit pe voi!"

După acestea vor cunoaste oamenii că sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste între voi!

După ce i-a încredintat că de împlinirea acestei porunci a Iubirii depinde mântuirea si mostenirea vietii celei vesnice, Mântuitorul, care stia că după ce va pătimi, va învia si se va înălta la Cer, iar ucenicii Lui si cei ce vor mai crede si-L vor iubi de-a lungul veacurilor vor rămâne suspinând, aprinsi de dorul de a-L revedea pe Blândul Păstor, face o făgăduintă că nu numai în Impărătia Cerească Il vor revedea, ci se va arăta chiar în această viată celor care-L vor iubi.

La Ioan cap. 14 vers. 1, Mântuitorul spune: "Cel ce are poruncile Mele si le păzeste, acela Mă iubeste si cel ce Mă iubeste, iubit va fi de Tatăl Meu si-l voi iubi si Eu Mă voi arăta lui".

Domnul nu amăgeste, ci ceea ce făgăduieste si împlineste.

Cine poate pune la îndoială cuvintele Mântuitorului? Cine ar putea crede că aceste cuvinte au fost spuse numai ca un stimulent pentru a-i îndruma pe Apostoli la păzirea poruncilor? Oare cei care spun că Iisus nu se arată oamenilor că nu are ce le mai spune, n-au citit niciodată aceste cuvinte atât de clare? Aceia care ne repetă mereu cuvintele din cântarea bisericească: "Pe Dumnezeu nu este cu putintă a-L vedea oamenii, spre care nu cutează a privi nici ostile îngeresti", uită că în continuare aceeasi cântare zice: "Dar prin Tine, Preacurată s-a arătat nouă Cuvântul Intrupat". Deci ni s-a arătat nu în slava Sa, ci pe măsura puterilor de a-L vedea. Deci arătarea Domnului oamenilor, depinde de păzirea poruncilor, această păzire fiind semn sigur al iubirii.

Dar care sunt poruncile ce trebuie păzite?

Această întrebare I-a fost pusă Mântuitorului însusi de unul dintre farisei si răspunsul Domnului a fost acesta:

"SĂ IUBESTI PE DOMNUL DUMNEZEUL TĂU DIN TOATĂ INIMA TA, DIN TOT SUFLETUL TĂU SI DIN TOT CUGETUL TĂU!"

Aceasta este întâia si cea mai mare poruncă. Iar a doua asemenea acesteia este:

"SĂ IUBESTI PE APROAPELE TĂU CA PE TINE ÎNSUTI!"

Aceste două porunci cuprind toată legea si proorocii! Matei 22, 37-40.

Deci, de va umbla cineva străin de aceste porunci, de nu va băga în seamă pe Dumnmezeu, de nu-i va sălta inima de bucurie văzând sfântul lui chip în icoane sau de nu-si va simti inima străpunsă privind la sfânta Cruce pe care este zugrăvit Mântuitorul suferind pentru mântuirea noastră, de nu va alerga cu drag la Biserica Domnmului la primul dangăt de clopot, de nu va râvni cineva să alerge să guste din izvorul ce curge în Potir din coasta lui Iisus, de nu se va simti îmbătat de o betie sfântă după ce "a gustat si a văzut că bun este Domnul", de nu va sorbi cu sete cuvintele din Sfânta Evanghelie si nu va asculta cu atentie si cu dragoste predica preotului prin care însusi Hristos ne vorbeste, ci dimpotrivă timpul cât stă la sfânta Liturghie i se pare lung si plictisitor, iar la predică zice: "Asta o stiu si eu, am mai auzit-o!", în unul ca acesta nu este dragoste de Dumnezeu, ci numai dragoste egoistă, nemântuitoare pentru făpturi si lipire de cele lumesti si trecătoare. De vom auzi că unui astfel de om i s-a arătat Iisus si ne vorbeste prin el, avem tot dreptul să ne îndoim, căci El a făgăduit să se arate celor ce-l iubesc, nu celor ce nu-l iubesc, fără numai în cazul când Iisus vrea să cheme la El acest suflet si se vede în viata acelui om o mare schimbare. In acest caz, vedenia este personală si îl priveste direct pe cel chemat. Asa i S-a arătat Iisus lui Saul pe drumul Damascului si altora pe care i-a luminat si i-a chemat în turma Sa.

Dar pentru a concretiza iubirea, Iisus S-a identificat pe sine cu toti săracii si necăjitii pământului, socotind orice act de dragoste fată de acestia ca si cum i l-am fi făcut Lui. Pe aproapele îl iubim în Dumnezeu, îl iubim fiindcă este făptura mâinilor Lui si pe Dumnezeu îl iubim în aproapele fiindcă însusi El ne-a poruncit asa.

Deci, de va trece cineva nepăsător pe lângă aproapele său care este flămând sau însetat, sau gol sau bolnav, sau închis si nu-l va ajuta după puterile sale, în acela nu este dragoste fată de aproapele si deci nici fată de Dumnezeu. Unul ca acesta nu poate nădăjdui a-L vedea pe Dumnezeu nici în viata vesnică, nici în cealaltă.

Dimpotrivă, de va iubi cineva Biserica lui Dumnezeu, de se va grăbi la sfânta slujbă duminicile si sărbătorile, de va sorbi cu sete cuvintele Mântuitorului din Sf. Evanghelie si de câte ori le-ar auzi, să le asculte cu aceeasi dragoste ca si cum atunci le-ar auzi întâi, de va lăcrima la picioarele Crucii privind rănile Mântuitorului, de va dori mereu să se hrănească cu Sfântul Trup si Sânge al Domnului, de va primi să sufere chiar ocări si orice pentru că vrea să meargă pe calea cea strâmtă care duce la viată, de va ajuta pe aproapele său cu tot ce poate si din toată inima ca si cum lui Dumnezeu ar da, un astfel de om înseamnă că iubeste pe Dumnezeu si pe aproapele si împlineste toată legea si proorocii. De vom auzi că unui astfel de om i S-a arătat Iisus si i-a vorbit, n-avem temei să ne îndoim, căci în acest caz ne îndoim de însăsi cuvintele Mântuitorului si de făgăduinta Sa.

In "Vietile Sfintilor" care au fost împlinitori ai poruncilor lui Dumnezeu, adeseori găsim cazuri de vedenii sau arătări ceresti în care Mântuitorul sau Maica Domnului sau sfintii din Biserica biruitoare a Cerului sau îngeri s-au arătat sfintilor din Biserica luptătoare si i-au întărit în vremea muncilor mucenicesti sau i-au povătuit pe calea desăvârsirii.

Sfântul Pahomie a dat o dezvoltare mare vietii călugăresti în urma unei vedenii în care un înger i-a adus din Cer normele de conducere si rânduială a vietii monahale.

Dacă presupunem că toate vedeniile sunt înselăciuni diavolesti înseamnă că ajungem la concluzia că însăsi viata monahală se întemeiază pe o astfel de înselăciune si că toti sfintii care au avut vedenii au fost înselati de diavolul. Să nu fie!

Cine ar putea crede si propovădui astfel de absurdităti decât aceia care voiesc să sape la temelia Bisericii?

Cuvântul Domnului si vietile prietenilor Lui ne dau dreptul să credem că Mântuitorul prin slăvita Sa înăltare nu s-a depărtat de noi lăsându-ne orfani, ci prin lucrarea Mângâietorului Duh Sfânt îsi continuă opera Sa de mântuire a sufletelor si nicidecum nu i-a lăsat pe oameni în voia Satanei să-i însele el cum vrea cu năluciri.

Să cercetăm acum Viata Măicutei Veronica pentru a vedea în ce măsură sfintia sa a dat dovadă de păzirea poruncilor: iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui.

Până la vârsta de 9 ani a fost crescută si îngrijită trupeste si educată duhovniceste de mama sa, care desigur a fost o femeie evlavioasă, stiută fiind în general evlavia femeilor moldovence. Desigur că această mamă s-a îngrijit de o crestere în duhul crestin a fiicei sale, mai ales că stia că viata acestei copile se datorează unei descoperiri în vis prin care un înger i-a spus să nu ucidă copila ce o are în pântece, că "ea va fi multora spre bucurie si mângâiere". Un astfel de vis, chiar de ar fi numai întâmplător, dacă unii îl pot crede asa, totusi a lăsat impresii puternice în sufletul mamei care mai târziu a dat copilei sale educatia religioasă atât cât se pricepea ea s-o dea: a învătat-o să se roage si să fie milostivă cu săracii, i-a sădit deci în suflet sământa iubirii de Dumnezeu si de aproapele. Când a simtit că va trebui să treacă dincolo, a învătat-o pe copila sa să-si pună nădejdea numai în Maica Domnului, că Ea îi va fi de acum Mamă, iar ca mostenire i-a lăsat doar icoana Maicii Domnului. În timpul cât o avea pe mama ei în viată a simtit bucuriile copilăresti, dar nu din plin, fiindcă aceste bucurii i-au fost întunecate de gândul că ea nu are tată ca alti copii.

Din viata de scoală foarte scurtă, cunoastem o întâmplare care ne dovedeste că micuta copilă avea înclinatii spre cele dumnezeesti. Când a venit la scoală un inspector si învătătoarea a pus-o să spună poiezia care-i place mai mult, o găsim că nu-i plac mai mult poieziile cu săniuta sau alte jocuri copilăresti, nici poieziile cu păsări sau animale, ci îi plăcea mai mult poiezia "Noaptea Crăciunului".

Desigur că lacrimile pe care inspectorul le-a vărsat ascultând-o nu au fost numai pentru faptul că stia că el este tatăl acelei copile, ci si pentru evlavia si căldura cu care ea a spus poiezia cu mama care spune copiilor săi:

"Cum S-a născut Iisus în frig

În ieslea cea săracă

Si boii peste El suflau,

Căldură ca să-i facă".

Cei ce au ascultat-o atunci si-au fi putut da seama că în inima acestei fetite a răsărit floarea rară a iubirii pentru Hristos. Copilă fiind îl iubea pe pruncul Iisus din "ieslea cea săracă" a Betleemului. După moartea mamei sale a rămas lipsită de orice sprijin material si spiritual. Sprijinul material pe care ar trebui să il dea fratii mai mari a fost înlocuit cu bătăi, foame si frig. Ce am putea astepta mai mult de la niste oameni lipsiti de cele materiale si care văd în această copilă al cincilea candidat de drept la mostenirea mamei? Dar această copilă orfană ar fi avut mai ales nevoie de un sprijin moral, duhovnicesc, care si el a lipsit cu totul.

Desigur că în comuna Tudor Vladimirescu a existat pe vremea aceea un preot păzitor al turmei lui Hristos. Când a înmormântat-o pe mama Tudora, sfintia sa n-a văzut că în urmă rămâne o copilă orfană? Sfintia sa n-a văzut că în a doua zi dimineată după înmormântare, micuta orfană a fost găsită dormind pe mormântul mamei, având strânsă la piept icoana Maicii Domnului? Sfintia sa n-a simtit că are datoria morală să se intereseze în grija cui rămâne această fetită, iar când a văzut că nu mai apare pe ulită, nu s-a gândit să se intereseze să vadă unde este? De-ar fi cercetat ar fi găsit-o închisă într-un chiler murdar flămândă, plină de păduchi; ar fi auzit de la usa încuiată cum ea suspina: "Maica Domnului, mie mi-i foame! Maica Domnului, mama mea mă spăla, mă pieptăna, Tu de ce mă lasi asa? Maica Domnului, ajută-mi, că asa mi-a spus mama mea, să mă rog la Tine!"

Dar desigur că părintele nu avea timp de asa ceva. Avea acasă de toate, se mărginea la săvârsirea slujbei la Biserică, de acest miel orfan din turma sa n-avea decât să se îngrijească Dumnezeu si Maica Domnului.

Mama sa a lăsat-o în grija Maicii Domnului, pentru că îsi simtea aproape moartea trupească, preotul a lăsat-o în aceeasi grijă, fiindcă probabil era atins de moartea sufletească, de moartea nepăsării în care hibernează lumea secolului XX.

După ce a scăpat de chinul de la fratele Petrică, a luat-o din milă unchiul său, Ionică Barbu.

In casa aceasta a găsit sprijinul material, dar copila crescând i-au crecut în suflet si înclinatiile evlavioase. Dragostea, care i-a fost singurul sprijin moral în suferintă s-a înmultit, adăugându-se la ea recunostinta că Maica Domnului i-a purtat de grijă si i-a dat să aibă cineva milă si de dânsa.

Suferintele sufletesti au continuat din lipsa unui sprijin duhovnicesc.

Dragostea de Dumnezeu răsărită în copilărie si crescută în suferintă a făcut-o să iubească Biserica, fiind Casa Aceluia pe care îl iubea, Casa în care se află închis Hristos în Sfântul Chivot (păzit ca nu cumva să fie dat vreunui nevrednic păcătos), Casa unde erau multe icoane cu Iisus si Maica Domnului. Dar cei ce i-au înteles nevoile materiale, nu i le-au înteles pe cele spirituale si mereu îi puneau piedici ca să nu meargă la Biserică sub pretext că are treabă acasă să facă de mâncare si altele. Ca totusi să poată merge la Biserică, se scula duminică dimineata înaintea tuturor, făcea mâncare si tot ce trebuia, ca să nu-i mai fie acestea piedici spre singura bucurie ce o avea: să meargă la Biserică. După ce trecea peste toate piedicile si reusea să ajungă acolo, iată ce ne spune în povestirea vietii sfintiei sale, Maica Veronica: "In Biserică nu mă puteam tine de plâns. Mă simteam ca un copil pe care l-a bătut un străin si când ajunge la mama îsi dă drumul la lacrimi". Desigur că Iisus si Maica Domnului au văzut aceste lacrimi si îngerii le-au strâns si le-au făcut mărgăritare; dar părintele oare cum nu le-a văzut? Iar dacă le-a văzut, oare nu si-a pus întrebarea: de ce plânge copila asta orfană? A trecut pe lângă acest crin al suferintei fără să se gândească să-i plivească buruienile care îl înăbuseau. Această copilă simtea nevoia să se mărturisească, simtea dorul să se atingă si să-L guste pe Hristos din Sfântul Potir. Dar cum să treacă singur peste atâtea conceptii învechite? Mama Maria îi spunea: "ce-ti trebuie să te spovedesti si să te împărtăsesti, că ce păcate ai tu?"

In Biserică trona porunca rău înteleasă de a se împărtăsi crestinii numai în cele patru posturi sau odată în postul Pastelui si atunci probabil numai cei bătrâni. Cum era să treacă ea, o copilă peste această "rânduială" si să-i spună părintelui că ar vrea să se mărturisească si sdă se împărtăsească mai des? Si pentru că nu putea depăsi această rânduială, iar sufletul simtea nevoia de a se curăti, si-a ales copilăreste, dar Dumnezeu i-a sfintit alegerea, ca duhovnic pentru spovedania zilnică pe însusi Dumnezeu, iar locul unde mergea să se spovedească era un copac, cel mai frumos din grădină.

Când îsi făcea spovedania sau controlul constiintei cu lacrimi, se cobora foc peste copac, dar copacul nu ardea!

Oh, sfântă nevinovătie, pentru cine stie ce greseli mici ai făcut să curgă siroaie de lacrimi, în timp ce lumea nici nu se gândeste când face păcate strigătoare la Cer sau chiar dacă se gândeste, nu-i în stare să stoarcă din lacrimile împietrite o lacrimă de regret. Ca si preotul din legea veche, care a trecut nepăsător pe lângă cel căzut între tâlhari, asa au trecut crestinii si preotul legii noi pe lângă copila orfană si necăjită.

Si fiindcă nimeni nu s-a apropiat cu milă s-o mângâie, de ce n-am putea crede si admite că a venit El - Samarineanul milostiv si Maica Milostivirii?! I-au tămăduit rănile suferintei prin bucurii Ceresti, turnând peste ele untdelemnul milei dumnezeesti si vinul transformat în Sângele Domnului. Au zidit o casă de oaspeti pe colina Gurgueta si au pus-o acolo Stăpână a Casei ca să se îngrijească de toti căzutii între tâlharii păcatelor pe care Samarineanul Milostiv îi va aduce aici. I s-a dat doi dinari: un preot care nu trece nepăsător pe lângă cei căzuti între tâlhari, ci le vindecă "cu puterea ce-i este dată" rănile sufletelor si un sobor de slujnice care să poarte grijă de primirea si alinarea suferintelor trupesti ale celor ce vin.

In activitatea sfintiei sale, Maica Veronica ne-a vorbit de multe ori în predici sau în convorbiri duhovnicesti despre Iisus si despre Maica Milei. Ar fi trebuit să fii un desăvârsit stenograf ca să poti scrie torentul de cuvinte de dragoste si adorare pentru Iisus, acest torent fiind o revărsare a plinătătii inimii Sfintiei Sale!

După ce a fost luată dintre noi, ca niste furi am scotocit printre cărti si caiete să găsim comori duhovnicesti pe care presupuneam că Măicuta le are ascunse din smerenie. Am găsit printre altele însemnările Măicutei: "De vorbă cu Cerul si cu mine însumi". Citind aceste gânduri sincere, am simtit sfiala si evlavia ce o simti când intri într-un sfânt altar, căci Altar si Chivot în care tronează Iisus si se odihneste Maica Domnului, am văzut că era inima Măicutei. În acest altar al inimii, sufletul Măicutei era o candelă curată în care iubirea arde făclie nestinsă la picioarele lui Iisus si cu capul în poala Maicii Domnului.

Cât de bine a simtit maica Teodosia, înaintea noastră, când a scris versurile:

"Sufletul prea luminat

al Măicutei ni s-a dat,

ca o candelă aprinsă în Altar".

Cei care ca si noi, au avut fericita ocazie să intre în acest tainic Altar si-au dat seama ca si noi că n-au nici un temei de îndoială si si-au adus aminte de Iisus care a zis:

"FERICITI CEI CU INIMA CURATA, CA ACEEA VOR VEDEA PE DUMNEZEU!"

Era de-ajuns ca cineva să vorbească cuvinte de adorare către Maica Domnului si ochii Măicutii se umpleau cu lacrimi care curgeau ca lacrimile de mărgăritar.

Am privit-o pe Măicuta în vremea patimilor. Când s-a scos sfântul Aer si s-a asezat mormântul Domnului, sfintia sa s-a apropiat să-L ungp cu miresme. A făcut aceasta cu atâta evlavie si duiosie si cu atâtea lacrimi încât am avut clipe în care am crezut că suntem chiar pe Golgota la coborârea de pe Cruce si privim cum Iosif si cu Nicodim ung cu miresme Trupul Domnului. Lacrimile pe care pleoapele nu le-au mai putut zăgăzui, ne-au adus aminte de femeile mironosite care au plâns la Crucea si la Mormântul lui Iisus. Când a început să se cânte "Prohodul Domnului", privirea Măicutei părea că sfredeleste cele 20 de veacuri si se află în fata mormântului unde se pune Trupul Domnului. Pe fata-i luminată nici un muschi nu se crispa, ci lacrimile singure izvorau, alergând una după alta ca niste perle dintr-un sirag.

E lungă cântarea "prohodului" si uitându-mă la boanele de lacrimi ce curgeau, mă întrebam: "De unde oare mai izvorăsc atâtea?" Am mai văzut si alti ochi plângând din evlavie în aceste momente înăltătoare, dar nu asa ca ochii Măicutii. Când se ajungea la plângerile Maicii Domnului, lacrimile nu se mai deosebeau una de alta, ci ochii Măicutii păreau două izvorase cristaline.

Dacă primele lacrimi erau pentru durerea lui Iisus, aceste izvorâri bogate erau pentru durerea dublă - a lui Iisus si a Maicii Sale Sfinte. Mi-am zis atunci: "Cât de mult iubeste Măicuta pe Iisus si cât de aproape este de inima străpunsă de sabie a Maicii Indurerate!

Oh, voi, cei necredinciosi si îndoielnici, voi care despicati firul în patru, câte lacrimi ati vărsat la mormântul si la Prohodul Domnului? Voi, care poate n-ati avut si n-ati văzut curgând decât lacrimi din dureri trupesti sau izvorâte din mânie, ură si invidie, de ce n-ati venit să vedeti cum curg lacrimile de iubire?! De le-ati fi văzut v-ati fi dat seama că Maica Veronica îl iubeste pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul si din tot cugetul său si i-ati fi dat voie lui Iisus să-si împlinească sfânta Sa făgăduintă din seara "Cinei Celei de Taină", i-ati fi dat voie lui Iisus să se lase văzut de acesti ochi care au vărsat atâtea lacrimi de dor după El.

Să privim acum cum a împlinit Măicuta cea de-a doua mare poruncă: a iubirii aproapelui.

Existenta iubirii lui Dumnezeu într-un suflet se poate deduce într-o bună parte din cuvintele persoanei respective, fie ele spuse sau scrise, căci "din plinătatea inimii vorbeste gura" si unde-i inima goală, nici cuvintele nu vin pe buze.

Existenta iubirii de aproapele însă se vede numai din fapte concrete. Nu cei care vorbesc despre iubirea aproapelui o au, ci aceia care fac faptele de milă, singurele care ne vor fi de ajutor în ziua înfricosatei Judecăti: "Flămând am fost si Mi-ati dat să mănânc, însetat am fost si Mi-ati dat să beau, gol am fost si M-ati îmbrăcat, străin si M-ati primit, bolnav si M-ati cercetat, închis si ati venit la Mine. De ati fi făcut acestea unora mai mici ai Mei, Mie Mi-ati făcut iar de nu le-ati făcut, Mie nu Mi-ati făcut", ne va zice Dreptul Judecător.

E greu să cercetezi faptele de milostenie ale cuiva, căci dacă ele se fac cu credintă si dragoste adevărată, se fac în ascuns, "să nu stie stânga ce face dreapta", căci de le faci în văzul lumii îti pierzi plata.

Voind să cercetăm faptele iubirii aproapelui pe care le-a făcut Maica Veronica, ar trebui să dăm un comunicat în tară, în lume si-n viata de dincolo de morminte, să se strângă la un loc toti aceia pe care Măicuta i-a miluit: toti flămânzii pe care i-a săturat, toti cei goi pe care i-a îmbrăcat, toti cei străini pe care i-a primit si asa mai departe. Numai după numărul lor si după cuvintele lor am putea afla comoara pe care Măicuta si-a adunat-o acolo unde furii nu o fură si rugina nu o strică. Dar pentru că nu putem face acest lucru, ne vom multumi să cercetăm faptele pe care le-am văzut noi personal si n-au putut fi ascunse si după faptele pe care Măicuta le-a povestit în cartea vietii sfintiei sale.

Parcă îi văd cum sar cei ce caută nod în papură, când citind această carte. vor zice: "Uite cum se laudă Maica Veronica cu faptele de milostenie! De ce nu le tine ascunse? De ce le spune la toată lumea, că nu va mai avea nici o plată în Cer pentru ele!"

De s-ar reduce faptele de milostenie la cele scrise în carte, ar avea dreptate să sară si să strige, dar mai bine ar fi să le citească atent si să analizeze de ce Măicuta a povestit aceste fapte.

Sunt povestite acele fapte pentru care Măicuta a socotit că si-a luat răsplata aici pe pământ prin multumirea sufletească ce a avut-o făcând milostenie sau prin ajutorul imediat pe care Dumnezeu i l-a dat din plin încă în această viată ca răsplată a faptei de milostenie si acele fapte pe care le-au observat si altii, cu toate că n-au fost făcute de ochii lumii, ci nu s-au putut face altfel.

Prin povestirea acestor fapte de milostenie, Măicuta îndeamnă să fie darnici si cu inima largă 2 categorii de oameni, care sunt străini de această sfântă virtute:

1. pe aceia care caută neîncetat fericirea si nu o găsesc, pentru că o caută în împlinirea dorintelor lor care niciodată nu au hotar si de aceea ei niciodată nu sunt multumiti, deci nici fericiti, si -

2. pe aceia care din zgârcenie nu vor să facă milostenie, temându-se că prin aceasta vor sărăci si s-ar lipsi pe sine de bunuri materiale.

Pe primii îi îndeamnă să caute fericirea numai acolo unde se poate găsi din plin: în ajutorarea aproapelui care este în necaz. Fericirea sufletească ( nu mândria, ci multumirea, fericirea) pe care ti-o dă o faptă de milostenie nu poate fi comparată cu nimic. Bucuriile lumesti pe lângă ea sunt gunoaie. Te simti mult mai fericit când dai, decât când primesti: aceasta este conceptia despre milostenie a Maicii Veronica.

Am văzut-o odată pe Măicuta Veronica, când din motive anumite, n-avea în casă nici un ban. Era sâmbătă. Cineva i-a adus niste bani. S-a bucurat de ei ca un copil. Dar stiti de ce s-a bucurat? Fiindcă stia că a doua zi vor veni săracii lui Iisus si va avea ce să le dea, nu vor pleca cu mâna goală. Am aflat apoi că toti acei bani au fost dati milosteniei a doua zi. Sufletul nobil si milostiv suferă mult mai mult atunci când n-are cu ce acoperi lipsa aproapelui său decât atunci când nu are cu ce o acoperă pe a sa. Asa a fost toată viata sfintiei sale. Cine n-a simtit niciodată bucuria inimii, după ce printr-o jertfă cât de mică, a ajutat pe aproapele, acela a trăit degeaba. Sunt clipe care te fac usor ca un fulg să-ti umple ochii de lacrimi. Oh, ce dulci sunt lacrimile acelea!

Am văzut un om care nu prea era bun prieten cu milostenia, deci nu stia mângâierile dulci pe care le aduce ea. Intr-o seară ploioasă i-a cerut adăpost un drumet cu copilul său, uzi de ploaie, obositi si flămânzi. I-a primit, i-a încălzit, le-a dat de mâncare si când i-a văzut cât de multumiti erau după ce si-au uscat hainele si s-au încălzit, bietul om care i-a primit era asa de multumit sufleteste că a putut alina si el o suferintă, încât nici nu putea să adoarmă de atâta fericire ce avea în suflet. Deodată, îl aud zicând: "De-as fi fost un drumet udat de ploaie, înghetat de frig si m-ar fi primit cineva la el, nu m-as fi simtit asa de fericit cum mă simt acum când stiu în casa mea pe acei oameni străini! Chiar de nu mi-ar da Dumnezeu nici o plată, mie mi-e de-ajuns fericirea pe care o simt eu cu mult mai mare ca însusi fapta primirii acestor străini.

Drumul spre această fericire vrea să-l arate Măicuta oamenilor atunci când povesteste unele fapte de milostenie.

Pentru categoria oamenilor zgârciti, Măicuta le arată cum Dumnezeu le plăteste si le dă înapoi înzecit încât în această viată dacă n-au încredere si răbdare să astepte plata însutit în ziua cea mare a Judecătii. Cu aceste scopuri si-a povestit Măicuta o mică parte din faptele ajutorării aproapelui. De aceste fapte povestite si verificate profit în cercetarea mea să văd cum au fost făcute. Au fost făcute cu toată inima si cu toată puterea s-au nu pentru a vedea dacă avea dragoste desăvârsită sau nu.

Faptele de milostenie în general se pot împărti în trei categorii: după gradul de dragoste acelui care se săvârseste si în consecintă după acest grad va fi si răsplata lor.

Prima categorie o constituie faptele de milostenie pe care le face cineva din prisosul său, fără a se lipsi însă pe sine de cele necesare. Acest fel de fapte sunt datori toti crestinii să le facă: din prisosul de îmbrăcăminte si de hrană să dai si celui ce nu are nici strictul necesar. Dacă cei bogati si-ar fi implinit această datorie crestinească, omenirea nu ar fi fost zguduită de revolutii, care au luat cu forta prisosul celor ce aveau, dar din zgârcenie nu ajutau pe cei săraci. Cei care nu si-au folosit prisosul de avutii pentru a strânge comori în Cer prin milostenie, le-au pierdut pe cele de pe pământ si asupra lor apasă răspunderea grea că prin lux si imiralitate si-au folosit rău averile si au fost pricina de cădere în mrejele ateismului fratilor lor de aceeasi credintă si neam, dar lipsiti. După împlinirea sau neîmplinirea acestor datorii crestinesti vom fi răsplătiti sau osânditi în ziua judecătii.

A doua categorie - mai înaltă - de fapte de milostenie sunt acelea pe care din dragoste si milă fată de aproapele necăjit, te lipsesti nu numai de prisos, ci chiar de cele necesare ca să-l poti ajuta sau îi dai lui ce ai mai bun, având credinta că-i dai lui Iisus, iar pentru tine tii ce ai mai rău. Aceste fapte presupun o inimă mai largă decât de cele dintâi pentru că este mult mai usor să-i dai din prisos, decât să te lipsesti de cele necesare. De aceea, putini sunt cei care se ridică până aici. Tot aici putem încadra si acele milostenii pe care le faci din lucruri pe care la rândul tău le-ai primit ca milostenie de la altii. Despre aceste fapte se spune că: "Dar din dar se face rai". A da milostenie si milosteni înseamnă a împrăstia pe pământ dragoste cerească, deci a face pe pământ un colt de rai. Aceeasi măretie de suflet o are si acelasi care face bine celor ce i-au făcut rău, acela care văzând pe vrăjmasul său flămând îl hrăneste, văzându-l bolnav îl cercetează, gol si-l îmbracă.

A treia categorie - cea mai înaltă - o constituie acele fapte ale iubirii aproapelui prin care ajutând pe aproapelui tău flămând, dezbrăcat, bolnav, străin, gol, prigonit, răcit, risti să suferi ceartă, bătăi, prigoană, închisoare sau chiar moartea. Desigur că despre astfel de fapte a vorbit Mântuitorul când ne-a spus: "Dragoste ca aceasta nimeni nu mai are, ca a-si pune cineva sufletul pentru prietenul său", întelegând prieten pe aproapele. Pilda supremă a acestei iubiri ne-a dat-o însusi Dumnezeu care "atât a iubit lumea, încât pe Unul născut Fiul Său l-a dat la moarte si încă moarte pe Cruce". Din iubirea nemărginită a lui Iisus, cuvântul întrupat care a suferit răstignire pentru păcatele noastre, ne-a venit mântuirea. Pilda aceasta de a se jertfi pentru aproapele au urmat-o prietenii Lui, care I-au urmat si pilda vietii sfinte.

Sfânta Cuvioasa Paraschiva a riscat să fie certată mult de părintii săi, pentru că-si schimba hainele sale scumpe cu săracii întâlniti pe drum.

Sfânta mucenită Filofteia a suferit certări, bătăi si ăână la urmă chiar moarte mucenicească fiindcă dădea de mâncare săracilor ce-i ieseau în cale.

Vietile Sfintilor sunt pline de astfel de fapte, de dăruiri totale pentru alinarea suferintei aproapelui.

Privind viata Măicutei Veronica n-o găsim niciodată având bunătăti de prisos. Copilă fiind, nu avea nimic personal, ci mama sa îi dădea cele necesare, haine si hrană. Încă de mică, Măicuta s-a lipsit bucuroasă de ce le necesare, numai să poată ajuta pe aproapele. Lui mos Gheorghe - săracul bătrân si murdar - îi dădea portia sa de mâncare ce îi plăcea mai mult: mămăligută cu lapte si nici pe aceasta n-o dădea ajutând numai pe săracul mos Gheorghe, ci i-o dădea lui ca pomană pentru cei morti; deci dintr-o faptă de milostenie ajuta si pe cei vii si pe cei morti. Nu se gândea să-i fie socotită pe seama sa această milostenie, ci pe seama celor morti.

Mai târziu, rămasă si fără mamă, a dat de pomană pentru morti toate cămăsutele si rochitele, până a rămas cu una singură pe care o purta mereu vara si iarna. Desigur că pentru o fetită orfană a rămâne într-o singură cămăsută era sub nivelul strictului necesar.

Când a ajuns în casa lui mos Ionică lua din prisosul si poate chiar din necesarul casei hrană, săpun si altele si le dădea săracilor si bolnavilor, rugându-se lui Dumnezeu să nu i se socotească păcat aceasta, ci cele ce le dădea să fie pentru sănătatea lui mos Ionică si a mamei Maria.

După ce mila Domnului a chemat-o să-i fie slujitoare si mireasă, pe colina Gurgueta s-a făcut un colt de rai. Nu s-a făcut colt de rai pentru frumusetea naturală a locului, căci nu era măcar nici un copac mic să facă umbră, ci s-a făcut prin milosteniile pe care Măicuta le făcea din ceea ce aduceau credinciosii ca dar la Mânăstire. Aceste milostenii erau făcute cu toată dragostea si cu toată puterea. Nu se dădeau lucruri care nu mai erau de folos sau uzate, ci se dădea ce era mai bun, mai frumos, asa ca si cum s-ar fi dat direct lui Iisus.

Într-o zi de iarnă - 5 ianuarie 1940 - a venit chiar Iisus în chip de călugăr sărac si Măicuta i-a spus: "Taică părinte, acum este frig si sfintia ta esti gol, eu am două rase, vrei să-ti dau una sfintiei tale, că nu se cunoaste că-i de soră?!" A coborât apoi în bordei să aducă pâinea si rasa. Desigur că Măicuta era îmbrăcată cu rasa cea mai veche, iar cea din bordei era mai bună si totusi s-a dus s-o aducă pe aceea cu toată dragostea. Dar Iisus nu i-a vrut haina, ci dragostea.

Într-o zi Măicuta a auzit în dosul grajdului o femeie povestind cu alta si plângând si fiindcă sfintia sa a gustat amărăciunea lacrimilor, nu trecea niciodată pe lângă cei ce plângeau fără să le steargă lacrimile. Asa s-a dus si la acele femei si a aflat că plângea că i-a murit singura vacă pe care o avea si nu mai are de unde da o lingură de lapte la cei sase copilasi micuti pe care-i avea.

Aflând acestea, Măicuta a intrat în grajdul Mânăstirii, a ales vaca cea mai bună si mai frumoasă si a dat-o femeii necăjite, spre uimirea celorlalte maici care erau acolo si se uitau cu jind după vacă si poate chiar cârteau în gând că Măicuta a dat vaca cea mai bună. Dar chiar în după-amiaza acelei zile a venit un om si le-a adus la mânăstire o vacă mai bună si mai frumoasă decât cea pe care o dăduse dimineata. Am văzut atunci cu toate cum, Dumnezeu răsplăteste si-ti dă înapoi darul, atunci când alegi să dai ce ai mai bun. Din câteva fapte pe care le stim cu toate si cred că nu mai e nevoie să le însir aici, putem presupune cum au fost si cele multe pe care nu le stim nici noi care am fost aproape, ci numai cel miluit si Iisus care a fost aproape de tot.

Ar fi prea lung apoi să povestim despre multimea de slujbe, parastase si pomeni făcute pentru cei morti despre care Măicuta auzea că fiind săraci sau neavând pe nimeni, n-avea cine se îngriji de acestea.

Dacă milostenia fată de cei vii care, în cel mai rău caz si tot se mai pot descurca chiar si singuri este plăcută lui Dumnezeu, cu atât mai plăcute trebuie să fie faptele prin care căutăm să ajutăm sufletele celor morti care singuri nu-si mai pot ajuta cu nimic si care poate sunt în chinuri si asteaptă să le ajutăm cu o rugăciune, cu o sfântă liturghie sau cu o milostenie să le usurăm chinul. Pe scurt: nimeni n-a venit la Măicuta flămând si să nu fie hrănit, gol si să nu fie îmbrăcat sau străin si să nu fie primit sau bolnav si să nu fie cercetat.

Iar când situatia era de asa natură că un dar material nu era de folos celui ce-si spunea necazul, Măicuta îl sfătuia cum se poate mai bine, îl mângâia, îl încuraja si de câte ori n-a plâns cu cei ce plângeau si apoi în rugăciuni fierbinti a cerut ajutor de la Maica Domnului.

Nimănui Măicuta n-a răspuns cu ură pentru ură. Si celor mai înversunati dusmani le-a înmuiat inima răspunzând cu iubire pentru ură. Stiu că a venit la noi odată P.S.Episcop cu ocară si cu dusmănie, a venit după ce mai înainte s-a lăudat - omeneste - că nu se va lăsa până ce nu o vede pe Veronica în scurt si pe Ioan în pantaloni (adică dezbrăcati de haina monahală) si totusi Măicuta stiind toate acestea a văzut că părintele episcop are o rasă groasă si era vară, s-a dus si a luat 10 metri de stofă albă ce se tesea cu multă migăleală în atelierul nostru si a făcut un pachet frumos cu ea, ca să aibă P.S.Episcop să-si facă o rasă albă si subtire. Nu i-a dat-o ca să-l îmblânzească fiindcă s-a arătat de neîmblânzit, ci i-a dat-o asa ca să nu plece P.S.Episcop fără nimic de la noi. Iar la plecare a strâns Măicuta toate florile din atelier la care s-a lucrat zile întregi si le-a dat Preasfintitului în masină, desi stia că această mână ce tinea toiagul păstoriei va căuta să dărâme tot ce a clădit în elan tineresc, izvorât din credintă si dragoste, 300 de fete care si-au închinat viata Domnului.

Când am văzut stofa albă si masina plină cu flori, iar stofa învelită în hârtie de celofan si legată cu mult gust cu panglicută albastră, m-am întrebat în gând: "De unde mai are Măicuta atâtea rezerve de răbdare si de dragoste?"

Dar Măicuta n-a avut milă numai de trupuri, ci mai ales a avut milă multă de sufletele bolnave. De aceea, a căutat si s-a silit cât a putut să împlinească cuvântul Domnului si să facă din Mânsătirea pe care o conducea ca staretă mică "loc de vindecare a sufletelor" si, fiindcă boala sufletului este păcatul, a deschis tuturor bolnavilor usa ca să intre la doctorul cel mare - Hristos.

Dacă pe acest loc s-au miluit multe trupuri si mai multe suflete s-au vindecat. De aceea, cei ce umblă cu otravă pentru suflete: necredintă, ură între oameni, lepădare de Dumnezeu, s-au supărat tare văzând că la Vladimiresti se vindecă sufletele pe care ei le-au otrăvit si se întăresc cu medicament preventiv acei pe care ar mai fi vrut să-l otrăvească. De aceea, au căutat să strice Casa Maicii Domnului care îi primea pe toti sub mantia milei Sale.

Procesul "politic" intentat Măicutei de tribunalul militar care a condamnat-o la ani grei de închisoare, în loc să ne deruteze si să ne facă a ne pierde încrederea în Măicuta, ne-a întărit-o si mai mult căci acest proces ne-a dezvăluit fapte de milostenie de cel mai înalt grad, adică de acele fapte pe care savârsindu-le risti să suferi tu de pe urma lor.

"Străin am fost si M-ati primit"; străini au fost si cei trei nemti urmăriti să fie prinsi si dusi în Rusia de unde poate nu s-ar mai fi întors niciodată.

Măicuta, ca o copilă nevinovată a împlinit porunca lui Iisus si i-a ajutat, dându-le adăpost. Pentru această primire si pentru că nu i-a denuntat a fost judecată aspru.

Dar Măicuta a răspuns demn: "Iisus îmi porunceste să-l ajut pe aproapele meu când îl văd în necaz si haina pe care o port m-a oprit să-l denunt".

"Bolnav am fost si M-ati cercetat", bolnavi au fost si acei fugari care s-a dovedit că Măicuta le-a dat bani pentru medicamente, toate acestea nu le-a făcut ca să răstoarne orânduiala din tară ci pentru că stia că-i îngăduinta lui Dumnezeu, ci numai din milă crestinească.

Când Gheorghe Apostol era închis în timpul ilegalitătii, tatăl său venea plângând la Mânăstire si-i cerea Măicutei să se roage pentru fiul său si Măicuta s-a rugat, iar pentru bătrânul necăjit l-a mângâiat si i-a dat si cele de lipsă pentru trai..., dar orânduirea de atunci n-a condamnat-o că a ajutat familia unui comunist. De ce a făcut oare acestea? Din admiratie pentru Gheorghe Apoatol, care era adept al unei doctrine ateiste sau pur si simplu din milă crestinească? S-a rugat pentru el căci asa i-a spus Iisus: "Roagă-te pentru cei depărtati de Biserică si de cele ale ei, căci e greu de sufletele lor!"

Noi stim că în fond Măicuta suferă închisoare pentru dragostea si credinta către Dumnezeu, pentru zelul mântuirii sufletelor, dar pentru că constitutia prevede "libertatea religioasă" (bineânteles o prevede până or fi coapte conditiile de a nu o mai prevede), n-a putut fi judecată pentru acestea, si s-au căutat fapte "politice" ca să dea o formă aparent politică procesului, pentru ca să nu poată nimeni spune că comunistii au atacat direct Biserica. Dar faptele scoase la iveală, departe de a fi politice sunt fapte morale si crestinesti.

PRIN CONDAMNAREA MAICUTEI S-A CONDAMNAT ÎN FOND CRESTINISMUL CA FORMĂ, CA IDEOLOGIE, IAR ÎN FORMĂ - PE FATĂ, CRESTINISMUL PRACTIC. Căci ce este altceva decât practica crestină a primi pe cei străini, a ajuta pe cei bolnavi, a ridica din noroi pe păcătosi, a le arăta calea spre Cer, a sterge lacrimile celor ce plâng, a mărturisi cu curaj credinta crestinească într-un timp când atâtia oameni se tem a intra într-o Biserică sau de a-si face semnul sfintei Cruci? Ne mângâiem însă cu cuvintele sfântului apostol Petru din epistola I-a cap. IV, 15-16:

"Numai să nu pătimească cineva din voi ca ucigas sau ca hot sau ca făcător de rele sau ca râvnitor de lucruri străine, iar de pătimesti ca crestin nu te rusina, ci slăveste pe Dumnezeu de asa parte".

In concluzie:

1. MÂNTUITORUL A FĂGĂDUIT CĂ SE VA ARĂTA CELOR CE ÎMPLINESC PORUNCILE IUBIRII DE DUMNEZEU SI DE APROAPELE.

2. MĂICUTA A ÎMPLINIT ACESTE PORUNCI DIN COPILĂRIE SI PÂNĂ ASTĂZI.

3. DECI PUTEM CREDE CĂ MÂNTUITORUL SI-A ÎMPLINIT FĂGĂDUINTA SI S-A ARĂTAT.

Nu se poate presupune că Domnul permite diavolului să reusească a însela pe cei ce-L iubesc si-I împlinesc cu smerenie poruncile, încât ei să servească de momeală, prin care diavolul să însele lumea crestină un lung sir de ani cu minuni false. Dumnezeu ar fi atunci în contrazicere cu Sine însusi si s-ar dovedi că este nedrept. El care era Tatăl Orfanilor cum ar fi putut lăsa să fie amăgită de diavolul o copilă orfană, care, tot dorul si toată nădejdea si le-a pus spre El si spre Maica Milei!?

"ÎN ZILELE DE APOI, ZICE DUMNEZEU - VOI TURNA DIN DUHUL MEU PESTE TOT TRUPUL SI VOR FI PROOROCI FII SI FIICELE VOASTRE, TINERII VOSTRI VEDENII VOR AVEA SI BĂTRÂNII VOSTRI VISE VOR VISA. BA SI PESTE SLUGILE MELE SI PESTE SLUJNICELE MELE, VOI TURNA ÎN ZILELE ACELEA DIN DUHUL MEU SI VOR PROOROCI". Ioil cap.3.

II.

In sfânta Evanghelie de la Luca, cap. 21 si Matei, cap. 24, găsim scrise semnele precedente celei de-a doua veniri a Domnului, adică semnele "zilelor de apoi".

Zice Domnul:

VETI AUZI DE RĂZBOAIE SI VESTI DE RAZBOAIE. CAUTATI SĂ NU VA ÎNSPAIMÂNTATI, CACI TREBUIE SA FIE TOATE ACESTEA, DAR NU VA FI ACELA SFÂRSITUL, CĂCI SE VA SCULA POPOR PESTE POPOR SI ÎMPĂRĂSTIE PESTE ÎMPĂRĂTIE SI VOR FI FOAMETE, CIUMĂ SI CUTREMURE PE ALOCURI. DAR TOATE ACESTEA SUNT NUMAI ÎNCEPUTUL DURERILOR".

Într-o vedenie din 1939, Iisus a spus că: "SE APROPIE ANII DURERILOR", iar mai târziu Maica Domnului spune în alt loc: "ANII DURERILOR V-AU CUPRINS". ATUNCI VĂ VOR DA LA CHINURI SI VĂ VOR UCIDE SI VETI FI URÂTI PENTRU TOATE POPOARELE PENTRU NUMELE MEU. ATUNCI SE VOR SMINTI MULTI SI SE VOR UCIDE UNUL PE ALTUL SI SE VOR URÎ UNUL PE ALTUL. ATUNCI MULtI PROOROCI MINCINOSI SE VOR SCULA SI VOR AMĂGI PE MULTI SI DIN PRICINA MULTIMII FĂRĂDELEGILOR ÎN MULTI SE VA RĂCI DRAGOSTEA".

În epistola a II-a a sf. apostol Petru, cap.III, 3-4, se spune: "Mai întâi aceasta să stiti: că în zilele de apoi se vor ivi batjocoritori care vor umbla după poftele lor si vor zice: "unde-i făgăduinta venirii Lui?" căci de la începutul făpturii a început a muri părintii nostri, toate au rămas asa".

În epistola a II-a a sf.Ioan Teologul cap. I vers.7 scrie: "căci a intrat în lume multi amăgitori care nu mărturisesc pe Iisus Hristos, Cel ce a venit în trup. Un astfel de om este un amăgitor si un Antichrist. Tot cel ce trece peste învătătura lui Hristos si nu rămâne întrînsa, nu are pe Dumnezeu, iar cel ce rămâne în învătătura lui Hristos are si pe Tatăl si pe Fiul. De vine cineva la voi si nu aduce această învătătură pe acela să nu-l primiti în casă si să nu-i ziceti: "Bine ai venit!" Căci cine-i va zice: "Bine ai venit!" se face părtas la fărădelegile lui.

Proorocul Daniil în cap. XI prooroceste de spre un împărat ce se va ridica în "zilele de-apoi": "Va veni un batjocoritor care nu avusese nici un drept la vrednicia împărătească" si se va ridica si se va trufi împotriva oricărui Dumnezeu si împotriva Dumnezeul Dumnezeilor. Va grăi cuvinte de necrezut si nu va lua aminte la Dumnezeul părintilor lui si nici la Dumnezeul plăcut femeilor si nu va băga în seamă pe nici un alt Dumnezeu căci el se va ridica deasupra tuturor; iar poporul care va cunoaste pe Dumnezeul său va rămâne statornic si cei mai întelepti din popor învăta-vor pe cei multi dar ei vor cădea o bucată de vreme de sabie, de foc, de temnită si de pustiire".

Mai sunt si alte locuri din Sf. Scriptură care ne arată semnele "zilelor de apoi", dar să ne multumim deocamdată cu cele citate mai sus care sunt destul de grăitoare.

De vrea cineva să cerceteze de au venit sau nu batjocoritorii, amăgitorii sau antihcristii, dacă s-au ridicat aceia care nu bagă în seamă pe nici un Dumnezeu, căci s-au ridicat deasupra tuturor, să citească cu atentie cartea: "Despre credinta în Dumnezeu" de Gurev si alte cărti scrise de materialisti atei după care s-a inspirat Gurev si le-a făcut rezumatul în cartea sa si-i va vedea însirati pe toti fruntasii batjocorilorilor, pe toti înaintemergătorii, pe proorocii lui Antichrist, batjocorind si hulind pe întrecute pe Dumnezeu, Biserica, crestinismul, rugăciunea.

Cititi si cartea de istorie de clasa a V-a elementară si vedeti ce învată despre crestinism si despre Hristos copiii sec. XX si spuneti dacă au venit sau nu lumea antihcristilor.

Sf. Ioan Evanghelistul ne porunceste ca pe astfel de oameni să nu-i primim în casă si să nu le zicem: "Bine ai venit!", căci cine îi va zice: "Bine ai venit" se face părtas la fărădelegile lui. Oare cel ce a primit în insula Patmos atâtea descoperiri, nu stia că acesti antichristi vor forma într-o zi asa-zisa "stăpânire" căreia va trebui "să ne supunem"? De ce dar zice să nu-i primim în casă? Stia Apostolul Iubirii că această fiară va duce război cu sfintii si-i va birui. Si când zicem război înseamnă lupta din amândouă părtile.

Când Antichrist luptă - luptă ideologică - ca să-si impună teoriile sale atee, noi crestinii să stăm cu mâinile în buzunar si să facem compromisuri de frică si să privim cum ni se ia în fiecare zi câte ceva din tezaurul câstigat cu jertfa a milioane de mucenici? Sau să luptăm si noi cu credintă fierbinte si să ne apărăm Biserica si credinta? Chiar de va trebui să ne jertfim si noi, vom împlini numărul celor ce vor mai trebui să fie ucisi pentru mărturisirea lui Hristos. Sufletele celor ucisi pentru cuvântul lui Dumnezeu poate că strigă acum:

"Până când Stăpâne Sfinte si Adevărate nu vei judeca si răzbuna sângele nostru împotriva celor ce locuiesc pământul?...", "Încă putină vreme până când tovarăsii si fratii lor care vor fi ucisi ca si ei vor împlini numărul" (Apocalips cap. 6,10-11).

În tot cursul istoriei, de la popoarele cele mai vechi nu se cunoaste nici un popor fără credintă până la ateistii sec. XX. În acest secol, numărul celor lepădati de credintă a ajuns fără număr. Cei ce nu s-au lepădat, să se curătească, să se lămurească si să se albească.

Văzând împlinindu-se rând pe rând toate proorocirile, ne aducem aminte că Iisus a spus o pildă când a vorbit despre semnele "zilelor de apoi". El a spus asa: "Uitati-vă la smochin si la tot arborele când sunt îmbobociti; văzând acestea de la sine se cunoaste că vara e acum aproape". Asa si voi, când veti vedea împlinindu-se toate acestea, să stiti că aproape este Impărătia lui Dumnezeu.

III.

Noi, văzând "smochinul îmbobocit" avem tot dreptul să ascultăm pe tinerii nostri care au avut vedenii si să credem că Dumnezeu a tunat din Duhul Său peste dânsii si de aceea proorocesc.

Văzând pe Satana la lucru, scotându-si pe scenă batjocoritorii, hulitorii si lepădatii, de ce n-am putea crede că Dumnezeu si-a împlinit cuvântul spus prin proorocul Ioil si a turnat din Duhul Său peste fiii si fiicele popoarelor crestine si le-a dat harul să vadă vedenii si să proorocească.

Vedeniile pe care le-a avut tinerii smeriti din zilele noastre peste care s-a turnat Duhul Sfânt sunt deosebite de vedeniile Sfintilor celor din trecut care erau mult mai personale si de aceea sfintii le păstrau în taină, fără a le spune tuturor. Acestea de acum sunt vedenii, în urma cărora tinerii nostri proorocesc, cheamă popoarele la pocăintă si ne arată mila si mijlocirile Maicii Domnului, ale cărei rugăciuni singure mai tin lumea. Astfel de vedenii sau arătări ceresti au început în secolul trecut în Franta, la Salette, unde Maica Domnului s-a arătat la niste păstorasi ce păzeau vitele pe vârful muntelui; la Lourd, unde Maica Domnului a dat izvor tămăduitor; în Portugalia, la Fatima, unde Maica Domnului S-a arătat de mai multe ori la trei copilasi; în România la Maglavit, unde s-a poruncit să se propovăduiască pocăinta si la Vladimiresti, unde Hristos si-a fixat locul Sfântului Altar, a poruncit să se facă o sfântă Mânăstire în cinstea Preacuratei Sale Maici si a hotărât ca aici să fie loc de propovăduire fierbinte a credintei, loc de vindecare a sufletelor si loc de jertfă.

Toate aceste descoperiri dumnezeesti au puncte comune ca: se cere lumii să se pocăiască, să păzească poruncile, să tină posturile, să meargă la Biserică, să nu mai înjure lucrurile sfinte, pe Maica Domnului si pe Dumnezeu si să se roage mult.

Din toate se desprind rugăciunile fierbinti si mijlocirile Maicii Domnului care îmblânzesc dreapta mânie a lui Dumnezeu. Ar fi trebuit să facem o comparatie între felul cum a privit Biserica catolică din Franta, Portugalia si din alte tări aceste lucrări dumnezeesti, aceste revărsări de HAR si felul cum au fost privite, apreciate sau mai bine zis răstignite revărsările de Har Dumnezeesc în tara noastră.

Francezii au clădit catedrale pe vârfurile muntilor Salette, unde S-a arătat Maica Domnului o singură dată si au propovăduit lumii întregi minunile de la Lourdes; Portugalia s-a reîncrestinat prin pelerinajele de proportii uriase de la Fatima. La noi în tară poporul mai de jos, smerit si curat cu inima, a crezut si s-a închinat cu evlavie la locurile sfinte de la Maglavit si Vladimiresti, dar conducătorii, chiar si cei bisericesti, unii preoti si ierarhi au lovit cu pietre si au căutat să răstignească pe proorocii trimisi la noi. Un preasfintit episcop din vremurile actuale chiar s-a exprimat: "Asa cum am desfiintat bâlciul de la Maglavit, vom desfiinta si bâlciul de la Vladimiresti!" Dureroasă atitudine a unui ierarh fată de revărsarea de milă a lui Dumnezeu. Probabil că aceasta era o sarcină pe care i-a trasat-o partidul si pentru împlinirea căreia P.S.Iosif de la Arges si cei împreună cu dânsul, luptători de Dumnezeu si-au luat plata si-au fost decorati cu Steaua R.P.R. cl. a-II-a (vezi în ziarul Scânteia, 4 ianuarie 1958,pg.1).

Desigur că dacă P.S. ar fi trăit în timpul lui Iisus ar fi numit tot bâlci multimea ce mergea în pustie să-l asculte pe Sf. Ioan Botezătorul sau multimea hrănită minunat de 5 pâini si doi pesti.

Arhiereii de azi sunt gata să zică soldatilor care stând de pază la Vladimiresti si au văzut minuni, aceleasi cuvinte pe care le-au zis si arhiereii si fariseii legii vechi:

"Nu cumva v-ati amăgit si voi?"

Crezut-a oare în El cineva din căpetenii sau din farisei? Ci poporul acesta care nu stie legea e blestemat.

Am mai lungi comparatia noastră, dar ne oprim aici căci ne doare inima si ne rusinăm în fata celorlalte popoare crestine că Biserica noastră conducătoare este asemenea celei din Laodiceea si fiind abia căldută, gata să se răcească de tot, nu poate suferi căldura, nu poate suporta să vadă credinta fierbinte, ci vrea să-i aducă pe toti la acelasi grad de căldicel.

IV.

În concluzie:

1. Cuvântul Domnului prin proorocul Ioil a spus:

"În zilele cele de-apoi voi turna din Duhul Meu peste tot trupul... tinerii vostri vedenii vor avea - vedea".

2. Avem atâtea dovezi că zilele de apoi au început.

3. Deci putem crede a fi adevărate vedeniile pe care tineri si tinere smerite si cu inimi curate din toată lumea le-au avut, deci si vedeniile Maicii Veronica pot fi, si credem că sunt, o împlinire a proorociei Sf. Prooroc Ioil.

"Cereti si vi se va da", "căci tot cel ce cere, ia".

"Este între voi un astfel de om, care, când fiul său cere pâine, el să-i dea piatră? Sau când i-ar cere peste, el să-i dea sarpe? Deci, DACĂ VOI, RăI FIIND, STItI SĂ DAtI DARURI BUNE FIILOR VOSTRI, APOI CU ATÂT MAI VÂRTOS TATĂL VOSTRU CEL CERESC VA DA CELE BUNE CELOR CE CER DE LA DÂNSUL" (Matei, 7, 7-11).

II. După primele vedenii, Măicuta a fost sfătuită de unii oameni să nu creadă în ceea ce vede, căci aceste vedenii sunt înselăciuni de la diavolul. Măicuta s-a gândit că poate fi adevărat ceea ce o sfătuiesc oamenii si s-a dus îngrijorată si tulburată sufleteste la Crucea de pe deal si acolo s-a rugat lui Dumnezeu s-o izbăvească de aceste arătări, să nu mai îngăduie diavolului s-o ispitească în acest fel si să nu mai fie sminteală lumii. Rezultatul rugăciunii a fost că Mântuitorul i s-a arătat din nou si i-a spus supărat: "Să nu te mai îndoiesti de lucrarea mea cu tine, ci să crezi. În alte locuri se vindecă trupurile, aici se vor vindeca sufletele".

III.

1. Domnul a făgăduit să împlinească rugăciunile prin care cerem ceva bun si de folos pentru mântuirea noastră.

2. Măicuta, când i s-a spus că vedeniile sunt de la diavolul, a crezut sfatul si a alergat la Dumnezeu cu rugăciunea s-o izbăvească de acestea.

3. Dacă aceste arătări ar fi fost de la diavol, Măicuta cerând izbăvire de ele, ceea ce e un lucru foarte bun si Dumnezeu ca un Tată bun i l-ar fi împlinit si ar fi izbăvit-o. Nicidecum nu ar fi îngăduit să se repete înselăciunea si încă tocmai în timp ce se ruga, căci în acest caz Mântuitorul s-ar fi contrazis, lăsându-ne să întelegem că nu ne aude rugăciunile sau că Tatăl nostru Cel Ceresc este mai rău decât un tată pământean si când fiii Lui îi cer pâine, le dă piatră, iar când îi cer peste, le dă sarpe. Cui ar putea servi aceste concluzii decât ateistilor care caută să mintă lumea că nu este Dumnezeu si că în zadar ne rugăm că nu ne aude.

Dar noi, care credem cuvintele lui Iisus, tragem concluzia următoare: "De vreme ce Măicuta s-a rugat să fie izbăvită de aceste arătări, dacă ele sunt de la diavolul si, în timpul rugăciunii Mântuitorul i-a spus: "Să nu te mai îndoiesti de lucrarea Mea cu Tine, ci să crezi", înseamnă că vedeniile sunt de la Dumnezeu si trebuie să le credem si noi.

Dacă nu credem cuvântul Mântuitorului, nu vom crede nici dacă vom pune degetul în coasta Lui.

Odată scotând Iisus un drac dintr-un om care era mut, după ce a iesit dracul, mutul a început a grăi, iar multimile se mirau. Unii din ei însă ziceau: "Cu puterea lui Belzebut, căpetenia dracilor scoate El dracii", iar altii, ispitindu-l, cereau de la El semn din Cer. El însă stiind gândurile lor, le-a zis: "Toată Impărătia care se dezbină înăuntrul său, se pustieste si casa care se dezbină cade, deci si satana dacă a dezbinat în sine, cum va dura împărătia lui? (Luca cap. 11-14)

Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat-o nouă, că se scutură si se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei" - rugăciunea de la sf. Maslu.

II.

S-a spus că vedeniile Maicii Veronica sunt de la diavolul, nu de la Dumnezeu. Să luăm pe rând fiecare vedenie si să cercetăm ce se spune, ce se porunceste si să vedem a cui casă se clădeste si a cui se dărâmă prin aplicarea lor în viata crestinului mirean si a mânăstirilor.

În descoperirea din vis de la 15 octombrie 1937, tânărul care s-a arătat Măicutei i-a zis: "Vasilico, să mergi la preotul din sat si la primărie si să spui si la săteni să faceti o cruce cu chipul Mântuitorului pe ea pentru iertarea păcatelor voastre!"

În prima vedenie din 22 octombrie 1937, Mântuitorul spune: "Să spui la lume că sunt 3 zile pe săptămână post: lunea, miercurea si vinerea, dar să le spui să nu postească numai de mâncare si băutură ci de tot felul de fapte rele. Eu de mult amn vrut să pierd lumea, dar nu m-am îndurat, de ruga Maicii Mele, că stă pururea în genunchi si se roagă: Iartă-I Fiul Meu si de astă dată! dar oamenii o înjură si o pun în rând cu toate femeile, iar Ea are răni la genunchi stând si rugându-se pentru voi!"

În vedenia din 28 noiembrie 1937, Mântuitorul arată locul unde să fie pusă Sfânta Cruce si zice: "Aici am ales Eu locul în fata vrăjmasilor Mei! Aici să puneti sfânta Cruce, care este puntea de trecere la Mine!"

Sfântul Simion Stâlpnicul apoi îi zice: "Orice om care va fi certat cu neamul, cu vecinul, să se împace si să nu mai trăiască în ură si dusmănie, să se iubească unii pe altii, să nu mai lucreze duminica si în zilele de sărbătoare; să nu mai înhame caii si boii la cărute ducându-se la treburile lor, căci e păcat, în zi de sărbătoare trebuie să se odihnească si animalele. Să le spui să nu mai înjure de lucruri sfinte, că-i păcat de moarte; să le mai spui să tină cele patru posturi pe an si cele trei zile din cursul săptămânii.

In vedenia din 17 decembrie 1937 Domnul spune: "Roagă-te pentru cei depărtati de Biserică si de cele ale ei, că tare este greu de sufletele lor".

În vedenia din 5 februarie 1938, inima ni se aprinde de evlavie către Maica Domnului văzând cum mijloceste cu lacrimi către Fiul Ei cerând iertare pentru noi. Mântuitorul spune: "Vezi cât se roagă Maica Mea pentru voi? De nu s-ar fi rugat Ea pentru voi, de mult v-as fi pierdut! Iată, acum să spui la lume să faceti o sfântă Cruce de marmoră neagră cu chipul Maicii Mele pe dânsa, iar dedesupt să scrieti Condacul Maicii Mele!"

În vedenia din 4 martie 1938, Mântuitorul spune: "În sat la voi sunt 294 de copii aruncati de mamele lor prin grâu si prin porumb. Vai de sufletele lor! Încă mai trageti nădejde să mosteniti acest pământ?" si "În sat la voi sunt 112 oameni care trăiesc ca câinii necununati. Vai de sufletele lor! Mai sunt 7 femei care, în timp ce la Biserică se face sf. Liturghie, ele umblă cu necuratul în mână ca să facă pe fiicele lor să se mărite. Crestiniii, în duminici si sărbători, în loc să meargă la Biserică, se înfundă în cârciume, bând si fumând si înjurând numele Lui cel sfânt. Vai de sufletele lor! Acei care fumează nici în ziua judecătii nu vor vedea fata Mea, pentru că Eu i-am lăsat curati si am pus o părticică de dumnezeire într-însii, iar ei afumă această părticică încât, nici cât voi pune degetul n-am să am curat. Spune-le la lume să se lase de păcate!"

În vedenia din 21 august 1938, Mântuitorul a slobozit o lumină din mâna dreaptă care a intrat în pământ si a zis: "Aici va fi Altarul Meu! Aici se va face o mânăstire de maici numai fecioare! Această Biserică se va chema Biserica Maicii Mele, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Iar Măicuta Domnului mi-a spus să cânt cântarea îngerească: "Sfinte Dumnezeule" de care îngerii se bucură în Cer".

În vedenia din 3 mai 1939, Mântuitorul spune: "Roagă-te mult si posteste ca să se zdrobească diavolul ce lucrează contra fecioarelor! Scris este din veac că în acest schit sărac nu va locui nici un suflet decât cel ce este pentru jertfă!"

În vedenia din 5 martie 1945, Maica Preacurată arată clar misiunea de jertfă a celor ce locuiesc în această sf. Mânăstire. Apoi zice: "Să spuneti celor ce s-au rătăcit de la Biserica văzută a Fiului Meu, că sunt pierduti si nu vor avea parte de Biserica nevăzută si biruitoare a Cerului. NU LIPSItI DE LA BISERICĂ SI DE LA LITURGHIA FIULUI MEU FĂRA O ASCULTARE SAU BOALĂ. DE SFÂNTA LITURGHIE SE BUCURĂ CERUL MAI MULT CA ORICE. DE EA SE CUTREMURĂ SI ÎNGERII. Nu lucrati în timpul acesta pentru voi cele desarte ale vietii trecătoare, de vreti să nu Mă întristati pe Mine si pe Fiul Meu. Sorbiti cu sete si SF.SCRIPTURĂ, învătati-o cum puteti, căci cu ce veti învăta, cu aceea veti rămâne. Va veni vremea când veti dori s-o mai cititi si nu veti mai avea-o".

În altă vedenie, Maica Domnului spune: "Lăsati gura, mintea si inima voastră ca neâncetat să rostească numele Celui Prea Inalt al dulcelui Iisus pe care-L aveti lăsat de la Părintii vostri cei de demult: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătoasa!"

În rezumat, în toate vedeniile se cere să se facă: întâi o cruce, apoi Măicuta a fost trimisă în lume ca să propovăduiască pocăinta, postul, cercetarea Bisericii, dragostea către Maica Domnului împăcarea între oameni, păzirea duminicii si a sărbătorilor, lepădarea de înjurături, lepădarea de păcatul desfrânării, de farmece, de betie, de fumat, de avorturi, oamenii să asculte de preoti, care sunt slujitorii lui Dumnezeu. S-a poruncit apoi să se facă o Cruce de marmoră neagră cu chipul Maicii Domnului, apoi să se facă o sfântă mânăstire de fecioare, viata în mânăstire să fie de obste, obstea să trăiască în unire, să nu lipsească de la Biserică , să iubească tăcerea să zică neâncetat rugăciunea: "Doamne Iisuse..." să se roage mult pentru mântuirea acestui neam si să se pregătească de jertfă, să facă din inimi locas de odihnă pentru Iisus si pentru Maica Domnului. Care dintre toate aceste fapte poruncite în vedenii sunt pe placul Satanei?

S-a întâmplat vreodată în istoria Bisericii să fi fost vedenii venite de la diavolul si prin ele să se ceară si să se propovăduiască aceste lucruri? Oare nu-i plac Satanei tocmai lucrurile contrare ca: necredinta, lepădarea de Biserică, înjurăturile, ura, îmbuibarea, betia, desfrânarea, avorturile, neunire, vrăjmasii cu ele îsi întăreste împărătia, iar cu cele propovăduite în vedenii si-o dezbină?

Se cere în aceste vedenii ceva contrar învătăturii Bisericii sau măcar ceva în plus din ce prescrie învătătura Bisericii!?

Dimpotrivă, se întăresc prin cuvânt dumnezeesc poruncile si învătăturile Bisericii păstrate nouă prin sfânta Traditie. Sute si mii de prooroci mincinosi, sectari si atei s-au ridicat împotriva sfintei Traditii, s-au ridicat să lupte împotriva sf. Cruci, a sfintei icoane a Maicii Domnului, a postului, a Bisericii, a călugărilor si a fecioriei aducând tot felul de învătături mincinoase spunând că Iisus nu a spus să postim miercurea si vinerea, nu El a hotărât posturile, ci preotii; că închinarea în fata Sf. Cruci si a sfintei icoane e idolatrie si alte si alte erezii îndreptate împotriva sf. Biserici, a sf. Taine si a Maicii Domnului.

Dar iată că în vedeniile Maicii Veronica, Iisus întăreste prin cuvântul Său sf. Traditie. El spune: "Sfânta Cruce este puntea voastră de trecere la Mine". "Spune să se tină posturile, să cinstim pe Maica Sa prea Curată, arată că sustragerea de la sf. Taine ale Bisericii este păcat: spre ezemplu despre cei necununati spune că trăiesc ca câinii si e vai de sufletele lor.

Am vrea să stim răspunsul acelora care pretind că apără puritatea ortodoxiei luptă împotriva lucrării de la Vladimiresti si o consideră necurată, am vrea acestia să ne răspundă:

- Câte cărămizi de clădire a casei satanei dau vedeniile si câte dau sectarii si ateii?

- Câte lovituri de dărâmare a acestei case dau fiecare?

- Câte cărămizi de clădire si câte lovituri de dărâmare a Casei lui Dumnezeu dau fiecare?

Noi suntem de părere că proorocii mincinosi sunt sectarii si ateii si acestia caută să dărâme Casa lui Dumnezeu si să o întărească pe a Satanei.

Dar păstorii nostri mai mari de azi care sunt gata să ne arunce pe noi în iad, folosind rău puterea ce le este dată, sunt prieteni cu acestia si împreună cu ei stau la masă si fac asa-zisele "conferinte interconfesionale". Ce deosebire uriasă este între aceste adunări si lupta pe care au dus-o sf. Părinti uniti toti împotriva ereticilor! Ei n-au făcut tovărăsie cu Arie, nici cu Origen, dar acum se face tovărăsie cu împuternicitii atei, cu baptistii, cu adventistii si cu toate uneltele Satanei, iar LUCRAREA LUI DUMNEZEU DE LA VLADIMIRESTI, prin care se întăreste Sfânta Biserică si se dărâmă Casa Satanei este prigonită, Mânăstirea pustiită, obstea zace prin închisori. Oare nu este si aici o împlinire a profetiei lui Daniil care spune că cei care vor învăta poporul calea adevărului "vor cădea o bucată de vreme de sabie, de foc, de temnită si de pustiire"? Si toate acestea se fac cu toată binecuvântarea arhierească. Oare păstorii nostri n-au uitat din nebăgare de seamă sau din lasitate cuvintele sf. Ioan Evanghelistul: "De va veniu la voi cineva si nu va aduce învătătura lui Hristos, pe acela să nu-l primiti în casă, nici să-i ziceti: "Bine ai venit!", căci cel ce-i zice "Bine ai venit!" se face părtas la fărădelegile lui".

Stiut este de toată lumea că cei ce au venit la noi în aceste vremuri nu aduc cu ei învătătura lui Iisus Hristos, ci o învătătură exact contrară, care se ridică împotriva Lui.

Oare toate angajamentele si laudele si multumirile pentru înaltele distinctii de a fi decorati cu Steaua R.P.R. a ierarhilor nostri nu sunt toate aceste strigăte de: "Bine ai venit"!? Împlinind toate acestea e de la sine înteles că se fac părtasi la fărădelegile lor, iar pe cei ce nu le urmează si nu-i ascultă să facă acelasi lucru, îi scoate afară din Biserică, îi cateriseste sub pretext că nu se supun "înaltelor stăpâniri".

Acelasi sf. apostol Pavel care a spus să ne supunem stăpânirii (dati celui cu darea dare, celui cu dijma dijmă), a mai spus în Epistola a II-a către Corinteni, cap. 6 vers. 14-15, asa: "NU VĂ PLECATI GRUMAJII SUB JUG STRĂIN CU NECREDINCIOSII, PENTRU CĂ CE LEGATURĂ POATE SĂ AIBA DREPTATEA CU FĂRĂDELEGEA? SAU CE ÎMPĂRTASIRE ARE LUMINA CU ÎNTUNERICUL? SAU CE UNIRE ARE HRISTOS CU VELIAR? SAU CE TOVĂRĂSIE POATE FI ÎNTRE UN CREDINCIOS SI UN NECREDINCIOS?"

Cuvântul Domnului a fost si este actual oricând: "Nimeni nu poate sluji la doi domni - si lui Dumnezeu si lui Mamona". A nu tine seamă de aceste cuvinte ale Mântuitorului si ale sf. Apostol Pavel înseamnă a face compromisuri rusinoase pentru Biserică, înseamnă că ai început să dai înapoi tot câte un pas în fata acelora care se conduc după lozinca: "Să începem cu putin ca să ajungem la mult!"

A nu observa unde duce această vicleană diplomatie si de unde începe putinul si care este multul la care vrea să se ajungă, înseamnă a fi cel putin un căldicel, dacă nu chiar rece si vânzător.

Un episcop care a murit în închisoare ca un mucenic al vremurilor de apoi a scris undeva: "Un mediocru, un căldicel înseamnă o mână care ajută la asezarea jugului pe gâtul tău si pe grumajii neamului".

Conducerea si obstea mânăstirii de la Vladimiresti a dat Cezarului ce era al lui, a dat celor cu cota cotă, celor cu darea dare, celor cu planul plan si depăsirea lui, dar osanale si "bine ati venit!" n-a strigat celor ce au venit aducând o învătătură contrară Bisericii, celor care găseau pricină de poticnire în faptul că Maica Veronica spune credinciosilor că este Dumnezeu, nici celor ce nu le plăcea că pe clopotnita noastră era scris: "NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU!" Acestea nu le-am făcut ca să nu ne facem în continuare părtasi la fărădelegile lor, căci îl avem patron si sfătuitor pe sf. Ioan Evanghelistul si tinem seamă de sfaturile lui.

Părintele Ioan - să zicem - ar fi putut gresi, căci cine munceste greseste, dar sf. Ioan Evanghelistul care avea darul sfântului Duh, el care s-a rezemat cu capul pe pieptul Domnului la Cina Cea de Taină, el care a fost numit fiu al Preasfintei Fecioare, el care a văzut în insula Ptmos în vedenie fiara ce huleste pe Dumnezeu, el nu poate gresi si ascultând sfatul lui n-am gresit nicinoi, n-a gresit nici Părintele Ioan!

III.

În concluzie: Prin propovăduirea si împlinirea vedeniilor Maicii Veronica se dărâmă casa Satanei si se întăreste Casa lui Dumnezeu, deci ele sunt de la Dumnezeu, nu de la diavolul. Satana, stiind si el cuvântul Domnului că: "Toată Împărătia ce se dezbină înăuntru său, se pustieste" încearcă să facă dezbinare în Casa lui Dumnezeu ca să-si răzbune dărâmarea casei lui, dar noi vom sta strâns lipite de Biserica Domnului, vom iubi si vom cinsti pentru Crucea ce o poartă pe piept (nu pentru stemă), o vom asculta în toate cele bune ce ni le va cere, inspirată de Duhul Sfânt, dar la cererile impuse de oamenii necredinciosi nu ne vom supune. De ne va cere ierarhia noastră să ne vindem constiintele, sufletul nu-l vom vinde , dar de ne va cere să ne dăm sângele pentru apărarea Bisericii si a cuceririlor sfinte de veacuri, vom face aceasta cu tot dorul, nădăjduind si rugând pe Iisus Mântuitorul nostru să ne ajute ca măcar prin moartea noastră să-L slăvim pe Dumnezeu, dacă prin nemernicia vietii n-am făcut-o.

Înainte de sf. Sa Adormire, MAICA DOMNULUI A FĂGĂDUIT CĂ NU NE VA LăSA SINGURI, CI VA ACOPERI SI VA AJUTA PE TOtI CARE O VOR CHEMA ÎN AJUTOR.

Sf.Traditie ne-a păstrat această făgăduintă a Maicii Domnului care dă nădejdi tuturor deznădăjduitilor, mângăie pe toti necăjitii si dă curaj pentru întoarcerea la Casa Tatălui a tuturor păcătosilor.

Istoria crestinismului cunoaste atâtea minuni - dovadă a ajutorului Maicii Domnului si atâtea daruri revărsate peste aceia care au iubit-O si au chemat-O în ajutor.

Când Sf. Andrei a văzut-o în Biserica Vlahernei pe Maica Domnului, Ea se ruga pentru toti păcătosii care o strigă. Ea se ruga asa: "ÎMPARATE CERESC, PRIMESTE PE TOT OMUL CE SE ROAGĂ TIE SI CHEAMĂ NUMELE MEU ÎN AJUTOR, CA SĂ NU IASĂ NIMENI DE LA FATA MEA NEAJUTAT SI NEASCULTAT!" Iar Mântuitorul i-a răspuns: "CERE, O, MAICA MEA, CĂ NU MĂ VOI ÎNTOARCE DINSPRE TINE, CI VOI ÎMPLINI CERERILE TALE SI VOI MILUI PE TOTI CARE STRIGĂ CĂTRE TINE" (Acatistul sf. Acoperământ)

În cartea cu "Minunile Maicii Domnului" vom vedea ajutorul neântârziat al Maicii Domnului către toti aceia care si-au pus nădejdea spre Ea.

Citez numai o minune dintre cele multe: "O femeie credincioasă cu multă cucernicie către pururea Fecioara Maria care era săracă de averea cea trupească, dar nu si în cea sufletească si în fapte bune, avea un copil mic în vârstă de un an. Într-o zi a trebuit să-i ducă sotului ei de mâncare la câmp unde lucra. Neavând pe nimeni altul ca să lase acasă să păzească pruncul, s-a rugat către Maica Domnului zicând: "Stăpâna mea, sub acoperământul si ajutorul Tău las pe fiul meu, pentru că nu am pe altcineva să-l păzească decât numai darul Tău, căci Tu esti Maica orfanilor!" Aceasta zicând ea cu credintă, s-a dus la lucrul său. Cum a plecat, s-a întâmplat de a luat foc o casă a unui vecin si de la dânsa s-a aprins si a ei. Auzind aceasta, cei care erau la câmp au alergat, ea împreună cu bărbatul ei, plângând moartea copilului. Si ajungând acasă au găsit casa făcută cenusă, afară de zidărie si pardoseală. Socotind femeia că a murit copilul plângea nemângâiată zicând: "Ah, Preafericită Stăpână, eu ti-am dat cu credintă pe fiul meu sub acoperământul si ajutorul Tău si cum nu l-ai păzit fără de vătămare, Maică a Milostivirii si a pierit?!"

După aceasta căutând la găsit viu si s-a înspăimântat pentru că nu rămăsese nears nici un lemn sau haină din casă. Si toti au slăvit pe Dumnezeu, multumind pururea Fecioarei Maria, Maica orfanilor care-i acoperă si-i apară si-i izbăveste din diferite primejdii".

Tot în "Minunile Maicii Domnului" se spune despre o călugărită căreia diavolul i se arăta si o ispitea mereu să se întoarcă din nou în lume, făgăduindu-i multe bunătăti. O soră mai învătată a sfătuit-o că dacă va mai veni diavolul, când îl va vedea, să cheme numele Preacuratei Stăpânei noastre si să zică: "Bucură-te, ceea ce esti plină de dar, Domnul este cu tine..." si celelalte, si acestea zicându-le Aglaida către diavolul, acela a fugit îndată cu asa iuteală ca si cum l-ar fi ars o flacără de foc si a dispărut în asa chip încât nu a mai îndrăznit să se mai arate, nici să se mai apropie".

În rugăciunile către Maica Domnului se spune: "Nimeni din cei ce aleargă la Tine nu iese rusinat", "Folositoare, ajutătoare si mântuire celor ce aleargă către Tine cu credintă" (Paraclisul Maicii Domnului).

II.

Pe patul de moarte, mama Măicutei i-a zis: "Draga mamei Lica, eu am fost aceea care te-am adus pe lume... tu ai o altă Mamă care de acum înainte îti va purta de grijă, e Maica Domnului!" apoi, arătând icoana Maicii Preacurate din peretele de la răsărit a adăugat: "O vezi? La Ea să te rogi de acum, căci Ea ti-i Mama ta adevărată si de la nimeni să nu mai astepti milă decât de la Ea!" Încontinuare Măicuta zice: "DE ACUM ÎNCEPE VIAtA DE SUFERINtĂ, CARE M-A tINUT STRÂNS LEGATĂ DE MAICA DOMNULUI, SINGURA VERIGĂ A NĂDEJDILOR MELE!"

Închisă de frati într-un chiler murdar, singura avere îi era icoana Maicii Domnului. Plângând cu icoana Maicii Domnului în brate, a auzit cuvintele: "Oh, nu mai plânge, căci vei fi mai fericită ca toti!"

Toată viata, inima Măicutii a ars de dragoste către Maica Domnului si în toate necazurile si bucuriile la Ea a alergat, căci n-avea pe nimeni altul. La icoana Preacuratei, Măicuta si-a revărsat si lacrimile de durere si pe cele de bucurie. Cele mai multe vedenii le-a întâmpinat cu rugăciunea: "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te...", pe care diavolul nu o poate suferi.

Tot timpul Măicuta s-a străduit să aprindă în inimile credinciosilor dragostea către Maica Domnului, să-i facă a avea pe buze neâncetat rugăciuni către Maica Domnului.

III. Concluzie:

1. Maica Domnului a făgăduit că va ajuta pe toti care-O cheamă.

2. Iată o mamă pe patul de moarte, lăsându-si copila orfană în grija Ei. Iată copila rămasă fără nimeni pe lume cum o strigă pe Maica Domnului, strângând la piept icoana Ei.

3. Maica Domnului i-a răsplătit suferinta si dragostea mare către Ea, dându-i marele dar de a O vedea si a ales-o ca unealtă prin care să vorbească lumii.

A presupune că vedeniile Măicutei ar fi halucinatii sau lucrări diavolesti, înseamnă a crede că Maica Domnului nu mai este nici pe pământ nici în Cer, sau că este numai în Cer, dar si-a uitat cu totul de cei de pe pământ cărora le-a făgăduit cu milă ajutor; înseamnă a crede că Ea nu are nici pic de milă, că rămâne indiferentă la suferintele de pe pământ, că nu ascultă nici o rugăciune, degeaba ne rugăm la Ea. Ori, a crede asa ceva este o adevărată nebunie, înseamnă că am fi sectari sau necredinciosi total. Cum ar fi îngăduit Maica Domnului diavolului să ia chipul Domnului si chiar chipul Său îndoliat si cu ochii înlăcrimati si de sub acest chip să însele o biată copilă orfană pe care mama muribundă a lăsat-o în grija Ei si care de câte ori a suspinat a strigat: "Maica Domnului, miluieste-mă!, că asa mi-a spus mama mea să mă rog la Tine". Cel mult Maica Domnului ar fi lăsat-o să sufere toată viata ca prin suferintă să ispăsească cine stie ce păcate strămosesti, dar nicidecum nu i-ar fi îngăduit bucurii false prin care să fi amăgit sufletul ei, lăsat în grija Ei si să inducă în eroare un neam credincios si să facă sminteală în Biserică.

Explicarea logică si crestinească este aceea că Maica Domnului, Maica Milostivirii, Maica Orfanilor a răsplătit credinta mamei care si-a lăsat fiica în grija Ei si a răsplătit dragostea copilei scotându-o din gunoiul lumii si dându-i misiunea sfântă de a curăti lumea de gunoaie ca să mântuiască cât mai multe suflete.

Ar mai fi multe alte puncte de cercetare, dar clipa este clipă si e scurtă, fuge repede, de aceea mă multumesc cu concluziile la care am ajuns, având siguranta că dacă din cele cercetate am ajuns a stabili că judecând rational, obiectiv, n-avem nici un motiv a ne îndoi de adevărul si sfintenia LUCRĂRII SI VEDENIILOR PE CARE LE-A VĂZUT MAICA VERONICA, ORICÎT AS MAI CERCETA, AS AJUNGE LA ACELASI REZULTAT.

Iată că am despicat firul nu în 4, ci în 5 si în toate 5 părtile s-au dovedit a fi trainice si răsucite la un loc fac un fir puternic pe care nu-l poate rupe împotrivirea vrăjmasă, oricât ar izbi în el. Acest fir duce la Cer, la Dumnezeu, care din iubire a creat lumea, din iubire s-a jertfit pentru mântuirea ei si tot din iubire ne trimite trâmbite care să ne strige să ne întoarcem de la calea cea lată si largă care duce la pierzare si să apucăm pe calea cea strâmtă care duce la viată.

Chiar dacă cei multi îsi continuă drumul pe calea cea lată, fiind pavată si mergerea mai usoară fiindcă duce în jos, totusi noi să ne silim a merge pe calea cea strâmtă care este presărată cu spini si cu pietre colturoase, dar duce în sus spre înăltimile nesfârsite ale Dumnezeirii de care să ne învrednicim toti, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care mijloceste pentru noi, acum si în veci, amin.

Iar dacă la început am scris: "AM CREZUT FĂRA SA CERCETEZ", ACUM POT SCRIE: "AM CERCETAT SI TOT CRED!"

PÂNĂ LA CAPĂT !
22 octombrie 1937 ...

Zi senină de toamnă, zi în care s-a început revărsarea de Har Dumnezeesc, zi care marchează începutul erei de reîncrestinare a neamului românesc.

Pe colina Gurgueta o mare de păpusoi îsi scaldă haina ruginită în baia soarelui de toamnă asteptând mâinile harnice care să-l despoaie de greutatea roadelor pe care Dumnezeu în grija si mila Sa de Tată Ceresc le-a dat ca hrană copiilor Săi de pe pământ pentru cei buni ca si pentru cei răi, pentru cei drepti ca si pentru cei nedrepti.

Pe Cerul colorat cu cea mai frumoasă nuantă de albastru, specifică zilelor senine de toamnă, nu se vede nici un nor. "E liniste-n văzduh si pace", iar pe pământ se aude doar fosnetul usor al păpusoiului uscat, miscat de o adiere domoală, fosnet ce pare un nostalgic suspin după cântăretii veseli ce au plecat spre tări mai calde speriati de răcoarea noptilor si diminetilor de toamnă.

Pe drumurile ce se încrucisează printre lanuri, vezi câte un car cu boi ce duce spre sat roada trudei omenesti sfintită de mila Celui de Sus.

Iată un lan de păpusoi unde lucrează două fete la cules.

Asa începe povestirea minunată si reală de pe colina Gurgueta:

"În ziua de 22 octombrie 1937, eram la cules de porumb cu o soră mai mică a mea, Ghinita. Două surori după duh, căci după trup nu erau, ci erau două copile sărace si orfane care s-au întâlnit în casa milei lui mos Ionică. Culegeau porumb cu multă hărnicie si erau tare bucuroase că pot să fie de folos tatălui lor adoptiv care din milă le-a strâns de pe drumuri si le-a dat masă si casă si pentru această grijă si milă îl ascultau si nu-i lăsau neîmplinit nici un gând pe care ele îl puteau împlini. Alături cu lanul unde culegeau era un drum de la apus spre răsărit care se încrucisa la capătul lanului cu drumul orizontal ce ducea de la miazăzi la miazănoapte. În acest cadru rustic si linistit s-a petrecut minunea cea mare ce avea să schimbe fata neamului, aici S-a coborât Mântuitorul din azurul Cerului, îmbrăcat în lumină si S-a arătat copilei cu suflet curat ca un strop de rouă. Si fiindcă a văzut-o îngrijorată, i-a vorbit blând, încât i-a pierit copilei toată frica si lăsând îngrijorarea, nu se mai sătura privind la frumusetea Lui.

"Dar cum, eu n-am mai văzut asa om, mă uitam la El si nu mă mai săturam de frumusetea Lui, mi-a zis:

- Ce te uiti asa la Mine, nu Mă cunosti?

- De unde să te cunosc, că de când sunt asa om n-am mai văzut!

- Nici n-a fost, dar nici nu este! Eu sunt Lumina Lumii, Eu sunt Mântuitorul vostru care mântuie toată lumea!

- Vai, matale esti Mântuitorul nostru?

- Da.

- La matale ne rugăm noi?

- Da.

- Dar eu până acum nu Te-am mai văzut.

- Nu Mă arăt la toti si nici întotdeauna.

După aceasta, mi-a zis:

- MERGI SĂ MĂ PETRECI PÂNĂ LA CAPĂT?

- MERG!"

Această primă vedenie este CHEMAREA PE CARE IISUS A FĂCUT-O MĂICUTEI VERONICA. A chemat-o să-L petreacă, să-L însotească, să meargă pe drumul Lui, drum care ia sufletul omenesc din întunericul apusului si-l duce spre lumina răsăritului.

N-a întrebat-o Iisus: "Mergi să Mă petreci putin?", ci a întrebat-o: "Mergi să Mă petreci până la capăt?", "Merg" a răspuns Măicuta.

Noi care stim întrebarea si răspunsul ne întrebăm: "Dar unde si care este capătul?"

II.

Când Iisus, prin sfânta Sa întrupare, a coborât pe pământul mizeriei omenesti si a propovăduit învătătura Sa dumnezeescă, a arătat că drumul pe care ne cheamă să-L însotim este drumul Crucii:

"Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-si ia Crucea sa si să-Mi urmeze Mie!"

Dumnezeu fiind, stia că drumul Său pe pământ va culmina cu Crucea de pe Golgota pe care se va jertfi pentru a răscumpăra suflete omenesti si pentru a pecetlui cu sângele sfânt al Jertfei Sale adevărul Evangheliei pe care a binevestit-o omenirii "ce zăcea în întuneric si-n umbra mortii".

Aici pe Golgota este capătul vietii Sale ca om. Până aici îi cheamă pe toti care vor să-si ia Crucea si să-L urmeze, căci zice Iisus: "Cel ce vrea să-si mântuiască sufletul, acela si-l va pierde, iar cel ce-si va pierde sufletul pentru Mine si pentru Evanghelie acela si-l va mântui".

Iar în alt loc zice Domnul: "Multi sunt chemati, dar putini alesi".

Chemati sunt toti acei cărora Dumnezeu le dă Harul iluminării în duh,toti aceia pe care-i face să simtă în inima lor un imbold tainic ca să-L urmeze. Sunt multi care pornesc pe drum cu Iisus, dar putini care merg cu El până la capăt, până la răstignire, acei putini sunt cei alesi.

De chemat îi cheamă Iisus pe toti oamenii; unii nici nu vor să audă chemarea, se fac a fi surzi, căci li se pare prea greu drumul Crucii; altii pornesc pe drum cu Iisus o vreme, dar fiindcă ar voi să meargă si cu lumea, nu-I înteleg cuvintele si zic ca odinioară, ca unii din ucenicii Lui: "Ciudate sunt vorbele acestea, cine le poate asculta, cine le poate împlini?" Si fiindcă nu le pot asculta, fac ca aceia despre care sf. Ioan Evanghelistul ne spune în cap. 6 vers.66: "De atunci multi din ucenicii Săi s-au depărtat si nu L-au mai urmat".

Multi au fost chemati de-a lungul veacurilor, multi sunt chemati si azi dar multi se si întorc din drum, iar cei putini care rămân cu Iisus, zic ca sf. apostol Petru: "Doamne, la cine să ne ducem? Cuvintele vietii vesnice Tu le ai si noi am crezut si am cunoscut că Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu".

Celor ce se despart de Iisus, necrezând adevărul cuvintelor Lui Dumnezeu le trimite "lucrarea înselăciunii" ca să creadă minciuni fiindcă n-au crezut adevărului.

Altii merg cu Iisus atâta timp cât lumea îi laudă si-i cinsteste că si-au ales această parte sau până nu vine ispita banului, cum a venit la Iuda. Acestia merg până la Cină, dar se retrag căci se tem de pătimire, se gândesc la bani si la fericirea amăgitoare a lumii. Ei fac ca Iuda care "a iesit îndată si când a iesit era noapte". Cei ce-L părăsesc pe Iisus, atunci se apropie pătimirea, pleacă de lângă lumină si ies în noaptea neagră a păcatului, lepădării si trădării, după care Satana îi împinge la deznădejde.

Unii dintre următori, rămân cu Iisus, se hrănesc cu Trupul si Sângele Lui, merg în Ghetsimani cu El, dar când păstorul este prins, oile se împrăstie si de n-ar veni Invierea să-i strângă din nou, ar rămâne pierduti.

Petru si Ioan, care L-au iubit mult pe Iisus, merg cu El până în curtea lui Caiafa. Atunci Petru trece prin încercare. El a venit până aici ca sp fie cât mai aproape de iubitul său Învătător. Când oamenii si slujnica îl bănuiesc că ar fi dintre ucenicii lui Iisus, el se leapădă, dar lepădarea lui Petru nu este o lepădare în fond, o trădare, el spune numai din gură că nu este ucenicul Lui si, face aceasta desigur că nu de frică, fiindcă i-am văzut curajul în Ghetsimani când a scos sabia din teacă să-L apere pe Iisus. El tăgăduieste mai mult din dragoste, decât de frică; tăgăduieste tocmai ca să poată rămâne în curte să-L vadă pe Iisus, să-L urmeze în ascuns, necunoscut ca să nu-i poată fi împiedicat drumul.

Petru a făcut atunci ceea ce am zice noi azi că:

"scopul scuză mijloacele", sau că "trebuie să dai mâna si cu necuratul până treci puntea".

Poate că Petru s-a gândit atunci: "principalul e să pot rămâne aici, aproape de El, nu contează ce spun, nu are rost ca acum când este prins eu să mă arăt pe fată că sunt ucenicul Lui, acum trebuie să fiu prudent ca să fiu aproape de El".

Cam asa gândesc si astăzi multi crestini si multi urmasi ai apostolilor, care cred că pot face compromisuri si concesii pentru a mentine astfel Bisericile deschise pentru a putea rămâne aproape de Iisus care - zic ei - se uită la inimă, nu la cuvvintele pe care le spui, dar nu le crezi ci le spui numai fiindcă slugile Satanei te ispitesc si fără aceste cuvinte nu te poti strecura în aceste zile în care vrăjmasii pândesc pe apostoli si ucenicii lui Hristos.

Dar a fost de-ajuns o privire a Mântuitorului si cântatul cocosului, ca Petru să-si dea seama că acest drum al prudentei este gresit si chiar dacă lepădarea este formală este totusi lepădare. În fond Petru îl iubea pe Iisus si în curtea căpeteniei preotilor si pe muntele Taborului. Lepădarea lui Petru n-a fost făcută de frică si, totusi în sfânta Evanghelie a rămas scrisă si toată crestinătatea a aflat de ea. Dacă lepădarea ar fi fost din inimă, Petru ar fi căzut în deznădejde, dar fiindcă a fost numai din gură si cu scopul de a rămâne aproape de Iisus, "Petru a plâns amar" pentru greseală, a fost iertat si repus în vrednicie de apostol.

Limba care a rostit cuvântul tăgadei a propovăduit mai târziu în toată lumea cuvintele mărturisirii de credintă.

Petru a rămas între cei putini alesi care si-a pierdut sufletul pentru Evanghelie si astfel si l-a câstigat.

Lepădarea lui Petru a îngăduit-o poate Dumnezeu pentru a avea noi pildă de cum trebuie să-L urmăm noi pe Iisus fără a-L tăgădui în nici o împrejurare. În drumul cu Iisus nu este loc pentru prudentă, pentru concesii si compromisuri. Nu sunt drumuri laterale care să ducă la mântuire, ci un singur drum: acela a-l mărturisirii cu orice risc.

Iisus a spus clar: "CINE NU-I CU NOI, E IMPOTRIVA NOASTRĂ!" si în consecintă cine merge pe drum cu cei ce sunt împotriva lui Iisus nu mai poate spune că merge pe drum cu El.

Nu poti a ajunge la Golgota la răstignire fără a merge pe calea Crucii, chiar de-ai cădea sub greutatea ei, uneori, dar Iisus, care stie greutatea Crucii îti va ajuta să te ridici.

Când drumul vertical al Crucii este izbit de drumul orizontal al celor ce sunt împotrica ei, atunci e momentul să te răstignesti cu Hristos, asa vei avea parte de a merge cu El mai departe spre răsăritul vietii vesnice. Atunci "bagă de seamă să nu pierzi acest odor".

Sfântul Apostol Ioan este modelul de urmare a lui Iisus spre răstignire până la capăt.

III.

La 22 octombrie 1937, Iisus a chemat-o pe Măicuta Veronica să-L urmeze. Întrebarea pe care Iisus i-a pus-o: "MERGI SĂ MĂ PETRECI PÂNĂ LA CAPĂT?" nu i-a pus-o referitor la capătul drumului material, la capătul lanului de păpusoi, ci se referea la capătul drumului duhovnicesc.

A chemat-o Iisus pe Măicuta să-L petreacă până la răstignire, până la jertfa supremă a vietii, a chemat-o să-si câstige sufletul, pierzându-l pentru El si pentru Evanghelia Sa.

Ca să n-avem nici o îndoială si să fim siguri că acesta este capătul drumului, Maica Domnului în vedenia din 25 mai 1941: "ÎN LOCUL UNDE TE-A LĂSAT DIN PRIMA VEDENIE CE tI-A FOST DAT SĂ O VEZI, FIUL MEU SI DUMNEZEUL VOSTRU, VEI ASEZA O CRUCE CARE VINE ACUM DE LA BRĂILA. ADICĂ ACOLO UNDE TU AI SOCOTIT CĂ E CAPĂTUL DRUMULUI, CAPATUL LANULUI, SĂ PUI CRUCEA CU RĂSTIGNIREA, CA DE ACUM ÎNAINTE Să STITI TOATE CĂ PÂNĂ LA RăSTIGNIRE TREBUIE SĂ-l PETRECETI PE DOMNUL CARE V-A CHEMAT!" Când Iisus a chemat-o să-L însotească, Măicuta n-a ezitat, nu s-a gândit la păpusoiul necules, nici la faptul că ar putea veni mos Ionică să o certe pentru că umblă pe câmp si nu lucrează, ci a răspuns hotărât si imediat: "MERG!".

Asa au răspuns si sfintii apostoli când Domnul le-a zis:

"VENITI DUPA MINE SI VĂ VOI FACE PESCARI DE OAMENI".

Asa a lăsat si Măicuta toate si a pornit pe drum cu Iisus si cu sfintii Lui. A poposit întâi lângă cosul cu pâine si struguri. Pe locul acestui prim popas a răsărit prima bisericută, Paraclisul, care apoi a devenit cămara scumpă deschisă tuturor, unde se păstra Potirul cu Pâinea Vietii si cu Vinul răscumpărării ce curge din vita HRISTOS spre mlăditele - credinciosii Lui; se păstrau cosurile cu părticele sfinte si anaforă si cu aghiazmă, hrană sfintită pentru suflet si pentru trup.

Cosul cu pâine si posmană a devenit Potir cu Trupul si Sângele Domnului.

"Apoi iarăsi am pornit. Nu am mers mult si am văzut că se uită de colo până colo pe câmp si mi-a zis: "VEZI COLEA, V-AM DAT PAPUSOI CA SA NU MURITI DE FOAME SI LUMEA ACEASTA-I TOT REA. EU DE MULT AM VRUT SA PIERD LUMEA DAR NU M-AM ÎNDURAT DE RUGA MAICII MELE..." "

Din aceste cuvinte au izvorât predicile dumnezeesti ale Măicutei si ale Părintelui Ioan, care chemau sufletele ce crescuseră ca păpusoii pe lan, să vină la Hristos, să îndrăznească a cere milă fiindcă o avem mijlocitoare pe Maica Domnului. Suflete au alergat la Cina Domnului; mii si zeci de mii de oameni au venit zilnic să se închine la locul sfânt. Părea că lucrarea si-a atins maximul de intensitate si totusi nu era acesta capătul. Măicuta trebuie să meargă mai departe până la crucea Golgotei pe care Maica Domnului a poruncit s-o pună la hotarul Mânăstirii, la capătul vietii călugăresti trăită cu Hristos si pentru Hristos. Drumul pe care mergea Măicuta cu Iisus a mers vertical si s-a ciocnit într-un punct cu drumul orizontal, calea cea lată si largă pe care merg cei multi spre pieire, pe care merg toti cei fricosi, neavând curaj să meargă pe cărarea cea îngustă, merg toti trădătorii de neam si de credintă, toti cei lipsiti de caracter, care-si vând constiinta pentru o coajă de pâine si mai dureros pentru un scaun înalt. Acest drum orizontal e drumul mediocrilor si al căldiceilor, a celor ce se cred a fi centrul lumii dar nu sunt nimic, a celor care nu au inimi să bată crestineste si româneste si slugarnici le propovăduiesc, tremurând de frică pe ale altora.

Când drumul Măicutei s-a întâlnit cu drumul orizontal s-a format o Cruce si-n viata Măicutei a început pătimirea, crucificarea cu Hristos.

"Vei sti că pentru tine încep durerile de care si pentru care te vei bucura, de vei sti să te păzesti de sfatul oamenilor, chiar dacă crezi că-ti vor binele!" (vedenia din 19 septembrie 1949).

Călătorii pe calea largă si orizontală s-au scandalizat cum ea o fată simplă îndrăzneste să meargă pe alt drum de cum merg ei! Pe Iisus de alături nu L-au văzut, căci erau orbi de păcate. Au încercat prin fel si fel de sfaturi s-o ademenească să meargă în aceasi directie cu ei, spre întuneric, spre miază-noapte. Dar Măicuta a îndrăgit lumina pee care ochii ei curati au văzut-o si nu s-a lăsat amăgită.

A făgăduit că v-a merge cu Iisus până la capăt si si-a tinut făgăduinta.

Si fiindcă pentru cei de pe drumul orizontal a fi în rânduială înseamnă a merge alături de ei, Măicuta a fost declarată: "iesită din rânduială", că n-a acceptat să meargă pe drum cu trădătorii si a continuat a merge cu Iisus.

A intrat în Ghetsimani vărsând lacrimi amare, căci stia că Iuda a pus la cale vânzarea. Arhiereii si cărturarii au cerut armată Cezarului, care în curând o va lua din vatra caldă de pe Gurgueta. A plâns Măicuta, dar nu L-a părăsit pe Iisus, nici n-a adormit, ci inima i-a sângerat lacrimi de sânge. Ostasii Cezarului au venit, au luat-o si au dus-o de la Ana la Caiafa, de la Galati la Bucuresti, la tigănesti iar la Bucuresti, la Galati, apoi au dus-o înaintea tribunalului Pilat al zilelor noastre ca să-si ia cununa de spini si Crucea.

Azi, 22 octombrie 1957, după 20 de ani de mergere cu Iisus spre capăt, a ajuns la picioarele Crucii Lui si rabdă chinuri răscumpărătoare, chinuri care vor mijloci în fata Sfintei Treimi si pentru ele, Hristos va revărsa darul întoarcerii în inimile păcătosilor acestui neam.

Nici o ademenire, nici o amenintare n-a despărtit-o de Iisus, a mers cu El până la umbra Crucii Lui, pregătindu-se a primi chiar răstignirea, jetfa vietii.

IV.

Când Măicuta a plecat pe drum cu Iisus, Ghinita a simtit o dogoreală si a început a plânge. Măicuta i-a zis: "Nu mai plânge, vino si tu după Mine!" Dogoreala pe care a simtit-o Ghinita era simbolul dogorelii lui Hristos pe care avea să simtă rând pe rând fiicele neamului românesc.

Fericite de această dogoreală, ele au venit plângând la Măicuta să le primească ca împreună să meargă pe acel drum ce duce de la întuneric la lumină. Si rând pe rând, Măicuta le-a spus blând la fiecare: "Nu mai plânge, vino si tu după mine!, Vino să călătorim cu Iisus pe drumul Crucii care duce la viată!" Si când am fost strânse toate cât ne-am bucurat din plin de dulceata Cinei lui Hristos, Măicuta ne-a spus: "De acum portita grădinii Ghetsimani s-a deschis pentru noi. Cui este teamă de pătimire, să se întoarcă înapoi. Cine are încredere că Iisus călătoreste alături de noi, să mă urmeze să mergem să-L petrecem pe Iisus până la capăt. Vom merge după Cină, cu EL în Ghetsimani, apoi la judecata lui Pilat să primim cununa de spini, să ne dezbrace ca pe El de hainele noastre, să ne pună Crucea în spate si să urcăm cu ea Golgota".

Si toate într-un glas am răspuns: "Mergem cu Iisus până la capăt. Singure n-am îndrăznit să mergem pe asa drum greu, dar cu El vom trece prin toate!"

Din inimă plină de credintă si de crestinească iubire, Părintele Ioan ne-a spus:

" V-i L-am dat zilnic pe Hristos Euharistic, căci v-a veni vremea când El v-a duce lupta si voi veti fi niste unelte ale Sale. Aveti toată încrederea în El si veti birui cum a biruit El!"

Încurajate de aceste cuvinte si de adevărul cuprins în ele, soborul o urmează pe Măicuta, îl urmează pe Părintele Ioan, primii călători pe drumul nostru cu Iisus.

După cum Dumnezeu în nepătrunsa Sa iconomie a rânduit, iată că am intrat în Ghetsimani, fiind scoase din foisorul Cinei Celei de Taină. Nu ne deznădăjduim căci pe unde trecem găsim urmele pasilor lui Iisus, ai Măicutei Veronica, ai Părintelui Ioan, care au trecut pe aici înaintea noastră deschizând drumul. O parte din soborul nostru a trecut si prin fata lui Pilat, au fost dezbrăcate de haina neagră a smereniei si îmbrăcate în haina vărgată a suferintei. Au primit pe cap cunună de spini si pe umeri o Cruce. Cele rămase asteaptă zi de zi aceeasi soartă. Cu inimi însângerate, cu cununi de spini pe cap, cu Cruce pe umeri, asa se pregăteste soborul de la Vladimiresti să întâmpine împlinirea a 20 de ani de când s-a început revărsarea de Har dumnezeesc pe pământul românesc. 20 de ani de când Iisus a întrebat-o pe Măicuta: "MERGI SĂ MĂ PETRECI PÂNĂ LA CAPĂT"?

Aceeasi întrebare ne-o pune si nouă astăzi la fiecare în parte.

"Da, Doamne Iisuse, toate vrem să mergem cu Tine până la capăt, rămâi alături de noi si ne ajută!"

Să se săvârsească Doamne puterea Ta si întru neputintele noastre pe care numai Tu le stii si le poti tămădui, ca văzând cei de pe calea cealaltă puterea Ta săvârsindu-se înnoi, să creadă si să-ti urmeze tie.

Îti multumim Doamne că ai ajutat celor ce au pornit spre Golgota, ajută-ne si nouă, celor care am mai rămas să plângem si să ne rugăm în Ghetsimani.

Dar nu numai soborul de la Vladimiresti dă acest răspuns, ci mii de glasuri din popor strigă:

"Doamne, azi când vrăjmasii Tăi caută iar să Te răstignească, vrem si noi să mergem cu Tine până la capăt, până sus pe Golgota, să primim în mâinile si picioarele noastre cuiele răstignirii Tale si în coastă lancea".

"O, Maică Preamilostivă, ajută tuturor acelora care merg să-L petreacă pe Iisus, întăreste acest neam ca să împlinească cuvintele ce ni le-ai spus la 5 martie: "VA DA NEAMUL VOSTRU ATÂTA MULTIME DE MUCENICI ÎNCÂT ÎI VA ÎNTRECE PE AI TUTUROR NEAMURILOR CRESTINE DE PÂNĂ ACUM!"

Azi când popoarele se întrec în lucruri vremelnice si desarte, neamul nostru să le întreacă pe toate în crucificare, cu Iisus Hristos, care este cea mai mare biruintă din câte cunoaste omenirea.

Scump sobor de la Vladimiresti, Iisus e alături de noi pe drumul Crucii. Să nu-L părăsim, să mergem cu El după pilda Măicutei noastre, de la 22 octombrie până la 5 martie, PÂNĂ LA CAPĂT.