FECIOARA DE LA VLADIMIRESTI

FECIOARA DE LA VLADIMIRESTI

de Lascarov Moldoveanu

CUVANT INAINTE


Vreau sa va povestesc aici, frati crestini, niste lucruri si niste fapte minunate, pe care bunul Dumnezeu m-a invrednicit a le cunoaste si a le cerceta cu de-amanuntul, acum catava vreme, cand, condus de mana nevazuta, dar simtita si plina de putere a Maicii Domnului, am poposit si eu in Sfanta Manastire “ADORMIREA MAICII DOMNULUI” din VLADIMIRESTI, Asezamant sfant, ridicat in urma “Vedeniilor ceresti”, cu care a fost invrednicita tanara VASILICA GURAU, astazi MAICA VERONICA, Stareta Manastirii.
Intr-adevar, venirea mea in acest sfant Lacas, a fost ca o mila a MAICII DOMNULUI.
In vara anului 1948, pe cand ma aflam intr-un sat din apropierea Manastirii, unde stateam gata sa incep o Lucrare inchinata Sfintei Mame Sufletesti – PREA CURATA FECIOARA – am socotit, ca mai inainte de a incepe, bine este sa ma duc la aceasta Manastire si sa-mi curat sufletul prin Spovedanie si Impartasanie. Nu stiam mai nimic de ea, ci doar atat: ca fusese ridicata de o tanara fecioara, din sat de la Vladimiresti, in urma unor “Vedenii ceresti”, de-a lungul carora, ea primise de la DOMNUL HRISTOS si de la MAICA Sa, porunca de a inalta intr-un anumit loc, o “Manastire numai de fecioare”, ceea ce ea, prin alergaturi si trude neinchipuite, izbutise sa savarseasca.
De cum am poposit in Manastire, duhul meu a fost cuprins si castigat deplin, de o nespusa vraja duhovniceasca, iar cand am cunoscut fata catre fata pe Maica Veronica, mi-am dat seama, ca am inaintea mea, pe o ALEASA a DOMNULUI si a MAICII SALE. Dintr-un inceput, am simtit pentru ea o aleasa pretuire, un fel de rasfrangere a curateniei care se desprindea si venea spre mine, ca o placuta mireasma, dinspre sufletul si dinspre intreaga ei infatisare, iar cand i-am spus scopul pentru care veneam la Manastire, ea, ca si cum ar fi citit in sufletul meu, a exclamat: “Lucrarea aceasta, trebuie scrisa aici, in insasi Sfanta Manastire a MAICII DOMNULUI !” Desigur, asa imi zisesem si eu mai inainte, dar, nefiind in putinta mea de a avea la indemana un asemenea Lacas, alesesem satul Covurlui, iar acum, iata, ca peste prevederea mea, mi se ofera de MAICA VERONICA, tocmai ceea ce sufletul meu dorea cu infocare. Am ramas uimit si dand slava Aceluia Care-mi purtase pasii spre Manastirea ei, am primit inlacrimat, poftirea MAICII VERONICA, a “MAICUTII” – cum i se spunea, indeobste.
Peste cateva zile, parasind satul in care ma instalasem, am venit la Manastire si m-am apucat de lucru, imbaindu-mi auzul si sufletul, in cerescul zumzet al nesfarsitelor cantari bisericesti, care veneau mereu pe fereastra deschisa a chiliei in care lucram, tinand un ison dulce, muncii mele.
Pe urma, frati crestini, am ramas acolo vreme de sapte luni de zile, de-a lungul carora,
in afara de Lucrarea pe care o savarseam, am fost invrednicit a cunoaste toata “taina cea cereasca” a intemeierii acestei Sfinte Manastiri, cunoscand totodata si viata MAICUTII si adancindu-ma in cercetarea minunatelor ei “Vedenii,” caci, aceasta Manastire, frati crestini, s-a infaptuit si sta rezemata pe nezdruncinata temelie a “Vedeniilor” acestei ALESE a Bunului DUMNEZEU si a MAICII DOMNULUI.
Toate acestea, frati crestini, vreau sa vi le povestesc in cartea aceasta. Spusele mele se intemeiaza numai pe fapte traite, pe care eu insumi le-am cules din gura MAICUTII, din
convorbirile mele mai cu toate maicile din Manastire, din povestirile consatenilor ei si din
cartea care cuprinde “Vedeniile” cu care ea a fost invrednicita, iar de infaptuirile iesite din aceste “Vedenii,” oricine se poate incredinta, de vreme ce, Sfanta Manastire despre care va vorbesc, sta marturie vie a acestor infaptuiri. Am socotit, frati crestini, ca SE CADE SA NU TAC ASUPRA ACESTEI LUCRARI, CARE NU ESTE A UNUI OM, CI E CHIAR LUCRAREA BUNULUI DUMNEZEU, poruncita de El, pentru mantuirea sufletului nostru.
Dar, mai inainte de a purcede la povestirea acestor fapte, tin sa va mai spun, frati crestini, ca viata din copilaria MAICUTII a fost una plina de necazuri si suferinta. Le scriu acestea din spusele ei si din acelea ale multora din satul ei. De-a lungul celor sapte luni de zile, am stat de multe ori in preajma acestei fiinte alese, ascultandu-i povestirile ei, pline de sinceritate si nevinovatie. Iata, ce-mi spunea MAICUTA, frati crestini, despre aspra vreme a copilariei ei: “Pana cand a murit mama, am dus o viata plina de zburdalnicie si nepasare copilareasca. Cand eram de sapte ani si mergeam la scoala, intr-o dimineata, dupa ce am trecut calea ferata, am vazut cum a venit de la rasarit un norisor alb si m-a invaluit cu totul, dar n-am vazut si n-am auzit nimic. Ma simteam in el ca intr-o baie, dar nu stiam ce poate fi si am strigat, speriata, pe mama mea. Apoi, norul s-a ridicat tot spre rasarit si eu am mers mai departe la scoala. Cand am ajuns in clasa, domnisoara invatatoare m-a intrebat de ce am intarziat si ce am de sunt schimbata si palida la fata. Eu i-am spus cele intamplate pe drum si tin minte ca dansa mi-a spus asa: “As vrea, Vasilico, sa traiesc, sa stiu ce va fi cu tine.”
“Eram de 9 ani, cand a murit mama. Imi aduc aminte, cand tragea sa moara, eu nu intelegeam ce ar putea urma pentru mine. Stateam pe-afara, mirata si plangeam. M-a chemat la patul ei si mi-a zis:“Eu mor, Lico si n-ai sa mai ai pe nimeni, dar sa stii ca te-am predat, cand te-am nascut, MAICII DOMNULUI si roaga-te ca Ea sa-ti fie MAMA.” M-am oprit atunci din plans si ca prin sita, am privit icoana MAICII SFINTE de la capataiul ei, Care, parca, Se uita la mine cu blajinatate si ma primea sa fiu copila Ei.
“Dupa moartea mamei, a inceput pentru mine, o viata plina de chinuri, un adevarat calvar. Ceilalti frati nu voiau sa-mi dea nimic, nici perna primita de la nana, nasa mea de botez. Atunci, m-am dus in iatac, in bucataria de iarna unde a zacut si a murit mama si-am plans mult la MAICA DOMNULUI, zicandu-I: “MAICA DOMNULUI, ajuta-ma, ca asa a spus mama mea !” Deodata, am auzit o voce, oftand:“Of, nu mai plange, vei fi mai fericita ca toti !”
Ingropand pe mama sa,Vasilica a ingropat orice nadejde de la oameni. A inceput greul vietii... Fratii ei mai mari, au scos-o afara din toate si la toti le era sila de ea. Cu toate ca era foarte dornica de scoala si de-abia facuse doua clase primare, ea fu scoasa si adusa acasa. Cand plangea ca vrea sa se duca la scoala, fratele ei, la care statea, o batea si-i spunea sa se duca in Lume, ca nu mai vrea sa stie de ea, si Maicuta povestea mai departe:
“Doua ierni am stat numai intr-o camasuta si seara ma goneau din casa si ma duceam de dormeam in ieslea vacii. Vaca aceasta era rea cu toti si-i impungea; pe mine, insa, cand ma vedea ca vin la ea, ma privea cu drag, iar cand ma asezam in paie, isi tinea botul in dreptul meu si sufla atat de tare, incat, ma incalzeam ca la o soba. Si nu manca paiele, pana dimineata, cand plecam. Atunci, se uita iar cu ochii blanzi la mine.
Acolo, am dormit doua ierni si ma trimiteau sa scot apa de la fantana. Era ghetusca si eu eram in camasuta si in picioarele goale. Dar, ca si cu vaca, MAICA DOMNULUI ma ferea de frig. Mergeam pe gheata si-mi era cald la talpi. Marturisesc in fata lui Dumnezeu, ca si in iesle si pe ghetusca imi era cald.
Dar, iata, tot asa marturisesc, ca nici atunci, nici acum, nu am tinut de rau pe nimeni; nici un cuvant de blestem, sau de ocara, nu au iesit din gura mea. Ma rugam MAICII DOMNULUI si Ea nu ma lasa, nu ma parasea. Ma lasau nemancata, ma puneau la munci peste puterea mea, ma bateau... Nu intelegeam rautatea lor, ci plangeam singura, gandindu-ma la mama, pe care o iubeam foarte tare.”
Dupa doi ani, o femeie din sat o lua la sine si o ingriji cu dragoste. Dar copilul acestei femei, dupa cateva luni, o alunga din ograda lor, de teama, ca nu cumva sa le fie amenintata mostenirea. Copila, tot asa goala si nemancata, ramase din nou pe drumuri. Atunci, fu luata de o ruda a mamei sale, care nu avea copii si care mai crestea o alta fata, ceva mai mica decat ea si cu care Vasilica se imprieteni curand, traind ca surorile. De aici, incepu o viata ceva mai blanda pentru ea.
Maicuta urma, zicand:
“Cu aceasta sora de suflet a mea, mergeam deseori la Biserica si ne duceam in taina si ingrijeam de o vaduva ce statea la cimitir. Dar n-am putut sa ducem mai departe milostenia noastra, fiindca, pe langa ca eram sarace, ne temeam sa nu-i suparam pe cei ai casei, noi insine, fiind o povara pentru ei.”
Dar, cu toata aceasta viata plina de asupriri si de plansete, Vasilica fu mangaiata de Bunul Dumnezeu cu niste vise si cu niste “Vedenii”, prin care voia sa-i faca unele descoperiri ceresti.
Imi spunea Maicuta:
“Se facea ca eram pe un camp si aud un glas: “Coboara MANTUITORUL pe Pamant !” Atunci, am ingenuncheat si m-am rugat cu mainile intinse, zicand: “Coboara DOAMNE, pe mainile mele !” Si deschizandu-se o usa, am vazut inauntru pe DOMNUL IISUS Prunc, intr-o iesle cu paie, jucandu-Se cu manutele la gura si razand la mine. Maicuta Domnului, ca la varsta de 15 ani, tinea un val in jurul capului Pruncului. De atunci, am primit o dragoste deosebita pentru pruncul Iisus.”
“Si tot pe atunci, am inceput sa ma duc la adunarile “Oastei Domnului.” Biserica si “Oastea Domnului”, erau pentru mine, singura mangaiere. Dar, curand, incepu vrajmasia celor din casa, pentru mine. La icoana MAICII DOMNULUI si in cantarile “Oastei Domnului” imi varsam tot necazul strainatatii mele. O simteam pe MAICA DOMNULUI ca vie, vorbeam cu Ea ca si cu mama mea. Si, de multe ori, cand eram coplesita de necaz, izbucneam in hohote de plans si nemangaiata, strigam la Maica Domnului: “Eu numai pe Tine Te am, lasata de mama mea, de ce ma lasi ?! Eu sunt slaba si n-am pe nimeni, nu ma lasa, caci de toti sunt lasata si alungata, ajuta-ma !” Si cand ma ridicam de la icoana, eram alta, ma intaream si capatam nadejde.”
Multe au fost, insa, impiedicarile pe care Vasilica le-a avut de intampinat in drumul ei
spre Biserica si spre adunarile “Oastei Domnului”. Cu cat mai mare ii era ravna de a se duce la slujbele bisericesti si la adunarile “Oastei Domnului”, cu atat mai neinduplecate erau impotrivirile celor neintelegatori, care, nu puteau vedea cu ochi buni, ca o tanara de 14-15 ani, in loc de a merge la hora, sa se duca la Biserica si la acele pioase adunari ale “Oastei”, unde se cantau cantari religioase si se tineau cuvantari de zidire sufleteasca, in lupta contra pacatelor. Asa, incat, mai erau si necazurile pe care Vasilica le avea de suferit din aceasta pricina. Dar, intarita tot de MAICA DOMNULUI, MAMA sa sufleteasca, la Care se ruga neincetat si cu Care avea un soi de convorbire neintrerupta, gasea mijloace de a se duce regulat si la Biserica si la adunarile “Oastei Domnului”. Iar sorei ei, care era mai slaba ca ea in aceasta indrazneala, Vasilica ii spunea: “Are DUMNEZEU grija de noi – pe EL Il stim de TATA si Biserica de MAMA !” Si ca sa se intareasca, intrau amandoua in camaruta lor si se rugau cu infocare lui Dumnezeu. Si asa, biruiau toate impiedicarile.
Intr-una din zilele de la inceputul lunii octombrie 1937, Vasilica avu inca un vis minunat. Iata, cum il descrie ea insasi:
<“Am visat, ca eram pe o campie verde si vad ca vine spre mine o femeie inalta si subtire, cu rochie neagra, lunga pana la pamant, parul pe spate, atarnand pana la genunchi si cu o naframa neagra pe cap, care atarna in jos. Eu, cand am vazut-O de departe, am zis: “Este mama mea, care e moarta !” Si cand am zis aceste cuvinte, apare imprejurul ei o raza de lumina. Atunci, am zis: “Nu este mama mea ! Nu este mama mea ! “ Ea venea cu pasi rari in fata mea si-mi zice:
“Vasilica, tu n-ai sa te mai duci cu fetele, unde te-ai dus pana acum ! De ce ti-ai taiat parul capului ? Nu stii, ca este podoaba lui Dumnezeu ?“
Eu am raspuns:
“Nu stiu, PREA SFANTA, dar sa ma ierti, ca la noi in sat, toate fetele sunt retezate - si mi-am retezat si eu parul.”
Prea Sfanta, imi zise cu voce blanda:
“Tu n-ai sa fii la fel cu fetele de la voi. Vezi, cum ma port Eu ?”
“Da, vad”!
“Iti place tie“?
Eu Ii raspund:
“Da, imi place !”
“Asa ai sa te porti in veci: in negru si cu parul pe spate si imbrobodita; capul tau descoperit, Soarele sa nu-l vada”.
Eu am inceput sa plang si I-am zis:
“PREA SFANTA, eu doar nu sunt femeie maritata, sa stau imbrobodita.”
Dansa imi zice:
“Asa ai sa stai, ca destul, femeile maritate, vin cu capul descoperit in fata Sf.Altar. Tu sa te rogi cu naframa neagra pe cap !”
Apoi, m-am desteptat din acest vis si ma gandeam cu mare atentie la aceste cuvinte”.>
Si povestirile MAICUTII se insirau mai departe :
<“Pe urma, cand Dumnezeu a binevoit a mi se arata in Vedenie, s-a ridicat necazul strainatatii mele. In una din “Vedenii”, mi-a poruncit sa-mi fac o chilioara in afara casei. De atunci, in singuratatea chilioarei mele, simteam mai aproape pe DUMNEZEU si pe MAICA DOMNULUI si eram prea fericita. Dar diavolului nu-i placea lucrul acesta, ca iata, intr-o zi, cand ma aflam la plivit in gradina, cineva m-a strigat pe nume. Ridicandu-ma, sa vad cine ma striga, am vazut in infatisarea unui Inger, pe cineva, care mi-a aratat un scaun cu totul de aur si mi-a zis:
“Iata, Vasilico,ce ti s-a pregatit tie de Tatal Ceresc !”
Eu, m-am temut atunci foarte mult si nu am vrut sa ma bucur in inima mea, ci facandu-mi semnul crucii, m-am rugat, zicand: “Doamne, nimic bun n-am facut inaintea Ta ! Sunt o pacatoasa! Primeste-ma, ca pe cel din urma din robii Tai !” La acestea, inchipuitul Inger, a disparut.
A doua zi dupa Vedenia aceasta, pe cand imi faceam rugaciunea in chilie, vad ca apare Prea Sfanta Fecioara. Eu, cu frica de la Ingerul din ajun, am ridicat Imnul de slava catre Sfanta Fecioara: “Bucura-Te !...” Atunci, Prea Sfanta Fecioara, a dat raze de lumina atat de puternice, ca eu n-am putut sa privesc si am lasat capul in jos. Apoi, aud vocea Sfintei Fecioare:
“Iata, iti dau voie, sa te uiti la Mine !”
Eu, ridic ochii catre Prea Sfanta Fecioara. Dansa imi zice:
“Ce te rogi pentru Dumitra ? (Ma rugam pentru aceasta copila de 4 ani, care fusese arsa si murise). Ci roaga-te, pentru oamenii care slujesc pacatului ! ”
Eu, Ii raspund:
“Prea Sfanta Fecioara, mama ei mi-a spus, ca sa ma rog.”
Prea Sfanta Fecioara, aud ca-mi zice:
“Scris a fost, asa sa fie ! Scris este, ca la Ziua Judecatii, Eu voi intampina pe Domnul Judecator cu fecioarele si Ingerii cu pruncii. Prunc sau fecioara, ce va fi pentru Intampinare, trebuie sa plece de pe acest Pamant in dureri si in suferinte grele.”
Apoi, O intreb:
“Prea Sfanta Fecioara, ce fel de Inger a fost acela de aseara ?”
Prea Sfanta, imi raspunde:
”Acela, este dusmanul sufletului tau. Baga de seama, cele trei virtuti ce ti-ai ales (postul, rugaciunea, milostenia). Lupta-te cu dansele pana la sfarsit, ca il vei invinge !”
Pe urma, Prea Sfanta a disparut. Atunci, am vazut eu, ca diavolul poate lua chiar chip de Inger.
Viata in chiliuta, insa, nu era lipsita de ispite. Asa, intr-o zi, niste credinciosi din sat, m-au sfatuit sa ajunez un timp mai indelungat, daca vreau sa sporesc in cele duhovnicesti.
Dupa cinci zile de ajunare, mi s-a aratat un Inger, care tinea in mana o bucatica de paine alba si mi-a zis:
“Deschide gura, ia si mananca painea aceasta, intareste-te si nu mai ispiti pe Domnul !”
Pe urma, a disparut, lasand in urma, un prea frumos miros de smirna. Am intrerupt atunci ajunarea si m-am hotarat, ca pe viitor, sa las totul in voia lui Dumnezeu.
“Altadata, tot pe cand eram in chiliuta, ispitirea a fost in alt fel. Unii preoti m-au sfatuit, ca atunci cand voi avea iar vreo Vedenie, sa pipai persoana vazuta, ca sa vad, ce voi simti. Eu, copila fiind, le-am fagaduit ca voi face acest lucru. La prima Vedenie de dupa aceea, am incercat sa pipai pe Domnul. In clipa cand am intins mana sa fac lucrul acesta, am simtit un vant usor, care m-a trantit la pamant, lasandu-ma in nesimtire si nemaizicind nimic, a trebuit sa vina cineva din casa, ca sa ma ridice.”
Si multa vreme dupa aceea, n-am mai avut Vedenii.>
Si asa, frati crestini, cuvintele Maicutii, se insirau ca intr-o lunga si dulce povestire de credinta. O ascultam in adanca tacere si-mi simteam sufletul invaluit intr-un strai nevazut de mangaieri duhovnicesti, inima mi se induiosa mereu, oftand, cat de mari suferinte avusese aceasta copila, inca din zorii vietii ei, dar, cum din aceste grele incercari, ea se ridicase din ce in ce mai intarita si mai plina de intelegere. Imi spunea intotdeauna:
“Am fost lipsita de mila oamenilor, ca sa cunosc mai bine mila lui Dumnezeu si am primit rautatea oamenilor, ca sa ma bucur mai tare, de nesfirsita bunatate a lui Dumnezeu.”
Ii raspundeam:
“Si ca sa vadeasca, Maicuta, lucrarile lui Dumnezeu, asa precum, Insusi Domnul Hristos a spus, cand a dat vedere orbului din nastere.”
Si din nou, Maicuta tinea sa ma incredinteze, spunand cu o emotie inlacrimata:
“Marturisesc cu inima sloboda, ca n-am pastrat in sufletul meu nici un fel de pornire impotriva nimanui, ci m-am rugat pentru ei - si am multumit lui Dumnezeu pentru toate.”
Si-si pecetluia cuvintele simple si sincere, lasand sa-i picure din ochi lacrimile, pe mainile ei, tinute lant pe genunchi.
Curand, frati crestini, Maicuta incepu sa fie daruita de Sus, cu un sir neintrerupt de “Vedenii” ceresti, din care, ca dintr-un nevazut caier duhovnicesc, s-au tors toate acele asezari materiale si sufletesti, care alcatuiesc astazi, Sfanta Manastire “ADORMIREA MAICII DOMNULUI” de la Vladimiresti, in care, de aproape zece ani de zile, vin si-si adapa sufletul intru mantuire, mii si mii de pelerini, din toate colturile tarii noastre.
Si acum, frati crestini, multumind BUNULUI DUMNEZEU si MAICII DOMNULUI pentru acest scump si sfant dar pe care ni l-au facut noua, tuturor, va doresc din toata inima, sa cititi cu folos sufletesc aceasta carte, pe care si eu am scris-o, ca si prin ea, sa-mi mantuiesc sufletul.
DOMNUL SA FIE SLAVIT PENTRU TOATE !

CAPITOLUL I .
CEA DINTAI VEDENIE
VASILICA ESTE ALEASA DE DUMNEZEU,
SA DUCA IN LUME PORUNCILE LUI,
INTRU POCAINTA PACATOSILOR.

Era prin octombrie 1937. Vasilica Gurau era o tanara de 17 ani, orfana de parinti, traitoare in satul Tudor Vladimirescu, din partea de sud a tinutului Tecucilor. Dusese pana atunci, o copilarie destul de grea si aspra, abia putand sa ispraveasca doua clase primare. Era o copila cuminte si credincioasa. Pe vremea aceea, se iscase o mare miscare religioasa, cunoscuta “Oastea Domnului”. venita din Ardeal, Lucrare condusa de un frate daruit cleric, Iosif Trifa si pusa de-a dreptul, sub obladuirea Inaltului Ierarh al Ardealului, socotita ca un rasad al insasi Bisericii noastre Ortodoxe. Miscarea ajunsese si la Tudor Vladimirescu, cucerind pentru Lucrarea ei, unele din cele mai alese suflete din sat. Chemarea si rostul erau: lupta impotriva pacatului, incepand mai intai cu viata ta insasi si apoi, propovaduind-o si la altii.
Tanara Vasilica, de la sine, ca si cum lucrul ar fi fost prea firesc, s-a alipit acestei miscari, luand parte la adunarile ei, in care se faceau vorbiri si mai ales cantari duhovnicesti. Ii placea mult, foarte mult, viata cea noua pe care “Oastea” o aducea in trandaveala si in nepasarea de mai inainte. Era in aceasta stare sufleteasca de trezire si de avant spiritual, cand ea, Vasilica, avu cel dintai semn, ca Dumnezeu binevoieste cu ea, alegand-o pentru sfintele Lui planuri.
Intr-adevar, in ziua de 15 octombrie 1937, Vasilica a avut o descoperire in vis. Iata, cum spune singura, aceasta descoperire de o frumusete rara:
< “In seara de 15 octombrie 1937, am avut un vis, in care mi-a aparut un tanar de o o frumusete rara, imbracat ca un mocan. El imi zice:
“Vasilico, sa mergi la preotii din comuna voastra si la primar si sa le spui la sateni sa faceti o cruce cu chipul Mantuitorului Hristos, pentru iertarea pacatelor.”
Eu i-am raspuns:
“Bine, am sa ma duc!”
M-am desteptat din acest vis, m-am gandit la tot ce-mi spusese acest tanar, am povestit la parintii mei, apoi am spus preotilor si primarului”.>
Inceputul, frati crestini, era simplu si intru totul, pe linia de veacuri consfintita: chemarea spre iertarea pacatelor, spre pocainta. Nimic acoperit, nimic indoielnic.
Tanara, in totala ei buna credinta, a mers si a spus.
Dar, curand, frati crestini, veni o descoperire cu mult mai insemnata, de data asta nu in vis, ci aievea. Sa ascultam, frati crestini, povestirea facuta de insasi aceea, ce a primit o asemenea mare invrednicire:
<“In ziua de 22 octombrie 1937, cand eram la cules de porumb cu sora mea Ghinita, la ora 10.00, am simtit o dogoare de foc, care ma dogorea la fata, maini si picioare. Ma uitam sa vad cine face focul si n-am vazut pe nimeni. Ma intorc, atunci, catre sora mea Ghinita si-i spun:
“Ghinita, cine o fi facut focul ?”
Ea, care nu simtea nimic, imi zice:
“Trebuie sa fii nebuna, Lico, (asa imi ziceau acasa) cine sa faca focul prin ciocani ?!”
Eu ii raspund:
“Vad, ca fum nu se vede !”
Atunci, m-a cuprins o frica si incep sa fac sfanta cruce si zic: “Maica Domnului, vrei sa ma prapadesti ?” Dar, de ce ma inchinam, fierbinteala disparea si nici frica nu mai aveam.
Ies la drumul de prin mijlocul bucatii, sa ma uit daca tata vine de acasa. Tata nu venea, dar, ce sa vezi ! Tanarul pe care-l vazusem in vis cu o saptamana inainte, venea spre mine. Cand l-am vazut, m-am gandit: ”Ce sa fie, cu acest tanar ?” Teama de el nu mai aveam, fiindca aceasta persoana, imi era cunoscuta din vis. Se apropie de noi si-mi da: “Buna ziua ! “Eu i-am multumit si el ma intreaba:
“Mai aveti de cules ?”
Eu, i-am raspuns ca mai avem.
“Dar singure culegeti”?
Eu ii raspund:
“Singure culegem. Tata a plecat acasa, cu un car de bostani si noi culegem jos.”
El imi zice:
“Bine faceti, dar pe mine ma cunosti ?”
Eu ii raspund ca-l cunosc, ca diseara saptamana, l-am vazut in vis.
El imi zice:
“Adevarat este, dar ce ti-am spus, m-ai ascultat ?”
Apoi, ridica mana spre rasarit si-mi zice:
“Uita-te tu, aicea !”
Eu m-am uitat si vad ca venea pe norii Cerului o Lumina mare, de statura unui om si lucea ca soarele. Eu, cand am vazut aceasta Lumina, am zis:
“Ce sa fie ?!”
El imi zice:
“Ce, nu cunosti ?”
Eu ii raspund:
“ Cum sa cunosc, la asa departare ? “
El imi zice :
“Mai uita-te o data !”
Atunci, ma uit a doua oara. Aceasta Lumina stralucea si mai tare. Ii spun:
“Nu este prapadul Lumii ?”
El imi zice:
“Nu este nimic! Mai uita-te o data !”
Atunci, ma uit a treia oara. Aceasta Lumina, se apropia de noi si vad un om in mijlocul ei. Atunci, ii spun tanarului:
“Vad un om !”
Tanarul imi zice:
“Este Mantuitorul, nu te teme !”
Pe mine, atunci, m-a cuprins un cutremur, caci ma gandeam: “Cum oare am sa stau in fata Mantuitorului ? Cine stie, cum are Sa vorbeasca si eu n-am sa stiu ce sa-I raspund ?!”
Dar tanarul imi zice:
“Nu te teme de Acesta! Sa vezi, ce bland vorbeste !”
Atunci, sora mea, vazandu-ma schimbata la fata si auzind ca vorbesc, imi zice:
“Ce este cu tine, Lico ?! Te-ai schimbat cu totul ! Ce vezi si cu cine vorbesti ?! Eu nu vad nimic !”
Atunci, eu ii raspund:
“Acesta este tanarul, care mi-a zis sa facem Sfanta Cruce.”
Ea ma intreaba:
“Cum, tu il vezi si eu nu-l vad ? N-am si eu ochi, ca si ai tai ?!”
Eu am tacut din gura, ca am vazut ca Acea Persoana Ce venea pe norii Cerului, inconjurata de Lumina, a venit in dreptul nostru si cobora jos, in fata noastra, sus de la pamant, jumatate de metru. Eu, cand am vazut pe Aceasta Persoana, nu mi-a mai fost frica, caci avea o fata blanda, ochii albastri si lini, mustatile rasucite si bagate in barba, parul in doua parti, lasat pe umeri, facut inele, imbracat cu o mantie alba, lunga pana jos, de I se vedeau numai degetele de la picioare, si larga la maneci. Unde sta cu picioarele, avea ceva alb, iar in jurul Lui, o raza de lumina. Eu, cand L-am vazut asa frumos, Il priveam, nemaiputandu-ma satura de frumusetea Lui.
El imi da:“Buna ziua !”
Eu Ii multumesc si El ma intreaba:
“Mai aveti la cules ?”
Eu Ii raspund:
“Mai avem !”
“Dar singure, culegeti”?
“Tata a plecat acasa, cu un car de bostani si noi culegem jos.”
El imi zice:
“Bine faceti !”
Apoi, intinse mana catre tanar si imi zise:“Pe acest tanar, il cunosti tu ?”
Eu Ii raspund ca-l cunosc, ca diseara saptamana, l-am vazut in vis.
El imi zice, atunci:
“Dar ce ti-a spus, l-ai ascultat ?”
Ii raspund:
“Da, l-am ascultat !”
“Dar la preoti si la Primarie, ai spus”?
“Da, le-am spus !”
“Te-au crezut ?”
“Atunci cand le-am spus, am vazut ca m-au crezut, dar, in urma, nu stiu ce-or mai fi vorbit”!
Eu, ca cea care nu mai vazusem niciodata asa Om, ma uitam cu mare atentie.
El imi zice:
“Ce te uiti asa, la Mine ? Oare nu Ma cunosti ?”
Eu, Ii spun:
“De unde sa Te cunosc ?! De cand sunt, Om, asa, n-am mai vazut !”
Si imi zice, atunci:
“Nici nu a fost, dar nici nu Este ! Eu Sunt Lumina Lumii ! Eu Sunt Mantuitorul vostru, Care mantuie toata lumea !”
Eu, am inceput sa ma inchin, mirandu-ma, si am spus:
“Eu, pana acum, nu Te-am mai vazut !”
El imi zice:
“Sa spui la preotii din comuna voastra si la sateni, sa deschideti Sfanta Biserica, ca este pacat, cand face preotul slujba afara, trece lumea pe drum si rade si nu-si iau palaria de pe cap, sa respecte Sfanta Biserica.”
Atunci, eu Ii spun:
“Lasa, ca am sa le spun”! (Biserica noastra fusese in reparatie si preotii faceau slujba in pridvor).
Apoi, imi zice:
“Mergi, sa Ma conduci pana la capat ?”
Eu Ii spun:
“De ce sa nu merg ?!”
Lepad sacul de la gat, care era cu porumb si-l las jos. Sora mea Ghinita, cand a vazut ca las sacul jos, a inceput sa tipe. Atunci, ma intorc catre dansa si ii zic:
“ De ce tipi, Ghinito ?”
Ea, imi zice :
“Cum sa nu tip ?! O fierbinteala de foc m-a ajuns si un banzar bazaie, sa-mi ia auzul !”
Eu, care nu simteam nimic, ii spun:
“Fii pe pace si vino si tu dupa mine !”
Si ma intorc iarasi, catre Mantuitorul.
Cand am dat sa pornim, Mantuitorul a trecut in dreapta mea, iar tanarul in partea stanga. Am plecat pe drumul de la mijlocul bucatii si ma uitam la Mantuitorul, cum mergea prin aer. Am ajuns la gramada de porumb, unde culesesem si pusesem jos. Acolo aveam si cosul cu mancare, invelit cu bulendre (haine). Sta in loc si-mi zice:
“Ce aveti voi, in cos ? Oare mancati azi, de dulce ?”
Eu Ii raspund:
“Nu mancam de dulce, ca este Sfanta Vineri. Mama ne-a pus poama(struguri).”
“Asa sa spui la lume, ca sunt trei zile de post pe saptamana: lunea, miercurea si vine-
rea.”
Eu, care stiam ca sunt numai doua zile de post pe saptamana, Ii raspund:
“Bine, am sa le spun, dar lumea nu are sa ma creada, ca stie, ca lunea nu este zi de post.”
El imi zice:
“Lasa, ca am Eu grija! Cine-o crede, bine, cine nu, am Eu grija ! Tu esti datoare sa le spui !”
Mergand pe drumul de la mijlocul bucatii, sta in loc si-mi zice:
“Vezi colea, v-am dat papusoi si tot felul de roade aveti pe fata Pamantului, dar lumea aceasta, e tot rea. Eu, demult am vrut sa va pierd, dar nu M-am indurat de ruga Maicii Mele, ca sta pururea in genunchi si Se roaga: “Iarta-i, Fiul Meu si de data asta !” Si oamenii O injura si O necinstesc si Ea are rani la genunchi, stand si rugandu-Se pentru voi”.
Eu am inceput sa plang si am zis:
“Cred, ca asa o fi, suntem rai !”
Si am dat iarasi sa pornim. Apoi imi zice:
“Cuvintele care le-ai vorbit cu Mine, sa le spui la lume si sa nu te rusinezi !”
Eu I-am raspuns:
“Eu le spun, dar stiu, ca lumea nu are sa ma creada.”
“Lasa, sa nu te creada ! Vor vedea ei, cand va veni focul cel mare si moartea cea infricosata ! Atunci, va fi prea tarziu”!
Eu, Il intreb:
“Matale, de ce nu calci pe Pamant ?”
Lasa privirea in jos si zambind, imi zice:
“Eu nu calc pe Pamant, ca Pamantul s-a spurcat !”
Eu, Ii raspund:
“Cred, ca asa o fi !”
Apoi, Se intoarce cu fata spre mine, avand degetele in semnul Sfintei Cruci si imi face semnul Sfintei Cruci in fata, zicandu-mi:
“Sa Ma asculti !”
Eu, Ii raspund:
“Lasa, ca am sa Te ascult !”
Apoi, S-a inaltat la Cer, catre Rasarit, uitandu-ma dupa Dansul, pana S-a acoperit de nori.
Am ramas cu sora mea si cu tanarul, care imi zise:
“Ia seama bine ! Acesta Este Mantuitorul Hristos ! Are Sa mai vina la tine. Sa nu-ti mai fie frica!”
Eu, ii raspund:
“Nu-mi mai este frica de acum, caci Il cunosc !”
Tanarul imi zice:
“Mergi la cules !”
Cand intorc capul sa vad pe unde se duce, vad ca, parca il luase un vant si trupul lui s-a prefacut ca intr-un abur. Atunci am cunoscut puterea lui Dumnezeu.
M-am intors inapoi, la sora mea la cules, i-am povestit si ei ce vazusem si ce vorbisem. Ea imi zice ca nu a vazut nimic, doar un zgomot a auzit.
Intre timp a venit si tata, caruia i-am povestit intamplarea.
Rabdare nu am mai avut, ca sa mai lucrez, si am plecat in sat la parintele paroh si la primar, unde le-am povestit si lor Vedenia. Parintele paroh a facut cunoscut la autoritatile Bisericesti si domnul primar la popor.”>
Cititi, frati crestini si adunati toate frumusetile acestei Vedenii, cum si adevarurile strapungatoare, care se ivesc din ea, ca niste flori albe de lumina duhovniceasca, spre invatatura noastra. Mai intai, venirea in Vedenie a Mantuitorului, s-a facut printr-o dogoreala fierbinte, venita pe negandite, asupra Vazatoarei.
S-au mai petrecut lucruri tot asa, cu alti Vazatori ai lui Dumnezeu ? Uneori, in loc de dogoreala, vine un vant puternic, iscat din senin, cum este in cazul Bernadettei de Lourdes, alteori, ca in cazul unor Sfinti, vine un zgomot ca din alta Lume.
Iata, apoi, pe Insusi Mantuitorul Lumii, binevoind a Se arata unei copile simple si curate, pentru a-i da o invrednicire cutremuratoare: aceea de a grai norodului, ca pacatul a ajuns de neiertat - si sa ia aminte. Din povestirea ei simpla si plina de nevinovatie, chipul Mantuitorului se desprinde de o frumusete cu adevarat divina. Parca nicaieri n-am aflat un portret mai minunat al Mantuitorului, ca acela facut de aceasta copila din sat, in descrierea acestei Vedenii. Simtim, cum, intr-adevar, Mantuitorul Este Acela Care S-a aratat copilei, in campia plina de singuratate. Mantuitorul Este scarbit de pacatele noastre, nici nu vrea Sa atinga pamantul cu picioarele Sale. Numai de dragul Maicii Sale, Care a facut “rani la genunchi”, rugandu-Se pentru noi, amana pierzarea noastra.
Ne cutremuram, frati crestini, si ne intrebam cu teama, daca nu cumva si noi, avem partea noastra, in aceasta murdarie a Pamantului. Ne smerim si ne rugam de iertare.
Sa ne gandim la nespus de marea frumusete a acestei Vedenii. Mantuitorul, vorbind cu o tanara nevinovata, aproape o analfabeta si spunandu-i: “Mergi in Numele Meu si nu te teme ! Spune oamenilor, ca mania Mea dreapta, din pricina pacatelor lor, nu o abat asupra lumii, numai de glasul Maicii Mele, Care a facut rani la genunchi, rugandu-Se Mie, pentru ei. Mai spune-le, ca va veni moartea cea infricosata si prapadul cel ingrozitor- si atunci, va fi prea tarziu.” Iar tanara nevinovata, raspunzand Mantuitorului: “Da, da, – am sa ascult ! Asa voi face !”
Cerul, prin Stapanul lui, vorbind Pamantului, printr-o nevinovata si credincioasa fetisoara de taran. Ce minunata frumusete, frati crestini ! Din clipa aceea, intreaga misiune duhovniceasca a Maicutii, incepe sa se desfasoare.
De-a doua zi, ea, copila nestiutoare, care niciodata nu graise norodului, a capatat o binecuvantata putere de graire, simpla si patrunzatoare, intocmai ca pescarii de odinioara, dupa “Pogorarea Duhului Sfant”, primise porunca: “Nu te teme ! Mergi ! Vorbeste !” –
si ea, simplu si total, de aici inainte, pana la sfarsitul vietii ei, se facea roaba de buna voie,
negandindu-se nici ce va grai, nici ce va patimi, nici ce va zice lumea, nici de ar fi fost sa moara, caci, intr-adevar, frati crestini, cu asemenea porunca primita de-a dreptul din gura Stapanului Lumii, ea nu avea a se mai teme de nimeni si de nimic.

CAPITOLUL II.
LA HALTA SE RIDICA O SFANTA CRUCE.
SE ARATA SI DIAVOLUL.

De indata ce Vasilica a primit porunca de a ridica o Cruce si de a spune oamenilor sa se pocaiasca de multele lor pacate (vom vedea curand, toata grozavenia pacatelor savarsite numai in sat la Vladimiresti), se intelege, ca o imensa tulburare s-a facut intre oamenii satului. Era si foarte firesc. Unii dintre ei, cei mai multi, si desigur, cei pe care cuvintele copilei ii izbeau mai tare in multele lor pacate, se aratara pe fata dusmani ai ei, mergand pana la a spune, ca e o“nebuna” si cerand autoritatilor sa ia masuri impotriva ei, deoarece cuvintele ei “tulbura” linistea satului. Vezi bine, desigur, ca era o “nebunie” sa fie tulburata tihna acelora, care, nemaivoind sa stie de Dumnezeu, traiau in noroiul pacatelor. Copila nu avea nici o purtare potrivnica cuiva personal; ea graia niste cuvinte simple, pe care, fiecare era slobod sa le asculte, sau sa nu le asculte. Cu atat mai mult, cu cat, chipul tinerei era plin de o lumina senina si copilareasca, iar glasul ei era atat de blajin si de smerit ! Ea nu venea ca o zeitate pagana, ca o “furie” care sa strige catre pacatosi cuvinte de amenintare, sau de blestem, ci era o invrednicita a lui Dumnezeu, ca sa mearga inaintea oamenilor si sa spuna cu glas de sfatuire, sa-si vada viata de pacat si sa se intoarca la cele bune si frumoase.
Dumnezeu alesese o copila buna si nevinovata, tocmai, pentru ca oamenii sa creada mai lesne cuvintele trimise de El, zicandu-si: “Iata, ne vorbeste un suflet nevinovat !” - si sa asculte. Dar, in umbra statea impotrivitorul si le soptea: “Nu vedeti ? A venit sa va tulbure viata !” Si ei dadeau ascultare acestuia. Dar iata ca, alaturi de acestia, se aratara si cei, care, auzind glasul copilei, se cutremurara in adancul sufletului lor si-si vazura pacatele, ca apoi, sa simta o arzatoare dorinta de a-si spala sufletul prin lacrimile sincere ale pocaintei. Acestia, nu numai ca nu ridicara glas asupra blandei copile, care le vorbea atat de frumos, dar, simtind limpede ca aceste cuvinte nu puteau fi ale ei, ci ale lui Dumnezeu, venira cu dragoste si cu grija spre ea, cautand, oarecum, a-i face o straja impotriva celor dusmanosi chemarii. Ei simteau o dulceata fara de nume, pogorand in sufletul lor, dulceata, pe care niciodata nu o gustasera si acum, afland-o, o sorbeau cu toata puterea fiintei lor. Simtul lor moral, le spunea ca Dumnezeu binevoieste cu ei, voind sa-i trezeasca la o viata noua, sa-i intoarca la frumusetea cea de la inceput, de dinaintea caderii in pacat. Atunci, sufletul lor se umplu de bucurie si ochii de lacrimi. Glasul copilei, scormonise in camara cea mai de la fund a sufletului lor, trezind dorul de Cer si de mantuire. Incepeau sa se arate binefacerile Vedeniei.
De altfel, frati crestini, este de-ajuns sa privim in urma, spre splendorile duhovnicesti ale celor doua mii de ani de crestinatate, ca sa ne lamurim repede, ca si aici, asa trebuiau sa se petreaca lucrurile. Toate acestea le-au prevestit dintr-un inceput Domnul Hristos si Evanghelia Sa. Cand Dreptul Simion a primit in bratele sale pe Prunc, a profetizat, strigand: “Iata, Acesta Este pus spre caderea si scularea multora in Israel si semn de disputa, ca sa se descopere cugetele din multe inimi.”
Ce frumusete profetica, frati crestini, in aceste cuvinte si de cate mii de ori, de atunci si pana azi, ele s-au realizat in Lume ! Dar, iata ca, Insusi Domnul Hristos a rostit in mai multe randuri, aceeasi profetie:“Pentru Mine, veti afla impotrivire. N-am venit Sa aduc pace, ci sabie !” Dar, tot El ne-a dat asigurarea, ca va fi necontenit cu cei care-L vor urma, ascultandu-I cuvintele. De aceea, fiindca a ascultat de El, copila Vasilica a mers din putere in putere, din izbanda in izbanda, putand face fata, ea, o copila, atator prigonitori, care, de la inceput, pana azi, n-au crutat-o, dupa cum vom vedea.
Sa deschidem, frati crestini, cartile care cuprind vietile de aur ale Sfintilor si degraba vom afla, ca asa s-au petrecut totdeauna lucrurile, cand un Ales al lui Dumnezeu, a strigat catre oameni:“Vedeti-va pacatele si va pocaiti !” Cele doua tabere, una mai mare, dar neputincioasa, si alta mai mica, dar mai puternica, s-au aratat, deosebindu-se limpede intre ele, precum untdelemnul, ce se trage singur deasupra apei.
Iata, frati crestini, nu mult dupa aceasta Vedenie, tanara Vasilica are o alta, in ziua de 20 noiembrie 1937. Zice Vazatoarea, astfel:
<“Cand eram la rugaciune,vad ca drept la sfintele icoane, in casa, apare o raza de lumina. Cand iau seama bine, vad chipul Maicii Domnului. Eu, am inceput sa ma inchin si sa ma rog. Prea Sfanta, imi zice:
“Vasilico, aveti sa puneti Sfanta Cruce intr-un loc, unde sunt 15 crime facute. Acolo este varsat sange de crestini nevinovati, unde se va face slujba de preotii Bisericii.”
Apoi, a disparut.>
Numai dupa cateva zile,Vasilica, la 27 NOIEMBRIE 1937, fu invrednicita cu o noua si mare Descoperire, pe care, iata, cum o povesteste ea insasi:
<“In ziua de 27 NOIEMBRIE 1937, veneam de la Sfanta Biserica, ajungandu-ma din urma o femeie. Pe drum, vorbeam cu dansa despre credinta. Am ajuns in dreptul portii noastre, avand in mana o sticla cu aghiazma, care, fara a vedea, ca si cum mi-ar fi tras-o cineva din mana, a cazut jos pe o piatra, fara a se strica, numai gatul a sarit, de parca l-ar fi retezat cineva. Desi sticla era rasturnata, aghiazma nu s-a varsat deloc. Am luat-o de pe jos si am intrat in casa, povestind si parintilor intamplarea. Am intrat apoi in alta camera, ca sa ma dezbrac de haine si deodata, vad ca trece prin fata mea o pasare alba, care s-a asezat pe umarul drept si aud ca-mi zice cu glas omenesc:
“Nu te dezbraca, iesi afara !”
Am iesit afara. Cand, ce sa vezi ! Tanarul de mai inainte, imi zice:
“Haide sa-ti arat locul, unde sa asezi Sfanta Cruce !”
Cand mi-a zis tanarul aceste cuvinte, m-am pomenit intr-o clipa, pe un loc necunoscut de mine si-mi zice:
“Stai aici si fii smerita !”
Deodata, vad ca apare de la rasarit un nor, care sta sus tare, de la pamant, in mijlocul caruia vedeam pe Mantuitorul, Care imi vorbea ca si mai inainte. Abia Ii auzeam glasul, de Sus ce Era. In mana dreapta tinea un toiag, cu care facu semnul Sfintei Cruci si imi zise:
“Aici Mi-am ales Eu locul, in fata vrajmasilor Mei ! Aici sa puneti Sfanta Cruce, care este puntea voastra, de trecut la Mine !”
Eu I-am raspuns:
“Bine, aici avem s-o punem !”
“Sa spui la preoti, ca in fiecare Sf.Vineri, sa faca slujba, la aceasta Sfanta Cruce !”
Imi facu semnul Sfintei Cruci si-mi zise:
“Sa asculti ce-ti va spune tanarul !”
Apoi, disparu in nori.
Plecand apoi cu tanarul spre casa, imi zice:
“Cunosti locul ?”
“Da, il cunosc”.
“Tu stii, cine sunt eu”?
“ De unde sa stiu”?
“Eu sunt Sfantul Simion Stalpnicul”!
Atunci, eu am zis:
“Bine !”
“Vasilico, tu te vei purta de azi inainte, in negru si imbrobodita”!
Eu, i-am fagaduit, ca asa ma voi purta.
Apoi, el imi zice:
“Sa spui la lume, ca orice om, ce va fi certat cu neamul, cu vecinul, cu orice om, sa se impace si sa nu mai traiasca in ura si dusmanie, ci sa se iubeasca unii pe altii. Sa le spui sa nu se mai fure, sa nu mai lucreze duminicile si Sarbatorile. Cand aud clopotul, sa mearga la Biserica; sa nu mai inhame caii si boii la carute, ducandu-se pe la treburile lor, ca e mare pacat; e zi de odihna, trebuie sa se odihneasca si animalele. Sa le spui sa nu mai injure de lucruri sfinte, ca-i pacat de moarte; sa le mai spui, sa tina cele patru posturi de peste an si zilele din cursul saptamanii !”
Eu ii raspundeam la toate cuvintele lui:
“Bine, am sa le spun !”
Apoi, el ma intreba:
“Dar, cand veneai de la Biserica, ai vazut pe diavolul in calea ta ?”
“Nu l-am vazut”!
“N-ai fost atenta, dar diavolul ti-a iesit in calea ta si ti-a luat sticla din mana, ca sticla sa se sfarme, aghiazma sa se verse si tu sa faci pacat. Ai vazut, ca sticla nu s-a varsat deloc”?
“Da, am vazut”!
Se da cativa pasi mai departe de mine si-mi zice:
“Mergi sanatoasa !”
Atunci, vad ca, parca l-a luat un vant, si trupul lui s-a prefacut intr-un abur.
Apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu, Sfanta Cruce s-a facut pe acel loc si sfintirea ei a fost in ziua de 12 decembrie 1937.”>
Bagati de seama, frati crestini, la frumusetea cuvintelor: “Crucea, este puntea de trecere a noastra, spre Domnul.” Cu adevarat, cuvinte pline de o mareata frumusete duhovniceasca, pe care, desigur, ca le rostea Dumnezeu, intrucat, este greu de inchipuit, ca un asemenea adevar teologic, sa fi putut fi cunoscut de-o simpla fata de 17 ani, de la tara, care nu citise pana atunci, nici cea mai neinsemnata carte de teologie.
Citim, frati crestini, cuprinsul acestei Vedenii si parca, avem inainte, toata desfasurarea faptelor cuprinse in ea. Nu putem intelege nimic din tainica injghebare a Lucrarii lui Dumnezeu, in ea insasi, dar simtim, ca toate sunt de-o clara si mare frumusete duhovniceasca, asupra lor nestaruind nici macar umbra vreunui amestec diabolic. Simtim, cum Dumnezeu Si-a ales aceasta copila, ca sa-Si poata face si prin ea, Lucrarea Lui, asupra sufletelor oamenilor. Cum puteau fi aceste Lucrari de la altcineva, decat de la Dumnezeu, cand ele erau atat de frumoase si atat de folositoare oamenilor ?! Cea pe care a ales-o Dumnezeu pentru Lucrarea Sa, era, apoi, o copila sanatoasa, nevinovata, smerita, credincioasa, care, vazuram, primeste darul acesta cu supunere, fara sa-l fi chemat asupra ei.
Cum ar fi aceasta Lucrarea diavolului, cand, prin Descoperirile facute ei de Dumnezeu, tocmai diavolul era acela, impotriva caruia era indemnul luptei ? Cum ar fi putut diavolul, sa ceara aceasta lupta impotriva lui insusi ? Doar stim ce-a raspuns Domnul Iisus Hristos fatarnicilor farisei, cand acestia L-au invinuit ca face minunile cu ajutorul diavolului. Cum se poate, satana sa goneasca pe satana ? Daca satana s-a sculat impotriva sa insasi si s-a dezbinat, nu poate sa dureze, ci i-a venit sfarsitul. Nu-i asa ?! E clar, frati crestini ? Si acelasi lucru se poate spune si asupra Vedeniilor, in ele insile. Daca ele ar fi de la satana si nu de la Dumnezeu, cum oare, ele ar cuprinde lucruri atat de sfinte si rodul lor ar fi fost in afara de o sumedenie de fapte minunate, cu care ne vom intalni, dar, insasi aceasta sfanta Manastire, cu toate ale ei frumuseti duhovnicesti ?! O, dar vom avea nenumarate prilejuri de-a lungul acestor povestiri, unul mai frumos ca altul, spre a pune in lumina adevarul lui Dumnezeu, descoperit la Vladimiresti. Pana atunci, frati crestini, cum am putea, oare, sa ne ascundem uluirea noastra, plina de induiosare, privind asemenea rare si frumoase fapte ?! Ne uimim, gandindu-ne la splendorile, pe care, aceasta copila smerita le privea chiar cu ochii ei trupesti si le auzea chiar cu urechile trupului !
De-a lungul vietii mele de credinta (destul de slaba si plina de neputinta) m-am gandit si eu, in unele ceasuri de pace si inaltare: “Ce-ar fi, sa vad si sa aud pe Domnul Hristos !” Si numai cugetand acest lucru, ma simteam ars in suflet, de splendoarea privelistii.
Si iata, copila aceasta, ce minunate lucruri vede si aude! Si cat de simplu si smerit le povesteste! Ce Lume de frumuseti dumnezeesti si ce invrednicire rara!
O, Doamne, mari sunt tainele Tale si nesfarsita-i puterea Ta! Tu, in eterna si nesfarsiTa intelepciune, Te descoperi unor suflete nevinovate si le dai dulcea si scumpa povara, de a fi crainicii adevarului Tau in Lume, ca oamenii sa auda si sa se intoarca! Ce nespusa e iubirea Ta pentru noi si ce nu faci Tu, ca aceasta iubire s-o cunoastem prin oameni, ca sa fie mai vie si mai lucratoare pentru noi ! Tu trimiti pe unii din cei pe care intelepciunea Ta ii alege, sa ne graiasca in Numele Tau, ca mai lesne sa credem si sa zicem: “Iata, Dumnezeu binevoieste o invrednicire, chiar prin unul din noi, sa ne spuna adevarurile Lui, sa ne dea indemnurile si sa frangem astfel, taria cerbiciei noastre, cea atat de indaratnica - sa cugetam, ca nu poate sa fie o invrednicire mai mare, decat aceea, ca Dumnezeu sa-Si ia dintre oameni pe conlucratorii Lui, precum odinioara Si-a luat pe pescarii de pe tarmul Tiberiadei si sa urmam astfel, indeaproape, Legea Lui cea aducatoare de mantuire.” Ce nu inventeaza Bunul Dumnezeu, ca toate sa ne fie de folos, ca toate sa ne aduca mantuirea, cu singura, dar hotaratoarea conditie, de a da ascultare indemnurilor Lui ! El poate ridica dintre oameni, pe vazatorii si proorocii Lui; El poate sa-i incunune cu aceasta rara si cutremuratoare invrednicire, iar pentru ca Lucrarea lor sa fie mai patrunzatoare in adancul sufletelor, le pune inainte impotriviri, le da necazuri si incercari, le da ponegriri si prigoana, ca inca, mai mare sa le fie puterea si mai smerit sa le fie sufletul, ca si mai aprinsa sa le fie inima.
Inlauntrul lor tainic, frati crestini, nu putem sa intelegem aceste Sfinte Vedenii - si nici nu ne indaratnicim a le ispiti – simtind ca am face un lucru prostesc si osanditor. Dar inima noastra, cuprinsa de-o smerita si curata induiosare, ne spune, ca adevarul lui Dumnezeu salasluieste in ele. Cu nici un chip nu putem crede, ca o asemenea simtire dulce, smerita, luminoasa si mangaietoare, ar putea veni si pentru ce, de la puterea intunecata. Dimpotriva, cu cat ea ne cuprinde mai mult inima, cu atat simtim o mai mare tarie in suflet, un fel de buna intemeiere, o asigurare, ca ne aflam pe stanca adevarului cel mare al crestinatatii. Un bine nezis, ne cuprinde fiinta, spalandu-ne-o de intinari si de nazuinte proaste.
Toate acestea, frati crestini, nu pot veni, decat de la DUMNEZEU.

CAPITOLUL III.
VERONICA INCEPE PROPOVADUIREA.
ALATURI DE APROBARI, VIN SI PRIGOANE.
ALTE VEDENII.

Simtind in sine o putere care-i poruncea sa paseasca la propovaduire cu indrazneala, tanara Vasilica porni sa infaptuiasca aceasta porunca, de-a lungul intregii tari. Se infatisa preotilor, spunandu-le ca primise porunca de la Mantuitorul, sa cheme pe oameni la pocainta si cei mai multi dintre ei, vazand smerenia, curatenia, simplitatea si sfanta indrazneala a tinerei fete, se incredintau ca ea spune adevarul si o lasau sa vorbeasca norodului adunat. Vasilica, incepea cu glas dulce si totusi, plin de putere, sa graiasca cele poruncite ei, de catre Domnul. Ea, ne spunea, cum Domnul i S-a aratat si i-a spus ca pacatul lumii este peste masura de mare, ca singure, numai rugaciunile Maicii Sale, amana revarsarea maniei Dumnezeiesti asupra Pamantului, incins in crunta valvataie a pacatului. Si chema la pocainta: “Oameni buni, intoarceti-va la credinta, ca sa scapati de osanda vesnica !” Grairea tinerei era atat de curata, cuvintele ei simple, neamestecate, smerite si pline de caldura launtrica, erau atat de patrunzatoare, incat, ochii ascultatorilor se umpleau de lacrimi; nu mai vazusera asa ceva niciodata si nu mai auzisera niciodata cuvinte atat de intelepte, iesind din gura unei tinere din sat, fara carte, fara nume, fara pretentii. Inchipuiti-va, frati crestini si aceasta nespus de noua si de frumoasa priveliste: nevinovatia, graind intelepciune ! Nicicand, intelepciunea nu-si putea afla salas mai bun si mai ferit de orice imprejurari ale trufiei, ca in nevinovatia unei tinere de 17 ani, care, dusa de duhul lui Dumnezeu, graia chemare spre mantuire.
Cu adevarat, o priveliste minunata, care putea aduce in suflete talaz cald si de credinta si de pocainta si de nadejde – iar in inima, cutremurare, si pe obraji, lacrimi.
Da, frati crestini, Dumnezeu alesese nevinovatia, cea mai neatinsa de murdaria Lumii, ca sa vorbeasca oamenilor si sa le aduca aminte, ca pacatul lor e mare, dar, ca este cale si de indreptare, prin intoarcerea la fagasele parasite.
Neobosita tanara mergea din sat in sat, din oras in oras si propovaduia aceeasi chemare si peste tot rascolea sufletele si aducea lacrimare. Multi se lasau cuprinsi de dulcea induiosare care se tesea din gura ei si fara de rusine, dadeau curs slobod lacrimilor, luand in suflet legamant puternic de indreptare. Prea era nevinovata strigarea tinerei si prea mare era adevarul spuselor ei, ca sa nu-si deschida sufletul si sa primeasca vestea aceasta de mantuire.
Lucrurile, se petreceau, de altfel, frati crestini, intocmai cum se petrecusera in trecuta vreme, cu toti cei invredniciti a purta in felul acesta, cuvantul lui Dumnezeu. Tot asa, atunci, si de atunci, mereu, incoace, pana la noi – Dumnezeu dadea porunca mai mare unor suflete alese de El, dintre cele nevinovate si curate, sa mearga si sa spuna cu indrazneala in Numele Sau, ca pacatul s-a inmultit nespus de tare in viata oamenilor si ca sa ia seama si sa porneasca indarat, spre calea intoarcerii, ca nu cumva, dreapta Lui manie sa-i arunce in prapastia osandei vesnice. Asa s-a petrecut cu toti Vazatorii si graitorii lui Dumnezeu si aproape, aceleasi cuvinte le-au grait toti, intocmai, ca si marele chemator din pustia Iordanului, Inainte-Mergatorul:“Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia lui Dumnezeu !” Dumnezeu Este Acelasi in veci de veci, deci, aceleasi sunt luminile pe care El le descopera oamenilor, prin acesti Alesi ai Lui. Puterea Lui este aceeasi din vesnicie catre vesnicie, asa ca, aceea ce-a facut acum doua mii de ani in urma, face si azi si va face, oricum si oricand, in veci.
Deschideti Sfanta Scriptura, frati crestini si degraba o sa va incredintati ca Dumnezeu, in toti cei pe care i-a ales drept crainici ai vestilor Lui de felul acesta, barbati si femei, acelasi duh salasluieste in toti acestia si aceeasi este porunca Sa, cu privire la mantuirea sufletului.
Si tot cum se petreceau lucrurile atunci, asa se petrec si astazi. Oamenii, ascultand strigarea, s-au despartit in doua: de o parte, cativa au crezut si au dat urmare strigarii, de cealalta parte – multimea cea multa nu a dat urmare strigarii, ci au ridicat cuvant de aspra tagaduire si au pornit sa asupreasca pe cel ce vorbea in Numele lui Dumnezeu, aruncand asupra lui cu pietre, ca sa-l ucida: pietre din cele adevarate, dar, mai ales, pietrele cele mai ranitoare si adanc perfide, ale cuvantului de ponegrire si de hula. Ce spunea tanara aceasta rau ? Nimic ! Numai si numai lucruri frumoase, rostite cu glas de nevinovatie. Ce i se putea imputa ? Ca dojeneste ? Dar ea, nu dojenea ! Ea repeta cuvantul lui Dumnezeu; nu spunea nimic de la sine. Ea primise o porunca si o savarsea cu fidelitate.Si fiecare era slobod: s-o asculte, sau sa-i intoarca spatele. Dar nimeni nu ar fi putut spune, ca ea vorbeste ceva rau, sau urat. Atunci, ramane adevarat acest lucru: cuvintele ei nu puteau sa placa trufasilor si increzutilor, care nu intelegeau sa-si vada cumplitele pacate, in oglinda clara, curata si nevinovata a vorbirii tinerei, ei isi vedeau chipul had al sufletelor lor si atunci, furiosi, izbeau in oglinda, ca sa nu se mai vada. Ceea ce, frati crestini, s-a petrecut si cu Vasilica. Daca unii din ascultatori si-au lasat sufletul inmuiat de fierbintea dogoreala a vorbirii ei, a sufletului ei predat Domnului si s-au hotarat a-si vedea pacatul si a se despoia de el, - altii au luat pietre si au aruncat in ea:“Cine este aceasta, care vrea sa ne dea noua lectii de purtare ? E o necuviinta, ca o copila, care de-abia a deschis ochii asupra Lumii, sa vina si sa indrazneasca a ne arata noua ce avem de facut, ca sa ne mantuim sufletele !”
Atunci, au inceput prigonirile. Vasilica a cunoscut toate felurile de ponegriri si de insulte: “E o nebuna !” “E o increzuta !” “E o bolnava !” “E o indracita !”
Ce usor este, frati crestini, sa aruncam o vorba de tagaduire sau insulta, cand nu ne convin unele lucruri ! Este mijlocul cel mai lesnicios; dar, vai, cel mai ticalos ! Dovada unei josnicii, care, nu are macar, acoperirea sinceritatii. Totul e fatarnicie – ca sa nu ne acoperim cu ea, rusinea proprie.
Afara de aceste prigoane ale hulirii, Vasilica a cunoscut si pe aceea a trupului. A fost adeseori inchisa, lasata sa sufere de foame si de sete, iar in cateva randuri, ea a primit si crunte lovituri pe trupul destul de fraged al ei. Un jandarm de prin nu stiu care sat din Ialomita, a batut-o in chip salbatic, zicand, ca aduce tulburare si ratacire in norod. Dar, la toate acestea,Vasilica raspundea cu rabdare si iertare, iar Bunul Dumnezeu ii vedea vanataile si pe cele ale trupului si pe cele ale sufletului, dand unele pedepse vazute, unora dintre prigonitori. Dar, niciodata, Vasilica nu a avut in duhul ei, vreo pornire de razbunare si nici macar de tinere minte. Ea se ruga pentru prigonitorii ei si pornea din nou sa propovaduiasca cuvantul lui Dumnezeu, asa, precum, in repetate randuri, primise porunca, iar Dumnezeu mereu i Se arata si mereu ii intarea credinta intru ajungerea la telurile, pe care El socotea a le atinge prin Aleasa Sa. Oricum, frati crestini, repetam frumoasa priveliste, nu-i asa, aceea a unei tinere ca Vasilica, mergand cu pasul hotarat spre implinirea poruncii Dumnezeiesti, fara sa tina seama de ocari si de lovituri, de ceea ce vor zice unii, ci mereu rugandu-se, mereu propovaduind, niciodata descurajandu-se.
Sa ne gandim la noi, frati crestini, sa ne gandim la noi ! Vai, vai, de cate ori nu ne-am temut sa propovaduim cuvantul lui Dumnezeu, ca nu cumva, oamenii sa ne batjocoreasca, sa spuna de noi, cuvinte care ne-ar fi scazut in ochii nostri proprii si in ochii altora – de cate ori am stat la cumpana, gandindu-ne mai mult la lucruri si foloase omenesti si lasand deoparte pe cele sufletesti, de teama sa nu fim judecati drept bigoti, sau prosti – de cate ori nu am fost trandavi, lasand pe a doua zi, ce nici a doua zi si niciodata nu facem, - de cate ori nu am fost uitatori, de cele pe care le propovaduisem cu o zi inainte !
Iar aceasta tanara, uitand de tineretea ei si de toate firestile chemari ale varstei, imbracandu-se in haina inchisa si acoperindu-si capul cu batic negru, sa mearga si azi si maine, din oras in oras si din sat in sat, ca sa propovaduiasca sfintele cuvinte ale mantuirii si sa infrunte rautatea, fatarnicia si lenea omeneasca, primind ocari si lovituri ! Drept este, a recunoaste, frati crestini, ca numai o Aleasa a lui Dumnezeu, putea face lucrurile acestea, la o varsta, cand cei mai multi, abia au iesit din hotarele copilariei. Desigur, frumoasa si rara priveliste, frati crestini !
Nu trecu mult de la cea din urma Descoperire facuta de Bunul Dumnezeu Vasilicai si in ziua 6 IANUARIE 1938 (SF.BOBOTEAZA) ea fu invrednicita cu o alta Vedenie, tot atat de minunata. Iata, cum o povesteste Vazatoarea:
<“In ziua de Boboteaza a anului 1938, cand eram in Biserica si se savarsea Sfanta Liturghie, am vazut in Sf.Altar, stand sus, deasupra Sfintei Mese, pe Mantuitorul, imbracat ca un preot, cu vesminte, si inconjurat de multi ingeri, albi ca zapada si mari si mici. Cand citea preotul Sf. Evanghelie, ieseau ingeri mici, multi, din Sf.Altar si se asezau pe umarul drept, la toti cei care stateau in genunchi, iar pe cei care erau in picioare, ii ocoleau si apoi intrau in Sf. Altar. Cand a iesit preotul cu Sfintele Daruri, iarasi am vazut cum au iesit o multime de Ingeri, care se asezau pe umerii oamenilor care stateau in genunchi, iar deasupra preotilor erau trei ingeri si au trecut fiecare la locurile lor. Cand au intrat preotii in Sf. Altar, au intrat si Ingerii si au trecut fiecare la locurile lor. Si Mantuitorul a stat tot timpul, inconjurat de Ingeri, deasupra Sfintei Mese, pana la terminarea slujbei.>
Ochii tinerei fecioare, frati crestini, vedeau aevea, toata frumusetea Sf. Liturghii, caci, intr-adevar, de-a lungul ei, de fata, Sunt totdeauna, (dar nevazuti de noi) atat Mantuitorul, cat si Sfintii Ingeri.
Ne oprim, frati crestini, de a rosti vreun cuvant asupra acestei minunate Vedenii, caci avem sa ne mai intalnim cu ea, intr-un prilej sarbatoresc - si atunci, vom spune mai multe.

CAPITOLUL IV.
ALTE VEDENII.
DOMNUL INCEARCA CREDINTA VAZATOAREI.
MAICA DOMNULUI SE ROAGA PENTRU NOI.
DOMNUL PORUNCESTE VASILICAI SA FACA O
CRUCE NEAGRA, CU CHIPUL MAICII SALE.

Pe locul de la halta, se ridicase, dupa cum am vazut, o Cruce inalta, la care, acum, unii din preotii intelegatori din localitate si din satele apropiate, faceau in fiecare vinere slujbe si tamaieri, cerand iertare pentru pacatele credinciosilor.
Vasilica ingrijea de candelele de la Cruce, cum si de cele cateva felinare, care se aflau ridicate in jurul ei.
La aceste slujbe, unii din preoti, luau si cuvant de predica, indemnand norodul la pocainta. Inca, mai demult, veneau acum si credinciosi de la departari mai mari, cum si unii slabanogi, care doreau tamaduire. Auzisera de cele petrecute la Vladimiresti - si increzatori in adevarul Descoperirilor lui Dumnezeu, veneau aici sa se roage in smerenie, spre a capata indurare si usurare. Dupa ce predica preotul, Vasilica se urca si ea pe un amvonas, ca sa faca chemare la o viata de rugaciune si de pocainta. Si iata ce ne spune Vazatoarea:
<“In ziua de 28 IANUARIE 1938, dupa ce s-a terminat Sf.Slujba la Sf.Cruce, a predicat parintele paroh al comunei noastre. Apoi, m-am suit si eu pe tribuna si in timp cat tineam cuvant catre popor, a aparut intr-un nor Mantuitorul, Care mi-a zis:
“Vasilico, sa-i spui lui Ioan Jalba si Stefan Nedelcu, sa faca o Cruce de lemn de 5 m. inaltime si dupa aceasta, sa mergi la Ioan Cucu si Neculai Alupoaiei si asemenea sa faca
o Cruce de 5 m. inaltime. Sa te duci la proprietarul Gogu Gheorghiade din comuna Serbanesti si sa-i spui, sa faca o Cruce de 5 m. inaltime.”
Eu, atunci, Ii spun:
“Doamne, de ce ma trimiti la aceste persoane si la acest boier, caci pe acest boier, eu nu-l stiu ?!”
“Nu spune ca nu-l stii, ca Eu te voi indrepta la el”!
Dupa aceasta, imi spune:
“Mergi la Dumitru Ciobotaru si la Stefanica Ciobotaru si sa-i spui si tatalui tau, ca ei, cate trei, sa faca o Cruce de 9 m. inaltime.”
Eu Ii raspund:
“Da, Doamne, am sa le spun.”
Apoi, imi spune:
“Sa Ma urmezi, ca sa-ti arat locul, unde trebuiesc asezate !”
Imi mai spuse:
“Sa ai in mana ta 4 lumanari si unde ti-oi lasa semnul, sa faci cu lumanarea semnul Sfintei Cruci si s-o lasi jos.”
Si din mana Mantuitorului au cazut 4 stele, in 4 colturi, in fiecare loc unde trebuia infipta Sfanta Cruce.
Dupa aceasta, am trecut la loc in tribuna si imi spune:
“Cheama pe Dumitru Tecuceanu de la Cahul, care este surd si mut, precum si pe Marita de la Silistea, jud.Tecuci, care este cuprinsa de duhul cel rau si pe Domnica de la Slobozia Conachi si intinde mana peste aceste 3 persoane si le spune: “Credinta voastra va va vindeca!” Acest mut si surd, sa stea 3 vineri la Sf.Slujba, caci ii vor veni graiul si auzul.”
Toti erau de fata la Sf.Slujba. Femeia de la Silistea, a simtit in acel moment o mare usurare, iar Dumitru Tecuceanu de la Cahul, care a fost mut si surd, dupa 3 vineri, i-au venit graiul si auzul. El, care nu vorbise si nu auzise de cand era de 4 ani, cand a auzit, a strigat asa: “Eu aud, ce vorbeste sora Vasilica !”
Lumea, care stia ca el a fost mut si acum vorbeste si spune ca aude, plangea de mila lui.
Apoi, Mantuitorul pleca, inconjurand lumea care era la Sf.Slujba, iar in urma Lui cadeau fulgi albi de zapada si lumea toata spunea:“Ce fel de ninsoare este, numai asupra celor adunati la Slujba ?!” Dar aceia nu erau fulgi de zapada, ci era puterea lui Dumnezeu, care se cobora peste lume.
Dupa ce Domnul a facut inconjurul lumii adunata la Sf.Slujba, iarasi a venit la mine, spunandu-mi:
“Iata,aceste suflete le-am spalat cu Duh Sfant si spune-le, ca de acum, sa nu mai greseasca, ceea ce au facut pana acum !”
Multimea adunata, vazand minunile si vindecarile care le-a facut Mantuitorul Hristos, striga: “Doamne, iarta-ne ! Doamne, iarta-ne, ca de acum, nu mai gresim !” Dar nu a trecut mult timp si cei care au strigat:”Doamne, iarta-ne!”- strigau dupa cateva luni, moartea mea. Totusi, eu ma rugam pentru dansii, ca-i vedeam ca sunt nenorociti si nu stiu ce fac.>
Se intelege, frati crestini, cu cata inflacarare a vorbit Vasilica in ceasul acela, dupa ce, Insusi Domnul trecuse pe-acolo si i Se aratase atat de straluminos, graindu-i aceste cuvinte de foc. Desigur, glasul ei era mai tare ca de obicei, cuvintele ei erau adevarate sageti de foc, care mergeau de-a dreptul in sufletele celor de fata, care fusesera martori ai rapirii ei in duh. Desigur, toti care erau atunci de fata, vor fi ramas uimiti de chipul plin de o Lumina ingereasca a Vazatoarei, care graia cu Domnul.
Cuvintele ei, nu erau decat o repetare a celor vorbite de Domnul:“Iata, acum, Domnul Hristos ne-a ocolit pe toti si ne-a spalat cu Duh Sfant.”
Oameni buni si frati crestini, Domnul ne spune lucrul acesta si El ne indeamna pe toti sa ramanem in aceasta Sfanta binecuvantare a Lui, lepadand greselile si pacatele noastre si nemaifacandu-le. Sa ascultam pe Domnul Hristos, fratii mei si sa nu mai pacatuim !
Ce freamat trebuie sa fi fost in suflete, in ceasul acela, cand, Insusi Domnul Hristos, fratii mei, cerceta norodul Sau si-i lasase prin glasul Vazatoarei Sale, niste cuvinte atat de puternice si de frumoase ! Iar toti cei despre care graise Domnul, au capatat vindecarea si alinarea suferintelor. Aceasta rapire in duh, se mai numeste si extaz, adica, o cufundare a duhului, in frumusetile lui Dumnezeu. De data aceasta, frati crestini, rapirea in duh a Vasilicai, era in fata tuturor, asa precum odinioara, se petrecuse cu Bernadetta de la Lourdes. Bernadetta de la Lourdes, din Franta, a fost tot o asemenea Vazatoare.
Numai peste cateva zile si anume, in FEBRUARIE 1938, Vasilica avu din nou o Vedenie, de-a lungul careia, Domnul i-a pus la incercare si credinta. Ne povesteste insasi Vasilica, astfel:
<“In ziua de 3 FEBRUARIE 1938, pe cand ma rugam, s-a aratat in dreptul icoanei, o raza de lumina puternica, in mijlocul careia, Era Mantuitorul, bust. Suparat, Il aud ca-mi zice:
“Vasilico, ce te rogi tu pentru toti, oare nu te simti tu pacatoasa ?”
“Cum sa nu ma simt pacatoasa”?!
“Atunci, de ce nu te rogi numai pentru tine”?
“Doamne, mi-ai spus sa ma rog pentru cei ce sunt departati de Biserica, ca-i greu de ei si eu, de mila, ma rog pentru toti“.
Atunci, imi spune maniat:
“Nu mai pot, sa mai rabd ! Focul il trimit pe acest Pamant !”
Deodata, apare in partea dreapta a Mantuitorului, Prea Sfanta Fecioara, Maica Domnului, tot bust, inconjurata de o lumina, imbracata in negru, cu o naframa neagra, lasata pe cap, de nu I se vedeau ochii, decat, numai lacrimile care-i curgeau pe obraji. Sta cu mainile inclestate si Se ruga catre Mantuitorul. Vad pe Mantuitorul ca intoarce capul catre Dansa si Ii zice:
“De ce plangi, Mama ?” Si n-a raspuns nimic Sfanta Fecioara.
Iarasi o intreaba:
“Pentru ce, Mama, plangi ?”
Atunci, am auzit un glas plin de durere, zicand:
“Plang, Fiul Meu, ca sa-i ierti si de data aceasta !”
“Nu pot, Mama, sa-i mai iert, caci au facut pacate mari, strigatoare la Cer ! Nu mai indrazni si de data aceasta, sa Ma opresti”!
Atunci, Maica Domnului, cu lacrimile curgand la vale, pe obraji, si framantandu-Si mainile, Ii zice:
“Iarta-i, Fiul Meu si de asta data !”
Apoi, Mantuitorul zice:
“Le-am dat mana, timpuri bune, dar ei, tot rai ! Le-am dat seceta, ei tot rai ! Le-am dat pagube, ei tot nu vor a se intoarce ! Le-am facut minuni, ei tot nu vor sa creada ! Iata, PE TINE CA PE O MAMA TE ASCULT, DAR CA UN DUMNEZEU, N-AS PUTEA SA TE MAI ASCULT !”...
Atunci, Prea Sfanta Fecioara, S-a plecat catre Mantuitorul si deodata, a disparut.
Si Mantuitorul se intoarce catre mine, zicandu-mi:
“Vezi, cat Se roaga Maica Mea, pentru voi ? De nu S-ar fi rugat Ea pentru voi, demult v-as fi pierdut !
Iata, acum sa spui la lume, sa faceti o Sfanta Cruce de marmora neagra, cu chipul Maicii Mele pe dansa, asemenea cu cea de la Vlad Tepes!”
Iata, frati crestini, cat de simplu, cat de copilareste si cat de frumos, isi povesteste Vasilica, Vedenia ei. Citim si ne cutremuram. Aflam inca o data, cine Este Aceea Care Este rugatoarea si Mijlocitoarea noastra.
Aflam, frati crestini, cat de grozave sunt pacatele noastre si cat de dreapta este mania lui Dumnezeu asupra noastra. O, de mult ne-ar fi pierdut El, daca Maica Indurarii nu S-ar fi rugat pentru noi ! Ea vine imbracata in negru, fiindca, intr-adevar, cum ar putea veni altfel, cand este vorba de pacate strigatoare la Cer !? Si repetam: au oare, nu era in vremea aceea, noiane de pacate strigatoare la Cer, frati crestini ? Sa ne aducem aminte si sa vedem ! Erau, erau, frati crestini, erau multe si cumplite ! Si oare, dupa aceea, n-a venit si revarsarea maniei lui Dumnezeu asupra noastra, manie, de sub care, nici in ceasul acesta, n-am iesit ? O, cum se inlantuiesc toate, frati crestini si cum se adeveresc toate !
Spre sfarsitul Vedeniei, Domnul i-a dat Vasilicai o porunca, zicandu-i:
“Sa spui la lume, sa faca o Sf.Cruce de marmora neagra, cu chipul Maicii Mele pe dansa, iar dedesubt, sa scrieti Condacul Maicii Mele !”
Se intelege, frati crestini, ca Vasilica a dat sfanta fagaduiala ca asa va face si a facut.
Tu, cel ce calatoresti la Vladimiresti, vei afla acolo, chiar in dreptul Bisericii celei mari, aceasta Sfanta Cruce de marmora neagra, pe care se gaseste in medalion, Chipul indoliat al Maicii noastre, asa cum L-a vazut Vasilica in Vedenie, iar dedesubt, vei putea citi Condacul Ei. De 10 ani, de cand aceasta Sfanta Cruce a fost inaltata acolo, mii si mii de genunchi s-au aplecat la piciorul ei si mii si mii de inimi au suspinat acolo si mii si mii de ochi au lacrimat – toti cerand Maicii ajutor, mangaiere, mijlocire si nadejde.

CAPITOLUL V.
VAZATOAREA ESTE CERCETATA DE O COMISIE MEDICALA,
CARE CONSTATA DEPLINA EI SANATATE.
VASILICA ESTE LASATA IN PACE,
SA-SI CONTINUE PROPOVADUIREA.
DOMNUL DESCOPERA VAZATOAREI,
FARADELEGILE DIN SATUL EI.
MANIA LUI DUMNEZEU.
ASCULTAREA DE PREOTII ADEVARATI.

Cu cat propovaduirea Vasilicai prindea mai mult temei, intinzandu-se prin tara, dar mai ales prin satele din preajma Vladimirestiului, cu atat crestea si pornirea impotriva ei. Mai ales la unii, chiar din satul ei, pornirea aceasta mergea pana acolo, incat, o socoteau “vrajitoare”, care aduce sminteala in norod, cu toate ca, propovaduirea ei era atat de clara si de cunoscuta de toti. Nimic nu era facut cu vreo pornire de vrajitorie; totul se petrecea la lumina zilei, iar vorbirea tinerei putea s-o auda si s-o controleze oricine.
O delegatie de sateni, merse la autoritatile judetene si marind si falsificand faptele, adusesera para impotriva Vazatoarei de la Vladimiresti. Prefectul (un colonel, era pe vremea cand posturile acestea erau ocupate de militari activi), nu dadu, deocamdata, nici un curs “plangerii” acestor ponegritori, ci se margini sa intreprinda personal, unele cercetari, care, insa, nu dadura un rezultat favorabil celor cu pretinsa “vrajitorie”. Dumnezeu oranduise asa, ca aceasta chestiune sa intre pe mana unui om intelept, care nu era strain nici de credinta, fiind un crestin, pentru care, crestinatatea era o traire personala. Vazandu-se inselati in asteptarea lor de a inchide gura aceleia care le striga pacatele, urmasii fariseilor din vremea palestiniana, alergara inca, mai tare, la unele barfiri, punand in spatele tinerei, tot felul de lucruri urate, dar, pe de-a intregul neadevarate.
Dar, cu cat multimea prigonitorilor se facea tot mai indrazneata, cu atat se facea in jurul Vasilicai un cerc de buni prieteni, care erau hotarati s-o apere, impotriva oricui ar indrazni sa se atinga de ea. Un val tot mai mare de simpatie dezinteresata, se isca in jurul ei si un glas puternic se ridica:“Ce va face tanara ? Ea este cuminte, inteleapta si ne spune lucruri atat de bune pentru sufletul nostru ! Sa stiti, ca o vom apara cu bratele noastre, sa nu fie luata de-aici, din mijlocul nostru ! Este darul, pe care Dumnezeu ni l-a dat spre mantuirea noastra !” - si astfel zicand, ei erau din ce in ce mai numerosi, la ceasul cand Vasilica se urca pe amvonasul de la halta, ca sa le spuna scumpele cuvinte. Lucrul acesta a scos din fire pe potrivnici, care scornira din nou ofensa pentru pastrarea linistei publice, tulburata prin vorbirile si adunarile tinerei.
Da, frati crestini, ori de cate ori vine cineva si propovaduieste o intoarcere la cele bune si frumoase, de indata, vezi bine, “ordinea publica” se tulbura. Asta-i apararea fariseilor din toate veacurile, cand propovaduirea noua, le pune in vaz, cumplitele lor pacate.
Prefectul, vazand cum, - de fapt -, acestia erau care tulburau, intr-adevar, linistea publica, punand in circulatie, mai ales minciuna ca Vasilica este o “nebuna” care nu stie ce spune, ca sufera de nu stiu ce boala, s-a hotarat sa faca o cercetare la fata locului, cu o comisie de medici, care sa constate starea “nebunei” si astfel, sa se puna capat scandalului care se iscase din cauza aceasta si care, intr-adevar, aducea o neplacuta talazuire obsteasca.
Si pe cand nimeni nu se astepta, iata, ca trei masini se opresc la Vladimiresti si din ele coboara insusi prefectul judetului si un numar mare de medici – vreo zece, – care, unii oficiali, altii neoficiali, venisera sa vada ce este cu “nebuna” de la Vladimiresti.
Vasilica, in clipa aceea era in casa si in picioarele goale, tesea la razboi. I s-a trimis vestea, ca prefectul judetului, cu un numar de alte persoane, voiesc sa o vada. Ea, fara sa se tulbure si fara sa se sfiasca, raspunse:”Sa pofteasca !” L-a primit asa cum era, legata cu o basma si cu picioarele goale. “Comisia”, spre deosebire de ceea ce se astepta, avu in fata o tarancuta cu chipul vioi, cu o privire dreapta si cuviincioasa, cu zambet de copil si mai presus de toate, cu o mare netemere si o infatisare de-o inteligenta si de-o simpatie cuceritoare. Medicii au inceput a se uita unii la altii, ca si cum s-ar fi intrebat: “Cum, asta este nebuna despre care ni se vorbea ?!” Pe fata rotunda a tinerei, stralucea o sanatate taraneasca, din cele care nu puteau insela. Prefectul, care, el stia ca toate nu erau decat niste nerusinate ponegriri, tacea si zambea in sine, stiind mai dinainte rezultatul “cercetarilor”.
Si, frati crestini, “cercetarile” incepura. Va sa zica: de-o parte, prefectul judetului, cu un tribunal de 10 medici, fiecare cu fata deosebita si inchisa, iar de partea cealalta, o fata de 17 ani, in picioarele goale si avand drept singura arma de aparare, seninatatea ei netulburata. Incepura intrebarile, una mai insemnata decat cealalta. Abia o lasa unul si altul o lua cu intrebari: “Cum se petrece lucrul, cand vine Vedenia ?” “Ce simti, cand vorbesti cu Domnul ?” “Ce boli ai avut in copilarie ?” “De unde stii, ca-I Maica Domnului ?” “Cum arata la chip, Ingerii ?” si cate si cate altele. Venira apoi si alte intrebari, bine ticluite, ca sa “incurce” pe tanara.
Ce nu pot face zece doctori, cand au de-a face cu o simpla tanara de la tara ! Si totusi, si totusi, frati crestini, aceasta simpla tanara de la tara, a biruit pe toti intrebatorii ei, prin raspunsurile ei clare, nesovaielnice, pline de o inlantuire sanatoasa si necautata, dar, mai ales, prin acea nevinovatie, care era, ca un fel de placuta mireasma, care se desprindea din toata vorbirea si din toata purtarea tinerei. Cu cat mai mult voiau s-o “incurce” prin neasteptatele lor intrebari, cu atat era mai stapana pe sine, zambind usor, spre fetele grave ale “anchetatorilor” ei.
“Nu va ingrijiti ce veti raspunde, cand veti sta la intrebarile stapanilor, ca va voi da Eu, prin Duhul Sfant, raspunsurile de care aveti nevoie”. Tanara, nu stia ca aceste cuvinte sunt in Cartea Sfanta, dar iata, frati crestini, ele se savarseau cu ea in clipele acelea. Duhul Sfant era acela, care statea pavaza neclintita in jurul tarancutei cu cununa de par castaniu, pe capul acoperit de basmaua neagra, cu picioarele goale si cu privirea senina in ochii ei vioi si buni si-i dadea minunatele-i raspunsuri.
Dupa doua ore de “cercetare”, frati crestini, comisia se lamuri pe deplin. Prefectul zise medicilor: “Nu v-am spus !?” Iar medicii, prin glasul catorva din ei, dadura verdictul, pe care, desi soptit, il auzi si Vasilica: “E un copil nevinovat !”
Pe urma, o lasara la rostul ei de tesut. In ograda, in vremea celor doua ceasuri, un palc de sateni, statu neclintit de veghe. Erau prietenii Vazatoarei, care, spre toata siguranta, stateau acolo de veghe. Isi sopteau unii altora: ”E a noastra si nu vom lasa pe nimeni sa puna mana pe ea !” Zicand acestea, se uitau cu ochi hultanesti, spre odaia in care medicii cu prefectul, intarziau atat de mult. Vazandu-i ca pleaca, ei se inclinara, fara sa-i intrebe nimic. Ajuns la masina, prefectul dadu porunca unui vatajel, sa cheme pe tanara la masina. Tanara fata, fara nici o teama, pleca spre masina prefectului, asa cum era, in picioarele goale. Oamenii, crezand ca este un siretlic al prefectului, ca sa o rapeasca cu masina, zisera Vasilicai sa nu se duca. Ea, cu glas sigur si clar, le raspunse, sa nu aibe nici o grija, ca o pazeste Bunul Dumnezeu si Maica Domnului. O luara si ei dupa masina, ca, la o adica, sa fie acolo, de s-o intampla ceva. Vasilica merse la prefect. Masinile s-au oprit la Primarie. Vasilica si prefectul s-au dat jos. Prefectul ii puse mana pe umar si-i zise:“Vasilico, sa fii si sa ramai tot asa, fata inteleapta si credincioasa ! Nimeni n-are sa-ti faca nimic ! Domnii doctori s-au convins, ca tot ce s-a pus pe socoteala ta, sunt barfeli. Fii mereu, fata cuminte !” Vasilica i-a multumit, lasandu-si ochii in pamant. Oamenii stransi in jurul masinii, isi scoasera cusmile de pe cap si intr-un glas strigara: “Sa traiti, domnule prefect !” Prefectul le multumi si le dadu cuvant de asigurare. Nimic nu ameninta din partea autoritatilor lumesti, pe copila lor draga.
Iata, frati crestini, asa s-au petrecut lucrurile, in ceasul acela, la Vladimiresti, cand “un copil nevinovat”, a pus jos, intreaga trufie a unor barfitori, care ii voiau pieirea.
De aici incolo, drumul Vasilicai era mai neted, iar barfelile aveau sa se izbeasca netrebnice de zidul a zece oameni de stiinta, care gasisera ca nu este nici o“nebunie” in vorbele si faptele Vazatoarei de la Vladimiresti.
Si iata, frati crestini, in ziua de 4 MARTIE 1938, Dumnezeu a invrednicit-o pe Vazatoarea de la Vladimiresti, a avea o alta Vedenie.
“Vineri, 4 MARTIE 1938, cand eram la rugaciune, a aparut Mantuitorul si mi-a zis:
“Vasilico, tu stii ce se petrece in satul vostru ? “
I-am raspuns:
“Nu stiu, Doamne !”
“In sat la voi, sunt 294 de femei, care au aruncat copiii lor prin grau si porumb. Vai de sufletul lor ! Mai trageti nadejde, sa mai mosteniti acest Pamant“?
Eu, cand am auzit aceste cuvinte, nu mai stiam unde ma aflam.
Apoi, iarasi imi zice:
“Tu stii, ce se petrece in sat la voi ?”
Eu Ii raspund:
“Nu stiu, Doamne !”
“In sat la voi, sunt 112 oameni, care traiesc ca cainii, necununati. Vai de sufletul lor ! Inca mai trageti nadejde, sa mosteniti acest Pamant”?
Si-mi mai spune, a treia oara:
“Sunt 7 femei, care, cand la Biserica se face Sfanta Liturghie, ele umbla cu necuratul in mana, sa faca pe fiicele lor, sa se marite. Vai de sufletul lor ! Si crestinii, in Duminici si Sarbatori, in loc sa mearga la Biserica, infunda carciumile, band, fumand si injurand Numele Meu cel Sfant. Vai de sufletul lor ! Oamenii care fumeaza, nici la ziua Judecatii nu vor vedea fata Mea, pentru ca Eu i-am lasat curati si am pus o particica de Dumnezeire intr-insii, iar ei, acum, afuma aceasta particica, incat, la ziua Judecatii, nici cat voi pune degetul, n-am sa am curat. Spune la lume, sa se lase de astfel de pacate !”
Iata, multimea de pacate infricosatoare, frati crestini ! Iata, cum traiau in vremea aceea, nu numai satul de la halta, ci toate satele din tara - si iata, de ce Domnul a facut semne si minuni cu Vasilica, acest nufar pe care l-a ridicat la fata apei, chiar din fundul in care era atata namol de pacate ! Tocmai de acolo, din satul cu atatea nelegiuiri ! Dumnezeu a binevoit a-Si alege fiinta curata, prin care Sa vorbeasca, pentru ca, inca mai stralucitoare sa fie aceasta curatie, ca inca, mai cu putere sa graiasca ea oamenilor. Albul asezat langa negru, pare, inca, mai alb. Curatia, alaturi de putrejune, pare, inca, mai curata.
Odata cu aceste Descoperiri, Domnul a aratat Vasilicai si mania pedepsei Lui, cand a zis:“Vai de sufletul lor ! Mai trageti nadejde, sa mosteniti acest Pamant ?”
Iar cu privire la pacatul fumatului, (care, frati crestini, oricat ar parea de “nevinovat”, este o patima cumplita, care stapaneste nemilos, pe cei cazuti in ea). Mantuitorul a spus Vasilicai, aceste cuvinte:
“Acei care fumeaza, nici la ziua Judecatii nu vor vedea fata Mea, pentru ca Eu i-am lasat curati si am pus o particica de Dumnezeire intr-insii, iar ei, acum, afuma aceasta particica, incat, nici cat voi pune degetul, n-am sa am curat.”
Si Si-a ispravit cuvantul, zicand:
“Spune la lume, sa se lase de astfel de pacate !”
La 13 MAI 1938, lucrurile s-au petrecut astfel:
Era o zi de sambata si Vasilica se pregatea sa mearga in satul Mandresti, din apropiere, unde era chemata de norod, ca sa vorbeasca. Mai inainte de plecare, se duse, dupa cum ii era obiceiul, la Crucea de la halta, sa se inchine. Dupa ce si-a facut rugaciunea, s-a indreptat spre casa. Intre Cruce si fantana din apropiere, Vasilica s-a vazut dintr-o data, cuprinsa intr-un un nor negru, care se lasase pe pamant. A inceput a plange, zicandu-si, ca s-a terminat cu ea. Dar, dintr-o data, din nor S-a ivit Mantuitorul, Care, din nou, a zis catre ea:
“Mergi in Lume si spune cuvintele ce ti le-am dat Eu, caci e greu de voi ! Din ce in ce, Pamantul se spurca, iar Eu, nu Ma mai pot lasa pe Pamant !”
Dupa ce Mantuitorul a rostit aceste cuvinte, iata, ca s-a petrecut inca un lucru minunat. Sa lasam, frati crestini, sa povesteasca chiar Vazatoarea:
<“Deodata,vad ca face semn la dreapta si la stanga si atunci a aparut un numar de tineri, carora nu le mai stiam socoteala. Toti erau imbracati in alb si incinsi cu brau rosu de matase. Fiecare, tinea in mana cate o flacara de foc, incat, numai porunca asteptau, sa lase focul pe Pamant. Atunci, Mantuitorul imi arata cu degetul si-mi spune:
“Uite, ce vine peste voi, focul si nenorocirea ! Spune lumii, sa se pocaiasca !”
De la flacarile pe care le tineau tinerii in mana, venea o dogoreala puternica. Eu puneam mana la fata, intorcand capul si intr-o parte si in alta.
Trei zile dupa aceea, am simtit usturimea ochilor. Dupa aceea, facu semn cu mana si tinerii au disparut. Atunci, Mantuitorul imi spune:
“Inca mai au indrazneala, sa spuna ca nu le dau ploaie, si alearga dupa Sfintele Icoane ? Dar,decat cuvantul Meu Sfant pe care l-am lasat in Evanghelia Mea, ce mai este ? Nu vor sa asculte de cuvantul Meu, nu vor sa asculte de slujitorii Mei, care sunt doar preotii adevarati, care isi fac datoria ! Daca lumea se va intoarce, toate vor fi bine, iar de nu, focul si nenorocirea vor veni peste voi !”
Apoi, Mantuitorul intinde mainile in laturi si vad cum norii cei negri dispar si El
imi zice:
“Mergi si marturiseste cuvintele Mele si Eu voi fi cu tine si te voi scapa de la toate !”
Apoi, disparu in nori.>
Iata infricosatoarea priveliste, de care ochii Vasilicai se facura vrednici de a o vedea. Mantuitorul voia sa-Si arate puterea ce o are, de a cobori foc pe Pamant, caci, in adevar, dupa aceea, rosti din nou cuvantul de manie, zicand: “Uite, ce vine peste voi, focul si nenorocirea ! Spune lumii, sa se pocaiasca !” “Dinspre facliile pe care le tineau Ingerii in mana, o dogoreala puternica venea spre fata Vasilicai, dogoreala, pe care ea, a simtit-o 3 zile, dupa aceea. La un semn al Mantuitorului, Ingerii au disparut”. Profetice cuvinte, frati crestini, ca de altfel, tot ce graieste Mantuitorul.“Focul si nenorocirea”! Vai, ce cumplite vorbe, care, iata, de 10 ani se savarsesc zi de zi, ceas de ceas, peste tot intinsul tarii noastre. Cine ar putea spune ca nu-i asa ? Cine ar avea indrazneala, sa tagaduiasca adevarul, pe care, cu atatea suferinte, il traia de 10 ani ? Cine ar mai putea pune la indoiala, adevarul acestor Descoperiri, pe care, Domnul Hristos le-a facut unei copile curate, cu porunca de a le face cunoscute oamenilor ? Unde sunt fariseii care socoteau de “nebuna” si de “vrajitoare” pe nevinovata copila, care le aducea vesti din Cer, spre mantuirea lor ? Dimpotriva, prin toate acestea (cum si prin altele, pe care le vom mai vedea) Domnul Hristos si Maica Sa, voiau sa-Si arate speciala dragoste, pe care o aveau pentru tara si pentru norodul nostru, chemandu-ne si prin glasul acestei copile, la pocainta si la viata frumoasa. O, frati crestini, cat de grabnici suntem la barfiri - si cat de anevoiosi la ascultare ! In loc de a da urmare glasului nevinovat, atatea s-au pornit impotriva lui, nebagand de seama, ca astfel facand, lor insisi, rau isi faceau.
Ferice de cei ce au ascultat si care, dimpotriva, s-au strans in jurul Vazatoarei lui Dumnezeu si ascultandu-i cuvintele si iubind-o, lor insisi, mantuire si-au agonisit !
Dupa ce tinerii au disparut la porunca Stapanului, Mantuitorul a rostit inca, alte cuvinte de dojana si de indemnare, zicand:“Inca mai au indrazneala, sa spuna, ca nu le dau ploaie, si alearga dupa Sfintele Icoane ?!”
Era pe atunci, frati crestini, o seceta mare prin partea aceea si se scoteau Sfintele Icoane, ca sa aduca ploaie. Dar, desigur, ca toate acestea erau mai mult o forma, asa cum stim, ca se petrec lucrurile, de obicei. Oamenii nu se duc sa se roage in Biserica, petrec in pacate si socotesc ca e de-ajuns sa scoata Sfintele Icoane, ca ploaia sa vina. O fatarnicie goala, care, pe oameni ii poate insela, dar pe Dumnezeu, nu ! Caci, in adevar, frati crestini, Mantuitorul, cu o judecata de-a dreptul dumnezeiasca, asa cum sunt toate judecatile Lui, a completat cuvintele Sale de mai sus, cu acestea: “Au decat cuvantul Meu Sfant, pe care il au in Evanghelia Mea, ce mai este ?! Nu vor sa asculte de cuvantul Meu !” Cu alte cuvinte, nu scoaterea fatarnica a icoanelor, ci bagarea de seama a cuvantului Domnului. Da, atunci cand veti baga de seama acest cuvant, adica, atunci cand il veti urma, vor veni si toate darurile Lui: ploaie, vant si zapada, la vreme trebuitoare si ne va scoate din nevoi.
Vor veni si alte daruri si mai bune, cele ale sufletului: inaltare in duh, viata frumoasa, prietenie, intelegere, iubire.
Si Mantuitorul, Si-a implinit grairea din ceasul acela, cu alte cuvinte, tot atat de bogate in invataturi, zicand: ”Si nu vor sa asculte de slujitorii Mei, care sunt preotii adevarati !” Alt mare si cutremurator adevar ! Stim si aceasta neascultare si stim si cat rau a adus si aduce ea. Ne facem a uita, ca numai ei si numai ei, preotii adevarati, care-si fac datoria, sunt aceia care pot fi pastorii nostri, spre drumul, care, prin Biserica, duce la mantuire. Frati crestini, ne trebuie ascultare, ca sa putem incepe a umbla pe drumul care duce la mantuire. Domnul Hristos, Care vede in suflete, vede si aceasta intreaga fatarnicie, care dainuieste din plin si astazi.
Dupa aceea, Mantuitorul, aproape de a-si sfarsi Sfanta Sa graire din ceasul acela, arata care este conditia pe care o pune oamenilor, ca sa nu vina asupra lor prapadul, zicand: “Daca lumea se va intoarce, toate vor fi bune !” Iata, ce trebuie sa facem, pentru a scapa de toate relele: sa ne intoarcem la credinta, urmand cuvantul Domnului Hristos, in afara de care, nimic bun nu este ! Mantuitorul, stiind slabiciunea omeneasca a Vazatoarei Sale, Si-a sfarsit vorbirea cu aceste cuvinte, pline de frumusete si putere:“Mergi si implineste cuvintele Mele si Eu voi fi cu tine si te voi scapa de la toate !”
Intelegem acum deplin, care era temeiul indraznelii si al puterii tinerei copile, pe care, pentru implinirea planurilor Lui, intru mantuirea sufletelor noastre: Domnul Hristos o alesese si-o trimisese sa spuna oamenilor, sa se intoarca din fagasul tuturor pacatelor, la singura cale dreapta si mantuitoare, aceea a punerii in aplicare a Invataturii Sale. De cine avea sa se teama, cand avea de la Dumnezeu Sfanta asigurare:“Voi fi cu tine si te voi scapa de la toate !”

C A P I T O L U L VI.
PROPOVADUIREA VASILICAI IN TARA
DEVINE TOT MAI INFOCATA.
SE ARATA IARASI DIAVOLUL.
DIN NOU, DOMNUL ISI VADESTE MANIA SA
IMPOTRIVA PACATELOR LUMII.

Cea din urma porunca primita de Vasilica de la Domnul: ”Mergi in Lume si spune cuvintele ce ti le-am dat Eu, caci e greu de voi, - din ce in ce Pamantul se spurca, iar Eu nu Ma mai pot lasa pe Pamant” – fusese atat de raspicata si de indemnatoare, incat, Vazatoarea de la Vladimiresti, porni la vestirea cuvantului lui Dumnezeu cu o ardoare si mai mare. O sfanta, dar o smerita indrazneala, o facea sa nu se mai teama de nimeni si de nimic. Nici o osteneala, nu era prea mare. Satele o chemau cu staruinta, sa vina sa le spuna cuvintele primite in Vedenie. O rumoare de credinta, incepu sa se faca pana la cele mai indepartate colturi ale tarii. Vestea ca o fecioara dintr-un sat moldovean, graia cu infocare, chemand pe oameni la pocainta, ajunse pana in capitala.
Si iata, frati crestini, ca intr-o buna zi, Vasilica se ivi si in cetatea de mijloc, cea plina de atatea mari si grele pacate. Era umila copila dintr-un necunoscut sat, pierdut in campie, sa vina si sa arunce cuvant de vestire a pocaintei, chiar in inima pacatului. Numai o fiinta care avea ajutor de la Dumnezeu, putea sa faca o asemenea mare isprava. Credinciosii catorva Biserici, cum si ascultatorii adunati in unele case particulare, putura atunci, sa vada si sa auda pe indrazneata copila, care le spunea deschis, fara infruntare, dar cu hotarare, ceea ce Insusi Domnul ii poruncise sa spuna:
“Oameni buni, Domnul Iisus Hristos Este suparat pe noi, din pricina multor pacate. I-am vazut cu ochii mei privirea Lui, plina de manie, si El mi-a poruncit sa graiesc, catre toti cei care voiesc sa ma asculte, ca sa se intoarca la caile credintei. Dar, de nu vom face asa, focul si nenorocirea vor veni asupra noastra.”
Glasul tinerei era atat de clar, atat de cald si de nevinovat, incat, multi dintre ascultatori se cutremurau in adancul fiintei lor, soptindu-si, ca adevarul era de partea copilei minunate, care, fara fraze intortocheate, sau cautate, le graia atat de simplu si de convingator.
Desigur, nici fariseii nu au lipsit, nici de aici; mai ales de-aici, din lumea increzuta si impietrita a “intelectualilor”, adica, a celor, care, cei mai multi, se credeau ei insisi Dumnezei, socotind ca nu mai aveau nevoie de “basmele” credintei. Asa ca, vorbind Vasilica, afla si aici, destula impotrivire si tot pe atata, luare in ras. Dar ea, era cu totul nebagatoare de seama la acestea. Ea atata stia: primise o porunca, - si, cu orice chip, trebuia s-o savarseasca:
“Mergi in Lume si spune cuvintele Mele !...” Si ea mergea in Lume si spunea cuvintele primite chiar din gura Domnului. Ea nu alcatuia nimic de la sine, nici un fel de teologie nu se amesteca in grairea ei, - si daca adauga ceva de la ea, era numai o inflacarare din ce in ce mai mare in rostirea cuvintelor, ceea ce aducea la ascultatori, o tot mai adanca trezire sufleteasca.
Atunci, din multimea ascultatorilor, s-a desprins un manunchi de credinciosi, care, lepadati de orice prejudecata si convinsi de adevarul grait de nevinovata copila, se stransesera in jurul ei, simtind pentru ea, o mare si dezinteresata iubire. Sufletul lor, le spunea ca, intr-adevar, se petrecea ceva suprafiresc cu aceasta fiinta si ca toate nu erau asezate de Bunul Dumnezeu, decat pentru mantuirea sufletelor acelora, care aveau sa dea urmare chemarii ei.
Nu se mai petrecuse niciodata, in obstea romaneasca, o asemenea fapta, ca o fata nestiutoare, fara carte, necunoscuta si iesita din Lumea cea umila a unui sat, sa graiasca atat de frumos, atat de cu credinta, lucruri, pe care ea nu avea de unde le sti si care, deci, ii fusesera descoperite de Insusi Bunul Dumnezeu, pe calea unor Vedenii, care si ele, se infatisau ca o noutate, cu totul neintalnita in Lumea noastra ortodoxa. Tot ceea ce povestea copila despre Vedeniile ei, erau lucruri cuminti, avand un duh religios curat, nimic nefiresc, sau bolnavicios, nu venea sa se amestece in ele, si insasi ea, copila, se infatisa atat de sanatoasa si de simpatica, atat de nevinovata si de sincera, incat, orice duh smerit, nu putea sa faca vreo intampinare serioasa acestor fapte extraordinare, care se prezentau intr-o lumina de mare seriozitate. Suprafirescul din ele se impunea de la sine, ca singura iesire cu putinta, ca singurul raspuns serios, la intrebarile ce se puneau acestui “fapt”, care nu putea fi tagaduit in fiinta lui.
Acest manunchi de credinciosi, barbati si femei, care s-au strans in jurul Vasilicai, aveau sa fie si sa ramana niste statornici prieteni ai ei, care, de-a lungul anilor ce veneau, aveau sa-i fie inca o straja credincioasa bucuresteana, gata de a-i da o mana de ajutor in toate infaptuirile care aveau sa apara treptat-treptat, pe locul Vedeniilor. Ei sunt si astazi aceiasi buni prieteni ai Vladimirestiului si ai Maicutii, ca si atunci.
Dar, toata Lucrarea Vasilicai, frati crestini, cu cat mai mult se marea, cuprinzand ocoale sufletesti tot mai mari, cu atata facea sa creasca mania puterii intunecate. Ea, aceasta putere potrivnica, se si aratase, cu atatia dintre cei care se pornisera impotriva “Fecioarei de laVladimiresti”; se aratasera cu atatea tagaduiri, in atatea barfiri, in atatea luari in deradere, Insusi Bunul Dumnezeu ingaduind toate acestea, pentru ca, inca mai mare inflacarare sa cuprinda inima copilei si s-o porneasca inca, cu mai mare avant, la propovaduirea pocaintei. Si ca s-o smereasca mai mult, sa vada ca nu de la ea venea ceva, ci, ca totul venea de la El, Dumnezeu a toate intelept, Care voia Sa faca cu ea o Lucrare in mijlocul oamenilor.
Prezenta oamenilor in Lume, frati crestini, este tot o aratare a intelepciunii lui Dumnezeu. Vreau sa zic, ca prin ea, Dumnezeu Isi adanceste, inca mai mult, Lucrarea Sa, in sufletele oamenilor. Nu poate fi o lupta spirituala care sa duca la mantuire, fara ispitele pe care le pune inainte puterea diavoleasca; n-ar fi nici merite, nici rasplata.
Dar iata, frati crestini, ca in calea “Fecioarei de la Vladimiresti”, se ivi, intr-o anumita clipa, insusi diavolul, ca s-o ispiteasca si s-o ademeneasca, intru a gresi impotriva lui Dumnezeu. S-o lasam, frati crestini, sa povesteasca ea insasi, in acea vorbire atat de simpla, atat de suava si atat de convingatoare a ei, care se desprinde din toate povestirile Vedeniilor ei:
<“Marti, in ziua de 31 MAI 1938, venind de la Sfintele Cruci, unde aprinsesem candelele, ajungand in dreptul carciumii lui Ghita Iancu, ca niciodata, m-am uitat inspre dansa si vad ca apare in pragul ei, un calugar. Acest calugar se uita dupa mine si vad ca ma ajunge din urma. Imi da: “Buna dimineata !” Eu, i-am multumit. El ma intreaba:
“De unde vii, dumneata ?”
“Am fost la Sfintele Cruci, de am stins felinarele si am potrivit candelele”.
“Dar, ducandu-te dumneata in fiecare seara si dimineata, cine te plateste ?”
Eu i-am raspuns:
“Cine sa ma plateasca? N-am nevoie de plata, pe acest Pamant !”
Atunci, el imi zice:
“Uite, eu sunt trimis de staretul nostru. N-ar fi bine, sa mergi la manastire ?”
Eu i-am raspuns:
“De doua saptamani, ma munceste un gand sa plec la o Manastire, dar astept, doar S-o milostivi Sfanta Fecioara, sa-mi spuna.”
“Hai cu mine”!
Eu i-am raspuns:
“Eu ma duc la Manastire de maici.”
“Pai, la maici te duc eu”!
I-am raspuns, ca nu merg.
El, atunci, imi spune:
“Nu-ti place viata de manastire ?”
“Ba da, imi place”!
Apoi, imi zice:
“Ducandu-te dumneata, in atatea orase si sate, obosindu-te, cine te plateste ?”
Eu i-am raspuns:
“Vai de mine, de la ce manastire esti ? !” Caci, vedeam ca cuvintele lui, nu sunt primite de sufletul meu.
El, atunci, imi zice:
“Lasa, ca am sa-ti spun ! “
Si scoase un carnet din buzunar si un creion si spune:
“Scrie-te dumneata in carnetul acesta, ca ai sa vii la noi !”
Eu, deodata, m-am gandit ca smerenia e mai buna ca toate si ii spun ca nu ma scriu, caci, nici nu stiu bine sa scriu.
El, atunci, imi zice:
“Nu este nevoie ! Scrie-ti numele dumitale, ca, doar uite, mai sunt, nu esti numai dumneata !”
Eu, ii raspund:
“Nu ma scriu !”
El imi spune:
“Scrie-te, sa te pomenim la manastire !”
“M-a scris Tatal Ceresc si ma pomeneste El”!
Atunci, el s-a schimbat, n-a mai fost calugarul de la inceput. Plin de manie, ridica mana sa dea in mine, zicandu-mi:
“Ai de gand, sa-mi iei toata suflarea ?!”
Dar eu, numai atat am zis:
“Inapoia mea, satana ! Suflarea toata, Dumnezeu sa ti-o ia, ca eu n-am nici o putere !”
El, se repede a doua oara, zicandu-mi:
“Ai de gand, sa mergi in toate partile, sa-mi iei toata suflarea ?”
Atunci, eu ii spun:
“Blestematule, in focul Gheenei sa ramai si suflarea toata, Dumnezeu sa ti-o ia ! “
In clipa cand ziceam aceste cuvinte, o mana nevazuta, lovindu-l in cap cu un bolovan de foc, l-a amestecat cu pamantul. Eu, am ramas plina de spaima si gandindu-ma ca acesta n-a fost calugar de manastire, ci a fost diavolul, prefacut in chip de calugar, caci el vedea gandul meu, pe care-l aveam.”>
Aceasta-i povestirea Vazatoarei si din ea, lesne ne putem da seama, frati crestini, ca diavolul luase chip de calugar. Asa e obisnuit el, adeseori, a se arata in vietile acelora, care duceau o lupta apriga cu el.
Deschidem, frati crestini, cartea cu Vietile Sfintilor si aflam acolo, cum diavolul se ascundea adeseori, sub infatisarea unui calugar smerit, pentru ca ispitirea lui sa fie mai lesne primita. El stia ca Vasilica dorea viata de Manastire, de aceea ii propune, sa mearga la o Manastire. Dar ea, simtind de la inceput ca vorbele calugarului erau o ispitire diavoleasca, ii dadu acele raspunsuri, care nu placura deloc ispititorului.
Ea se pune sub ocrotirea lui Dumnezeu, spunandu-i ca nu poate face nimic fara porunca Domnului, ceea ce adusese diavolului, mania.
O alta ispita pe care diavolul i-o adusese, fu, dupa cum vedem, aceea a “platii”. Voia, prin pofta banului, sa aduca amintire, in sufletul aceleia, care facea Lucrarea Domnului. Ajutata de Duhul Sfant, ea ii dadu cel mai bun raspuns: “Eu nu am nevoie de plata pe Pamant !” – lasand prin aceasta, a se intelege, ca plata ei, va fi in Cer. Acest raspuns aduse o manie inca si mai mare diavolului, care, pierzandu-si cumpatul si rabdarea, se dadu pe fata, voind sa loveasca pe copila. Dar ea ii raspunse, cu cuvintele lui Dumnezeu: “Inapoia mea, satana !”- si el nu avu nici o putere asupra ei. Strigand inca o data cu tarie catre ea, ca-i ia toata suflarea, Vasilica, din nou il apostrofeaza: “Blestematule, in focul Gheenei sa ramai si suflarea toata, Dumnezeu sa ti-o ia !” El iarasi a ridicat mana s-o loveasca, dar puterea lui Dumnezeu a aparat-o din nou. Smerenia Vasilicai fu desavarsita cu acest prilej, prin recunoasterea pe care o facu chiar in fata diavolului: “...caci eu, n-am nici o putere.”
Asadar, frati crestini, ea isi dadea seama ca are de-a face cu diavolul si ca numai cu puterea lui Dumnezeu era in stare a-l birui, caci ea, Vasilica, “nu avea nici o putere”. Ca Insusi Dumnezeu apara pe copila Lui, dovada statea faptul, ca, dupa ce diavolul fu infruntat de ea, o “mana nevazuta l-a batut in cap cu un bolovan de foc si l-a amestecat cu pamantul” - asa cum s-au petrecut lucrurile intotdeauna in vietile Sfintilor, cand diavolul, biruit de smerenia celui pe care voia sa-l ispiteasca, se prefacea in fum de pucioasa, sau in altfel de pulbere nemernica.
Culegem, frati crestini, din aceasta Vedenie a “Fecioarei de la Vladimiresti”, un numar mare de invataminte, dar, mai deosebit, culegem pe acelea ale credintei si ale smereniei ei, virtuti, cu ajutorul carora, a putut fi biruitoare asupra ispitei la care era supusa, chiar cu voia lui Dumnezeu, intru propria ei intarire si cunoastere. Vedenia aceasta, frati crestini, se incadreaza deplin, atat ca fond, cat si ca forma, in Vedeniile de acest fel, pe care le-au avut pustnicii in viata lor de traire cu Domnul, de-a lungul careia au avut de luptat cu puterea intunecata, geloasa pana la crunta manie, ca nu le putea cumpara sufletul.
De altfel, este de-ajuns sa cercetam vorbirea folosita de pretinsul calugar, ca sa ne dam seama, ca avem de-a face cu puterea intunecata; vorbe proaste ca acestea: “De unde vii dumneata ?”, “Hai cu mine”, “Lasa, ca am sa-ti spun”, “Pai“ – dovedesc cu prisosinta acest lucru.
Nu dupa multa vreme, inaintea Praznicului “Pogorarii Duhului Sfant “ din 1938, Domnul Se arata din nou Vasilicai, dandu-i alte porunci si aratandu-i iarasi nemultumirea pentru necredinta oamenilor. Iata, povestea Vasilicai:
<“Vineri, inaintea “Pogorarii Duhului Sfant”, 1938, am avut o Vedenie deosebita de celelalte: mi s-a aratat un om batran, parul capului si barba, acoperindu-i tot corpul. Eu, de frica, am inceput sa tip si sa fug, dar, deodata, aud ca-mi zice:
“Vasilico, stai, nu fugi !”
Atunci, m-am intors inapoi.
El mi-a zis:
“Nu mai plange ! Eu Sunt Tatal vostru Cel Ceresc, Care va tin pe voi, pe Pamant. De
cand nu v-a plouat ?”
“Cam demult, nu ne-a plouat”! - Ii raspund eu.
“Nici nu va dau ploaie in curand, caci nu Mi s-au ascultat poruncile. De ce nu s-a asezat Sfanta Cruce de marmora”?
Eu, I-am raspuns:
“Nu este gata !”
“Sa mergi la cei mai mari ai tarii, sa le spui toate Vedeniile cate ai avut pana acum”!
Eu, am inceput a plange si-I spun:
“De ce ma trimiti la cei mai mari ai tarii ? Eu sunt o copila, cine ma baga in seama ?”
“Lasa, nu zice ca esti o copila ! Eu voi fi cu tine”!
Eu, I-am raspuns ca nu am nici un ban si cum am sa merg ?”
El mi-a spus:
“Mergi, cauta sub masa din chilia ta si vei gasi bani, cati iti vor trebui !”
Si cautand, am gasit.
Apoi, imi zice:
“Ai sa mergi la colonelul Coman Ionescu din Tecuci si el te va insoti. De n-au sa asculte toate cate ti le-am dat, voi ridica domn peste domn si imparat peste imparat si focul si nenorocirea vor veni peste voi !”
Apoi, aud:
“O, poporul Meu, nu stiti ce va asteapta !”
Apoi, deodata, fata Lui nu am mai vazut-o.”>
De data aceasta, frati crestini, Domnul a dat porunca Vasilicai, sa mearga la “cei mai mari ai tarii” si sa le spuna toate cate a auzit ea, de la El. La aceasta porunca, Vasilica a inceput sa planga si a dat glas de smerenie, zicand: “De ce ma trimiti la cei mai mari ai tarii ? Eu sunt o copila, cine ma baga in seama ? “Asadar, frati crestini,“Domn peste Domn si imparat peste imparat si iarasi foc si nenorocire”. Toate aceste prevestiri, in 1938 !
Sa cugetam la toate cele intamplate de atunci si pana azi si sa ne lasam dusi uimirii, recitind aceasta Vedenie a “Fecioarei de la Vladimiresti”. Se intelege ca, de indata ea a purces a savarsi porunca lui Dumnezeu, cautand a face, ca glasul ei sa patrunda la “cei mai mari ai tarii”- si mai ales, punandu-se iar pe cale, ca sa spuna cuvantul lui Dumnezeu “prin orase si sate”, cum si “in toate partile”, unde o indruma Dumnezeu cu Duhul Lui. Inca, mai inflacarat era glasul ei, inca, mai mare era neodihna ei, inca, mai mare era tulburarea pe care o facea in suflete, aducand limpeziri sau impotriviri, prietenie sau dusmanie, - asa precum, mai dinainte prevestise Domnul, cand rostise cuvintele de foc:“ N-am venit sa aduc pace, ci sabie !”
Curand, insa, Domnul avea sa-i dea Vasilicai, porunca de a purcede la insasi intemeierea Asezamantului manastiresc, in care avea sa se concentreze Lucrarea aleasa a Lui. Pana acum o pregatise, calindu-i sufletul, in avantata ei propovaduire.
De aici inainte, incepe un nou rastimp in minunata viata a smeritei “Fecioare de la Vladimiresti”, pe care Dumnezeu o folosea intru desavarsirea prea inteleptelor Sale planuri.

CAPITOLUL VII.
DOMNUL PORUNCESTE VASILICAI
SA INTEMEIEZE O MANASTIRE NUMAI DE FECIOARE,
IN CINSTEA SFINTEI SALE MAICI.
VAZATOAREA PORNESTE DE INDATA
LA IMPLINIREA ACESTEI PORUNCI.
VASILICA FACE CHEMARE CATRE FECIOARELE
DIN SATELE APROPIATE. 28 FECIOARE RASPUND
LA CHEMAREA EI. CONSTRUIESC UN BORDEI
PE LOCUL ARATAT DE DOMNUL SI
INCEP O VIATA DE RUGACIUNI SI JERTFE.

Si, ca sa vedeti, frati crestini, cum a fost descoperita Maicutii, chemarea pentru intemeierea Asezamantului de la Vladimiresti, ascultati, va rog, cuprinsul Vedeniei din ziua de 21 august 1938.
<“Dupa intoarcerea mea de la Schitul Sihastru (vom vedea mai departe, cum a stat Vasilica la acest Schit, vreme de trei saptamani, hranindu-se numai cu Sf.Impartasanie), VINERI - 21 AUGUST 1938, dupa terminarea slujbei la Sfanta Cruce, a aparut Mantuitorul intr-un nor si-mi zice:
“Sa iei doua fete cu tine si sa mergi la camp, unde M-am aratat si sa faci trei zile rugaciuni !”
Apoi, am plecat, insotita de doua surori, pe deal, unde avusesem prima Vedenie. Am ajuns acolo, am cazut in genunchi si am inceput sa facem rugaciuni. Deodata, vad ca vine un nor, pe jos. Cand ma uit atenta, vad in acel nor, doua figuri; iau seama bine si cunosc figura Mantuitorului. Se apropie de noi si atunci, cunosc si pe Sfanta Fecioara. Noi, mai inainte, cautasem locul unde Se aratase intai si am pus un semn, semn ce a fost pus gresit.
Aud vocea Mantuitorului:
“Urmeaza-Ma !”
Cand m-am sculat de jos, s-au sculat si fetele dupa mine si Mantuitorul, dandu-Se departe cam 4m. intinde mana dreapta si vad cum cade din mana Mantuitorului o lumina puternica, care a intrat in pamant. Aud ca-mi zice:
“Aici va fi Altarul Meu ! Aici sa ridici o Manastire, in cinstea Maicii Mele, iar patronul ei sa fie: “Adormirea Maicii Mele”, ca, daca n-ar fi fost Maica Mea sa Se roage pentru voi, de mult v-as fi pierdut !”
Eu, auzind toate acestea, desi stiam ca fonduri nu avem, dar, m-am gandit ca Domnul Dumnezeu, Care porunceste, va ajuta si se va face, am raspuns:
“Da, Doamne, se va face !”
Apoi imi zice:
“Mai inainte, devreme, am vorbit prin gura preotului de la Sihastru. Iata, acum il pun conducatorul fecioarelor !”
Eu L-am intrebat:
“Dar eu, sa vin la Manastire ?”
“Da, ai sa vii !”
Apoi, Prea Sfanta Fecioara, mi-a spus:
“Sa canti cantarea ingereasca: “Sfinte Dumnezeule”, de care Ingerii se bucura in Cer !”
Ea, sta cu fata blanda si ne privea cum stam in genunchi. Vad ca intoarce spatele spre noi. Eu, am inceput rugaciunea si a ramas un miros de smirna puternic, iar din norii care erau imprejurul Mantuitorului si ai Prea Sfintei Fecioare, a ramas multime de Ingeri, care ne inconjurasera pe noi. Eu, vedeam pe fete ca se uitau pe sus, dar taceam. Dupa ce terminam rugaciunea, aud ca-mi zic:
“Ce miros de smirna, surioara ! Dar, uite ce de fluturasi sunt pe sus ! Tare sunt frumosi si albi !”
Eu le intreb:
“Vedeti, fratiile voastre ?!”
Ele imi raspund:
“Da, vedem !”
Si iarasi imi spun:
“Noi am auzit, ce ti-a spus Mantuitorul, fratiei-tale !”
Apoi, imi spun tot ce vorbisem cu Mantuitorul.
Eu le spun:
“Adevarat este ! Haideti sa mergem in sat, sa spunem la lume !”
Si am mers cu toate spre sat, cantand: ”Sfinte Dumnezeule.” Eu, tot drumul am plans, caci stiam ca locul este al tatalui meu, unde culesesem porumb si-mi era teama, ca n-are sa-l dea.
Ajung acasa, ii spun tatei si-l aud zicand:
“Locul nu este al meu, ci al lui Dumnezeu !”
Apoi, tatal meu a dat acte Sfintei Episcopii de Roman, ca pe acel loc, sa se zideasca Sf. Manastire.
Auzind fecioarele credincioase aceasta Sfanta Vedenie, s-au inscris 37, hotarandu-se ca tineretea si toata viata lor, sa si le petreaca in Manastire, dand parintii lor, cu mare dragoste, zestrea fetelor, Manastirii Maicii Domnului.>
Iata, frati crestini, povestita de insasi Vazatoarea de la Vladimiresti, intreaga Vedenie, caci i-am putea spune Hrisovul ceresc, de intemeiere a Manastirii insasi. Demult dorea Vasilica o viata de Manastire – demult, duhul ei nazuia spre o asezare de rugaciune, de jertfa, de munca. Demult, mintea ei visa inaltarea unui Locas manastiresc si iata, ca Insusi Domnul si Insasi Maica Lui ii dadeau acum, aceasta inalta si cutremuratoare invrednicire, de a purcede la inaltarea unei Manastiri. In clipa aceea, Manastirea Vladimiresti isi incepea dainuirea si pe pamantul nostru romanesc. Actul de fundatie era semnat de Domnul Hristos si de Maica Domnului, iar Vasilica era fericita mandatara a sfintelor Lor porunci. De aici incolo, intreaga cariera duhovniceasca a Vasilicai, era treaza. Tot ce avea sa vina dupa clipa aceea a intemeierii, nu avea sa fie, decat suvoiul purces din Izvorul care s-a deschis in ziua de 21 AUGUST 1938, prin dumnezeiestile cuvinte ale Cerescului si Marelui Ctitor:“Aici va fi Altarul Meu !” Din aceste cinci cuvinte, isi trageau intreaga viata, atat tot rostul de viitor al Vasilicai, cat si acela al obstei, cat si al celor vazute si nevazute, de atunci si pana azi, - de azi si pana va vrea Ctitorul Divin, sa dainuiasca aceasta Sf. Asezare a Sa si a Maicii Sale, Care L-a intovarasit la ceasul acestei intemeieri. Pisania viitoarei Manastiri, erau aceste cinci cuvinte.
Ce ziceti, frati crestini ? Admirabila intemeiere de Manastire - si unica ! De vreme ce, n-avem decat sa cercetam amintirile intregului nostru trecut obstesc si nu vom putea afla nicaieri si nicicand, o asemenea fapta. O simpla copila de sat, fara carte, dar cu suflet curat, sa primeasca prin Vedenie, aevea, porunca de a inalta o Manastire - si ea, urmand porunca, sa o si intemeieze, asa, precum, oricine o poate vedea astazi in toata frumusetea ei.
Cine se poate lauda la Rai, frati crestini, cu o asemenea mare invrednicire si cu o atat de deplina realizare a poruncii Dumnezeiesti ? Noi, cel putin, nu cunoastem in spiritualitatea noastra ortodoxa romaneasca, o asemnea fapta ! Oricum, pana atunci, Lucrarea de la Vladimiresti este o realitate, de care poate lua cunostinta oricine.
Aceasta Vedenie a Vasilicai, era, frati crestini, aproape, asemenea cu aceea, pe care, cu 80 de ani mai inainte, in iarna anului 1858, a avut-o tot o taranca fara carte, care pastea niste oi prin locul zis Messabielle, de prin sudul Frantei si care se chema Bernadetta Soubirous.
Tot asa, aceasta fiinta cu suflet curat, a primit porunca de la Maica Domnului, sa faca o capela, pe locul pe care Ea, Stapana Cerului, i l-a aratat, cum sa scobeasca pamantul cu degetele, ca sa iasa la iveala un izvor de apa tamaduitoare. Si tot asa, cei mai multi au spus de Bernadetta ca-i “nebuna”, ca-i vrajitoare si au pus jandarmii pe urmele ei. Dar, vedeti bine, Maica Domnului Era mai tare decat toti jandarmii Lumii adunati la un loc - si Ea a aparat pe fecioara de la Grota, din locul numit Messabielle, care se afla in cuprinsul orasului Lourdes. Cine nu stie insa, azi, ce este acest Lourdes in Lumea intreaga ? Cate mii si mii de boli si infirmitati, pe care stiinta omeneasca nu le-a putut nici macar ameliora, le-a vindecat Maica Domnului, acolo, in locul pe care Ea l-a descoperit oamenilor, prin umila pastorita Bernadetta !
Si daca spunem acestea, frati crestini, este, nu pentru a aduce vreo lauda Vasilicai, ci pentru a arata ca peste tot, aceeasi este puterea lui Hristos Domnul si a Maicii Sale, Care, iata, au stralucit si la noi, in “faptul” de la Vladimiresti. Vedem si vom vedea mereu, cu cutremurare in suflet, cat de mare este dragostea lor pentru tara noastra si pentru norodul nostru romanesc. Ei au poruncit intemeierea si au statut mereu de fata la infaptuirea acestui Asezamant, aparat necontenit, pana in ceasul de acum, pentru ca el sa fie inca un izvor de apa mantuitoare pentru noi, romanii.
Treptat, cu alte Vedenii ale Alesei Lor, ne vom putea da seama, ca Asezamantul acesta, avea sa fie unul de jertfa si de suferinta, jertfa care sa aduca rascumpararea si acoperirea pentru tot neamul. Ori, cumva sa ne smerim si sa intelegem.
Vedenia Vasilicai din ziua aceea, mai era asemanatoare cu aceea a Bernadettei, chiar si prin faptul in care s-a produs. De obicei, Bernadetta avea rapire totala, dar cu prilejul ridicarii capelei si al aparitiei izvorului, ea a avut un fel de jumatate rapire, alternare de rapire, cu stare obisnuita.
Tot asemenea si Vasilica. Am vazut - si vom mai vedea ca si ea, avea unele “Vedenii” in completa rapire, iar altele, cum este si aceasta despre care vorbim, sunt o jumatate de rapire. Oricum, insa, tot ca si Bernadetta, numai ea, Vazatoarea, vedea chipurile ceresti si le auzea glasurile. Ce coplesitoare sarcina, frati crestini ! Abia putem sa o cugetam si ne inspaimantam, socotind ca am fi noi in locul acelora, care privesc Mila Maicii Domnului.
Se intelege, privind divina porunca, Vasilica a purces de indata, ca intr-o infruntare, la realizarea ei. De acum inainte, se stia ce are de facut, pentru intreg restul vietii: sa fie unealta supusa si luminata, a Prea Iubitilor ei Stapani. Sa nu cunoasca odihna si nici sa se uite la fata oamenilor; sa mearga si sa strige, chemand la Lucrarea aceasta, pe toti acei care, copii buni ai lui Dumnezeu, aveau sa inteleaga, sa iubeasca si sa ajute. Se stia ca Maica Domnului va fi mereu aparatoare si mijlocitoare, rugatoare si ajutatoare. Ea avea sa-i lumineze mintea, sa-i incalzeasca inima si sa-i intareasca bratul; Ea avea Sa reverse acolo, in locul acela, Haruri peste Haruri, vazute si nevazute. Cu asemenea puteri, Vasilica porni la realizarea poruncii.
Mai intai, pe locul aratat de Domnul, ea infipse o mare Cruce de salcam. Aceea a fost Manastirea de la inceput. Era infipta in mijlocul papusoilor inca verzi, pe insasi locul parintesc al Vazatoarei. Ea statea acolo, ca o fagaduinta, a toate cate aveau sa urmeze.
Am vazut si noi, frati crestini, Crucea aceea, pastrata la Manastire. Inalta de 3m. ea rasarea din papusoi, ca un imens semn de intrebare, ca o vestire, ca o nadejde. Unii din cei care vor fi privit-o atunci, stand singura in papusoi, in bataia vanturilor, se vor fi intrebat: “Ce-o mai fi si cu Crucea asta, aici ?” si vor fi dat din cap, spunandu-si in mintea lor semeata, cine stie ce cuvinte de indoiala, sau poate de ocara. Altii, vazand-o, isi vor fi descoperit capul si vor fi soptit: ”Doamne, Crucii Tale ne inchinam si sfanta Invierea Ta, o laudam si o marim !” Si-si vor fi facut cruce, cugetand la bine si dorind sanatate celui ce o ridicase acolo. Nimeni, insa, n-ar fi banuit, ca pe locul acela, se va inalta o Sfanta Manastire, in care, mii si mii de oameni, isi vor afla alinare sufletului si intarire.
Privind, frati crestini, infatisarea acelei Cruci, parca din ea, vedem cum se desfac toate frumusetile de mai tarziu, asa, precum, din ghinda mica si neinsemnata, creste stejarul maret si stufos, sau cum, din aproape nevazuta samanta a trandafirului, ies acele minuni, una mai frumoasa decat alta, cu care ne desfatam ochiul si ne mangaiem mirosul. Tot asa, din lemnul acela de salcam, asezat in Cruce, a rasarit Manastirea de azi, cu frumusetile ei.
Pe urma, Vasilica facu chemare catre toate fecioarele din satele din jur, care si pana atunci, aratasera o alipire mare de inima ei, cum si o nazuinta limpede de a-si jertfi de buna voie, tineretea, pentru Domnul Hristos si pentru Maica Lui, din iubire pentru Ei.
Ea le spuse: ”Iata, am primit porunca ! Veniti, sa o savarsim impreuna !” La chemarea ei, 28 de fecioare din satele din preajma Vladimirestiului, dadura raspuns, ca, trecand peste orice, vin sa inceapa cu ea, viata monahiceasca.
Imbracara haina neagra, pana la pamant..., isi pusera bariz negru pe cap, se deslipira de parinti si de casa, lasara toate in urma - si venira la Crucea din papusoaie, ca sa cladeasca Manastirea. Incepea acum, frati crestini, o viata de admirabila devotare si de deplina jertfa, ca in timpurile de la inceput. Nu aveau nimic din cele trebuitoare pentru inaltarea Manastirii, - erau niste simple taranci nestiutoare si sarace, - ajutor omenesc nu avea de unde veni, macar deocamdata, - cei mai multi, le socoteau, de-a dreptul “nebune”, in cap cu “nebuna nebunelor” - Vasilica, – vremea era si ea destul de vitrega, in Lume stapanind Legea sangelui varsat; toate le erau potrivnice. Si totusi..., si totusi, frati crestini, ele, aceste copile fara putere si fara insemnatate, au purces sa-si faca Manastirea lor, ca sa raspunda la Dumnezeiasca porunca. Erau slabe, dar le intarea Dumnezeu; erau nestiutoare, le invata Maica Domnului; erau necunoscute, dar le stia Domnul Hristos. Smerite, ele aveau la sine, puterea cea mai mare. Odata plecate, indarat, nu aveau sa se mai uite. Stiau ca merg la greutati si la jertfa, pe care, insa, ele le primeau cu seninatate si cu zambet. Parand neputincioase, ele aveau in fiinta lor, astfel, toate puterile. Aducand fiecare din ele cate o unealta de sapat, cateva lemne din gospodaria parintilor lor, ceva merinde intr-o desaga, se apucara sa sape in apropierea Crucii de salcam, un bordei mare, care avea sa fie, in mintea lor, Manastirea cea de-a doua, dupa cea dintai, infatisata de Crucea de salcam din papusoaie. Si atunci, ca intr-o vraja, munca lor fu atat de spornica, incat, cu adevarat, trebuie sa vedem, ca alaturi de ele, sapau si Ingerii. Desigur, ca asa era, devreme ce, degraba, bordeiul fu ridicat. Se uitau si nu le venea sa creada ochilor, cat de frumos si cat de bine era alcatuit, lucrul iesit din mainile lor. Uitau sa si manance, lucrand. Sufletele lor mancau niste bunatati atat de de mari si de rare, incat, hrana trupeasca, devenea de prisos; atata iubire le ravasea inimile, incat, nici sete nu mai aveau ! Atata buna nadejde le mangaia cugetele, incat, somnul le era iepuresc, sau deloc.
Cand isi inchipuiau, ca in curand vor putea incepe sa traiasca manastireste acolo, ca vor putea sa se roage si sa cante dupa stravechiul si dragul tipic monahicesc, ca vor putea sa slujeasca lui Dumnezeu zi de zi, ceas de ceas, - ca vor fi invrednicite a sta alaturi, in duh, de Insasi Maica Domnului si ca vor avea mereu cu ele pe insasi ALEASA Ei, aceea care le facuse chemarea – bucuria lor, frati crestini, trecea de margini si se revarsa in calde lacrimi de multumire. Toate aceste surori, in frunte cu Vasilica, erau “ostase”, facusera buna pregatire duhovniceasca in draga lor tovarasie:“ Oastea Domnului”, asa, incat, nu erau cu totul niste incepatoare. Stiau sa se roage, stiau sa cante, le placeau citirile cartilor cu cuprins crestin, aveau mai dinainte un fel de ucenicie duhovniceasca, asa, incat, ceea ce faceau acum, nu era altceva, decat o crestere a celor de mai inainte.
Odata bordeiul gata, ele incepura sa-l chiverniseasca cu tot felul de lucruri trebuitoare. Fiecare din cele 28 de surori, cum si Vasilica, adusesera de pe la casele lor scoarte, albituri, icoane, vase si tot ceea ce era de trebuinta pentru inceperea unei vieti laolalta. Harazira ca fundul bordeiului sa fie Altarul, mijlocul sa fie dormitorul, iar la usa, sa fie trapeza.
Un satean varstnic din Pechea, comuna din preajma, om cu inclinari monahale, veni si el sa se adauge ca paznic, grupului de fecioare de la bordei. Se chema Ilie Badiu, devenit azi, prin calugarie, parintele Varnava, traitor, inca, in Manastirea de la Vladimiresti. El isi facu un bordeias, mai departe de bordeiul cel mare si lua si el parte la rugaciunile fecioarelor, ajutandu-le in munca lor. Dar, mai erau inca multe, frati crestini, pana cand, ele sa poata sa inceapa acolo, o viata regulata de la zi la zi; mai trebuiau inca multe: nu aveau icoane, nu aveau vase de slujba, nu aveau carti de ritual, nu stiau tipicul, nu invatasera inca, cantarile bisericesti. Toate trebuiau incepute de la ac. Cu atat mai vartos, ca buna lor indaratnicie, sa se faca mai mare. Nu le aveau,- dar aveau sa le aiba. De unde ? De la cine ? Cam de la cine ? Se intelege, ca de la Maica Domnului ! Ea vedea, stia si ajuta ! Asa ca, inca de atunci, frati crestini, a inceput acea viata de necurmata traire sufleteasca cu Stapana Cerului si a Pamantului, Stareta lor din Ceruri. Tot Ea trebuie sa le invete sa cante, precum si tipicul, cum si toate celelalte indatoriri monahicesti. Dar, cele 28 de fecioare, mai aveau cu ele, inca o putere, aceasta, vazuta si apropiata lor: pe Vasilica, pe Vazatoarea lui Dumnezeu, care, ea era puntea de legatura simtita, cu Insasi Stareta lor din Ceruri. Era atata iubire intre ele si Vasilica, incat, sufletele lor se aflau intr-un fel de adanca si deplina asigurare, ca truda lor, covarsita cu atata voie buna, avea sa ajunga la indeplinirea poruncii Dumnezeiesti.
Deocamdata, in bordei se facea, frati crestini, aceasta lucrare pregatitoare, aceasta purcedere la cantarea cea aleasa de mai tarziu. O, cat de frumoasa viata trebuie sa fi fost aceasta, frati crestini ! Abia ne-o putem inchipui, in toata a ei frumusete ! Privelisti si miresme de crestinism, din veacul de la inceput ! Ceva, ca in cea mai curata poveste crestina, din toate cate pot fi.
Un manunchi de 28 de fecioare, cea mai mare de 20 de ani, cea mai mica de 14 ani, traind laolalta, intr-un bordei singuratic, in plina campie pustie, peste care bateau toate vanturile zarilor, departe de orice asezare lumeasca, ferite de orice atingeri ale lucrurilor si gandurilor pamantene – stand sa se roage si sa cante lui Dumnezeu cele mai suave cantari si cele mai fierbinti rugaciuni, marturisiti, frati crestini, ca o asemenea rara priveliste, este una de-o neintrecuta frumusete duhovniceasca, neintalnita, decat la mari rastimpuri, chiar in intreaga Lume crestina de pe Pamant; o priveliste atat de noua in viata
sufleteasca a neamului nostru, incat, o putem denumi unica. Unde si cand a mai fost asa ceva la noi ? Eu, nu stiu ! O atat de mare dezlipire de Lume - si alipire atat de deplina de cele ale Cerului – o lepadare atat de deplina de lucrurile pamantesti si o cufundare atat de aprinsa in viata cereasca, - o uitare atat de intreaga a rautatilor omenesti si o traire atat de fierbinte in iubirea lui Dumnezeu, incat, intr-adevar, frati crestini, se poate vorbi cu temei
de o “nebunie in Hristos” si de o implinire aproape totala, a versetului lui Pavel: “Nu mai traiesc eu in mine, ci Iisus Hristos Este Acela, Care traieste in mine.” Da, da, frati crestini, o traire aevea, in mareata si stralucitoarea viata crestina, o infaptuire a unui minunat monahism crestin, intr-un veleat al unei vremi de demult; o intoarcere indarat, cu aproape 2 000 de ani - si totusi, o realitate de azi.
O, frati crestini, aceeasi mare taina de iubire, a crestinatatii noastre ! Hristos Este Acelasi acum, ca si atunci, acum, ca si in toti vecii care vor veni – Acelasi, Acelasi ! Iubirea lui Iisus este aceeasi in toate timpurile din trecut si din viitor ! Hristos Este singura realitate uman-divina; neinteleasa in nesfarsita ei maretie si in straluminoasa ei frumusete. Si prin El, din Iisus Hristos, printr-o speciala si unica harazire a Lui, Maica Domnului ramane si Ea, in toti vecii ce vor mai veni, cea mai mare realitate umana, de-o maretie si de-o frumusete, neintrecuta de vreo alta fiinta omeneasca, din toate neamurile.
Aici, prin asezarea pornita prin umilul bordei din mijlocul papusoilor, Domnul Hristos a binevoit Sa dea un mare dar, tuturor fecioarelor care aveau sa salasluiasca in Manastirea pornita de El: pe Insasi Maica Sa Sfanta, cu precadere, fata de tot ceea ce se afla in afara de zidurile fericitei asezari si aici, Maica Sfanta avea sa-Si pogoare toate darurile si binecuvantarile Ei, printr-o ALEASA a Sa, care, curand, imbracand haina cea ingereasca, avea sa devina MAICA VERONICA.
Dar, pana sa ajungem la ceasul marilor infaptuiri, vom mai avea aici, la acest bordei, frati crestini, multe clipe frumoase, afland alte minunate Vedenii ale Vasilicai, din care vom culege niste privelisti ceresti, de cea mai curata frumusete duhovniceasca.

CAPITOLUL VIII.
VASILICA PROPOVADUIESTE IN TARA
SI STRANGE FONDURI PENTRU INALTAREA MANASTIRII
ARHANGHELUL GAVRIIL O INDEAMNA LA MUNCA.
MAICA DOMNULUI SE ARATA VAZATOAREI,
DANDU-I INTARIRI SI SFATURI.
VOR VENI ANII DURERILOR.

Pana sa inceapa o viata mai inchegata la Manastirea din bordei, Vasilica tot mai continua cu drumurile prin tara, pentru a propovadui cuvintele incredintate ei, de catre Domnul. Cu toate ca era destul de putintica la trup, totusi, ea nu cunostea ce este oboseala; puterile ei erau improspatate de Harul lui Dumnezeu, iar Vedeniile pe care le avea la rastimpuri, cu toate ca, deocamdata, aduceau o grea ardere a fiintei ei, totusi, pe urma, o faceau, inca mai rezistenta la oboseli. Glasul ei, rasuna cu putere “in orase si in sate”, facand cunoscute poruncile lui Dumnezeu si chemand la pocainta.
Drumurile ei la Bucuresti, de asemenea, se indesira, - acolo, formandu-se un grup de prieteni ai Manastirii de la bordei, din ce in ce mai numeros si mai gata de a sari si cu ajutor material, pentru ca cele incepute, sa se implineasca mai departe, mai degraba. In acest cald cerc de prieteni, Vasilica afla si intarire si mangaiere. O iubeau toti, ca pe copila lor, ca pe sora lor. Nu mai stiau cum s-o apere si s-o incarce de daruri si de atentii. Pentru acestia, Vedeniile Vasilicai erau niste fapte minunate, care nu sufereau nici contradictii si mai putin, nici tagaduire. Ei credeau in ele si lasau ca sufletele lor, sa se adape de la frumusetile, una mai mare ca alta, care se desprindeau din aceste Descoperiri ceresti. Infatisarea, plina de sanatate si frumusete duhovniceasca a Vazatoarei insasi, era inca un temei, ca ei sa creada fara sovaire. Nu se putea sa fie nimic bolnavicios si nimic dracesc, in niste lucruri atat de clare, atat de frumoase, atat de pline de minunate invataturi.
Pentru acestia, mai era inca un temei, ca sa nu aiba nici un fel de indoiala asupra Vedeniilor Vasilicai. Pe de o parte, ei vedeau, cum, intr-adevar, pacatele colcaiau peste tot, iar pe de alta parte, evenimentele sangeroase care patau atunci viata politica si sociala a tarii, le dadeau de banuit, ca vremuri grele ne asteapta, cu toata nadejdea contrarie a zilelor. Ei simteau ca dedesubt se cloceau evenimente grele, care, la vremea lor, aveau sa izbucneasca vijelios.
Vedeniile Vasilicai, vorbeau mereu de foc si nenorocire, de mania lui Dumnezeu, de grele incercari, care stateau gata sa se arate, asa ca, ele coincideau cu propriile lor banuieli. La randul ei, Vasilica, gasea in totala lor aprobare si alipire de ea, o putere noua, ca sa intampine ponegririle, barfele, prigoanele si tagaduirile, care, nu numai ca nu incetasera, ci, dimpotriva, se faceau tot mai numeroase si mai amenintatoare. Cand vedea in jurul ei oameni varstnici, de o stare sociala mai ridicata, cu o invatatura mai larga, curajul ei prindea aripi, inca mai plina de putere. Avantul ei duhovnicesc crestea, pana a devenit o necontenita plutire in inaltele vazduhuri ale duhului. Sufletul ei capata noi incredintari, vazand cum Lucrarea de la Crucea neagra si de la Crucea de salcam, mergea tot mai bine. Ducea acolo vestile culese din drumurile ei si lua de-acolo, pe cele petrecute
in lipsa ei.
In ceasurile ei de cugetare frumoasa, cuprinzatoare, cu Biserica larga si maret impodobita, cu un sobor bogat de maici si de surori, cu slujbe tot mai avantate, cu o viata monahiceasca asa cum era in vremea cea de demult, cu aplecari spre jertfe si spre daruire de sine, intr-un cuvant, un Asezamant, asa cum era pe placul Maicii Domnului
Atunci, inima i se umplea de navala caldelor simtiri, iar ochii i se umezeau de lacrimi si nimic altceva nu putea sa faca, decat, sa cada la icoana Maicii Domnului si sa strige cu foc si cu lepadare deplina: “Mila Ta, Scumpa si Prea iubita Sfanta a sufletului meu !”
Si iata, frati crestini, de ziua Sf.Dumitru, la 26 octombrie 1938, pe cand ea se pregatea sa se duca intr-un sat din apropiere, ca sa vesteasca cuvantul lui Dumnezeu, ARHANGHELUL GAVRIIL, sub forma unui copilas, i se arata in Vedenie, ca din nou sa-i aduca cuvantul lui Dumnezeu. Spunea asa, Vasilica:
<“In ziua de Sf.Dumitru, 26 octombrie 1938, am venit de la Biserica. Am inceput sa scriu o scrisoare, prin care instiintam pe un frate, de ziua cand trebuia sa ma duc in satul Tecucelul Sec, Jud. Tecuci, sa marturisesc cuvantul Domnului, unde eram chemata de parintele paroh si de sateni. Deodata, aud falfait intre candele si aparu un copil cam de vreo 5 ani, care se aseza pe masa si-mi zice:
“Ce faci ?”
Eu I-am raspuns, ca scriu o scrisoare.
“Dar ce scrii tu, acolo”?
“Scriu o scrisoare, in care am hotarat ziua, in care sa ma duc la Tecucelul Sec”.
“Ia citeste-o, ca sa aud si eu”!
Eu, m-am ridicat in picioare si am inceput sa citesc scrisoarea. El imi spune:
“N-ai sa te duci cand ai scris tu ! Uite, eu sunt Ingerul Gavriil, trimis de Parintele Ceresc, sa-ti spun, sa mergi in Lume, sa marturisesti pocainta, caci vor veni timpuri grele.
Nu va trece mult si toate Scripturile se vor aduna si toate cartile sfinte. Atunci, veti dori sa mai auziti cuvantul lui Dumnezeu, dar, nu veti avea, de unde sa-l mai auziti.”>
Asadar, frati crestini, aceeasi vestire, ca vremuri grele se vor arata.
Si Arhanghelul a adaugat: “Nu va trece mult si Scripturile se vor aduna si toate cartile sfinte. Atunci, veti dori sa mai auziti cuvantul lui Dumnezeu, dar nu veti avea, de unde sa il mai auziti.”
Erau spuse acestea, frati crestini, spre sfarsitul anului 1938 si nu avem, decat sa privim la cele petrecute atunci, pana azi, ca sa ne incredintam de adevarul acestor grele prevestiri. Au oare, nu au venit si nu sunt inca si azi “timpuri grele”? Si au oare, nu s-a petrecut si nu se petrece si astazi, prigoana cartilor sfinte ? Si inca, ce stim noi, de ziua de maine, daca nu cumva, prigoana se va inteti ? Sa mergem, frati crestini, la toate librariile si la toti anticarii, cati mai exista - si sa cautam o carte sfanta. Nu vom afla nici umbra vreuneia din ele. Peste tot, vom afla, insa, rasfatate si obraznice, cartile de tagaduire a lui Dumnezeu. Sa ne rugam lui Dumnezeu, ca mania Lui cea dreapta, sa se opreasca aici, caci, ar fi vai si amar de sufletul si de viata noastra, ca prevestirea adusa de Arhanghel, sa se implineasca intru totul !
Se intelege, ca Vasilica a luat si aceasta stire cereasca si cu o ascultare deplina, a purtat-o peste tot, unde a aflat doi oameni, care au vrut s-o auda glasuind. Cu o putere tot mai mare, ea a vestit tuturor celor intalniti in cale, cuvintele trimise ei, prin Arhanghel.
Inca de pe-atunci, frati crestini, Vasilica, din pricina multei vorbiri, a inceput a simti o asprime a gatului, care, cu vremea, s-a marit foarte tare, ajungand, inca mai mult, a fi o pricina de grea suferinta, cum si una care o impiedica azi, de a vorbi mai mult. Uneori, gatul ii da ceasuri grele de adevarate chinuri, pe care, insa, ea le sufera in tacere si in zambet. N-ai putea crede, vazand-o atat de senina, ca ea, in clipele acelea, are o suferinta atat de mare.
In ziua de 3 mai 1939, Vasilica avu o rapire in timpul rugaciunii, de-a lungul careia, alte noi vesti ceresti, ii fura descoperite. Iata povestirea ei simpla, dar atat de strapungatoare:
<“Miercuri dimineata, in ziua de 3 Mai 1939, ora 13.30. pe cand imi faceam sfanta rugaciune, inainte de cei 6 Psalmi, dupa ce am facut doua metanii, vad in chilia mea, in partea de Rasarit, o lumina mare. Eu m-am aplecat, facand a treia metanie si cand m-am ridicat, vad in acea lumina, pe Mantuitorul Iisus Hristos, imbracat in sfinte Vestminte, ca un preot. Ceea ce avea pe cap, nu stiu sa spun, fiindca n-am mai vazut de cand sunt, acea frumusete rara.
In dreapta Mantuitorului sta Prea Sfanta Sa Maica, Fecioara Maria, imbracata in doliu, cu ochii plini de lacrimi si ma privea pe mine. Eu am ingenunchiat si am inceput sa citesc cei 6 Psalmi. Cat am citit, Sfanta Fecioara a stat in fata mea. Dupa ce am terminat, Mantuitorul imi zice:
“Roaga-te mult si posteste, ca sa se zdrobeasca diavolul ce lucreaza contra fecioarelor !”
Eu, am inceput sa plang. Domnul imi zice:
“Pentru aceea te-am ales din Lumea aceasta, in care nu am unde sa-mi plec capul: sa lupti pentru viata vesnica, nu pentru aceasta, care-i atat de scurta ! Lupta si munceste pentru Sf.Schit, ca scris este din veac, ca in acest Schit sarac, nu va locui nici un suflet, decat, cel ce este pentru jertfa. Munceste pentru viata vesnica, ca se apropie anii durerilor !”
Apoi, a disparut.>
Din aceasta Vedenie atat de clara, frati crestini, putem desprinde multime mare de lucruri duhovnicesti. Sa punem inainte, cateva: mai intai, Extazul (rapirea) ce se petrece in timpul rugaciunii - si fu invarstat si cu rastimpuri de stare obisnuita, la unii din Vazatori. De data aceasta, Mantuitorul aparu Vasilicai pentru prima data, in imbracaminte si stralucire arhiereasca. Desigur, cuvintele omenesti sunt cu totul neputincioase, sa arate frumusetea straluminoasa a unei asemenea aparitii. Mai ales, aureola din jurul capului Mantuitorului, nu poate fi cu nici un chip aratata prin cuvinte si insasi extatica (asa, precum spun si alti extatici) se margineste a arata o asemenea maretie, printr-o vorbire ocolita: “Nu am mai vazut, de cand sunt, acea frumusete rara !” Parca auzim pe aprozii trimisi de farisei, sa puna mana pe Iisus: “Niciodata, vreun om, n-a vorbit ca Acesta !”
Nu ne ramane, frati crestini, decat sa ne smerim, precum s-a smerit Vasilica si sa soptim cu evlavie: “Mare Esti, Doamne, Iisuse Hristoase, si de negrait sunt dumnezeiestile Tale frumuseti !”
Maica Domnului, frati crestini, Se arata si de data aceasta in doliu. Numai mai tarziu, Se va arata Vazatoarei in haina alba, de lumina. Si era firesc, ca si acum, Maica Durerii Sa fie indoliata, pentru ca si de data aceasta, vestile Cerului sunt intunecate. Mai mult, Maica Domnului, a lacrimat, in Vedenie. Vai, frati crestini, ce vor fi fost acele lacrimi, ale Bunei noastre Mame ? Cu ce cuvinte vom putea reda, macar o picatura din aceasta divina induiosare ! Maica Domnului lacrima pentru noi toti, pentru toti copiii Ei de pe intreg cuprinsul Pamantului ! Mantuitorul avea in Vedenia aceasta, o veste anumita pentru Vasilica. Se incepuse, va sa zica, Lucrarea Schitului de langa Crucea neagra. Acolo, erau numai fecioare. Ci, frati crestini, fecioria, a fost din toate vremurile, intotdeauna, o pricina de mare necaz, pentru dusmanul fecioriei – diavolul. Dar, mai osebit, cand fecioria vrea sa fie in slujba Domnului. O, frati crestini, atunci diavolul prinde la sine o intristare mare si-si aduna toate negrele lui puteri, ca sa aduca furtuna de mari indoieli si de imprastiere. Nu se afla ispita pe care el sa n-o foloseasca intru aceasta isprava ticaloasa - si daca acele suflete feciorelnice nu sunt pregatite de lupta, ele pot lesne cadea in cursele pe care i le intinde iscusitul mester al nesfarsitelor ispite. De aceea, Mantuitorul spune Vasilicai aceste cuvinte: “Roaga-te mult si posteste, ca sa se zdrobeasca diavolul ce lucreaza contra fecioarelor !”
Asadar, asemenea demoni, nu se scot decat cu post si rugaciune, precum odinioara, tot El, a spus Apostolilor Sai, care nu putura sa goneasca duhul cel rau din copilul indracit.
Dar, in afara de aceasta mare veste, Mantuitorul aduce Vasilicai si o alta, prin care se desluseste clar si deplin, intregul rost al viitoarei Manastiri, ce avea sa se intemeieze de ea, dupa poruncile ceresti ce le primise mai inainte. Domnul Era si El intristat si dojenitor, spunand, ca atata pacat este in Lume, incat, nu are nici unde sa-Si plece capul spre odihna, cum, de altfel, spusese si in palestiniana daruire.
Pe urma, Domnul tuturor puterilor, arata Vasilicai, temeiul pentru care o alesese, ca prin ea, sa-Si faca din oameni, conlucratorii Sai. Nu ca ar avea nevoie de ei, dar, pentru a-i inalta, pentru a-i face sa fie mai vrednici de credinta si de viata vesnica. Asa a facut cu Apostolii si asa a facut mereu, de-a lungul celor 2 000 de ani; mereu a inaltat pe oameni, facand din ei conlucratorii Sai, pentru propria lor mantuire - si pentru vestirea mantuirii la semenii lor. Sfintirea omului, prin conlucrarea lui Dumnezeu.
O, frati crestini, unde si in ce asa-zisa religie, mai este o asemenea mare invrednicire ? Numai la noi, in sfanta si unica noastra Lege crestina. Numai la noi, Dumnezeu E Tata, numai la noi, Dumnezeu Se apleaca asupra fapturii Lui si o ridica atat de sus, incat, o face sa lucreze impreuna cu El.
Domnul Hristos, spune, asadar, Vasilicai, ca a ales-o, ca sa lupte pentru viata vesnica si nu pentru aceasta, care-i asa de scurta. Se intelege, frati crestini, ca Domnul, graind asa, a inteles ca viata aceasta pamanteana, care-i asa de scurta, trebuie traita, in asa fel, ca sa nu pierdem pe cea vesnica. Nu ca Domnul Hristos ar fi socotit de nimic viata aceasta scurta de pe Pamant, cea vesnica fiind totul, ci a trai viata pamanteana, cu sufletul in Cer, sfintind-o si facand-o “vesnica” si pe ea, - cel mai inalt tel al “vietii celei atat de scurta”,
fiind viata vesnica.
Apoi, Domnul Hristos grai Vasilicai despre “saracul Schit”, aratandu-i ca acolo, in el, vor trai suflete, harazite jertfei si numai jertfei.
Iata, asadar, frati crestini, indreptarul de seama, pentru Asezamantul, pe care, prin Vasilica, Domnul voia sa-l faca acolo, spre Lucrarea vietii vesnice. Cu alte cuvinte, adevaratul si aproape singurul rost al unui Asezamant manastiresc.
Manastirea, frati crestini, va sa fie (asa cum i-a fost rostul dintr-un inceput), un fel de paratraznet, care sa atraga asupra lui fulgerele suferintelor, ca in felul acesta, intinderi mari de suflete omenesti, sa fie scapate de la pieirea vesnica. O jertfa totala pentru altii- iata sfanta chemare a Manastirilor: rugaciune, post, priveghere, nesomn, frig, arsita, nemancare, prigoana, nedreptate, boala, ponegrire, tagada, cumplite ispite – intregul noian de jertfe si de suferinte, care, pe langa rostul aratat mai sus, aveau sa il aiba si pe acela, de a face din Manastiri, pilde de viata vrednice, ca, macar in parte, sa fie imitate de cei pentru care se faceau aceste jertfe.
Sfarsindu-Si grairea, Domnul Hristos repeta Vasilicai, porunca data mai inainte: “Munceste mult, pentru viata vesnica !” Ce invrednicire mare, frati crestini ! Munca pentru viata vesnica ! De aici inainte, intregul rost duhovnicesc al insasi Vazatoarei de la Vladimiresti, era trasat in intregimea lui. De aici inainte, in fata duhului ei, in orice fel de imprejurare, sau de indoieli, in ceasuri de bine, ca si in ceasuri de rau, ea, Vasilica, avea sa aiba aceste patru cuvinte de foc, sapate de glasul Domnului, in chiar miezul inimii ei: “Munceste pentru viata vesnica !” Ele, aceste sfinte cuvinte, deveneau chiar temelia cea mai de la fund, a dainuirii ei trupesti si sufletesti pe acest Pamant, in aceasta viata, “care-i atat de scurta”.
Si Domnul, mai adauga aceste intunecate cuvinte, ca o atragere a luarii aminte: “ ...pentru ca se apropie anii durerilor...” Prin “an”, frati crestini, trebuie sa intelegem: “vreme,” Domnul vorbind indeobste. Cine ar fi zis atunci, in 1939, luna mai, in 3, aceste cuvinte aduse de Vasilica, de pe buzele Mantuitorului, ar fi zambit si degraba ar fi categorisit totul, drept cine stie ce “baiguiala”, sau cam asa ceva. Care “vreme a durerilor” sa vina, cand in Lume, era atata belsug si atata viata ? Glas de cobe, de cumatra acra, de oameni bigoti si stramti la suflet.
Si totusi, frati crestini, bine ne aducem aminte, ca, foarte curand, profetia Mantuitorului, coborata in Lume prin glasul nevinovat si feciorelnic al ALESEI Lui, s-a implinit intru totul, ca si atunci, cand a profetizat: “foc si nenorocire.”
Iar din toata aceasta Vedenie a Vasilicai, mai tragem, frati crestini, inca un adevar. Domnul i-a spus: “ Pentru aceasta te-am ales din toata Lumea aceasta !” Vai, frati crestini, cutremuratoare cuvinte ! Ea ducea de atunci, iata, sunt peste 10 ani, asemenea strivitoare greutati. Si numai avand ajutorul cel prea bine simtit al Maicii Domnului, al Sfintilor, a putut purta aceasta “alegere” cumplita, dar dulce-apasatoare si totusi usoara, cutremuratoare, dar plina de nespusa fericire.
Pana atunci, Vasilica trebuie sa purceada la pornirea vietii duhovnicesti de la bordei, pentru ca apoi, la ceasul potrivit, poruncit de Dumnezeu tot prin Vedenie, sa imbrace si haina ingereasca a monahismului, dupa care, sa inceapa savarsirea poruncii de a inalta Manastirea de fecioare, asezata, dupa cum vazuram, frati crestini, de Insusi Domnul Hristos, pentru Lucrarea vietii vesnice, prin jertfa si prin suferinta.

CAPITOLUL IX.
SE INCEPE RIDICAREA PARACLISULUI
SI A CATORVA CHILII.
MUNCA FECIOARELOR.
SE AUD CLOPOTE SI CANTARI DIN CER.


Vasilica era tot mai preocupata de gandurile inaltarii Manastirii. Inteleapta si gospodina din fire, ea se gandea, deocamdata, la inaltarea unei Biserici-Paraclis, in care sa se inceapa in chip cuviincios, slujbele cultului si la zidirea unui oarecare numar de chilii, in care sa se adaposteasca manunchiul de surori, care venisera la chemarea ei. Pe urma, desigur, din acest miez, aveau sa creasca toate infaptuirile viitoare, in chip firesc, ca o neaparata inflorire a unei Lucrari poruncita si binecuvantata de Insusi Bunul Dumnezeu. De aceea, ea umbla din nou peste tot si mai ales, pe la prietenii ei bucuresteni, propovaduind ideea ridicarii Paraclisului si indemnand pe toti, a da o mana de ajutor, la infaptuirea acestui sfant gand. Si se cade, sa recunoastem cu grabire, ca la strigarea ei, multe inimi s-au deschis spre intelegere, ca dupa aceea, sa se purceada si la aflarea banilor trebuitori, care sa fie adusi cu devotiune si sa fie varsati in mainile intinse ale Vazatoarei lui Dumnezeu.
Maica Domnului Aparatoarea - si cu dulcea Ei mana, deschidea inimile si intarea hotararile.
In toamna anului 1939, trebuia inceputa numaidecat ridicarea Paraclisului. Surorile de la bordei, abia asteptau sa-si aduca si ele obolul lor, in munca si rugaciune, pentru inaltrea Bisericutei, care avea sa le fie locul drag, al vietuirii lor monahicesti. Il si iubeau cu inflacarare in inchipuire, iar gandul, ca in curand il vor putea avea, le aducea atat de mare si curata bucurie, incat, lacrimile se iveau din belsug pe obrajii lor, ca o scumpa arvuna a lucrului de mare pret, care avea sa fie facut si cu propriile lor brate.
Pana atunci, viata de la bordei, era o necontenita pregatire, pentru venirea vremii celei mai frumoase, a acestor infaptuiri. Toata vremea surorile munceau, invatau tipicul, cantau, torceau, impleteau si dichiseau bordeiul – oprindu-se la rastimpuri si mergand in grup, sau cate una, la Crucea neagra a Maicii Domnului, ca acolo, ingenunchind, sa se roage cu putere si cu smerenie, cerand ajutor si aducand multumiri.
Parintele Clement, venit mai demult acolo, le invata cu staruinta randuielile slujbelor, cum si cantarile cuvenite. Rareori, s-a putut vedea ca atunci, o ravna mai incapatanata si o
dragoste mai aprinsa, in cunoasterea acestor lucruri. Ceasuri si zile intregi, cu o placere nedezmintita si din ce in ce mai mare, surorile se asezau cu tot sufletul la invatatura acestor prea dulci randuieli si cantari, trecand peste putina lor cunoastere de carte. Mai toate abia puteau citi, sau scrie, si totusi, lucrul acesta, in loc de a le descuraja, inca mai ravnitoare le faceau, unele din ele, incepand acolo, la bordei, sa invete alfabetul.
O, frati crestini, ce nu este in stare sa faca din om, din mintea si inima lui, dragostea lui Hristos Domnul ?! Neavand un Altar sfintit, desigur, ca nu se puteau face la bordei decat slujbele care nu presupuneau Sfanta Jertfa, cea fara de sange. Erau destule, asa ca, pe incetul, se incepura Utrenii si Vecernii, Acatiste si Paraclise; mai ales Acatiste, ascultate si cantate, in genunchi. Se faceau uneori si rugaciuni de noapte, surorile incepand a se invata cu ostenelile monahicesti. Se vedeau tot mai clar, liniile mari ale vietii de rugaciuni si privegheri, care aveau sa vina.
Alaturat acestor lucruri, surorile incepura o Lucrare de adancire tot mai mare, in propriile lor suflete, cazand, tot mai cu zdrobire, la scaunul de Spovedanie. Cu toate ca, atat de tinere si de lipsite de amintiri din Lume, ele, totusi, se simteau mereu nevrednice de chemarea aceasta; asa, incat, cele mai mici abateri ale gandului, apareau la ele, sub infatisarea unor adevarate si mari pacate. Smerenia lor, pe de alta parte, le facea sa se vada mereu foarte putin lucratoare in cele ale mantuirii. Departe era de ele gandul, sa se laude cumva cu fapta venirii lor aici, la bordei, care, nu era altceva, decat ascultarea de glasul chemarii lor sufletesti. Ci ele, luand cu totul in serios lucrul la care fusesera chemate, se daruiau trup si suflet lui, pentru sine neoprind nimic, decat, doar, tot o mai mare nazuinta spre jertfa.
Sa cugetam, frati crestini, la frumusetea acestei privelisti: 28 de fecioare, in frunte cu Vasilica Vazatoarea, stand in bordeiul din pustietatea plina de tacere si singuratate si aducand cantare de slava lui Dumnezeu ! Mult ar fi dorit ele, sa aibe si un clopot, pe care, la ceasul slujbelor, sa-l traga ! Cantarea lui, le-ar fi mangaiat nespus de dulce, sufletele. O, frati crestini, acest clopot, in viata noastra duhovniceasca, ce loc mare si frumos cuprinde el, cu atatea frumuseti ale lui, ce le trezeste in fiecare dintre noi ! Parca, nu putem intelege credinta noastra fara el, fara cantarile lui, fara chemarile lui ! O adevarata dorire de patrie Cereasca, trezeste el in sufletele noastre ! Parca ne-am aminti de nu stiu ce loc frumos, parasit candva de noi si de care avem “un dor nelamurit de mare”, un dor de reintoarcere la o demnitate, din care, nu se stie, cand am cazut.
Si iata ca, frati crestini, in noaptea de 10 iulie 1939, Vasilica a fost invrednicita a auzi acolo, la bordei, nu numai glasul clopotelor din Ceruri, ci chiar si unele coruri de divina frumusete.
“In ziua de 1o iulie 1939, dupa ce m-am intors de la Bucuresti, cand am ajuns acasa, printre alte convorbiri ce le-am avut cu ai mei, dupa o lipsa de trei saptamani, mama mi-a spus ca luni, 10 iulie, sa merg la prasit la vie, impreuna cu sora mea mai mica si cu nepotul meu.
Eu i-am raspuns:
“Bine, merg, dar am indatoriri fata de Dumnezeu, sa merg la Sfanta Cruce a Maicii Domnului, pomenind credinciosii care mi-au dat pomelnice.”
Vazand parerea lor, ca sa merg numaidecat si pe de alta parte, voind sa-i ascult, m-am dus.
In timp ce praseam, cam pe la ora 11.00, aud un glas, care ma striga pe mine:
“Vasilica !”
Eu i-am raspuns:
“Aud !”
Mama, m-a intrebat cui ii raspund. Eu o intreb:
“Dar ce, nu m-ai strigat ?
Mama mi-a zis:
“Vezi, cine te striga !”
M-am apucat iarasi de prasit.
Dupa aceea, n-a trecut mult si iarasi aud, ca ma striga:
“Vasilico !”
Eu, iar i-am raspuns:
“Da, aud !”
Si ridicandu-ma de la treaba ce o faceam in momentul acela, ca sa vad cine ma striga, vad pe o creanga a nucului din fata noastra, o pasare alba, de marimea unui boboc de gasca, cu aripi, dar capul, ii era ca al unui copil mic. Cand am vazut-o, am strigat tare: “Ce pasare frumoasa !” Atunci, o putere m-a atras aproape de copac. Aceasta pasare, imi vorbi cu glas de om:
“Ai venit la prasit ?”
Eu i-am raspuns:
“Da, am venit.”
“Ai fost la Bucuresti”?
“Da, am fost”!
“Dar ti-ai luat acolo, o sarcina: sa te duci la Manastirea Maicii Domnului, ca eu te insotesc”.
Eu, i-am raspuns, ca ma duc.
Apoi, m-am intors catre ai mei, care fusesera foarte atenti la convorbirea mea. Intrebandu-i daca au auzit si ei ceva, sora, mi-a spus ca a auzit vorbind, dar nu intelegea, nepotul meu, mi-a spus ca a vazut un porumbel alb, iar mama a vazut in locul acela, o lumina alba, mare.
Dupa ce le-am povestit cum a fost, m-am dus spre casa, in sat. Cand am dat sa plec, aceasta pasare imi iese in cale si-mi zice:
“Stii sa canti: “Sfinte Dumnezeule ?”
Eu i-am raspuns:
“Da, stiu !”
Si ea mi-a zis:
“Canta !”
Dupa ce am inceput sa cant si impreuna canta si ea, dupa a treia cantare repetata, mi-a zis:
“Rea, s-a mai facut lumea !”
Eu, am raspuns:
“Da, rea !”
Si pe urma, a disparut.”
Am ajuns acasa, mi-am luat Cartea de rugaciuni si pomelnicele amintite si ducandu-ma la locul unde se facea Manastirea de maici fecioare, am ingenunchiat langa Sfanta Cruce a Maicii Domnului, impreuna cu doua fete, facandu-mi rugaciunile.
Seara, am ramas acolo, facand priveghere si rugaciuni.
Pe la ora 1.00 noaptea ne-am culcat si am adormit putin. M-a trezit apoi, din somn, un zgomot de clopote si-am iesit afara din bordeiul unde ma odihneam, sa vad ce este. M-am dus la sfanta Cruce a Maicii Domnului si ingenunchind, m-am inchinat. Am auzit si mai tare acele clopote sunand, si coruri, cantand cantece bisericesti.
In timpul acesta, vine la mine, mos Ilie Badiu, paznicul Manastirii si intrebandu-ma ce fac, i-am raspuns, ca mare este puterea lui Dumnezeu, spunandu-i si lui ce-am auzit (clopotele si cantarile).
El, mi-a raspuns:
“De multe ori, aud in acest loc, clopote sunand si coruri cantand...”
Apoi, ne-am retras, dand slava lui Dumnezeu pentru cate face El.>
Intr-adevar, dupa ce, vreme de vreo trei saptamani se ostenise la Bucuresti, ea se intoarce la Vladimiresti, aducand cu sine, un numar mare de pomelnice, date ei de credinciosi, cu rugamintea de a fi citite la slujbele de la bordei.
Ajunsa aici, se facu, impreuna cu surorile, o priveghere de noapte, rugandu-se si citind. Noaptea de vara era in adancul ei, cand ele se hotarara sa ia putina odihna, dupa lunga priveghere. Pe cand dormea cel dintai somn, Vasilica auzi niste sunete dulci de clopote. Ea, mai osebit ca surorile sale, era foarte doritoare sa auda la bordei, acest drag clopot. Se gandise necontenit mai inainte, cum sa faca, sa aiba un asemenea clopot, dar, pana atunci, nu izbutise sa implineasca un asemenea gand si iata, ca acum, dintr-o data, se auzea un sunet atat de placut, care, ca si o mana care o zguduie, o trezi din somnul adanc. Sculata in cot, Vasilica intinse urechea, voind a ispiti, daca nu cumva, totul nu fusese decat in vis. Nu astepta mult si clopotele se auzira din nou, clare, catifelate, dulci, parca mult mai clare, mult mai catifelate si mult mai dulci decat clopotele de pe Pamant. Degraba isi puse haina pe ea si iesi in usa bordeiului, nesimtita de nimeni. Voia sa mearga si sa se inchine la Crucea neagra. Noaptea de vara era linistita si fara de nor. Undeva, spre apus, luna se ascunsese. Curand, aveau sa albeasca zorile, sub apasarea luminii. Era tacere si liniste.
Ajungand la Crucea neagra, Vasilica ingenunche. Atunci, clopotele sunara, inca, mai limpede. Dar, minunea lui Dumnezeu, frati crestini ! Acestor zgomote de clopot, li se adaugara, de data aceasta, niste minunate coruri din Cer, cantari bisericesti...
O, Doamne, ce vor fi fost in noaptea aceea, aceste clopote si coruri bisericesti ! Cu greu poate prinde ceva mintea noastra, frati crestini, dar inima ni se strange de emotie, cugetand acestea. Un simtamant de plansa invidie ne cuprinde duhul, gandind, cum de nu putem si noi auzi, asemenea rare si sfinte sunete si cantari !
Mos Ilie Badiu, paznicul Schitului, care tocmai iesise sa-si faca ocolul sau de noapte, vazand o umbra la Crucea neagra si banuind pe Vasilica, veni spre ea si-o intreba ce face acolo. Vasilica, ii raspunde:
“Mare este puterea lui Dumnezeu, mos Ilie !”
Din glasul ei vibrant si cald, batranul banuind, ca iarasi, draga Vazatoare a Schitului, mai avusese o Descoperire, o intreba:
“De ce spui asa, fata mosului ? “
Vasilica, atunci, i se destainui, spunandu-i:
“Am auzit clopote si cantari din Cer ! Niciodata, in viata mea, n-am auzit asemenea dumnezeiesti sunete si coruri ! O, Doamne, mare este puterea Ta !”
Mos Ilie Badiu, se destainui si el:
“Iaca si eu !...Sunt cateva seri, de cand aud...”
“Da, mos Ilie ? Le-ai auzit si matale”? il intreba Vasilica, cu graba si cu interes, ca si cum, s-ar fi bucurat, ca si altul auzise, ceea ce auzise si ea. Aceasta o facea sa nu creada cumva, ca totul nu fusese, decat o inchipuire; de vreme ce mai auzise si altcineva, nu putea fi inchipuire, ci numai curat adevar. Nu ca s-ar fi indoit, dar, prea mare ii fusese bucuria la auzul acestor minunate clopote si cantari, ca sa nu fie multumita, ca si altul se impartasise din asemenea frumusete cereasca. Nu putea sa inteleaga, ce puteau fi aceste clopote si aceste cantari !
<“A doua zi de dimineata (11 iulie 1939), dupa ce-am terminat rugaciunea, am luat un ibric cu tamaie si smirna, ce era acolo, si m-am dus sa tamaiez locul sfintei Manastiri. Cand am ajuns cu tamaierea in dreptul sfintei Cruci din lemn, unde a poruncit Domnul sa fie Altarul Sfintei Manastiri, am vazut pe Prea Sfanta Fecioara deasupra Sf.Cruci, inconjurata de 6 Ingeri: 3 la dreapta si 3 la stanga Ei. Eu, am ingenuncheat si am inceput a ma ruga la Dansa:
“Sfanta Fecioara, ce a fost cu sunetul clopotelor si acel cor minunat, ce canta aseara ?”
Prea Sfanta, imi zice:
“Acestea sunt clopotele ceresti – iar corul ce ai auzit, este corul Ingerilor ce slujesc pe Fiul Meu si Mantuitorul vostru, care fac aici slujba totdeauna. Voi amanati din zi in zi,cautand sa faceti ziduri inalte (Schitul), dar amanarea voastra, este zadarnica. Cand veti vrea voi sa-l faceti, nu mai este primit, fiindca nu mai aveti timp, pentru ca anii durerilor v-au cuprins. Aceste suflete, care isi vor petrece viata in acest loc, prin rugaciunile si chinurile ce li se pregatesc, vor castiga Tara Romaneasca.”
Eu am inceput sa plang, iar Prea Sfanta Fecioara imi zice:
“Nu te teme, caci Eu voi fi cu voi si va voi scapa de la toate !”
Iata, frati crestini, ce voia Maica Domnului cu noi: sa fim castigati, rascumparati de pieire, prin rugaciunile si chinurile unor fecioare, care, de buna voie si cu fata senina, aveau sa primeasca sa fie jertfite. Abia putem cuprinde cu mintea, marimea unor asemenea jertfe - si abia putem cugeta, cata recunostinta se cade, a purta Aceleia, Care, Mijlocitoarea noastra fiind, S-a facut Insasi chezasa la Fiul Ei, Mantuitorul nostru, ca dreapta Lui manie sa nu ne nimiceasca, pentru multimea fara de numar a pacatelor noastre. Da, frati crestini, asa este: Ea-I Maica noastra, E cu noi si ne scapa de toate ! Dar, oare, suntem noi vrednici de o asemenea dragoste si de-o asemenea aparare ? Si cum oare, am crede noi, ca de la noi, nu trebuie sa avem nimic, in Lucrarea aceasta ? Sa stam numai si sa stim ca Maica ne iubeste, ne apara ? Nu, frati crestini, ci sa cautam, ca prin faptele noastre, sa ne facem vrednici, tot mai vrednici, de o asemenea dragoste si de un asemenea sfant acoperamant.
Vasilica nu plangea atunci, frati crestini, pentru ea si pentru fecioarele care aveau sa vina de buna voie la o viata de jertfa; ci ea plangea pentru norodul nostru, scufundat in noroiul tuturor pacatelor - si pentru viitorul neamului nostru, pe care ea il iubea cu o arzatoare patima, dorindu-l in fruntea neamurilor mantuite, ale lui Iisus Hristos, Domnul.
Si ea mai plangea, frati crestini, fiiindca se simtea atat de slaba in necunoasterea si in smerenia ei, pentru o asemenea mare invrednicire, pe care Dumnezeu si Maica Domnului
i-o puneau pe umarul ei. AMIN !

CAPITOLUL X.
VASILICA UMBLA MEREU PRIN TARA,
PREDICAND SI ADUNAND BANI PENTRU MANASTIRE.
MAICA DOMNULUI II AJUTA. SCHITUL SIHASTRU.
VASILICA SE HRANESTE TREI SAPTAMANI
NUMAI CU PAINE SFINTITA SI CU AGHIAZMA.
SF.APOSTOL PAVEL SE ARATA VASILICAI.
RAPIREA VASILICAI DE LA SCHITUL SIHASTRU.

Toata vara anului 1939, Vasilica o petrecu adunand bani si materiale, pentru ca la toamna, sa inceapa neaparat inaltarea Paraclisului. Nu cunostea nici un fel de crutare pentru sine – iar cand vedea ca la Crucea de salcam poposeau carele cu pietris, nisip, cu scanduri, sau cu alte materiale trebuitoare constructiei, inima ei se umplea de cea mai inflacarata iubire, iar buzele rosteau necontenit, cu foc: “Mila Maicii Domnului !”
Avea credinta atat de intreaga si de senina, ca Lucrarea va incepe in toamna, incat, ea vorbea despre lucrul acesta, ca despre o siguranta, care nu ingaduia sa fie pusa la indoiala. De veti crede ca ati si capatat ceea ce doriti – “totul se va da voua”. Ea simtea ca pe un adevar nezguduit, aceasta fagaduinta, pe care, Insusi Domnul o facuse acelora, care vor avea o asemenea credinta. Locul de la Crucea de salcam era inca gol de materiale, iar punga obstei n-avea, inca, nici un ban - si Vasilica vorbea cu siguranta de inceperea Lucrarii in toamna: “La toamna, incepem sa ridicam Paraclisul – cum si cateva chilii.” Iar cand incepura sa se iveasca materialele si sa se arate si banutii in cutia goala a obstei, ea spunea surorilor: “Vedeti ? Vedeti, cum ne ajuta Maica Domnului ?” Pe urma, privind spre Cer, urma: “Abia a inceput !... Veti vedea voi, ce va fi !” Si din ochii ei rapiti, se prelingeau lacrimile pe obraji. Surorile o iubeau cu putere si pana atunci, dar cand vazura cum incepura sa curga darurile si sa se arate bunavointele, capatau pentru ea, un fel de devotiune, ca pentru o ALEASA a lui Dumnezeu. Se fericeau, ca le fusese dat si lor, sa fie printre cele dintai lucratoare, la un asemenea sfant Asezamant - si li se iveau si lor lacrimile pe gene, multumind si ele cu recunostinta, Stapanei Cerului, Care le dadea o asemenea mare si frumoasa invrednicire.
Pe urma, se incepu facerea caramizilor. Surorile se daruira acestei munci, cu un fel de navala de bucurie, gandind, ca din acele calupuri alcatuite de mainile lor, se va inalta Bisericuta in care aveau sa se roage, le napadea o simtire atat de cotropitoare, incat, munca pe care o faceau din zori si pana in noapte, li se parea o joaca. Le parea rau, ca nu puteau sa lucreze si noaptea. Mancarea le era putina si pe apucate.
Imi spunea un prieten, care le vazuse cum lucrau si atunci si mai pe urma, la inaltarea Bisericii mari, ca in viata lui, nu vazuse o mai mare harnicie de munca, savarsita in cea mai deplina voie buna, cu zambete, cantari, cu usoare glume, cu ras copilaresc, – niciodata nu vazuse maini atat de indemanatice si frumoase, lucrand cu tarie barbateasca, dar si cu o gingasie, pe care, numai mana de femeie o poate avea. Erau albinele, care-si cladeau stupul lor, furnicile, care-si cladeau musuroiul lor. Se cunostea ca, nevazuta, dar vie si mereu de fata, MAICA DOMNULUI Era Aceea, Care indruma o asemenea munca. Dar povestirea prietenului nu ne mai mira, frati crestini, de vreme ce, am vazut noi, cu ochii nostri, cat am stat adapostit in acest stup duhovnicesc, cum lucrau maicile si surorile. Doar atat, ca, atunci, la inceput, toate infatisarile aveau si o lumina mai vie, de noutate, de prospetime.
Ganditi-va acum, frati crestini, la ceea se petrecea in sufletul Vasilicai, care, zi de zi, vedea cum se inmultea lucrul in jurul bordeiului si cum toate se savarseau ca intr-o buna vraja. Desigur, in inima ei, era o atat de arzatoare simtire de multumire, de iubire, de recunostinta, incat, la rastimpuri, avea, desigur, crezarea, ca se dezlipeste de Pamant si ca toata fiinta ei se inalta spre vazduhuri, ca intr-o rapire. Iar de pe inima ei, incinsa in acest foc de curate si pline simtiri, se ridicau rugaciuni planse, singura ei putinta de a multumi lui Dumnezeu pentru toate. Simtea atunci, nevoia, ca, macar cateva zile, sa se retraga deoparte, in adanca singuratate, ca acolo, simtindu-se mai aproape de Cer, sa spuna Bunului Dumnezeu, intreaga graire a sufletului ei. Avea pentru aceasta, la indemana, Schitul Sihastru, ascuns intre niste dealuri tecucene, pline de paduri, de singuratate si de pace. Mai fusese acolo in cateva randuri si se simtise cum nu se poate mai bine, si mai la indemana, pentru o retragere mai adancita, in care putea sa se daruiasca mai deplin rugaciunii si meditatiei. Ii fusese drag totdeauna acest Schit, dar, de cand, cu un an inainte, in Vedenia din 21 August 1938, Insusi Domnul statornicise ca preotul de la acest Schit va fi conducatorul fecioarelor – Schitul, deveni pentru ea, un adevarat loc Sfant. Avea pentru aceasta asezare o smerita si calda devotiune. Dar, acest Schit, frati crestini, mai era legat de sufletul Vasilicai si prin alte minunate fapte si Descoperiri, pe care Bunul Dumnezeu a binevoit a le savarsi prin ea.
Sa lasam sa ne povesteasca ea insasi, Descoperirile facute ei, de Dumnezeu.Spune asa Vasilica, in Vedenia din 27 Aprilie 1938:
<“Un tanar, s-a vorbit cu parintii mei, care ma cresteau, si au pus la cale casatoria mea, cu sila. Eu, auzind toate acestea, ma rugam la Prea Sfanta Fecioara, sa nu ma lase, caci vedeam ca nu este voia lui Dumnezeu.
Miercuri, a patra zi de Pasti a anului 1938, cand ma rugam la Prea Sfanta Fecioara ca sa ma scape din necazul care cazuse pe mine, deodata, vad ca apare Sfanta Fecioara, inconjurata de raze puternice de lumina si-mi vorbi: “Vasilico, nu te mai plange, ca nu vei avea nici un mire pe Pamant ! Eu voi fi cu tine si te voi scapa de la toate ! Pregateste-ti armele tale asupra diavolului, caci il vei calca in picioare !”
Apoi, a disparut.>
Minunata si atragatoare povestire, frati crestini ! Dupa ce Maica Domnului o incredinteaza pe ALEASA Ei, ca nu va avea nici un mire pe Pamant, iata ca, acum o invredniceste, de a se hrani vreme de trei saptamani, numai cu paine sfintita si o sticla cu aghiazma, fagaduindu-i, ca-i va da un mare dar, la intoarcerea de la Schit.
Incredintata pana in adancul sufletului de adevarul pe care Maica Domnului i-l descoperea, Vasilica, face intocmai cum i s-a poruncit si minune ! Ea a petrecut trei saptamani la Schitul Sihastru, asa, precum i-a spus Stapana Cerului si a Pamantului. Iar darul pe care i l-a facut dupa aceea, a fost straluminoasa Descoperire, despre care am vorbit, la 21 August 1938, cand Domnul Hristos, insotit de Maica Sa Sfanta, i-a aratat locul din campie si i-a spus: “Aici sa fie Altarul Meu !”
Citind toate acestea, frati crestini, sufletul ni se umple de sfanta uimire si nimic altceva nu putem face, decat, sa strigam cu evlavie: “O, Doamne, mari si nepatrunse sunt lucrurile Tale si nu aflam cuvant, prin care sa le slavim de-ajuns !”
Mai inainte, inca, ca Vasilica sa plece de la Schitul Sihastru spre casa, ea a mai fost invrednicita cu o noua si tot atat de luminata Descoperire. S-o auzim pe ea, povestind cele intamplate:
<“In ziua de vineri, 16 August 1938, am fost la Sfanta Manastire Sihastru. Cand eram la rugaciune, cam la ora 11.00, sub un cires, in curtea Manastirii, vad un parinte in fata mea. Imbracamintea lui era deosebita de a calugarilor de la Manastire. In mana dreapta avea un baston si la capatul bastonului, avea o maciulie galbena. Eu, m-am aplecat si am cerut blagoslovenie. Si cu o voce blanda, ma intreaba:
“Dar ce faci, Vasilico ?”
“Uite, imi fac rugaciunile...”
“Bine faci, Vasilico ! Sfanta Cruce de marmora neagra, aveti s-o puneti la Biserica Maicii Domnului, ce are sa se faca”.
“Bine, acolo vom pune-o”.
Acest parinte, avea scris pe piept, doua litere galbene.
Imi zice:
“Cunosti aceste litere, ce sunt pe pieptul meu ?”
“Da, le cunosc; sunt A si P”.
“Iata, eu sunt Apostolul Pavel”!
S-a dat la spatele meu si a disparut.>
Iata, frati crestini, pe insusi Sfantul Apostol Pavel, coborandu-se in Vedenie aevea, ca sa vesteasca Vasilicai, care avea sa fie “darul” despre care-i vorbise putin mai inainte, Insasi Maica Domnului. Ne uimim din nou si cerem de la Bunul Dumnezeu, asupra noastra, smerenie multa si adevarata, pentru ca sufletele noastre sa primeasca, asa, precum se cuvine, niste Descoperiri atat de cutremuratoare.
Dupa acele trei saptamani de hranire cu paine sfintita si cu aghiazma, Vasilica a plecat acasa.
Asa, incat, frati crestini si de data aceasta, cand ea simti o mare nevoie de reculegere duhovniceasca, merse tot la Schitul Sihastru. Inima ei dadea pe dinafara de multumire si de recunostinta; voia s-o reverse in singuratate, la picioarele lui Dumnezeu. Parca, niciodata, nu avusese in inima ei, o simtire mai strabatatoare. Intreaga ei fiinta plutea mereu, intr-un fel de dulce incantare, ca dezlipita de Pamant. Mereu ii veneau lacrimile in ochi - si, cu cat le lasa sa se prelinga pe obraji, cu atat se facea mai mare inflacararea din inima. Ar fi vrut sa zboare spre Cer si sa ramana acolo !... Ea nu stia ca Dumnezeu avea sa-i faca niste favoruri atat de rare, incat, insasi aceasta sete de rapire in Inalt, avea sa-i fie implinita. Pana atunci, insa, frati crestini, Vasilica se smerea necontenit si se ruga lui Dumnezeu, s-o apere impotriva trufiei.
Schitul Sihastru, frati crestini, se afla undeva, prin regiunea Buciumenilor tecucene. Este asa de frumos acolo, incat, cu greu s-ar putea gasi aiurea, o asezare de acest fel, care sa o intreaca pe aceasta. Toate dealurile, padurile, singuratatea in tacerea senina, se imbina intr-o atat de mare si placuta armonie duhovniceasca, incat, dau locului, o infatisare cu totul aparte, proprie retragerii, meditatiei, rugaciunii, contemplarii lui Dumnezeu. De la inceput, sufletul Vasilicai, fusese dulce mangaiat de aceasta atmosfera, cu totul prielnica unei reculegeri.
De data aceasta, insa, ea avu o simtire inca mai zguduitoare si mai plina de nu stiu ce taina, pe care, mintea ei de copila, nu cauta s-o lamureasca; se lasa in voia lui Dumnezeu. Luase cu sine, cateva fete de la bordei si avea de gand, sa stea cateva zile.
Si iata, frati crestini, in ziua de Vineri, 4 August, 1939, exact la un an dupa faptele minunate despre care am povestit mai sus, se petrecu cu ea, acolo, la Schitul Sihastru, un fapt, de o extraordinara raritate, care avea sa aduca uimire celor care fura de fata - un fapt, prin care Dumnezeu voia Sa arate la lumina zilei, alegerea pe care o facuse cu aceasta copila nevinovata, careia si pana atunci, ii facuse atatea Descoperiri ceresti.
Sa ascultam povestirea simpla, pe care insasi Vasilica a incredintat-o hartiei, de indata, dupa ce, acest extraordinar fapt s-a savarsit. Iata, frati crestini, povestirea Vasilicai:
<“In ziua de Vineri, 4 August 1939, ma aflam la Sfanta Manastire Sihastru (Schit de calugari, din comuna Buciumeni, Jud.Tecuci). Dupa Utrenia de dimineata, stam in curtea sfintei Manastiri, cu mai multe surori si frati intru Domnul nostru Iisus Hristos, unde ne povestea parintele Staret din “Vietile Sfintilor”. Eu ma pregateam sa merg in gradina Sf. Manastiri, sa-mi fac obisnuita rugaciune si sa citesc carti religioase si, in loc sa merg acolo, m-am pomenit pe cel mai inalt deal, in fata sfintei Manastiri. Eu, vazandu-ma in aceasta padure, pe locul acela, ma gandeam, cine m-a dus pe mine acolo, fiindca eu nu stiam nimic. Uitandu-ma in toate partile, nu vedeam pe nimeni, decat Sfanta Manastire, in vale. Atunci, am ingenuncheat si-am inceput sa-mi fac rugaciunea, din cartea ce o aveam la mine.
Tot timpul cat am citit rugaciunea, m-a cuprins un miros de smirna si n-am vazut decat pasarile, care cantau imprejurul meu. In rugaciunile mele, am citit Acatistul Maicii Domnului. Cand am inceput a citi Sfantul Acatist, doua maini au inceput a ma pipai de la cap, tot corpul, pana au ajuns in varful picioarelor. M-am uitat, sa vad cine ma pipaie si n-am vazut pe nimeni.
In timpul acesta, auzeam mai multe glasuri de femei si cand ma uit, vad pe fetele ce venisera cu mine la Sfanta Manastire, impreuna cu parintele Staret, cum ma cautau pe la poalele dealului, in strigate de chemare. Eu ii vedeam pe toti, dar nu puteam sa le raspund, pentru ca mi se punea un nod in gat, desi, erau foarte aproape de mine. Ei, vazand ca nu ma gasesc, s-au retras cu totii in Manastire.
Am inceput din nou sa ma rog, dar, spre asfintit, vazand ca se face seara, am zis in gandul meu: “Cine m-a adus, oare, pe acest deal si cine ma va scoate de-aici ?” Totusi, mi-am pus nadejdea in Dumnezeu si am zis: “Fa, Tu, Doamne, ce vrei, cu mine !”
Deodata, aud toaca de Vecernie, la Sfanta Manastire. Atunci, ridic mainile in Sus si zic din adancul sufletului: “ Fie voia Ta !” In clipa aceea, o putere nevazuta, m-a scos din padure si m-a lasat la poarta Sfintei Manastiri”.
Cand m-au vazut toti care se gaseau acolo, ca vin spre ei, au alergat inaintea mea cu lacrimi in ochi si ma intrebau unde am fost, fiindca ei m-au cautat, dar nu m-au gasit. Atunci, le-am povestit asa cum a fost, ingrozindu-se toti, de cele auzite.
Dupa Sfanta Slujba a Vecerniei, m-am dus eu si toti cei ce se gaseau la Sfanta Manastire, cu calugarii, la locul din padure, sa le arat unde m-a dus Domnul. Cand am ajuns acolo, ne-a cuprins iarasi miros de smirna si punandu-ne cu totii in genunchi, ne-am rugat, slavind pe Dumnezeu pentru puterea si mila Lui cea mare, ce le are pentru noi, nevrednicii si pacatosii “.>
Aceasta este povestirea Vasilicai. Faptul s-a petrecut ziua, iar la el au fost de fata un numar mare de martori. Tanara, a fost tinuta si pastrata de Dumnezeu ceasuri intregi, in acel loc ascuns din padure, ca sa se roage. I-a rapit chiar si vointa de a striga cum si pe aceia care o cautau, sa iasa din aceasta ascunzatoare. A dus-o si a intors-o de acolo cu puterea Sa, care nu cunostea impotrivire. Desigur, frati crestini, faptul este extraordinar si trece dincolo, cu mult, de puterea omeneasca de intelegere. El nu poate fi tagaduit, deoarece au existat si sunt martori care-L adeveresc. Suntem in plin suprafiresc, pe care nu il putem explica cu argumentele firescului. Primim, sau nu primim faptul ? Daca nu-l primim, ce facem si ce zicem in fata lui ? Cum il categorisim ? Caci, chiar neprimindu-l, de fapt, il primim, fiindca nici nu-l putem nega si nici nu-l putem nimici. A ne face ca nu-l vedem, nu inseamna, ca el nu exista.
Ci noi, frati crestini, dandu-ne seama de totala noastra neputinta de a intelege ceea ce nu poate fi inteles si nici avand trista indrazneala de a tagadui ceea ce nu poate fi tagaduit, cum, nici a cadea in starea vrednica de plans a celor care se fac a nu vedea o realitate pipaita ca aceasta, ne vom margini a primi faptul, cu toata voia buna si cu toata libertatea, socotind, ca la Dumnezeu toate sunt cu putinta si ca El poate face orice vrea, pentru implinirea planurilor Lui, care nu pot fi decat minunate, pentru cel mai mare folos al sufletului nostru. De cand am inceput povestirea acestor “fapte”, am mers necontenit prin gradina fermecatoare asupra firescului, necurmat am privit florile din ea si am respirat miresmele, care, cu atata imbelsugare, ne-au venit dinspre ele. Si oare, daca noi nu le-am putea intelege in toata minunata lor realitate, inseamna, ca el nu exista si ca noi n-am putut sa le privim curata lor frumusete si sa respiram cu intreaga noastra fiinta, suava lor mireasma ? Sa lepadam, asadar si aici, desarta nazuinta de ispitire - si sa primim cu seninatate, toata extraordinara frumusete a unui fapt atat de rar. De altfel, frati crestini, n-avem decat sa deschidem cartea “Vietile Sfintilor” si vom afla degraba, multime de fapte ca acestea, in care straluceste aceeasi putere fara de margini, a lui Dumnezeu. In aceste vieti, suprafirescul este ceva obisnuit, dupa cum, in insasi Sfanta Carte a Invataturii noastre crestine, plutim mereu in apele suprafirescului. Intreaga viata a Mantuitorului, ce este, frati crestini, decat o splendida si divina insirare de perle a suprafirescului, incepand cu divina Inviere !
In crestinatate, regula de aur a insasi daruirii ei de la zi la zi, este suprafirescul.
Pornind de la reintoarcerea la credinta a unui betiv - si mergand pana la minunile Sfintilor, toate facute sub lumina divina a Invataturii lui Hristos, - ce sunt ele, frati crestini, decat, fapte suprafiresti ? Cine dintre muritori, le-ar putea intelege ?! Iar neintelegandu-le, cine ar fi nemintosul, care ar indrazni sa le tagaduiasca existenta ? Iar fapte ca acestea, de rapire si duceri la distante mari, avem printre altele, pe aceea a lui Filip, din Faptele Apostolilor (8; 39-40) si pe aceea mareata, a aducerii pe nori, a tuturor Sfintilor Apostoli, la Adormirea Maicii Domnului.
Oricum, frati crestini, faptul de la Schitul Sihastru, ramane unul de-o frumoasa si mare raritate. El este numit in mistica, levitatie, sau ridicare. El are asemanare cu un alt fapt suprafiresc, petrecut tot cu o fiinta placuta lui Dumnezeu si denumit bilocatie. L-am aflat in viata preotului din Italia: Don Bosco, care, pentru viata lui curata si prea placuta lui Dumnezeu, a fost canonizat in 1938, sub numele de Sfantul Ioan din Torino. Don Bosco, printre alte realizari savarsite de puterea lui de credinta, (si despre care vom mai vorbi, de-a lungul acestor povestiri), a fost si intemeierea acelor Asezaminte numite saleziere, pentru cresterea in duh a crestinilor, a tinerilor.
Asa de mare a fost ecoul acestei initiative a lui Don Bosco, incat, in curand, se intemeiaza Asezaminte in Franta, in Spania, in America. Don Bosco pusese mai mare peste Asezamantul din Spania, un preot, pe care il socotea bun. Dar, cu vremea, Don Bosco, se convinse ca el nu corespunde deloc acestui post, ducand o viata stricata. In una din nopti, acest preot, se trezi ca se deschide usa si intra insusi Don Bosco, care il privi cateva clipe, cu aspra dojana, - dupa care, inchise usa si pleca. Ce se intamplase ? Tot in noaptea aceea, Don Bosco se rugase cu putere la Torino, pentru preotul din Spania. Exact in clipele acelea, aparuse si in Spania. Asadar, fusese dintr-o data, in doua locuri: la Torino, in trup si in duh, in Spania numai in duh, de unde si denumirea, de fenomen de bilocatie.
Tot atat de misterios, frati crestini, ca si faptul de la Sihastru, dar tot atat de real, sprijinit de marturisirile celor care au fost de fata. Faptul de la Sihastru, poate fi luat si ca un semn, Dumnezeu voind Sa arate prin el, preferinta pe care o dadea unei fiinte omenesti, intru savarsirea planurilor Sale, care, si ele raman tot in Lumea atat de reala a suprafirescului.
Noi un lucru stim, frati crestini, ca faptul a existat, ca el nu a avut nici un aspect bolnavicios, nefiind insotit din partea Vasilicai de nici o manifestare de acest fel, ca totul s-a petrecut la lumina zilei, de fata cu martori si ca, de pe urma lui, n-au iesit decat lucruri bune si frumoase, asa cum nu puteau iesi, decat, de pe urma faptelor placute lui Dumnezeu. Dar, curand, frati crestini, vom avea prilejul de a mai vedea si alte frumuseti supraomenesti ale altora, cu care Bunul Dumnezeu invredniceste pe ALEASA Sa.

CAPITOLUL XI.
PARACLISUL SE CONSTRUIESTE IN CANTARI
SI IN RUGACIUNI.
DOMNUL ARATA VASILICAI FRUMUSETEA
DIN CER A BISERICII.
VEDENIA CU CALUGARUL RUFOS.

Tot mai mare, era, frati crestini, bucuria din sufletul Vasilicai, cum vedea, cum gandul ei, de a inalta un Sfant Paraclis, capata in fiecare zi, noi realizari. In jurul locului unde avea sa se ridice micul lor locas de inchinare, era necontenit, o mare forfota: se faceau masuratori, se bateau tarusi, se faceau sapaturi, se tineau sfaturi de catre mesterii mari, care, mereu urmareau hartiile mari, pe care erau desenate planurile viitoarei cladiri. La toata aceasta sfatuire, lua parte, fireste, si Maicuta, care, cu blanda indrazneala pe care i-o dadea lumina mereu vie din sufletul ei, isi spunea parerile, care, spre uimirea mesterilor, nu erau de neluat in seama. Unul din ei, ii facu intr-o zi, intrebarea:
“Sora Vasilica, de unde stii matale, treburi din acestea ?”
Iar ea, cu zambetul cunoscut si cu glas voios, ii raspunde:
“Cum, de unde sa stiu ! De la Maica Domnului !”
Era un lucru atat de simplu, la care, drept vorbind, mesterul zidar, nici nu avu ce raspunde; ci, numai se uita cu coada ochiului la ea si-si zicea: “Cu adevarat, copila aceasta, are ceva deosebit in faptura ei !”
Iar cand Vasilica vedea cum se inalta schelele si cum se purcede la acea ciudata imbracaminte de scanduri si de pari inalti, care avea sa cuprinda la mijloc, insusi trupul de caramida al cladirii, o, atunci, Vasilica avu dintr-o strafulgerare, chipul intreg, viu si luminos, al viitorului Paraclis. Privea in vazduhul apropiat - si-si stergea in nestire ochii cu palmele si simtind cum prea-plinul din inima ei se revarsa in multumiri, catre Cel Prea Inalt. Se ruga atunci fierbinte, ca, alaturi de cei ce cladeau pe Pamant cu mainile lor de carne, sa cladeasca cu preacuratele lor maini nevazute, insusi Sfintii Ingeri.
Alaturi de ea, celelalte surori de la bordei, traiau aceeasi viata de necontenita munca, pe care o intareau mereu, cu roua rugaciunilor lor. Cu adevarat, frati crestini, era acolo, in ceasul acela, o viata ca in primele veacuri ale crestinismului. O viata de vis crestin, traita aevea, in trupuri si in vreme. Greu putem prinde cu inchipuirea noastra, toata frumusetea aceasta duhovniceasca ! O simtim ca pe o lumina spirituala, aducatoare de bucurii curate si straine.
Iar seara, cand lucrul inceta si cand peste toata cuprinderea se intindea blajina innoptare de toamna - era prin Octombrie 1939 – incepeau sa se auda cantarile din bordei. Acum, surorile ajunsesera sa inteleaga si sa invete tipicul, asa, incat, cantarile lor se inaltau tot mai pline si mai sigure, spre vazduh. Desi, frante de oboseala zilei, ele intarziau cu cantarile din bordei, pana ce tarziu, se auzea la mare departare, zgomotul surd al trenului, care, in vale, trecea spre Tecuci, sau spre Galati. Abia atunci isi aplecau capul pe perna saraca si aspra a odihnei, auzind in vis: “clopote si cantari” din Cer.
Vasilica traia mereu cu icoana Bisericutei in sufletul ei; o vedea, – o pipaia cu sufletul, o iubea nesfarsit. Ca sa-i dea chipul de slava al Bisericii Sale, Domnul Hristos a binevoit a cobori asupra ei, o mare si cutremuratoare favoare: sa-i rapeasca duhul in Ceruri, ca acolo, ea sa vada toata stralucirea Sfintei noastre Biserici, sa vada Biserica.
Intr-adevar, frati crestini, Vasilica avu in ziua de 26 Octombrie 1939, una din cele mai frumoase rapiri din toate cate pot fi; as putea spune, o rapire deplina. Mai inainte de a spune noi vreun cuvant asupra marei ei frumuseti, se cade, frati crestini, sa ascultam, ceea ce insasi Vazatoarea a povestit indata dupa incetarea acestei rapiri. Iata relatarea simpla, dar tocmai pentru aceea, mai impresionanta, a insasi fecioarei de la Vladimiresti:
“In ziua de 26 OCTOMBRIE 1939, de ziua Sfantului Dumitru, dupa ce am luat masa, cam pe la ora 13.00, am iesit din bordei si mergeam catre chilia parintelui duhovnic. Cand m-am inapoiat in bordei, vazui in fata mea un Inger, alb ca zapada, strigandu-ma pe nume. Cand l-am vazut, cu sufletul plin de bucurie, ma uitam la dansul, negraind nimic, dar zambind de frumusetea lui. Sora Ileana Codrescu, vazandu-ma razand, a chemat pe o alta sora si ma urmareau amandoua, nestiind de ce rad. Deodata, vad pe Sfantul Inger zburand deasupra Sfintei Cruci, spre Sfantul Altar. Eu, ma uitam dupa dansul, sa vad unde se duce. Deodata, s-a oprit si vad pe Mantuitorul Iisus Hristos , Care, mi se parea ca sta pe un Scaun, imbracat in haine arhieresti; culoarea hainelor era albastra. Cand L-am vazut, am ridicat mainile in sus si cu lacrimi in ochi, am cazut in genunchi, rugandu-ma. Deodata, vad ca nu mai pot rosti nimic din gura si aud glasul Mantuitorului, zicandu-mi:
“Vasilico, norodul striga asupra ta, ca Biserica se face pentru voi !”
Apoi, ridica mana in sus si-mi mai spuse:
“Iata Biserica voastra !”
Atunci, am vazut ca se desface Cerul in doua si s-a format o scara poleita cu aur. Apoi, vad Sus, o Biserica mareata, din care ieseau raze de lumina. Am strigat cu glas tare:
“Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, ia-ma si pe mine acolo !”
Domnul nu mi-a raspuns nimic, intorcand spatele catre mine. Deodata, simt doua maini, care m-au apucat de subsuori. Am ramas atunci, cu trupul in nesimtire, insa, am vazut cum intr-o clipa, am ajuns la acea Biserica pe care o vazusem Sus. De-a dreapta Bisericii, Era Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, imbracata in vestminte galbene, ce straluceau ca Soarele, iar pe cap purta o cununa, despre care, nu pot spune cum era, fiindca, in nici o icoana n-am vazut-o asa de impodobita. De alta parte a Bisericii, am vazut un Parinte cu mantie pe el, iar in mana dreapta tinea o sabie. La un semn al Mantuitorului, usile Bisericii s-au deschis si Mantuitorul a intrat in Biserica. Eu, simteam acele maini ce ma purtau de subsuori, ca ma baga in Biserica. Vazand-o asa de luminoasa, am strigat cu glas tare:
“Cine slujeste in aceasta Biserica ?”
Domnul mi-a zis:
“AICI SLUJESC INGERII, PANA LA VENIREA FECIOARELOR CELE INTE LEGATOARE !”>
Frati crestini, nu stim ce sa admiram mai degraba si mai mult, in aceasta rara Vedenie, cu care a fost favorizata “Fecioara de la Vladimiresti”. Simplitatea povestirii ei este atat de desavarsita, incat, ea singura si ar fi de-ajuns, ca sa adevereasca realitatea faptului.
Numai cei ce au trait asemenea clipe, pot avea o asemenea simplitate in povestirea pe care o fac asupra celor petrecute cu ei. Se simte – chiar de cineva, care nu ar crede in acestea – ca aici, nu poate fi vorba de o alcatuire mincinoasa. Apoi, totul e atat de bine si de armonic inchegat, incat, exclude orice fel de “combinare” voita, a unor fapte inchipuite. Se simte adevarul. Apoi, frumusetea Vedeniei, este, aproape divina. Reciteasca oricine, Vedenia aceasta si daca nu are inima impietrita, sau cugetul patat de ganduri proaste, se va putea incredinta, ca o asemenea frumusete nu este din cele cu care ne intalnim obisnuit, in viata cea de toate zilele. Insasi Vazatoarea, spune ca: “Zambea de frumusetea Ingerului”, ca s-a format o scara “poleita cu aur”, – ca din “Biserica ieseau raze de lumina”, – ca “Vestmintele Maicii Domnului erau galbene si stralucitoare ca Soarele”, iar cununa de pe capul Prea Curatei era atat de frumoasa, incat, “nu putea spune cum era”. Nici un cuvant de prisos, nici cea mai mica exagerare in cuvintele folosite, spre a reda aceasta frumusete, ci toata povestirea, seamana, mai degraba, cu o rugaciune de o simplitate si de o maretie, fara pereche. Se simte cum toata inima Vazatoarei se topeste in cuvintele simple, de slava si de bucurie. Ea spunea ce-a vazut si ce-a simtit, fara sa adauge de la sine, apoape nimic.
Pe de alta parte, Maica Domnului nu mai apare de data aceasta in doliu, ci in toata splendoarea Ei, de Imparateasa a Cerului si de “Stalp luminos” al insasi Bisericii Fiului Ei. Nici pe Pamant, nici in Cer, nu se poate sa dainuiasca Biserica Domnului fara Ea – Ea, Care, in anii de la inceputul cel mai dintai ai intemeierii pe Pamant a Bisericii, a fost ajutatoarea si sfatuitoarea Sfintilor Apostoli - si Care, de atunci incoace, necontenit, a fost si va fi Mama tuturor sufletelor care s-au adapat si se vor adapa de la sfintele Izvoare ale acestei Mirese a Domnului: “Biserica.”
Atunci cand Domnul Hristos a binevoit a arata Vazatoarei frumusetea cereasca a Bisericii Sale, nu se putea ca la usa ei, sa nu strajuiasca Maica Lui Cea Sfanta, imbracata in Cerestile Ei vestminte de slava. Cununa de pe capul Sfant al Ei, desigur, era atat de stra
lucitoare, incat, Vazatoarea nu putea sa aibe cuvinte omenesti la indemana, cu care sa-i arate toata frumusetea.
Rapirea aceasta, frati crestini, este, dupa cum am mai spus, una tipica. Cercetand unele povestiri facute de unii Vazatori, lesne ne putem incredinta, ca aici, avem de-a face cu rapirea in duh, despre care ne vorbeste atat de limpede si Sfantul Apostol Pavel, Sfanta Caterina din Siena, ce isi povesteste una din marile ei rapiri. Tot asa si acolo, este vorba de aceeasi simtire, despre care povesteste si Vazatoarea noastra, cand spune: “Am ramas atunci, cu trupul in nesimtire, dar simteam, cum intr-o clipa, am ajuns la acea Biserica, pe care o vazusem Sus.” O stare de vis-aevea si de aevea-vis, o rapire a duhului, fara pierderea deplina a simtului de realitate actuala, o avantata prelungire a duhului, dincolo de hotarele acestei realitati, fara o rupere totala de ea, - o stare nezisa, care nu poate fi definita nici numai cu elemente pamantene, nici numai cu elemente ceresti, ci, care trebuie privita ca una, prin care Bunul Dumnezeu, dand deoparte valul Tainelor Lui pentru cateva clipe, vrea sa faca pe unii din Alesii Sai, sa guste mai dinainte deliciile Cerului, pentru ca, prin aceasta, sa-Si implineasca unele din planurile Lui, privitoare la insasi mantuirea sufletului nostru. O deschidere a Cerului si o fasie de lumina divina, coborand de Sus, pe Pamant, spre a ni se arata puterea si frumusetea lui Dumnezeu, cele fara de pieire; ceva din Taina straluminoasa de pe Tabor: “Iata cine Sunt ! Ia aminte si fii intelept !”
Scriind acestea, nu stim de ce, frati crestini, se face in duhul nostru, o apropiere intre aceasta rapire a Vasilicai, cu aceea a Sfantului Andrei “cel nebun intru Hristos”. Tot asa, acest smerit credincios, a fost invrednicit de Bunul Dumnezeu, de a fi rapit “pana la al III-lea Cer”, asemenea cu Sfantul Apostol Pavel - si acolo, a auzit cuvinte pe care urechea omeneasca nu le-a auzit niciodata si a vazut, ceea ce niciodata ochii omenesti n-au au vazut: “Iar acolo a vazut pe Domnul, sezand pe un Scaun inalt si prea stralucitor, avand Serafimi imprejur.” Dupa aceea, desteptandu-se, s-a aflat in locul in care era mai intai si s-a mirat unde a fost in Vedenie si ce a fost invrednicit a vedea. Si si-a aflat inima sa, plina de o negraita bucurie si a multumit Stapanului sau, Care a binevoit a-i da un atat de mare dar. Asa a povestit Sfantul Andrei prietenului sau Nichifor, care, apoi, a scris aceasta Vedenie si ne-a lasat-o si noua mostenire, spre desfatarea duhului si pentru inteleptirea mintii noastre.
Om traitor in trup si vietuind in Lume, a fost acest Andrei, precum, tot asa au fost si alti multi Vazatori ai lui Hristos, de-atunci pana azi - si iata, ca Domnul, pentru viata lor curata si pentru binele nostru, li S-a aratat in toata maretia si stralucirea Sa cereasca. De ce am crede, oare, ca bunatatea Domnului s-ar fi ispravit, cand ea-i fara ispravire ? Si de ce am crede, ca ceea ce a facut, n-ar mai vrea Sa faca ? Nu suntem si noi pacatosii Lui, care avem nevoie de mantuire ? La ce, asadar, sa nu deschida si noua Cerul si sa nu ne trimita prin unii din ALESII Sai, macar o raza de lumina, din straluminoasa Lui maretie ? Ce, oare puterea Lui nu e aceeasi acum, ca si in toate vremurile de mai inainte ? De ce, atunci, sa fi grait pacatosilor, prin rapirile si Vedeniile Alesilor Lui, iar astazi, lucrul acesta, sa nu mai fie cu putinta ?! El, Care ne-a spus ca, daca vom crede, vom vedea lucruri, inca mai mari, decat cele aratate atunci ? Asadar, frati crestini, iata Cerul deschis si iata si Biserica Domnului, in nesfarsita ei putere si frumusete ! Cerul deschis, frati crestini, adica siguranta Invierii, daca ar mai fi ramas in sufletul nostru vreo picatura de indoiala.
Si in toate celelalte Vedenii ale “Fecioarei de la Vladimiresti”, Cerul era deschis – dar, va sa zica, ca in minunata ei Vedenie din 26 Octombrie 1939, lucrul apare intr-o stralucire orbitoare; stralucirea capata o deplinatate inca mai mare, daca s-ar putea asa, prin aratarea in slava, atat a Bisericii noastre mantuitoare: “Iata Biserica voastra !” cat si a Maicii Domnului; asadar, Domnul Hristos, Biserica Sa si Maica Sa, arhitectura cereasca a mantuirii noastre, Domnul Iisus nu Se arata singur, atunci cand este vorba de a ne infatisa Invatatura Sa mantuitoare. “Usile Bisericii s-au deschis si Mantuitorul a intrat inauntru, iar de-a dreapta Era Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, imbracata in vestmant de slava;” desigur, Ea a intrat dupa Domnul, in Biserica. Indrazneasca acum, cineva, frati crestini, a cauta sa smulga de langa Domnul Hristos, fie Biserica Sa, fie pe Maica Sa !
Iar daca indrazneste, totusi, ce se mai alege de el si de asa-zisa lui credinta ?
Si n-a trecut mult, frati crestini si la 5 IANUARIE 1940, Vasilica a avut o noua Vedenie, de o frumusete aproape egala, dar cu un cuprins diferit. S-o lasam tot pe ea, sa ne povesteasca si acest episod atingator, caruia, de atunci, i-a ramas numele de: “Vedenia cu calugarul rufos.” Iata povestirea Vazatoarei noastre:
“Vineri, in ziua de 5 IANUARIE 1940, pe la ora 13.00. ziua, am iesit afara din bordeiul unde locuiam si iata ca vazui un Parinte monah, cu haina pe el zdrentuita, cu incaltamintea rupta, de i se vedeau degetele, cu un culion vechi de tot si cu un bat in mana. Cand l-am vazut, cu inima zdrobita de mila lui, m-am aplecat, facandu-i metanie si am zis:
“Blagosloviti, Parinte !”
El mi-a raspuns:
“Dumnezeu sa te blagosloveasca, fiica mea !”
Eu l-am intrebat:
“De unde vii, taica Parinte ?”
El mi-a raspuns:
“De pe cale lunga, fiica mea, flamand si rufos, dupa cum ma vezi !”
Vocea lui duioasa, m-a facut sa plang si am zis:
“Taica Parinte, noi azi ajunam si nu avem ce va da de mancare, dar sa cer putina paine de la o sora, la care i-a adus mama ei, de acasa.”
El imi raspunde:
“Daca vrei !...”
Apoi, imi zice:
“Stati bine in bordei ?”
Eu i-am raspuns:
“Multumim lui Dumnezeu ! Taica Parinte, acum e frig si Sfintia-Ta esti gol, nu ramai la noi ?”
El ma intreba :
“Dar ai, unde ?”
Eu Ii raspund:
“Rog eu pe parintele nostru, sa te primeasca in chilile la dansul.”
“Bine !”
Apoi, vazandu-l asa rufos, mi s-a facut mila de el si i-am zis:
“Taica Parinte, am eu doua rase. Vrei sa-ti dau una Sfintiei-Tale, caci, nu se cunoaste ca-i de sora ?!”
El imi raspunde:
“Daca vrei !...”
Atunci, plina de bucurie, cobor pe scari in bordei, zicandu-i:
“Nu vii in bordei la noi ?”
El, nu mi-a raspuns nimic.
Vazand ca nu-mi raspunde, l-am trimis in chilie la parintele nostru.
Am intrat in bordei, am taiat painea ce-o aveam si am iesit afara. Vazand ca nu mai este parintele calugar unde L-am lasat, am mers la chilie la parintele nostru, crezand ca este acolo, dar nu l-am gasit. Atat stiu, ca am zis:
“Oh, Doamne, unde s-o fi dus parintele cel strain ?”
Alerg fuga la alt bordei, unde locuia un frate batran si-l intreb:
“N-ai pe nimeni inauntru, frate ?”
“N-am, sora”!
Ies afara, tanguindu-ma, unde s-o fi dus. Mi-a venit un gand, sa ma duc in Biserica (Paraclis), sa vad, poate o fi acolo si merg sa-L caut. In fata Bisericii, vad pe Domnul nostru Iisus Hristos, sus, in aer, tanar si frumos, in haina alba si cu parul lasat pe umeri si cu mainile ridicate de la gat, in sus, aratandu-mi ranile si zicandu-mi cu voce blanda:
“Iata,Vasilico, pe Cel ce-L cauti tu ! NU-TI VREAU PAINEA, NICI HAINA, CI ITI VREAU DRAGOSTEA !” >
Parca am citi, frati crestini, una din cele mai bune si induiosatoare “Floricele” ale Sf. Francisc de Asissi. Atata simplitate, plina de-o nevinovatie fireasca si patrunzatoare, se desprinde din aceasta povestire, incat, duhul nostru simte, cum nici nu poate fi vorba, decat de o Descoperire cereasca, de un adevar duhovnicesc. Nici macar umbra vreunei gandiri sau porniri profane, nu se iveste din intreaga povestire a acestui episod, care se infatiseaza, dupa cum oricine poate vedea, in lumina unei frumuseti fara de pata. Cuvantul “Vedenie”, este atat de miezos si de dulce, incat, parca am citi niste versete evanghelice. Mila sub cele mai atingatoare forme, infloreste aici, ca intr-o parabola de mare pret, ale carei sageti de foc spiritual ne strapung inima, pana a ne rascoli lacrimile. Sufletul Vasilicai, apare aici, sub una din formele cele mai inalte ale lui: mila pentru semenul aflat in nevoi si aplecarea lui spre ajutorinta. Cu inima zdrobita de durerea Lui, “vocea Lui duioasa m-a facut sa plang...”, “Acum e frig si Sfintia-Ta esti gol, nu ramai la noi ?” “Vazandu-L asa de rufos, mi s-a facut mila de El”, – “tanguindu-ma de negasirea Lui...” Iata, frati crestini, cuvinte simple, dar, atat de pline de induiosare, prin care Vazatoarea isi exprima mila sa, pentru strainul gol si fara adapost.
Parca auzim cuvintele Evangheliei: “Si atunci, i s-a facut mila de El...” sau celelalte: “Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc”, “Gol am fost si M-ati imbracat”, “Strain am fost si M-ati primit...”
In aceasta Vedenie , avem si o ilustrare vie a adevarului, ca: in cel flamand, in cel gol, in cel fara adapost, Hristos Insusi, Este Acela Care salasluieste - si pe Hristos Il ajutam, daca ajutam pe unul din acestia.
Cine ar putea spune vreodata, frati crestini, ca Evanghelia, nu este de o vesnica actualitate ? Ca ceea ce-a fost spus atunci, in vremea palestiniana, nu se savarseste si azi si maine si in toti vecii, pana la desertarea vremii in Vesnicie ?
Dupa ce, in Vedenia de la 26 Octombrie 1939, Domnul ne-a spus: “Iata Biserica Mea, iata Mama Mea !” – atunci, in Vedenia de la 6 IANUARIE 1940, adica, in chiar ziua Praznicului: “Botezul Domnului Hristos”, ne spune: “Iata mila Mea ! Iata Legea cea noua, pe care am intemeiat Biserica si Invatatura Mea ! Iata izvorul iubirii si al indurarii, iata izvorul propriei noastre mantuiri !” Da, Eu am venit sub chipul strainului rufos, dar nu vreau nici painea, nici haina voastra, ci DRAGOSTEA voastra o cer ! In Numele ranilor, va cer aceasta dragoste ! Ea are sa va aduca mantuirea !” Cand a rostit aceste cuvinte, Mantuitorul statea aevea, in vazduh, si era tanar, frumos, in haina alba, cu parul lasat pe umeri si mainile ridicate, de la cot in sus.
O, frati crestini, splendida viziune cereasca ! Ce va fi fost atunci, in sufletul “Fecioarei de la Vladimiresti”, care, da, ea a vazut Cerul deschis si pe Mantuitorul, in toata straluminoasa Lui frumusete ! Abia putem cugeta si inima ni se umple de o placuta induiosare, iar ochii ne ard in cap de-o arsura dulce, ca si cum, ceva din lumina aceea, s-ar fi rasfrant si asupra lor. Iar ca o fiinta omeneasca, slaba si neputincioasa prin ea insasi, sa poata, totusi, suporta o atat de strivitoare greutate, desigur, frati crestini, ca numai puterea lui Dumnezeu se punea chezasa, ca sa o fereasca de risipire, de ardere, pana in adancul ciolanelor, de prefacere in cenusa.
Cand in ceasurile de indoiala si de arsita, sufletul nostru ar sta in cumpana, frati crestini, sau cand rautatea omeneasca ne-ar ispiti sa intram in vreo razvratire, o, atunci, fi-va bine, sa ne aducem aminte si de aceste cuvinte ale Mantuitorului: “Ci Eu vreau DRAGOSTEA voastra !”- asa, precum a rostit El si prin Vazatoarea de la Vladimiresti, ca astfel, sa ramanem in lumina.
Si sa ne mai aducem aminte, frati crestini si de ranile Lui, de Sfintele Lui rani !

CAPITOLUL XII.
PARACLISUL ESTE GATA.
BUCURII MARI SI ALTE VEDENII MINUNATE.
MAICA DOMNULUI IUBESTE SI PROTEGUIESTE
TARA SI NEAMUL NOSTRU.
VASILICA CAPATA “INVOIRE” DE LA MAICA DOMNULUI
DE A SE CALUGARI.

In primavara anului 1940, Paraclisul era aproape terminat. Se lucrase cu atata ardoare, surorile se daruisera acestei munci cu atata lepadare de sine, rugaciunile tuturor traitoarelor de la Manastirea din bordei, se inaltasera cu atata staruitoare infocare, darurile inimilor iubitoare cursesera cu atata imbelsugata darnicie !...
Maicuta se cufundase de atatea ori, in prelungi si inviorate convorbiri cu Maica Domnului, incat, Paraclisul se ivise ca din pamant, de parca ar fi crescut ca intr-un vis. Si oare, frati crestini, nu era aceasta, o mare si adevarata minune ? Sa vezi la un rastimp de nici un an, ridicandu-se pe locul papusoaielor, o Bisericuta zvelta si frumoasa, cu cateva chilii in spatele ei, cand, in clipa inceperii, acele tinere si nestiutoare fecioare, nu aveau pentru aceasta nici un ban, nici un lemn, nici o caramida, nimic, decat numai credinta neclintita, ca Bunul Dumnezeu le va ajuta sa ridice locasul de inchinare, in care ele sa-si zideasca viata sufleteasca. Si totusi, numai la rugaciunea lor curata, sa se arate toate cele trebuitoare, ca si cum, o mana nevazuta le-ar fi indrumat acolo, aducandu-le din locuri indepartate, de la cei in sufletul carora ramasese ecoul rugaciunilor lor. Ce poate fi aceasta, decat o adevarata si prea frumoasa minune ?
Vasilica, samburele de lumina al unicei obsti de la bordei, ea, care prin tainicele legaturi cu Maica Domnului, era aceea care punea la cale toate, se intelege, ca era numai bucurie si lumina, vazand cum Paraclisul, cel atat de mult dorit de inima ei, era acum un lucru savarsit, pe care mainile si ochii ei puteau sa-l pipaie cu nesat. Nici nu mai putea sa gaseasca cuvintele potrivite, cu care sa multumeasca Bunului Dumnezeu si Maicii Sale, pentru o daruire atat de bogata, ci lasa, ca lacrimile sa-i cada cu imbelsugare pe obraji, drept umil si dulce semn, al totalei ei prosternari in fata straluminosului Tron al Atotputernicului Dumnezeu. Si cu cat vedea si simtea, ca ajutorul ceresc se arata tot mai cu imbelsugare in locul acela, cu atat mai mare infocare se aprindea in inima ei, iar gandul, ca o pasare alba cu zeci de aripi, cu atat mai mult se avanta spre alte zari, inca mai indraznete, din nou se vedea in ocolul de lumina al mintii ei, o Manastire mare, cu o Biserica incapatoare in mijloc, cu clopote multe si placut sunatoare, cu cetate de chilii imprejur, cu dependinte multe, cu gospodarie bogata, cu maici si surori numeroase si mai presus de toate, cu o viata duhovniceasca curata si inalta, asa, precum dorea Insasi Maica Domnului, Cea Care Era Stapana lor, din Ceruri.
In ceasurile acelea de adanca cufundare, in scumpele gandiri, Vasilica simtea, ca pe cea mai de la fund dorinta a ei, ca pe insasi temelia spirituala a vietii ei de atunci si de totdeauna, nazuinta ei curata spre monahism. De multe ori, in vremea ultimilor doi ani, se gandise “cu dragoste si cutremur” la lucrul acesta, dar, se simtea mereu nevrednica de o atat de mare favoare, pentru ca haina monahala era cu mult mai de pret, decat o haina imparateasca. Cum era si drept, ea isi spunea, ca aceasta haina era atat de alba si de nepatata, incat, numai si numai o invoire speciala a lui Dumnezeu, putea sa-i dea dezlegare, ca ar putea-o purta si ea. In aceste clipe de cufundare in iubitul ei vis de monahism, Vasililca isi aducea aminte, cu o claritate cu nimic umbrita, doua Vedenii, pe care le avusese cu un an si mai bine inainte, Vedenii, de-a lungul carora, Domnul Hristos si Maica Lui, o incredintara, ca in curand ea va imbraca “ingereasca haina”. Iata, cum ne povesteste ea insasi, frati crestini, aceste prea minunate Vedenii, care prevesteau apropiata ei calugarie:
“In ziua de 12 DECEMBRIE 1938, ma aflam in chilia mea si ma rugam cu lacrimi la Maica Domnului, sa ma ajute, ca eram mult incercata de necazuri. Deodata, vad ca apare Maica Domnului, bust, invaluita de lumina si tinea o tavita in mana, cu doua inele de aur pe ea. Eu am inceput sa ma rog si vad ca Maica Domnului intinde spre mine un inel si zice:
“Priveste, Vasilico !”
Eu, intind mana sa-l primesc, dar Maica Domnului trage inelul spre Dansa si-mi zice:
“Sa te silesti sa-l primesti, fara a te mahni de ispitele si incercarile ce vin din afara !”
Si a disparut, umpland chilia de miros de smirna.>
Inelul acesta, ce putea fi, frati crestini, decat inelul de cununie cu Domnul Hristos, pe Care Vasilica si-L dorea ca Mire si aici pe Pamant si in Vesnicie !
“Vineri dimineata, 23 DECEMBRIE 1938, la ora 8.00, m-am dus in chilia mea, cantand “Sfinte Dumnezeule”, sa fac curatenie. M-am aplecat sa adun presurile de pe jos si cum cantam “Sfinte Dumnezeule”, aud o voce:
“Mai canta inca o data, aceasta cantare mareata !”
Eu, am cazut in genunchi si am inceput sa cant iarasi “Sfinte Dumnezeule”. Deodata, nu mi-am mai simtit corpul si m-am pomenit in palate mari, foarte luminoase; vedeam ca e ceva necunoscut de mine, dar, totusi, cantam. Vad in fata mea, pe un Scaun de-o frumusete rara, stand Mantuitorul, imbracat ca un preot, in odajdii galbene, iar pe cap avea o mitra impodobita cu pietre scumpe, ce nu mai vazusem niciodata; in mana dreapta, avea o Cruce care stralucea, iar in partea dreapta a Sa, sta Prea Sfanta Fecioara, pe un Scaun la fel cu al Mantuitorului si imbracata in vestminte galbene, care straluceau ca Soarele; pe cap avea o coroana, de-o frumusete, ce nu mai vazusem ! In stanga Mantuitorului, erau o multime de preoti; o parte din ei erau tineri, o parte batrani, iar in mana tineau cate un baston, avand la capat cate o maciulie galbena.
In partea dreapta a Prea Sfintei Fecioare, erau o multime de femei, toate imbracate in alb, cu parul pe spate si toate aveau pe cap cate o coroana, dar, nu erau toate coroanele la fel; unele erau impodobite, iar altele erau mai simple.
Aud glasul Mantuitorului:
“Iata, avem sa-ti dam un dar. Ce doresti de la noi ?”
Eu, care nu doream nimic, decat viata monahiceasca, am zis:
“O, Doamne, stii ce doreste sufletul meu !”
Atunci, deodata, vad in fata mea, chipul meu, imbracat monahiceste. Am inceput sa plang si am zis:
“Doamne, sunt eu vrednica, de asa dar ?”
Iar Mantuitorul, cu o voce blanda, imi zice:
“Ravna si dragostea ce le ai pentru viata aceasta, iata, ca ti-am aratat !”
Apoi, vad ca intoarce privirea catre preoti si parca le-ar fi facut un semn. Deodata, preotii incep sa cante, dar marturisesc, ca asa cantare frumoasa, nu am auzit niciodata si intreb:
“Doamne, de ce canta preotii ?”
“Se veselesc, ca ti-ai ales cea mai frumoasa parte.”
Eu, am tacut.
Dupa cateva minute, le face semn sa taca si Se uita la acele femei ce stau langa Sfanta Fecioara, parca le-ar fi facut un semn. Vad deodata, ca acele femei, tanguindu-se, plangeau. Eu, cand am vazut, m-am mahnit si intreb:
“Doamne, de ce plang aceste femei ?”
Domnul imi zice:
“Plang, pentru cei ce stau in intuneric (pacatosii).”
Apoi, dupa cateva minute, le face semn sa taca. Se uita catre preoti, le face semn sa plece; preotii pleaca. Unde se duc, nu stiu ! Apoi, face semn si la femei sa plece si dispar si ele.
Aud, ca-mi zice Sfanta Fecioara:
“Bucura-te, ca ti-ai ales cea mai frumoasa parte ! Baga de seama, sa faci 7 scofii de calugarie !”
Eu, Ii raspund:
“Prea Sfanta Fecioara, ma stii, ca eu nu stiu sa le fac, ca n-am vazut cum se lucreaza.”
Prea Sfanta, intinde pe o mana o panza neagra, avand in mana o scofie ca a maicilor si imi zice:
“Asa, ai sa le lucrezi !”
Eu, mi-am inchipuit in minte, cum trebuiesc lucrate. Stiind ca nu am bani sa le fac, am zis:
“Prea Sfanta Fecioara, eu n-am sa am cu ce sa le fac.”
Dar Maica Domnului, imi zice:
“De nimic sa nu duci grija ! Eu voi avea grija ta ! Iubeste tacerea mai mult ca toate si incredinteaza-te in Domnul Dumnezeul tau !”
Apoi, n-am mai vazut nimic in fata mea; mi-am vazut chilia, cum era si mai inainte.”>
Inchipuiti-va acum, frati crestini, ce puteri extraordinare, dadea amintirea clara a acestor Vedenii, sufletului Vasilicai. Ele ii hraneau nadejdea cu cea mai dulce ambrozie si-i imbraca sufletul, cu cel mai curat nectar duhovnicesc. Intr-adevar, frati crestini, minunata Vedenie! Atat prima, dar mai ales a doua rapire a “Fecioarei de la Vladimiresti”, este, precum am spus si mai inainte, una de-o frumusete si-o esenta minunate. Aceeasi suprafireasca rapire in duh, de-o uimitoare frumusete. Dar nu mai vrem in clipa aceasta sa intram in “cercetare”, ci, mai bine este, a ne lasa rapiti si noi de asemenea frumuseti, ca astfel, sa ne simtim sufletele mai purificate, mai inaltate, mai infrumusetate. Reinprospatandu-si in suflet aducerea aminte a acestor doua mari Descoperiri, Vasilica nu putea face altceva, decat sa se smereasca si sa se roage: “O, Maica Prea Sfanta si Pururea Fecioara, Stapana buna a sufletului meu, ma las cu totul in voia Ta sfanta ! Fa Tu, cu mine, asa cum voiesti !...Nu voi imbraca ingereasca haina, decat, numai cand Tu Insati vei da aceasta prea inalta invoire... Eu, Maica Scumpa, astept clipa aceea cu rabdare, dar, Tu stii cat de mult o doresc !...”
Dupa jumatate de an de la aceasta Vedenie, Vasilica avu inca una, la 27 MAI 1939, privitoare, in mare masura, tot la calugaria ei. Intr-adevar, in ziua aceea, pe cand statea in chiliuta ei, impreuna cu o sora de credinta si cantau: “Aparatoare Doamna...” a aparut o raza de lumina puternica si Vasilica aude chiar glasul Sfintei Maici, spunandu-i: “Vasilico, sa trimiti actele tale Sfintei Episcopii, sa-ti vina aprobarea, sa primesti scofia, chipul monahicesc...” Iar drept completare, glasul a adaugat, ca va primi scofia din mana maicii Leonida, de la manastirea Buciumeni, din judetul Tecuci.
Vasilica, a facut asa cum i s-a poruncit in Vedenie: a trimis actele staretei din Buciumeni si a stat in asteptare, pana ce, tot Sfanta Maica avea sa-i dea cea de pe urma invrednicire, aceea, atat de ravnita de sufletul ei - de a se calugari. Pana atunci, ea ramanea atarnata, ca sora, de manastirea de la Buciumeni.
Si iata ca, peste un an, clipa aceea asa de mult dorita de Vasilica, veni.
Intr-adevar, in ziua de 31 MARTIE 1940, in cadrul altei Vedenii, pe langa alte mari Descoperiri, i-a venit si “invoirea” atat de mult dorita. Cu adevarat, in ziua aceea, pe cand Vasilica se afla in casa din Bucuresti a doamnei Lucia Costin, una din bunele ei prietene si una din cele mai calde ajutatoare ale Lucrarii incepute la Vladimiresti, iata ca, pe neasteptate, pe cand era singura in odaia plina de icoane si de candele a gazdei, ea avu o Vedenie, care si de data aceasta, cuprindea multime de lucruri, pline de cel mai mare interes duhovnicesc. Vasilica povesteste aceasta Vedenie, astfel:
“Ma aflam in casa doamnei Lucia Costin din Bucuresti si dupa terminarea sfintei Rugaciuni, stand la o masa, de la icoana Sfantului Gheorghe, din camera in care ma aflam, a iesit o raza puternica de lumina, catre mine. Indata am ingenunchiat si am inceput a ma ruga catre Maica Domnului, zicand: “Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, Bucura-Te, Ceea Ce Esti plina de Dar, Marie, Domnul Este cu Tine ! Binecuvantata Esti Tu intre Femei si Binecuvantat Este Rodul Pantecelui Tau, ca ai nascut pe Hristos, Mantuitorul sufletelor noastre !” Deodata, din acea lumina, apare Prea Sfanta Fecioara, imbracata in doliu, zicand:
“Vasilico, nu te mahni de ispitele si incercarile ce vin asupra ta, ci veseleste-te ! Tara Romaneasca si poporul, este incercat in ispite, dar sa nu se mahneasca, ca este o tara sfanta si un popor ales de Dumnezeu. Va trece prin necazuri mari (tara), caci 4 neamuri voiesc s-o imparta, dar Eu va voi ocroti. Am iubit neamul romanesc si-l voi iubi pana in sfarsit, dar voi, sa va rugati !”
Auzind aceste cuvinte sfinte de durere, pentru tara mea, am inceput sa plang. Atunci, Sfanta Fecioara, mangaindu-ma cu cuvinte dulci, imi zice:
“Tu vrei sa primesti schima monahala ?”
Eu, care ardeam de asa lucru, dar, simtindu-ma nevrednica, am zis:
“Prea Sfanta Fecioara, imi cunosti dorintele sufletului meu...”
Atunci, imi zice:
“Iata, vei primi ceea ce ai dorit, atunci cand Eu am adormit pe Pamant si am inviat in Cer (15 August). Asa cum M-am bucurat Eu cu Fiul Meu in Cer, asa sa te bucuri si tu pe Pamant, cu surorile tale. Iar numele tau de calugarie, sa fie acela pe care l-ai dorit (Veronica).
Din toate fetele ce le ai la Manastire, doua vor avea o misiune mare inaintea lui Dumnezeu.”
Dupa aceea, S-a invaluit in lumina si nu S-a mai vazut.>
La fel ca si in celelalte Vedenii si in aceasta din 31 MARTIE 1940, se infatiseaza intr-un cadru si intr-un continut, de-o simplitate si o frumusete cu adevarat extraordinare. In aceasta mica pagina, in care, cu atata candoare, este povestit continutul ei, aflam o sumedenie de Descoperiri, una mai impresionanta ca alta.
Trebuie sa spunem, frati crestini, ca, inca din prima Vedenie a adolescentei ei, Vasilica a fost o mare iubitoare de tara si de numele ei. Alaturi de dragostea pentru Dumnezeu, ea a hranit mereu si aceasta dragoste pentru pamantul pe care vazuse lumina zilei. Punand mereau aceasta dragoste sub lumina aparatoare a lui Dumnezeu, Vasilica a fost necontenit o foarte infocata nationalista. Ea, vedea cum in epoca aceea, se abatuse asupra tarii, acea urgie pe care o stim cu totii, varsarile de sange se tineau lant, iar prigoanele sub diferite chipuri, se mareau de la zi la zi, aducand mare intristare si durere in duhurile cele intelepte si iubitoare, ca acela al Vasilicai.
In rugaciunile ei, nu uita niciodata sa se roage pentru neamul si tara sa, cerand Maicii Domnului deslusire si ajutor. Ea nu-si putea da seama de lucrurile politice si sociale din tara, dar, simtea limpede, ca nu e bine ceea ce se petrecea; simtea, ca, desi la parere, tara noastra nu statea prea rau, totusi, la adanc, raul era mai mare decat se putea inchipui. Simtea ca vine o furtuna; nu stia de unde, dar venea. Ar fi putut da incredintare pentru aceasta.
De aceea, frati crestini si de data aceasta, Maica Domnului vine tot in doliu. Stirile Ei, erau stiri de durere, iar cuvintele Ei, erau unele de luare aminte. Mai intai, Maica Domnului, ii aducea sfat de potolire: “Sa nu se nelinisteasca in ispitele care o incercau, cu privire la tara si neam.”
Dupa aceea, Maica Domnului ii arata marea ei preferinta pentru tara si pentru poporul nostru romanesc: “Tara Romaneasca este o tara sfanta si un popor ales de Dumnezeu.” Cutremuratoare si strapungatoare cuvinte, frati crestini ! Ce mare favoare, ce invrednicire fara asemanare ! Intotdeauna, frati crestini, Maica Domnului Si-a aratat marea preferinta pentru noi, coborand asupra noastra daruri peste daruri. Ea ne-a aparat de-a lungul vremii, impotriva valului de cotropire si de nimicire, Ea ne-a pastrat aici, in partea aceasta de Lume, Ea a stat mereu de veghe, ca noi sa nu pierim. Oare azi, frati crestini, in aceasta vreme de cumplita restriste, cine ne apara, daca nu Ea, Mama noastra si a neamului nostru ?
Dupa faradelegile noastre, poate ca, demult am fi trebuit sa fim nimiciti de dreapta manie a lui Dumnezeu, dar Ea, Maica noastra, ne-a aparat, “facand rani la genunchi” si rugandu-Se Fiului Ei, pentru noi. Ea, Maica Domnului, a socotit tara noastra drept “Gradina Ei”, iar neamul nostru, drept cel mai drag Ei. Si de data aceasta, Ea ne incredinteaza de toate acestea, spunand raspicat Vazatoarei: “Am iubit neamul romanesc si-l voi iubi pana la sfarsit !” O, frati crestini, dulce asigurare, dar si mai mare raspundere, pentru fiecare din noi. Va sa ne gandim la aceste cuvinte, rostite chiar de gura Prea Curatei si Prea Bunei noastre Mame duhovnicesti.
Dar, frati crestini, iat a ca, alaturi de toate acestea, Maica Domnului aduce si o vestire din Cer, care cuprindea o grea prevestire: “VA TRECE (TARA NOASTRA) PRIN NECAZURI MARI, CACI PATRU NEAMURI VOIESC S-O IMPARTA !” Aceste cuvinte, erau rostite, frati crestini, in ziua de 31 MARTIE 1940, cand aveam tara intreaga si cand nimeni n-ar fi putut nici macar banui, ceea ce avea sa vina in curand. Daca avea sa vina in curand. Daca ar fi venit atunci cineva si ne-ar fi spus, ca peste putin, tara noastra va fi sfasiata fara mila, in toate partile ei, desigur, ca am fi socotit drept nebun pe acela care ne-ar fi spus lucrul acesta. Cum sa pierdem noi, fie chiar o palma de loc, din pamantul nostru ?! Aceasta, era cu neputinta ! Sa ni se ia bucati mari din trupul tarii si din insusi neamul nostru ? Nebunie !
Si totusi, frati crestini, vestea cereasca nu putea sa minta. Numai dupa trei luni, la 28 iunie 1940, ni se smulgea cu rautate, de la trupul tarii, BASARABIA, apoi, peste putin, in septembrie 1940, ni se rapea ARDEALUL, tot atunci cedam Bulgariei CADRILATERUL, n-a lipsit decat o picatura, ca sa ni se ia BANATUL. Adica: “cele 4 neamuri, care voiesc s-o imparta.” Dar, necazurile mari, nu venira si ele ? Durerea pierderii acestor mari bucati de tara, durerea miilor si miilor de basarabeni porniti in bejenie, durerea ruperii Ardealului in doua, durerea dislocarii romanilor din Cadrilater, durerea rasturnarii tronului, durerea sangelui varsat de mai tarziu, din insasi venele copiilor neamului nostru, durerea atator cruzimi si atator rautati, durerea prabusirii noastre nationale.
Desigur, frati crestini, unii din cei care vor fi auzit atunci de Vedeniile Vasilicai de la 31 MARTIE 1940, se vor fi grabit sa surada si sa ironizeze asemenea “Vedenii”, dar, care, vezi bine, peste scurta vreme, se aratau a fi intru totul adevarate in cuvintele si in continutul lor. Nu facusera, oare, tot asa, foarte multi din oamenii stravechilor vremuri, cand, “graitorii lui Dumnezeu” le vestea urgia care avea sa vina din orgia pacatelor lor ? Nu i-au scos afara din cetate si i-au ucis cu pietre, desi, peste putin timp, vestirile lor se adevereau “pana la iota” !? Asa a facut “multimea cea multa” intotdeauna, cand un Vazator, sau un simplu om pios, i-a spus ca mania lui Dumnezeu se apropie, din pricina grelelor ei pacate. In loc sa primeasca si sa se indrepte, ea a dispretuit si a ramas mai departe in mocirla faradelegilor. Dar Maica tuturor milelor, nu putea Sa aduca aceasta veste, fara sa nu adauge si balsamul iubirii Ei fara margini. Intr-adevar, dupa ce vesti durerea si necazurile, ea spuse Vazatoarei: “...dar Eu, va voi ocroti...”, adica: “De-a lungul grelelor suferinte, Eu voi sta de paza si nu voi lasa ca ele sa va risipeasca vlaga.” Sfanta Maica, ne pune, insa, o conditie, una singura: “...dar voi, sa va rugati !” Aceasta era singura Ei cerere, pe care o facea fiecaruia din copiii Ei, cei traitori in tara si neamul nostru; conditie foarte grea, conditie foarte usoara, dupa cum cineva o respinge, dupa cum cineva o primeste. Este conditie de seama, a insasi ispasirii pacatelor noastre. Cine si-ar inchipui, oare, ca fara aceasta ispasire, s-ar putea sa ne paraseasca suferinta ?
Cerem de la Dumnezeu totul, cerem izbavire de amara robie, cerem intoarceri la vremuri bune si frumoase, iar noi, nu dam nimic lui Dumnezeu, cand El, ne cere numai atat: “Rugati-va !” El nu ne cere sa facem cine stie ce jertfa mare, cine stie ce Lucrare de lepadare de sine, ci, numai sa ne rugam ! Iar noi, nici asta nu facem !
Cand a auzit cuvintele Maicii Domnului, Vasilica a izbucnit in plans. Plansul ei, frati crestini, avea doua pricini: mai intai, aceea pe care a aratat-o ea insasi: “auzind aceste cuvinte de durere pentru tara mea” – fiindca ea stia mai dinainte, ca prea putini vor fi aceia care aveau sa implineasca cererea Maicii Sfinte: “...dar voi, sa va rugati !” Strabatuse tara in lung si-n lat, strigase catre multime cuvintele poruncite ei de Dumnezeu in Vedenii - si-si daduse seama, ca prea putini erau aceia care veneau sa le dea urmare. Si de data aceasta, primind aceasta veste cereasca, inima ei se zbarcea mai dinainte de durere, ca porunca din Cer nu avea sa fie ascultata si urmata. Maica Domnului, vazand lacrimile Vasilicai, a mangaiat-o, dandu-i raspuns la dorul care-i ardea inima: “calugaria” si spunandu-i nu intrebator, ci afirmativ: “ Tu vrei sa primesti schima monahala !” O, inca demult citise Maica Domnului acest dor care o ardea, asa ca, acum, socotind ca a venit ceasul potrivit, aducea scumpei Sale, vestea cea mare. De la durerea grea de mai inainte, Vasilica trecu la o bucurie fara de margini. Auzind cuvintele Stapanei, ea, cotropita toata de cea mai dulce smerenie, in loc de a striga un: “Da !” care n-ar fi spus lucru mare, raspunse, socotindu-se nevrednica: “Prea Sfanta Stapana, Tu cunosti dorintele sufletului meu !”
Lacrimile vin in ochi, frati crestini, cand ne dam seama de ideala frumusete evanghelica a acestui raspuns. Parca il vedem si-l auzim pe Petru, cand fu intrebat de Domnul: “Ma iubesti, tu, Petre ?” Si el ar fi putut raspunde: “Da, Doamne !” – ceea ce ar fi fost putin. Dar el, a raspuns, zicand: “ Doamne, Tu toate le stii ! Tu stii ca Te iubesc !” – ceea ce este mult, foarte mult. Atunci, Maica Domnului a coplesit cu bucurii ceresti pe ALEASA Ei. Stia Stapana, ca Vasilica dorea din inima sa fie VERONICA in monahism si de aceea, ii incuviinta aceasta dorinta. Apoi, ii dadu incuviintare ca tunderea ei in calugarie, sa se faca la stralucitul Praznic al Sfintei Ei “Adormiri” de la 15 August, care avea sa fie hramul, insasi al viitoarei Biserici. Ii mai dadu vestea mangaietoare: “Asa cum M-am bucurat Eu cu Fiul Meu in Ceruri, asa sa te bucuri si tu cu surorile tale, din care, doua, vor avea mare trecere la Dumnezeu !” Bucurie mare, peste bucurie mare, frati crestini, ca Maica Domnului, ca si Insusi Fiul si Dumnezeul nostru, nu cunosc masura, atunci cand e vorba sa copleseasca cu daruri pe cei care-i iubesc si le urmeaza sfintele indemnuri si invataturi, ci Ei daruiesc fara masura.
Pe viitor, frati crestini, aceasta, avea sa ramana regula nestramutata: “Nici o imbracare a unei surori in rasa si nici o calugarie a uneia din acestea, nu aveau sa se faca, decat cu porunca Maicii Domnului, Care avea sa arate prin Vedenie, Maicutii, cine erau acele surori care trebuiau imbracate si care surori imbracate, aveau sa fie maici.”
Si Vazatoarea isi sfarseste povestirea, spunand atat de simplu, dar atat de frumos: “Dupa aceasta, S-a invaluit in lumina si nu S-a mai vazut.” Nici un cuvant de prisos, nici un fel de revarsare sufleteasca profana, stricatoare, ci si sfarsitul era tot atat de linistit, de adanc, de simplu si de frumos, ca si povestirea intregului continut al Vedeniei.

CAPITOLUL XIII.
VASILICA SE PREGATESTE DE CALUGARIE.
NUNTA CU MIRELE CERESC.

De cand primise chiar din gura cea prea sfanta a Maicii Domnului, vestea cea mare a calugariei ei, Vasilica, frati crestini, traia ca intr-un vis. Si pana atunci, viata ei, incepand de foarte demult, fusese o necontenita revarsare, intr-o Lume de blanda si necontenita contemplare duhovniceasca, petrecuta mereu in simtirea clara a asistentei Maicii Domnului. Pentru ea, nu numai din clipa primelor “Aparitii”, ci, de cand isi aducea aminte, din adanca ei copilarie necajita, chemarea catre Sfanta Imparateasa a Cerului, era una, pe care o facea cu soptire infiorata si cu ochii inlacrimati, aproape in toate clipele, cand vreo incercare, vreo grija, vreo bucurie, vreo nedumerire, ii cercetau sufletul. Strigatul ei: “Mila Maicii Domnului !” – devenise demult, nu numai o invocare catre Prea Iubita ei Stapana, dar, chiar o vorba de salutare, adresata catre tot sufletul crestinesc, care venea in atingere cu ea. Dar, acum, de cand primise stirea Cerului, cum, ca e vrednica de a primi “ingerescul chip”, bucuria Vasilicai era atat de deplina si de luminoasa, incat, ea nu mai stia cum sa-I multumeasca lui Dumnezeu, pentru marea Lui bunatate si Maicii Domnului, pentru atat de dulcea purtare de grija. Abia ne putem inchipui, frati crestini, toata frumusetea acestei bucurii duhovnicesti, a “Fecioarei de la Vladimiresti”, cand, mai ales, ne gandim la cate impotriviri si la cate batjocoriri a trebuit sa faca ea fata, pana in ceasul acesta, al marii vesti.
Statea singuratica, in coltul ei, din bordeiul pe care nu-l parasise de tot si se gandea la toate acestea, simtindu-si inima plina de inflacararea dulce a recunostintei; atat de arzatoare era simtirea, incat, i se taia respiratia. Bucuria ei se facea, inca, mai plina de lumina, cugetand ca, ajutata de Sfanta ei Aparatoare, trecuse prin toate incercarile, fara sa dea pas rautatilor sau razvratirii, sa-i intunece sufletul; nu-si simtea nici un fel de zgura de acest soi in duhul ei, - trecuse prin toate, fara sa i se atinga in nici un fel bunatatea si ingaduinta ei, insusiri cu care venise in Lume. Atunci, bucuria ei se prefacea in rugaciune, pe care, de indata o si adresa Aceleia Care strajuise necontenit la usa sufletului ei: “Maica Prea Dulce si Prea Sfanta a sufletului meu, n-am cuvinte potrivite cu care sa-Ti multumesc pentru marea Ta bunatate, trecand cu vederea nevrednicia mea si daruindu-mi atatea bunatati... Iti fagaduiesc, Scumpa Mama a inimii mele, ca ma voi sili in toata viata mea, sa fiu aici, pe Pamant, o desavarsita ascultatoare a Ta. Ajuta-ma, Stapana, Prea Iubita, sa pot fi vrednica de Tine ! Roaga pe Fiul Tau, sa ma fereasca de rau, ajutandu-ma sa fac bine ! O, Maica Prea Curata si Pururea Fecioara Marie, fii cu roaba Ta !”
Bucuria Vasilicai, mai venea si de-acolo, ca Maica Domnului ii incuviintase sa poarte in monahism, numele atat de dorit de ea: VERONICA. O, frati crestini, de cand se gandise ea la acest nume scump si de cand voia sa si-l ia, atunci cand avea sa se ingaduie trecerea ei in monahism. Ea aflase, din unele vorbiri de la “Oaste”, cum si din unele citiri ale ei din cartile religioase, ce frumoasa purtare avusese aceasta fecioara, pe “Drumul Calvarului” - si de la inceput, ea s-a gandit: “O, ce mult as vrea sa ma aseman eu cu aceasta faptura plina de indurare, de bunatate, de smerita indrazneala, de mare iubire pentru Cel Care mergea la Cruce !” Si acum, iata, frati crestini, ea vedea implinit si acest vis, care-i mangaiase ani de zile sufletul ei, plin de infocare pentru Domnul: avea sa se numeasca VERONICA.
Un singur lucru o nelinistea pe Vasilica: iata, se apropie Praznicul “Sfintei Adormiri” din vara lui 1940 si ea nu era pe deplin lamurita daca acum, anul acesta, era termenul despre care-i graise Stapana Cerului; ii spusese, deci, ca trecerea ei in monahism se va face in: “Ziua cand am adormit pe Pamant si am inviat in Cer”, dar nu-i aratase, anume, daca aceasta trecere va fi anul acesta, sau mai tarziu. Cum Vasilica se simtea necontenit nevrednica de un fapt atat de mare, duhul ei era nelinistit; isi facea imputare ca ar fi trebuit sa ceara tot atunci, lamurire de la Maica Domnului.
Se afla in aceasta cumpana de gandire, cu sufletul acoperit de norul acestei nelamuriri, cand, dupa o rugaciune plina de smerenie, Maica Domnului a binevoit a-i aduce, prin glas ingeresc, asteptata deslusire a intrebarii ei.
Intr-adevar, frati crestini, “In ziua de 16 IULIE 1970, pe la ora 13.00 ziua, mergeam prin gradina de zarzavaturi a Sfintei Manastiri. Deodata, aud in urma mea pe cineva, strigandu-ma pe nume. M-am gandit, cine sa fie la ora aceasta, fiindca stiam, ca surorile se odihnesc putin. Ma uit in urma mea si iata, vad un Sfant Inger, stand cam la 1-2 m. inaltime, deasupra Pamantului, de-o frumusete rara, cu un par auriu, lasat pe umeri, cu un voal bleu deschis, infasurat peste tot corpul si cu aripi, a caror frumusete, nu o pot spune !
Cu o voce dulce, imi zice:
“Ce faci, Vasilico ?”
Eu i-am raspuns:
“Ieri am pus surorile sa curete varza si ceapa de buruieni si acum am venit sa vad, ce au facut ele.”
“Bine faci, Vasilico ! Sa priveghezi in toate ! Iata, eu sunt Inger, trimis de Imparateasa Cerului si Milostiva Pamantului, sa-ti vorbesc, ca negresit, in ziua de 15 August, sa primesti ingerescul chip (calugaria)”.
“Bine”!
El, iar imi zice:
“Sa pastrati curatenia in Manastire, ca asa Ii place lui Dumnezeu !”
Eu i-am raspuns:
“Da !”
Apoi, nu l-am mai vazut.>
Bucuria Vasilicai trecea de margini, revarsandu-se in lacrimi. Asadar, negresit, la 15 August, sa primeasca ingerescul chip. Dar acum, veneau alte ganduri, tot asa de grele, acele ale pregatirii pentru un ceas atat de mare ca acesta. Si pana acum dusese viata de rugaciuni, de privegheri, de postiri, de tot felul de mortificari, care, insa, toate i se pareau cu totul neindestulatoare pentru ea, prin ajutorul lor, sa se simta vrednica de primirea “Ingerescului chip”. Cuprinsa de tulburare, Vasilica isi gasea intarire in lacrimi si in chemari catre Maica Sfanta.
Atunci, a inceput, frati crestini, o intarire a Lucrarii de pregatire. Gandul i se dusese la Manastirea de maici de la Buciumenii tecuceni, aproape de Schitul Sihastru, cel atat de drag inimii ei. Acolo ar fi dorit ea sa fie tunsa in monahism. Stia ca stareta Manastirii, era o maica plina de duh monahicesc - si mai simtea pentru ea, o pornire de dragoste, care era rasplatita si din partea ei, cu aceeasi calda simtire. Pana atunci, Vasilica incepu aici, la Manastirea de la bordei, o viata plina de rugaciuni, de post si de sfinte meditatii. Se gandea la intreaga ei viata de pana atunci: cauta sa-si vada, fara de crutare, toate nedesavarsirile, smerindu-se cu aspra neiubire de sine, - cerceta prin cele mai adanci ascunzisuri ale sufletului, ca sa scoata de-acolo, la lumina marturisirii, chiar si cele mai mici greseli din viata ei,- cugeta la toata impodobirea cu care o invrednicise Dumnezeu, de a fi Vazatoarea Lui, cutremurandu-se in sine si cerandu-si iertare de toata fireasca ei slabiciune, se umilea cu duh slobod in fata surorilor ei, isi strajuia mai cu strasnicie vorbirea, miscarile, mersul, imbracamintea, - intr-un cuvant, se straduia, se silea, sa fie o cat mai desavarsita “Mireasa a Domnului”.
Cand se gandea la cuvintele acestea, intreaga ei faptura se infasura ca intr-un fel de teama. O bucurie fara de nume se pogora din Inalt, asupra ei. Se gandea la chipul Mantuitorului, Cel, pe care, copila Il vazuse in icoanele casei si la Biserica, la chipul pe care, mai varstnica, si-l faurise in mintea ei, dar mai ales, la Chipul Care i se aratase in Vedenie, aevea, Chipul Cel fara de asemanare de sfant si luminos. Ea, smerita copila, dintr-un necunoscut sat din campia moldoveana - sa fie “Mireasa lui Hristos”, acum si in tot restul vietii ? O coplesea dulcea povara a unei asemenea invredniciri si tot asa si acum, pe toate le putea duce cu slabiciunea plina de putere a lacrimilor ei.
O, frati crestini, multe trebuie sa fi fost lacrimile “Fecioarei de la Vladimiresti”, in luna aceea de vara din anul 1940, care o mai despartea de pragul de aur, al nuntii cu Cerul !
La lacrimile gandului acesta, se adaugau si acelea ale tristelor imprejurari, prin care, tocmai in vremea aceea, treceau tara si neamul nostru. Cu toate ca ea fusese instiintata prin Vedenia de la 31 MARTIE din acel an, de toate cele ce aveau sa se petreaca cu noi. Ruperea salbatica a Basarabiei si a Ardealului de la trupul tarii, “cedarea” Cadrilaterului, grozava framantare din cuprinsul hotarelor noastre, separat fara mila, toate acestea aveau un prelung si dureros ecou in sufletul ei, ea, care isi iubea cu atata putere si cu atata sinceritate tara, neamul ei. Stia ca platim pacate multe, ca lucrul acesta trebuie sa se petreaca - dar aceasta, nu-i putea micsora durerea ei de romanca. Asa, incat, necontenit si pentru aceasta ridica rugaciuni planse spre Tronul Ceresc, cerand, mai osebit, Maicii Domnului, indurare si ajutor.
Cugetand la acestea, sufletul Vasilicai se incingea de dragoste inca mai mare, pentru Lucrarea la care pornise, zicandu-si: “Cu atat mai mult, neamul si tara mea au nevoie de un loc de inchinare si de reculegere. Aici, la Vladimiresti, va sa inaltam un Locas de intarire a insusi duhului nostru, cel atat de incercat in necazuri si ispite grele - si pentru apararea tarii noastre, pe care 4 neamuri voiesc s-o imparta - si gandurile ei se prefaceau, ca de obicei, in rugaciune: “Ajuta-ne, Doamne, Iisuse Hristoase ! Nu ne lasa, Maica a tarii noastre ! Stati-ne in ajutor, voi, Sfintii Bisericii noastre ! Tu, Sfanta Paraschiva, aparatoarea Moldovei si a tarii intregi, fii cu noi !”
Aflati, frati crestini, ca, inca de atunci, Vasilica a avut si a pastrat o mare devotiune pentru Sfanta Paraschiva, draga aparatoare a Moldovei noastre si prin aceasta, a intregii tari.
Biruind aceste incercari, care voiau sa-i intunece marea bucurie care se revarsase in sufletul ei, din clipa cand Ingerul plin de lumina ii adusese vestea cea prea dulce, Vasilica isi urma cu staruinta pregatirea ei de “nunta”. Numai ea si Maica Domnului stiau care era viata ei de pietate si de rugaciune, din luna aceea care o despartea de “marele eveniment”. Desigur, insa, ca aceasta pregatire, a fost cu totul deosebita, deoarece, dupa cum vom vedea de indata, “cununia” Vasilicai cu Cerul, a fost una de o exceptionala frumusete, asa, precum, de altfel, se cadea a fi, pentru o Vazatoare a lui Dumnezeu.
Cu o zi inainte de calugarie, Vasilica facu priveghere mare, fara a se mai gandi la mancare si la somn. Ar insemna sa nu cunoastem bine pe “Fecioara de la Vladimiresti”, frati crestini, daca nu am sti de cata neclintita incapatanare e in stare, atunci cand e vorba de a face lucruri placute lui Dumnezeu si de a-I savarsi poruncile. Da, desigur, o simpla copila, inca, asa, fara carte si fara nume, fara “legaturi” si fara insemnatate si totusi...si totusi, frati crestini, o coarda de otel adevarat si tare, cuprinzand in sine si puterea celor mai curate smerenii, savarsind acte de mortificare si de indrazneala duhovniceasca, acte care ar fi doborat prin masiva lor greutate, chiar si umerii sufletesti ai celui mai puternic barbat.Vezi bine, fiindca ea nu era niciodata singura; ea avea cu sine, insasi puterea pe care Dumnezeu i-o dadea prin necontenita Lui asistenta. Dumnezeu, in nesfarsita Sa bunatate, “delegase” pe Maica Domnului, Sa fie mereu cu “Fecioara de la Vladimiresti”, ajutand-o sa savarseasca ceea ce El hotarase pentru binele copiilor Lui, din cuprinsul hotarelor noastre.
Petrecand in veghere si meditatii, Vasilica, in ziua de 15 AUGUST 1940, se aseza cu supunere si cu smerenie sub mantia staretei Leonida de la Buciumeni, ramanand numai in lunga camasa de lana si incaltari noi. Acolo, in intunericul de sub mantia aceea, frati crestini, avea sa se petreaca, nu peste putin, un fapt miraculos, o noua Vedenie, prin care Domnul Hristos si Maica Sa aveau Sa consfinteasca aevea pe ALEASA Lor.
Ascultati, frati crestini, in ce chip simplu, dar adanc, strabatator, povesteste Vazatoarea, minunata “Aratare” de sub mantie:
“In aceasta zi de 15 AUGUST 1940, s-a facut trecerea mea in monahism. A venit vremea sa ma imbrac in haina monahiceasca. Eu, tremuram toata, simtindu-ma nevrednica. Venind sa ma ia sub mantie cuvioasa maica Leonida Vranceanu, de la manastirea Buciumeni, judetul Tecuci, socoteam ca a venit chiar Ingerul. Un glas Sfant imi zice:
“Nu te teme, sora noastra, de-acum, treci in partea noastra !”
M-am uitat in toate partile, sa vad cine vorbeste si n-am vazut nimic, decat, numai lumea adunata la Praznic. M-a luat nasa sub mantie si am mers la locul unde trebuia sa fac “rastignirea” si sa depun fagaduinta inaintea lui Dumnezeu si a Prea Sfintei Stapane, Nascatoarea de Dumnezeu. Cand m-am rastignit in chipul Sfintei Cruci, inaintea Sfantului Altar, am vazut in partea dinspre rasarit pe Mantuitorul, stand pe un Scaun, imbracat in vestminte arhieresti, inconjurat de multime de preoti si Sfinti Ingeri, a caror multime, nu o pot spune. De-a dreapta Mantuitorului Era Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, insotita de multime de femei tinere, imbracate in alb si cu parul pe spate si pe cap purtau coroane. Sfanta Fecioara Era imbracata intr-un vestmant alb, care stralucea mai mult decat Soarele si pe cap purta o coroana, a carei frumusete, n-o pot spune. Sfanta Fecioara statea tot pe un Scaun, ca si Mantuitorul, inconjurata de acele femei.”
Atata straluminoasa frumusete, frati crestini, in atata diafana si suava simplitate !
O, ce prilej minunat pentru un inselator, de a insira cine stie ce rasunatoare si goale cuvinte, - ce bun prilej pentru sforaitoare revarsari sufletesti ! Nimic din toate acestea, ci: simplitate, cuviinta, smerenie, lacrimi,- toate, semne ale adevarului.
Cu adevarat, frati crestini, minunata a fost “cununia” “Fecioarei de la Vladimiresti” cu Domnul Hristos, din ceasul acela, din dimineata zilei de 15 AUGUST 1940, insasi ziua de Praznic al Sfintei Maici.
“Mantuitorul, in haine ARHIERESTI; Maica Lui, imbracata in vestmant alb, ce stralucea mai mult decat Soarele, purtand pe cap o coroana, a carei frumusete nu o pot spune, - inconjurati de preoti, de Sfinti Ingeri si de-o multime de sfinte femei tinere, imbracate in alb si cu parul pe spate, purtand coroane” – o “cununie” ca in Cer, frati crestini !

CAPITOLUL XIV.
SFINTIREA PARACLISULUI SE FACE
CU ASISTENTA CERULUI.
BUCURII DUHOVNICESTI FARA ASEMANARE.

Bucuria Vasilicai de a fi imbracat “ingerescul chip”, era fara margini. In fiecare clipa se uita la sine si se intreba, infiorata de uimire: “Oare, eu sunt ? Oare, este adevarat, Prea Sfanta Fecioara ?!” si se pipaia, ca nu cumva, totul sa nu fie decat un vis. Smerindu-se atunci, inca si mai tare si lacrimand, multumea Bunului Dumnezeu pentru marea Lui indurare, fagaduindu-I, ca se va sili sa fie vrednica in noua stare in care trecuse. Simtea acum, cat de mare raspundere cerea sfanta haina pe care o imbracase in curand, - si daca si pana atunci ea fusese neobosita in Lucrarea, pe care, in Numele lui Dumnezeu o incepuse, acum se daruia cu o lepadare inca mai mare; nu stia ce inseamna odihna. Paraclisul era aproape gata, precum si cateva chilii in jurul lui,- si ea voia cu orice chip, ca la 8 septembrie 1940, de Praznicul Sfintei Fecioare, sa se faca slujba tarnosirii lui. Lucrul nu era deloc usor: trebuiau bani, alergatura, drumuri la Tecuci, pregatiri pentru venirea preotilor, pentru cuvenitul ospat, cum si toate acele nesfarsit de multe maruntisuri gospodaresti, care se ivesc in asemenea prilejuri si care, toate trebuiesc implinite si indestulate.
O greutate, inca mai mare decat toate acestea, venea sa se adauge la ele: episcopia nu se arata prea binevoitoare “Lucrarii de la Vladimiresti”, punand la indoiala Vedeniile, sau nepreocupandu-se deloc de ele. Asa ca, din latura aceasta, noua monaha nu se putea astepta la o prea mare asistenta.
O, frati crestini, aceasta raceala veche a “oficialitatilor” noastre ecleziastice, a facut sa se piarda multe prilejuri bune, pentru propasirea credintei. Din cauza indoielii, a nepasarii, a unei permanente inclinari spre tagaduire a suprafirescului, au fost lasate nelucratoare, atatea din aceste prilejuri. S-a vazut lucrul acesta, mai ales cu MAGLAVITUL. In loc, ca acest mare “fapt”, care a zguduit prin suprafirescul lui intreaga obste romaneasca, sa fie luat indeaproape la cercetare si supraveghere, de catre Biserica oficiala, el a fost lasat la voia intamplarii, ceea ce a dus la banalizarea si risipirea lui. Mai mult: s-a ingaduit chiar comercializarea lui, ceea ce a aruncat o mare discreditare asupra acestui “semn”, pe care Dumnezeu il trimisese obstei noastre, tocmai pentru inaltarea si purificarea ei.
Asa ca, azi, putem spune, ca prilejul a fost pierdut. Tot astfel si cu Vladimirestiul. De trei ani si mai bine, “Fecioara de la Vladimiresti”, afirma cu putere Vedeniile ei, propovaduind pocainta si nimeni din conducatorii autorizati ai Bisericii, nu se ivea sa ia in considerare “faptul”, sa-l cerceteze, sa-l indrume, sa-l apere. Autoritatea laica isi facuse datoria si ajunsese la concluzia, ca Vasilica era perfect sanatoasa si ca Vedeniile ei erau ale unei “copile nevinovate”. Dupa aceasta certificare a laicitatii, se cadea sa vina neaparat si cei ai puterii ecleziastice, ceea ce, frati crestini, n-a venit multa vreme. Dar, desigur si acest lucru era cu voia lui Dumnezeu, tocmai, pentru a mari pana la exces, atat staruinta, cat si munca aceleia, care primise o atat de mare invrednicire. Nepasarea si chiar opunerea Bisericii oficiale, o facea pe Maicuta Veronica sa-si inzeceasca osteneala, spre a ajunge la sfinte teluri, puse ei inainte, prin cerestile Vedenii, de Insusi Stapanul Bisericii.
Si asa, frati crestini, toate fura gata, pentru ca, la 8 septembrie 1940, sa se faca tarnosirea Paraclisului, care, iata, acum, stralucea zvelt si frumos, in lumina mangaietoare a Soarelui de toamna. Maica Veronica se uita la el si nu-i venea sa creada. Parca se ivise printr-o minune, ca o floare alba de nufar ceresc, crescuta din pamantul pe care pasisera Domnul Hristos, Maica Sa si Sfintii Ingeri. Dar, Maica Veronica, nici nu banuia straluminoasa frumusete pe care Domnul frumusetii Insusi, o pastra pentru aceasta zi a tarnosirii Paraclisului.
Caci iata, frati crestini, in ceasul cand preotii sfintitori incepusera sa faca, dupa ritual, inconjurul Paraclisului, cantand si tamaind, Maica Veronica, aceea, prin inima si prin bratul careia se inaltase scumpa Bisericuta si care, era in clipele acelea prada unei fericiri duhovnicesti fara de nume, fu din nou invrednicita a vedea, intr-o rapire prelungita, cum la aceasta tarnosire, Erau de fata Domnul Hristos, Maica Lui si cohorte intregi de Ingeri.
Ascultati, frati crestini, cat de simplu si cat de smerit, povesteste insasi Maica Veronica, aceasta procesiune rara, de care s-a bucurat Paraclisul de la Vladimiresti, in ziua tarnosirii lui:
“In ziua de 8 SEPTEMBRIE 1940, cand s-a facut sfintirea Sfantului Paraclis al Sfintei noastre Manastiri, cand au iesit preotii cu Sfintele Moaste si au facut inconjurul Sfintei Biserici, am vazut pe Mantuitorul Hristos, imbracat in vestminte arhieresti si cu Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, in dreapta Sa, inconjurati de-o multime de Sfinti Ingeri.
Tot timpul cat a durat inconjurul Sfantului Paraclis, Mantuitorul si Prea Sfanta Fecioara si toti Sfintii Ingeri, pluteau in aer, deasupra preotilor si multimii.
Dupa inconjurul Sfantului Paraclis, Mantuitorul si cu Prea Sfanta Fecioara si cu toti Sfintii Ingeri, au intrat inauntru cei dintai si apoi lumea si s-au asezat in Sfantul Altar, deasupra Sfintei Mese si au stat cat a durat Sfintirea. Cand s-a dat binecuvantarea de inceperea Sfintei Liturghii, Mantuitorul a aparut deasupra Sfintei Mese, in chip de copil si a stat pana s-a terminat Sfanta Liturghie.”>
Prea frumos si Sfant Alai, frati crestini, nu-i asa ? Incercam cu ochii duhului nostru, a prinde, macar o farama din aceasta frumusete cereasca, dar, cuprinsi de neputinta, ne mangaiem sufletul, cu gandul ca Bunul Dumnezeu a binevoit a cobori in preajma acelui loc, o atat de rara si mareata frumusete. Domnul Hristos, voia, frati crestini, sa fie de fata dimpreuna cu Sfanta Sa Mama, la aceasta tarnosire, ca Vazatoarea aleasa de Ei, sa capete puteri de lucrare, din ce in ce mai mari. Abia incepe sa se vada cea dintai roada a acestei invredniciri, - de aici incolo, aveau sa se porneasca ispravile cele mari, care aveau sa ceara incordari cu totul neobisnuite. Se cadea, asadar, ca la inceput, Sa fie de fata Insasi Dumnezeiestii Ctitori ai acestui Sfant Locas. Toata adunarea, frati crestini, trebuie sa fi fost cuprinsa, atunci, de dulci mangaieri duhovnicesti. Pe fetele lor, stralucea, desigur, o lumina de pace si de dragoste. Preotii, trebuie sa fi avut tremur cald in glas si roua de lacrimi pe gene. Toti simteau ca se petrece ceva neobisnuit, mai ales cand priveau la chipul alb si transfigurat al Maicii Veronica. Ea tacea mereu, urmandu-si Sfanta Vedenie. Era in trup si nu era in trup, duhul ei, rapit de straluminoasa frumusete, plutea in vazduhul in care stateau si cerestii musafiri, din ceasul acela. O iubire fara de margini ii ardea toata fiinta, iar o recunostinta plina de devotament si de smerenie, ii susura in suflet, dulci soapte, numai de ea auzite. Inima ei, facea atunci, in adanc, sfintele fagaduinte ale fecioriei pentru tot restul zilelor ei: “Maica Prea Curata, roaba ascultatoare Iti voi fi, pana la capatul zilelor mele !” Era aceasta, frati crestini, o noua dovada a bunavointei lui Dumnezeu, fata de acel loc si fata de acea, care, impreuna cu surorile ei, erau si ele niste copile nevinovate, care, parasind de buna voie Lumea, venisera acolo sa slujesca lui Dumnezeu.
“Domnul Hristos copil”, Era, de altfel, foarte dorit de Maica Veronica, inca de la inceputul Vedeniilor ei: “Domnutul” - cum atat de delicat si de fraged Ii spunea ea, - Era atat de iubit de sufletul ei, - si atat de arzatoare ii era dorinta de a-L vedea, incat, iata, frati crestini, “Domnutul” a venit la cea dintai Sfanta Liturghie savarsita in Paraclisul abia tarnosit si a stat deasupra Sfintei Mese, tot timpul cat a tinut Sfanta Slujba. Mai venea, frati crestini, ca sa arate inca o data, aceleia care avea sa fie “Mai Marea” acelei Sfinte Asezari, ca la Sfanta Liturghie, care se savarseste si se va savarsi pe toata durata vremii in toate Bisericile Lui, El, Domnul, Este de fata, cu toti Sfintii Ingeri.
Liturghia, de altfel, frati crestini, este slujba cereasca, savarsita pentru mantuirea noastra. Cunoasteti povestirea cu acel imparat arab, zis Amfilog, care, acum aproape o mie de ani, pagan fiind, a pornit asupra Ierusalimului, cu gandul de a darama Biserica Sfanta a lui Hristos, dar, care, odata ajuns acolo, s-a prefacut, datorita voii lui Dumnezeu, din dusman aprig, in aparator aprins al Bisericii. Intr-adevar, primind de la Dumnezeu putere de Vedenie, el, Amfilog, a putut vedea, spre nespusa lui uimire si bucurie, cum, de-a lungul Sfintei Liturghii, preotii care slujeau (cei adevarati), erau prefacuti in Ingeri, cum palcuri intregi de Ingeri stateau deasupra Sfintei Mese, cum Insusi PRUNCUL - HRISTOS mergea pe drumul Calvarului si Se rastignea pe Cruce,- cum Insusi El, prefacea painea si vinul din Potir, in Sfant Trupul Sau si Sfant Sangele Sau si cum, asa viu si luminos, trecea in gura celor ce se impartaseau, spre viata si spre sfintire. Si atunci, ingenunchiat si robit, imparatul Amfilog a cazut si a strigat: “Cred, Doamne, Iisuse Hristoase - si vreau sa ma fac si eu partas Sfintelor Taine !”
Dar, frati crestini, nu numai acest Amfilog a avut Vedenia aceasta de-a lungul anilor crestini. O multime de suflete curate, predate cu totul lui Dumnezeu, au fost invrednicite sa vada la Sfanta Liturghie, pe Insusi Domnul Hristos si pe Sfintii Ingeri. Deschidem cartea, care cuprinde povestirea vietilor minunate,- si degraba vom afla toate lamuririle de care sufletul ar mai avea nevoie. Este, de altfel, frati crestini, o ilustrare in exemplare rare, a insasi cuvintelor Cartii noastre Sfinte, de la locul Fericirilor: “Fericiti cei curati cu inima, caci, aceia vor vedea pe Dumnezeu !”
“Fecioara de la Vladimiresti” - frati crestini, iata, a vazut si aceasta mare si negraita frumusete, chiar cand se incepea cea dintai Slujba Liturgica la Paraclisul cu Vedenii, de la Vladimiresti. Duhul nostru, pare a ne sopti, caci, nici nu se putea ca lucrurile sa nu se petreaca in felul acesta; era, oarecum, firesc, sa fie asa.
Odata cu Sfintirea Paraclisului, o viata noua incepea la Vladimiresti. Surorile aveau acum Bisericuta lor, pe care o iubeau cu toata puterea inimii si cu simtirea, ca in ea, isi zidisera propria lor fiinta. Puteau sa se roage si sa cante cu infocare inca mai mare, privegherile le puteau face mai indelung si mai adanc, la orice ceas puteau intra in sanul cel atat de dulce al ei, ca acolo sa incredinteze Staretei lor din Ceruri, toata suspinarea sufletului lor, care cauta cu ne-oprire caile cele placute lui Dumnezeu.
Proaspata Maicuta Veronica, se gandi atunci, sa imbrace in rasa, 6 din surorile ei, dandu-le totodata si scofia, ceea ce, peste putin timp, facu. Totusi, smerita din firea ei, Maicuta Veronica avu curand o indoiala in suflet: “Facuse, sau nu facuse bine, imbracand pe aceste 6 surori ale sale, fara sa fi primit un semn anumit, de la Stapana Cereasca ?”
Primind in duh aceasta indoiala, ea cazu in plansa rugaciune, cerand lamurire Maicii Domnului. Si nu trecu mult, frati crestini si in ziua de 8 OCTOMBRIE 1940, exact la o luna dupa Sfintirea Paraclisului, Maica Veronica primi raspuns la indoiala care-i cuprindea duhul.
Iata Vedenia pe care o avu Maica Veronica:
“In ziua de 8 OCTOMBRIE 1940, ma aflam in Sfantul Paraclis, unde, impreuna cu alte surori, impodobeam icoana Maicii Domnului. Trecand inspre strana din dreapta, sa vad cum se vede icoana imbracata mai de departe, mi s-a parut, ca Maica Domnului misca si ma mustra pentru ceva. Eu, recunoscand ca sunt o nevrednica, am spus surorilor:
“Iesiti afara, ca sa ma rog putin, singura.”
Dupa iesirea lor, am ingenunchiat inaintea Sfintei icoane, rugandu-ma. Deodata, se deschide usa Sfantului Altar, dinspre miaza-noapte. Ma uit sa vad cine este, fiindca stiam ca nu este nimeni inauntru. Cand ma uit, vad stand in usa un tanar, imbracat in mantie, cu parul pe spate si foarte frumos. Cand l-am vazut, am cazut cu fata la pamant si plangeam. El, cu o voce blanda, imi zice:
“Maica Veronica, ridica-ti fata de la pamant !”
M-am ridicat in genunchi si am inceput sa ma rog catre el:
“Sfinte al lui Dumnezeu, oare am gresit inaintea Prea Sfintei Fecioare, ca am imbracat in chip ingeresc pe surorile mele ?” (Imbracasem cu scofie 6 fecioare).
El imi raspunde:
“N-ai gresit si-ai sa mai imbraci, dar sa nu mai faci nimic, pana nu vin eu sa te vestesc ! Sa nu le mai dai voie sa iasa din Manastire, pana nu te rogi si vei vedea un semn, care iti va fi descoperit tie, mai tarziu.”
Eu il intreb:
“Dar eu, sa ies?”
El imi raspunde:
“Vei iesi, pana te va opri Stapana noastra, de Dumnezeu Nascatoarea.”
Deodata, imi amintesc, ca oriunde merg, vad inaintea mea o lumina si intreb:
“Sfinte al lui Dumnezeu, oare, ce vad eu, cu adevarat, sa fie de la Dumnezeu ?”
El imi raspunde:
“De la Dumnezeu este ! Este Sfantul si dumnezeiescul Mihail, care pazeste Tara Romaneasca si te apara si pe tine. Nu poate oricine sa-l vada, ca este atat de impodobit de lumina dumnezeiasca, incat, tu, numai sabia i-o vezi.”
Cand am auzit vorbind de tara mea, am intrebat:
“Oare, in tara noastra, va fi razboi ?”
Sfantul, atunci, se retrase in Sfantul Altar, inchizand usa si nemaivorbind nimic.”
Ma scol si intru in Sfantul Altar, sa vad daca este acolo, insa, nu l-am mai vazut.>
Citind aceasta relatare facuta de Maica Veronica, nu ne putem opri, frati crestini, de a nu ne arata uimirea si pentru aceasta noua Descoperire, pe care Cerul o facea prin Trimisul Sau, aceleia, de care Maica Domnului purta o grija atat de apropiata.
Si pana atunci, “Fecioara de la Vladimiresti” nu facea nimic, fara a nu cere sfat si indrumare de la Stapana ei, dar, de acum inainte, prin Descoperirile din aceasta Vedenie, ea avea sa fie, inca mai stransa in toata lucrarea ei, urmand indeaproape si in totul “inspiratiile” prin duh sau Vedenie, pe care le primea de la Sfanta si dulcea ei Indrumatoare.
Plecand in chilia ei, in ziua aceea, Maica Veronica, simtea, inca mai tare si mai deplin, marea raspundere pe care Dumnezeu o asezase pe umerii sufletului ei, pe care ea, totusi, ii simtea atat de slabi. Cazand in genunchi in fata dragei icoane a Maicii inimii sale, Maica Veronica a strigat cu putere si cu lacrimi catre Ea:
“Maica Prea Sfanta, ajuta slabiciunii mele !” – precum, odinioara, strigase acel parinte, al carui copil era bolnav: “Cred, Doamne ! Ajuta necredintei mele !”
Si desigur, frati crestini, Maica Sfanta i-a dat incredintarea ca niciodata nu o va lasa.


CAPITOLUL XV.
MAICA VERONICA PUNE LA CALE
INALTAREA BISERICII MARI
SI A CETATII MANASTIRESTI.
MAICA DOMNULUI II DESCOPERA SEMNUL
DE BINECUVANTARE PENTRU IESIRILE DIN MANASTIRE,
PRECUM SI ALTE PORUNCI INDRUMATOARE.

Incepe acum, frati crestini, pentru Maica Veronica, o epoca de sfortari, aproape supraomenesti. Odata cu Paraclisul Sfintit, ea si porni la Lucrarea cea mare: inaltarea Bisericii si a celor 4 ziduri ale cetatii manastiresti, cum si a tuturor dependintelor trebuitoare unei asemenea asezari. Intre timp, obstea se marise cu alte surori, venite tot asa, printr-o neoprita chemare. Dar, aceasta marire a obstei, devenea, totodata, inca o pricina de ingreunare a mersului vietii acestei comunitati, ale carei mijloace materiale erau reduse cu totul. Este drept, surorile veneau de-acasa cu “zestrea” lor: pamant, cateva prajini, cel mult, o jumatate de hectar, dar si acest pamant, pana sa inceapa a fi productiv, trebuia lucrat, cerand, in plus si unele mici cheltuieli. Unde sa se duca mai degraba, aceste harnice albine: la arat, la slujbele de la Paraclis, la muncile din Manastire, la indatorirea canonului din chilie ? Trebuia, cu adevarat, o risipa de munca atat de mare, incat, ne putem intreba: “Frati crestini, cum de puteau sa le faca pe toate, aceste copile ?!” Si totusi, faceau. Era si aici o taina: taina dragostei pentru obste si pentru munca facuta intru slava lui Dumnezeu. Lucrul sporea in mainile lor, pentru ca dragostea nu numai ca usura munca, dar o facea si rodnica, asa cum, de veacuri, se petrecea cu copiii lui Hristos, Care coboara in fapta, divinul indreptar al muncii crestine: “Tot ce veti face, sa faceti cu toata dragostea, nu ca pentru oameni, ci, ca pentru Dumnezeu.” Iar Bunul Dumnezeu, vazand in suflete nazuinta cea dreapta si curata, venea El, cu nesfarsita Lui putere si adauga dobanda mare la o asemenea munca. Un fel de inmultire a painii.
In toamna aceea, din 1940, se deschidea la Vladimiresti, o epoca de munca eroica, plina de osteneli neinchipuite, care aveau sa aiba, nu peste multa vreme, cele mai frumoase roade. Maica Veronica, hotarase, cu nestramutata putere, ca in primavara, orice ar fi, sa se inceapa zidirea Bisericii celei mari, cum si a chiliilor din careul Manastirii. In vistieria obstei, nu se afla nici un ban si totusi, hotararea aceasta, fu luata, cu incredintarea, ca Lucrarea se face, fara nici macar o umbra de indoiala. Asa marunta si blajina, cum se infatisa tuturor, Maica Veronica, avea, totusi, in sine, o atat de mare si de indarjita putere sufleteasca, incat, se putea lua la intrecere cu cel mai experimentat si mai hotarat dintre oamenii care se pricepeau la asemenea lucrari; cu o singura deosebire: pe cand acestia nu incepeau sa cladeasca nimic, pana nu aveau la indemana toti banii, precum si toate materialele trebuitoare unei asemenea ispravi, considerand ca ar purcede altfel, ar fi o curata nebunie, Maica Veronica, dimpotriva, incepea isprava, fara sa aibe, deocamdata, nici un leu si nici o caramida, socotind ca nu-i deloc o nebunie, a incepe in felul acesta. Maica Veronica stia ca: “De veti crede cat un fir de mustar, veti zice muntelui acesta sa se mute din loc - si el se va muta.”
Si mai stia Maica Veronica, un lucru de seama: intr-o anumita clipa, ea primise chiar din gura Stapanului, porunca: “Aici va fi Altarul Meu !” si ea trebuia sa implineasca aceasta porunca, chiar cu pretul vietii sale; viata ei, n-ar mai fi putut sa insemne nimic, daca ea nu aducea la implinire aceasta porunca. Si tot ea, stia ca, in repetate randuri, Insasi Imparateasa Cerului si Milostiva Pamantului, ii spusese sa aiba credinta si incredere, ca pe toate le putea face cu o singura si mare conditie: RUGACIUNEA ! Aici statea toata cheia tainei si a izbanzii. De aceea, chiar de la inceput, Maica Veronica a pus la temelia viitoarei cladiri, aceasta piatra fundamentala: Rugaciunea !
Mai intai ea si apoi surorile ei, spunandu-le: “Prea iubitele mele, rugati-va, rugati-va neincetat !” asa, precum, odinioara, ceruse insusi Sfantul Apostol Pavel, acelora care pornisera la zidirea Bisericii Domnului Hristos, in Lume. Si a fost de-ajuns, frati crestini, sa se puna in Lucrarea aceasta ascunsa, dar adanc vie, puterea rugaciunii, pentru ca, de indata sa se arate si banii si darurile si bunavointele. Chiar din clipele acelea, Maica Domnului a asezat un jgheab de aur, plecand din Lume si ispravindu-se la locul acesta, pe care jgheab, de atunci si pana azi, s-a revarsat aici, cu neintrerupere, tot ce a fost de trebuinta, pentru ca porunca data de Fiul Ei, sa fie adusa la indeplinire. Sunt 10 ani de atunci, frati crestini si o clipa, jgheabul acesta n-a fost uscat, ci mereu s-a scurs pe el, apa cea vie a dragostei, aratata prin atatea si atatea daruri, de toate felurile, aduse drept prinos Lucrarii Domnului, de mii si mii de maini, din toate colturile tinutului nostru romanesc. Un fel de intalnire in duh a inimilor romanesti, in latura cea mai luminoasa a lor, aceea a strabunei credinte. O infratire imensa si admirabila, peste vreme si peste loc; o splendida nazuinta de unitate, prin credinta.
Ori de cate ori, frati crestini, ma gandeam la “faptul” si la “Lucrarea de la Vladimiresti”, se facea, ca de la sine, in mintea mea, o paralela intre Maica Veronica si acel Don Bosco torinez, devenit, pe urma, Sfantul Ioan de Torino, despre care am mai vorbit. Tot asa, acesta, manat de aceeasi putere tainica a dragostei pentru Domnul, a pornit, acum mai bine de 100 de ani, sa inalte o Catedrala in orasul Torino, acolo unde si-a dus cea mai mare parte din viata sa; si tot asa si el, a pornit la aceasta isprava, fara nici un ban. Radeau de el cei din jurul sau si chiar unii din preoti: “Un inchipuit ! Un visator !” - si suradeau cu compatimire.
Don Bosco, (care, ca si Maica Veronica, a fost toata viata lui de-o veselie si de-o buna dispozitie neschimbate) nu se supara deloc, ci facea si el haz cu cei care-l zeflemiseau, atat numai, ca le spunea la sfarsit: “Eu sunt sigur, ca de astazi in 4-5 ani, aveti sa va inchinati in Catedrala mareata pe care o voi inalta eu, cu ajutorul Maicii Domnului.” Si vorbele lui Don Bosco s-au implinit intocmai: peste mai putin de 5 ani, in mijlocul orasului TORINO, s-a inaltat una din cele mai grandioase Catedrale, care, pe vremea aceea, costase peste 4 milioane de lire. Don Bosco, plecase, insa, de la nici o lira; in schimb, plecase cu nestramutata convingere, ca prin puterea rugaciunii, aveau sa vina cele 4 milioane de lire si au venit.
Asa si Maica Veronica. Atunci, cand si-a aratat gandul de a inalta o Biserica frumoasa, la locul aratat de Insusi Domnul, desigur, vor fi fost multi, acei care, cu glas tare, sau in cugetul lor, vor fi spus: “E o inchipuita ! Cine a mai vazut, sa inceapa o asemenea Lucrare, fara nici un ban ?!” Si poate, vor fi si compatimit-o. Dar ea, ca si Don Bosco, a ras cu bunatate si a dat din cap.
Pe urma, desigur, isi va fi prins mainile in gestu-i cunoscut si aplecandu-si capul pe unul din umeri, va fi soptit cuvintele stiute: "Mila Maicii Domnului !” Si tot asa, ca si cu Don Bosco, n-a ramas nici ea de rusine, ci, cei intelepti, care o cainasera, sau o osandisera, socotind “nebunie” fapta ei. Dar, sa nu ne grabim, frati crestini, a crede ca o asemenea isprava ar fi fost un lucru lesnicios; deloc, caci, in afara de stradania rugaciunii, trebuiau nesfarsite sfortari, pentru a indruma si a chivernisi complicata “iconomie lumeasca” a intregii intreprinderi.
Trebuia, de asemeni, o “propaganda”, ca sa spunem asa, in favoarea Lucrarii, a cunoasterii si a promovarii ei in suflete. O trezire de dragoste pentru ea; o rascolire in inimi, pentru a putea capata sufletele, atat prin “faptul” de la Vladimiresti, cat si pentru Lucrarea pusa la cale.
Vedeniile Maicii Veronica, daca castigasera multe si durabile simpatii, aveau, insa, si mai multi barfitori si tagaduitori, care, prin lucrarea lor, ingreunau si incetineau mereu, treburile acestea. Asa ca, frati crestini, trebuia o incordare din cele mai mari si mai staruitoare, ca sa se poata razboi la telurile puse inainte.
Dumnezeu, insa, daruise Maicii Veronica, o mare putere de staruinta. Cu cat vedea ca i se pun in cale impotriviri, obstacole, rea vointa, ea, cu atat mai tare se incorda in vointa de a birui, ca si Don Bosco; se cufunda in rugaciuni prelungi, isi pastra bucuria fireasca a sufletului, raspundea cu zambete senine la jigniri si mergea mai departe. Asa, o vom gasi, frati crestini, de-a lungul drumului si pana azi.
Alte noi Vedenii, in vremea aceasta, fura daruite Maicutii Veronica, spre luminarea si indrumarea ei dumnezeiasca.
Trimisul Cerului, in cea de pe urma Vedenie din ziua de 8 OCTOMBRIE, o vestise ca pe viitor, sa nu mai purceada la imbracarea sau calugaria surorilor, pana nu va primi porunca anumita de la Maica Domnului, iar ea, sa nu iasa din Manastire, pana nu va primi, in vremea rugaciunii, un semn, care i se va arata mai tarziu.
Primind aceasta Vedenie, Maicuta Veronica ceru prin rugaciune, Maicii Domnului, sa-i arate care era acel semn, de care ea trebuia sa tina seama, in iesirile ei din Manastire.
Si iata, frati crestini, in ziua de 22 OCTOMBRIE 1940, aflandu-se in Brasov, i se descoperi acest semn, in urmatoarea Vedenie:
“Venisem la Brasov, sa vestesc cuvantul lui Dumnezeu, miercuri 22 OCTOMBRIE 1940. Ma aflam in casa doamnei doctor Stinghie, unde am fost gazduita. Pe la ora 9.00 dimineata, pe cand citeam Pravila mea calugareasca, vad o lumina mare in camera in care ma aflam, acoperind toate Sfintele icoane de la rasarit. Eram in camera cu doamna Elisabeta Teodorescu din Focsani, care m-a insotit la Brasov. In acea lumina, aparu Prea Sfanta Fecioara, in doliu. Cand a aparut Prea Sfanta Fecioara, am zis:
“Vai de mine, Este Prea Sfanta !”
Doamna Elisabeta Teodorescu, cand m-a auzit vorbind, s-a uitat si dansa, sa vada ce este; n-a vazut, decat lumina ce acoperea Sfintele icoane.
Prea Sfanta, imi spune:
“Veronica, intoarce-te la Manastire !”
I-am raspuns:
“Da, Prea Sfanta Stapana, ma intorc.”
Apoi, imi zice:
“Niciodata sa nu mai iesi din Manastire, pana nu te vei ruga in fata icoanei Mele si cand vei vedea litera “M”, sa stii ca este semn de plecare, altfel, sa nu iesi. Si pentru celelalte surori ale tale, acelasi semn.”
Iata, asadar, frati crestini, inca o mare favoare, pe care Maica Domnului o dadea ALESEI Sale, pentru ca prin ea, sa o fereasca pe dansa si pe surorile ei, de cine stie ce primejdii, sau neplaceri. Cuvintele de la urma: “Si pentru celelalte surori ale tale, acelasi semn”, trebuiesc intelese, in sensul ca, pentru iesirile lor, Maica Veronica avea sa primeasca acelasi semn. De atunci, frati crestini, Maicuta Veronica, niciodata n-a calcat aceasta porunca a Maicii Domnului si vom avea mai incolo prilejul, sa povestim o fapta cu adevarat miraculoasa, din care vom putea sa ne dam seama, cat de mare este puterea Maicii Domnului.
Si n-a trecut mult si iata, intr-o alta Vedenie, Maicuta Veronica primi o noua confirmare a felului in care trebuie pe viitor, sa imbrace si sa calugareasca surorile.
“In ziua de 3 NOIEMBRIE 1940, dupa-amiaza, pe la ora 15.00, am intrat in Altarul Sfintei Biserici, sa las niste pomelnice si vad in partea dinspre miaza-noapte, acelasi Sfant, pe care-l vazusem mai inainte, stand rezemat de Sfanta Masa, cu amandoua coatele.
El ma intreba:
“Maica Veronica, asa sunt de inspaimantator, de nu voiesti sa privesti la mine ?”
Eu i-am raspuns:
“Nu sunt vrednica !”
“Iata, eu sunt cel ce inalt rugaciunile inaintea Sfintei Treimi ! Sunt trimis de Prea Sfanta Stapana, de Dumnezeu Nascatoare, sa imbraci in chip ingeresc, pe aceste surori ale tale, ce doresc a se imbraca si sunt vrednice a primi acest chip”.
Eu i-am raspuns:
“Sa le calugaresc, sau numai sa le imbrac ?”
“Nu, numai sa le imbraci, fara a primi Sfantul Botez al calugariei”.
Intreband pe care surori sa imbrac, el mi-a spus pe nume, trei surori.”>
Iata, frati crestini, statornicita de aici inainte, pentru totdeauna, aici la Vladimiresti, regula imbracarii si a calugariei surorilor: desemnarea lor nominala, de catre Cer: fie Domnul, fie Sfanta Lui Maica, fie un Trimis al lor (care, vom vedea, va fi, aproape de obicei, Sfantul Apostol si Evanghelist al iubirii: IOAN), aveau sa arate pe nume surorile care aveau sa devina rasofore, sau care aveau sa devina monahii. O noua si mare favoare, ca in felul acesta, trecerea la aleasa invrednicire a calugariei, sa nu se faca dupa indreptare si pareri omenesti, ci, dupa aratarile directe ale Cerului. In felul acesta, s-a putut vedea, de-a lungul anilor ce-au trecut de-atunci, cum unele surori, au ajuns maici intr-un timp scurt, pe cand, altele, au trebuit sa astepte multi ani, pana sa imbrace “chipul ingeresc”.
Vedenia aceasta, frati crestini, mai pune inainte, alte doua frumuseti duhovnicesti. Mai intai, aflam in ea, o minunata denumire, data trecerii la monahism: “Sfantul Botez al calugariei.” Cu adevarat, asa este ! Desigur, nu in intelesul obisnuit al cuvantului “Botez”, ci, in acela al dezlipirii de Lume si al revarsarii in traire cu Cerul. Insusi Domnul Hristos a folosit cuvantul acesta intr-un inteles figurat, atunci cand vorbea despre “Patima” Sa, a denumit-o: “Botezul cu care Ma botez Eu.”
Apoi, din cuprinsul acestei Vedenii, cat de deplina si adevarata era smerenia Maicii Veronica. Atunci cand Trimisul Cerului a intrebat-o de ce nu priveste la el, ea i-a raspuns: “Nu sunt vrednica !” Parca auzim pe sutasul: “Nu sunt vrednic, Doamne, sa intri sub acoperamantul meu...” Aceeasi smerenie a aratat-o ea, atunci cand a intrebat: “Sa le calugaresc, sau numai sa le imbrac ?”- aratand Ingerului, in acelasi timp si o ascultare desavarsita. Caci, vedeti bine, frati crestini, cu cat era mai mult incarcata cu asemenea ceresti favoruri, cu atat, ea se afunda mai tare in smerenie si in ascultare. Inca o dovada, daca mai era nevoie, atat a adevarului acestei Vedenii, cat si a alegerii facuta de Domnul Hristos, cu “Fecioara de la Vladimiresti”. Ce prilej de inaltare si de cadere ar fi fost toate acestea, daca faptele ar fi fost mincinoase, iar Vazatoarea inselatoare ! Ci, asa, iata, frati crestini, cata curata frumusete si cata adevarata smerenie si ascultare !
Peste putin, in ziua de 8 DECEMBRIE 1940, Maicuta Veronica avu inca o Vedenie, tot atat de plina de lumina si de frumusete. S-o lasam pe ea, frati crestini, sa ne povesteasca si sa ne lasam din nou sufletul mangaiat de simplitatea si de nevinovatia care se desprinde din cuvintele ei smerite:
“In ziua de 8 DECEMBRIE 1940, dupa masa de seara, ma aflam in chilia mea, impreuna cu 5 surori ale mele din Manastire, unde citeam Pravila. Dupa ce am terminat rugaciunea cu ele, am mai stat impreuna, dandu-le sfaturi. Uitandu-ma la icoana Maicii Domnului din peretele cu multe icoane, deodata, de la picioarele Mantuitorului, se urca o lumina in sus, cuprinzand mai multe icoane si vedeam cum Maica Domnului Se misca.
Ma intorc catre surori si le spun:
“Surorile mele, uitati-va, Maica Domnului Este vie !”
Ele s-au uitat toate catre Maica Domnului si au vazut si ele ce am vazut si eu. Dupa care, inspaimantandu-se, au inceput a striga si au fugit pe usa.
Eu, le-am oprit si le-am spus:
“Rugati-va, nu fugiti !”
Si cum ne rugam toate impreuna, s-a ridicat in sus, flacara de lumina, de 7 ori; apoi, s-a asezat in icoana Maicii Domnului, la loc”.
Pe noi nu ne-a mai cuprins somnul in acea noapte, cutremurandu-ne de puterea Maicii Domnului.”>
Era, pare-mi-se, pentru a doua oara, cand si altii, afara de Maica Veronica, auzeau sau vedeau, ceea ce auzea sau vedea si ea. Prima oara, a fost atunci, cand au auzit clopotele din Cer, atat paznicul Ilie Badiu, cat si alte surori, - a doua oara, era acum, cand si surorile care se aflau in chilie cu Maica Veronica, au vazut atat lumina stralucitoare, cat si miscarea Maicii Domnului in icoana.
Faptul, frati crestini, pe langa frumusetea lui in sine, mai avea o insemnatate deosebita, intru aceea ca, el dovedea obiectivitatea Vedeniilor, cu care era invrednicita Maica Veronica.
Ele, - Vedeniile, – erau ceva in afara de persoana ei, iar nu ceva dinlauntrul ei, de vreme ce, iata, pe langa alte consideratii asupra carora ne-am oprit si pana acum, venea si acest fapt: ceea ce auzea si ceea ce vedea ea, auzeau si vedeau si altii, - sa dovedeasca, astfel, existenta in ele insile a Vedeniilor, neatarnate intru nimic, de persoana Vazatoarei.
Si iarasi nu trecu mult timp si Maica Domnului Se arata ALESEI Sale, de data aceasta, pentru a-i face o dojana, dandu-i din nou o noua indrumare in viata monahiceasca, in care, fara indoiala, Maica Veronica, era inca, o ucenica.
Povesteste Vazatoarea:
“In ziua de 12 DECEMBRIE 1940, la ora 14.30, dupa-amiaza, scriam niste note muzicale bisericesti, dupa care, urma sa ma pregatesc pentru Vecernie. Deodata, vad o lumina puternica, acoperind toate Sfintele icoane din chilia mea. Am ingenunchiat, rugandu-ma in taina. Deodata, vad ca apare Prea Sfanta Fecioara, imbracata in doliu si imi zice:
“Cum ai indraznit sa te rogi inaintea Mea, dezbracata ? (Fara rasa si culion). Nici cand dormi, sa nu dormi dezbracata si cu capul gol ! Tot asa si pentru celelalte surori ale tale.”
Ce foc mustrator trebuie sa fi coborat aceste cuvinte, frati crestini, in sufletul cel atat de simtitor al Maicii Veronica ! Desigur, multe lacrimi va fi varsat ea, dupa Vedenia aceasta; dar, nu lacrimi intinate de vreo ambitie jignita, ci lacrimi de induiosata smerenie. Si cat de fierbinti trebuiau sa fi fost cuvintele de fagaduinta, rostita atunci: “Da, Maica Prea Curata, iarta-ma ! Asa voi face de azi inainte, pana la sfarsitul zilelor mele !” Si spunand acestea, penitenta se va fi cufundat inca si mai tare, in fantana smereniei – smerenie, care se simte si din felul in care povesteste Vedenia aceasta: nici un fel de indulcire a cuvintelor de dojana - si nici o nazuinta de a-si acoperi greseala, - ci, desi nearatata, se ridica din povestire si un fel de placere de lepadare de sine, cum si o aplecare spre o asuprire mai deplina a propriei sale fiinte.
Maica Domnului, voia, frati crestini, cu orice chip, sa cizeleze sufletul Alesei Sale cat mai mult si cat mai in amanunt si prin ea si pe ale celorlalte surori fecioare, care si ele, se aflau in aceeasi slujire, alese din Lume tot de Ea, spre asemenea nobile si divine teluri.


CAPITOLUL XVI.
CRESTE VIATA MANASTIREASCA.
UN CRACIUN CA IN CER.

Toamna 1940, frati crestini, trecuse intr-o activitate din cele mai pline de roade, in ce priveste atat Lucrarea duhovniceasca propriu-zisa, cat si aceea a strangerii fondurilor si materialelor, trebuitoare la inaltarea Bisericii, a carei piatra fundamentala, Maica Veronica voise, cu orice chip, s-o puna in primavara urmatoare.
Acum, viata manastireasca, cu slujbe si cu rugaciunile ei, cu Acatistele si cu Paraclisele ei din ce in ce mai numeroase si mai pline de devotiune, incep sa prinda o consistenta tot mai mare. Incepea sa se faca fagas manastiresc tot mai mare, larg si batatorit. Tipicul era cunoscut bine, cantarile erau invatate perfect, Spovedaniile si Impartasaniile maicilor si surorilor se urmau tot mai des si mai cu sarguinta, noi surori bateau la poarta Manastirii sa fie primite, primind orice jertfa, numai sa nu fie respinse. Maica Veronica isi lua mai cu putere, pe umeri, sarcina tuturor raspunderilor, intampinandu-le printr-o cufundare inca mai mare, in pestera fermecata a rugaciunii si printr-o tot mai insetata scapare la izvorul smereniei.
Adeseori, in ceasurile ei de singuratate, medita, privind in urma, spre cei patru ani atat de bogati in Descoperiri ceresti si in nesfarsite propovaduiri ale cuvantului Domnului, de-a lungul pamantului romanesc, ea ramanea intr-un fel de induiosata uimire, vazand cum Bunul Dumnezeu Isi aplecase bunavointa Sa, spre smerita ei fiinta, invrednicind-o, cu ceea ce ea n-ar fi indraznit niciodata a-I cere. Privea si la Lucrarea, care, de-acum incolo, isi astepta infaptuirea. Si-si dadea seama, ca, daca n-ar fi avut ajutorul Maicii Domnului, desigur, ar fi cazut zdrobita de greutatea ispravii, chiar numai, cat s-ar fi gandit la ea, necum s-o vada si implinita.Copil ascultator, ea se pune mereu sub ocrotirea Maicii Domnului, Mama sa cereasca, apeland necontenit la mila Ei. Si zi cu zi, Maicuta vede cum ajutorul de Sus, venea sub fel si fel de chipuri: bani, alimente, materiale de constructii, daruri in carti, in obiecte de cult, in lucruri de gospodarie, in panzeturi si prosoape, in seminte si tot felul de lucruri trebuitoare unei asezari obstesti, cum era aceea, in fruntea careia, Bunul Dumnezeu o asezase. Avand si din nastere un bun simt gospodaresc din cele mai deosebite, ea le chivernisea pe toate, cu o usurinta si cu o voie buna, care era si o minunata pilda pentru surorile ei de obste. Se schita de pe-atunci, priceputa si energica conducatoare de maine. Incepea sa inteleaga tot mai mult versetul Evanghelic, care, pana in ceasul acela, ramasese, oarecum, in umbra: “Celui ce are, i se va mai da” – adica, celui ce este vrednic, o vrednicie tot mai mare i se cere si celui caruia Dumnezeu i-a daruit putere sa lucreze in ogorul Sau, inca, alte puteri mai mari i se vor da, cu singura conditie: ca acela care a fost ales intru aceasta, sa se lase cu totul in voia Daruitorului.
La toate aceste ganduri, Maicuta Veronica adauga o atat de avantata dragoste si o atat de sloboda ascultare, incat, cu adevarat, in fiinta ei, se asezau niste puteri asa de mari, ca toate i se pareau usoare si lesne de infaptuit. Inima ei se revarsa atunci, in rugaciuni aprinse, catre Aparatorii ei ceresti si mai ales catre Aceea, pe Care, inca de la inceput, ea a simtit-O si a denumit-O: “Stareta noastra Cea din Ceruri, Maica Prea Curata si Pururea Fecioara Maria.”
Odata cu pornirile la aceasta isprava a inaltarii Bisericii (si a cat mai multor chilii din careul manastiresc), incepura sa se arate si unele fapte, carora, prin felul si prin imprejurarile in care se petreceau, li se putea da bine, numele de: “fapte minunate”, caci, cum nu ar fi putut fi denumite astfel, frati crestini, acele fapte, care se iveau pe negandite si care raspundeau la o mare trebuinta a obstei, tocmai in ceasul cand aceasta trebuinta (a obstei) era mai strigatoare si mai aducatoare de ingrijorare. In unele imprejurari ca acestea, cei necredinciosi se ascund pe dupa neintelesul cuvant: “coincidenta”, care, vedeti bine, frati crestini, nu inseamna nimic, in fond, si nici nu poate fi un raspuns bun, la marea intrebare pe care o ridica unele fapte ca acestea, care, in ele insele, raman niste tainice alcatuiri ale puterii lui Dumnezeu si pe care, mintea omeneasca nu le poate intelege si explica. Dar, asupra acestor “fapte minunate” si asupra elementului miraculos din ele, vom vorbi, frati crestini, atunci cand vom purta povestirea noastra asupra lor; pana atunci, vom spune ca, chiar de la inceput, de cand a pornit chemarea “Fecioarei de la Vladimiresti” pentru inaltarea Sfantului Locas, s-au aratat si unele din aceste “fapte minunate”, dupa cum, stiut este, ele s-au urmat neintrerupt, la rastimpuri si pana in ceasul de acum. Puterea lui Dumnezeu nu are margini si a fost, este si va fi aceeasi, de-a lungul tuturor timpurilor. El, in nesfarsita Sa intelepciune, ingaduie, pentru scopuri care nu pot fi decat bune pentru noi, ca, uneori, cum este si in cazul Vedeniilor Maicutii si in acela, al acestor “fapte minunate”, Legile obisnuite ale dainuirii zilnice sa fie nelucratoare, sau macar umbrite, ca astfel, “semnele si minunile” Lui, sa se arate in Lume.
Maicuta, in credinta ei luminoasa si neamestecata, le primea pe toate, fara sa aiba nici cea mai mica nazuinta de a ispiti, sau a intreba. Ea stia ca mila Maicii Domnului era fara istovire si asa, toate erau pentru duhul ei, deplin lamurite, luminoase si frumoase. Ea, in ascultare si in dragoste, le primea, smerindu-se tot mai mult.
Intru aceasta, se apropie cel dintai Craciun, pe care obstea avea sa-l petreaca in noul Paraclis, de curand sfintit. Bucuria tuturor surorilor, era nespus de mare ! Vor incepe frumoasele privegheri, vor prelungi cat mai mult avantatele cantari, vor primi cat mai cu prietenie, oaspetii care aveau sa vina.
De indata dupa Sfintirea Paraclisului, satenii din jur, au aflat ca aveau acum si o Bisericuta manastireasca, ridicata dupa aratarile din Vedeniile “Fecioarei de la Vladimiresti”. Si asa, au inceput sa se indrepte intr-acolo, simtind in suflet o dulce chemare, cum si o mai mare lumina de nadejde, ca pacatele lor vor fi mai lesne iertate.
“Ma duc la Manastire”! – deveni degraba, un cuvant obisnuit si nespus de drag inimii lor. Cand veneau, apoi, aici, si vedeau ce au putut sa inalte cateva smerite fete din satul lor, rugaciunea lor se unea si cu o smerita uimire: “Doamne, Doamne, mari sunt minunile Tale !” Si cugetati, frati crestini, daca n-aveau dreptate, sa simta si sa spuna asa ! Iata, noi traim de zeci si zeci de ani si n-am fost vrednici, sa ridicam macar un bordei cu mainile si cu truda noastra, iar ele, un pumn de copile nestiutoare si slabe, sa inalte la lumina soarelui, un Paraclis atat de frumos si o Manastire, care, peste putina vreme, avea sa se arate ochilor, inca mai uimiti si atator mii si mii de pelerini, veniti la ea, ca sa capete alinare, mangaiere si ajutor, pentru sufletele lor. Dumnezeu, Care vede in suflete, frati crestini, a vazut si bucuria micului sobor de la Paraclisul cel nou, de langa Crucea cea neagra si a hotarat ca acest prim Craciun, sa fie unul minunat, cu totul neobisnuit.
Intr-adevar, dupa cele 7 saptamani ale Postului “Sfintei Nasteri”, ce fura petrecute in post, in rugaciune, in privegheri prelungi si in cantari nesfarsite, in pioase retrageri in chilie, in impacari si in dragoste, iata, ca se aratara si zilele Prea Sfintitului Praznic. In suflete, erau numai bucurii si lumina. Pe langa micul sobor al surorilor, se aflau si unii sateni evlaviosi.
Maicuta Veronica, sarbatorea si ea, cel dintai Craciun, ca monahie. Totdeauna, Praznicul acesta era foarte apropiat sufletului ei, dar, de data aceasta, bucuria ei, era fara margini. Dar ea, nu stia ce mare si noua invrednicire o astepta cu acest prilej. Caci, intr-adevar, frati crestini, la acest Praznic, tot Cerul S-a coborat pe Pamant, intr-o straluminoasa si prea lunga Vedenie, pe care Maicuta Veronica o avu de-a lungul Sfintei Liturghii, din toate cele trei zile sfinte. Sa ne dam de-o parte, noi - si sa lasam pe insasi Vazatoarea lui Dumnezeu, sa ne povesteasca in felul ei, plin de-o nevinovata copilarie, cum s-au petrecut lucrurile. S-o ascultam, frati crestini:
“In ziua de 25 DECEMBRIE 1940, dupa ce preotul a dat binecuvantarea de a incepe Sfanta Liturghie, m-am uitat din strana unde ma aflam, in Sfantul Altar, pe deasupra Usilor Imparatesti. In partea de nord a Sfintei Mese, vad rezemat cu cotul, de Sfanta Masa, acelasi Sfant pe care l-am vazut de mai multe ori in Sfantul Altar. Tot timpul a stat in acelasi loc. Cand am voit sa citesc Apostolul, mi s-a parut, ca ma cheama in Sfantul Altar. Dupa ce s-a citit Sfanta Evanghelie, mi-a facut semn sa vin in Sfantul Altar. Sfantul imi zise:
“Cand se va canta Heruvicul, sa vii in Sfantul Altar, sa vezi ce n-ai mai vazut, de cand esti !”
Eu, i-am raspuns:
“Bine.”
Si m-am retras la locul meu, in Sfanta Biserica.
Cand s-a inceput Heruvicul, am intrat in Sfantul Altar, ca sa vad ce are sa fie. Deodata, vad ca bolta Sfantului Altar este deschisa ca un Cer, din care vad ca Se coboara deasupra Sfintei Mese, Mantuitorul, cu multime nenumarata de Sfinti Ingeri. Acesti Sfinti Ingeri, i-am vazut: trei cu trup complet, imbracati in vestminte albe, stand unul de-a dreapta si unul de-a stanga Mantuitorului si altul, in spatele Domnului; in afara de acestia, restul, erau cu cate doua aripi. Nu pot spune frumusetea lor !
Cand au iesit preotii cu Sfintele Daruri, Mantuitorul, imbracat in vestminte arhieresti, cu mainile amandoua ridicate de la coate, in semn de binecuvantare, impreuna cu cei trei Sfinti Ingeri intrupati, au iesit pe Usile Imparatesti, stand in mijlocul Bisericii, deasupra preotilor, ca pe un Tron imparatesc.
Ceilalti Ingeri au iesit pe deasupra Catapetesmei, sezand cate unul deasupra persoanelor adunate in Sfanta Biserica, iar restul deasupra, ca o panza. In timp cat ma minunam de puterea Dumnezeiasca, Sfantul care se afla rezemat de marginea Sfintei Mese, imi spune:
“Priveste in sus !”
In acele clipe, vad cum coboara Prea Sfanta Nascatoare, tot pe unde a coborat si Mantuitorul, stand deasupra Sfintei Mese, imbracata ca o mare Imparateasa. In partea dreapta a Ei, se aflau numai Preoti, iar in partea stanga, numai Sfinte Femei. Vestmintele preotilor nu erau la fel, si Femeile, toate erau in alb, cu parul pe spate si purtau diferite cununi pe cap, dar nu erau doua la fel. Preotii si Sfintele Femei ce O inconjurau, erau asezati in chip de solzi, ca cei de pe turla unei Sfinte Biserici.
Sfantul ce sta rezemat de Sfanta Masa, inconjura Sfanta Masa, veni la mine si-mi zise:
“Iata Stapana Cerului, iata preotii si fecioarele ! Siliti-va !”
Apoi, Mantuitorul, cu tot soborul de Sfinti Ingeri, Se intoarce in Sfantul Altar, asezandu-Se Mantuitorul deasupra Sfintei Mese, in fata Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, cu cei trei Sfinti Ingeri mari, asezati in triunghi, iar restul de Ingeri, inconjurau tot soborul. Au sezut, pana s-a terminat Sfanta Liturghie.
In ziua de 26 si 27 DECEMBRIE, s-a repetat acelasi lucru, insa, fara Maica Domnului.”>
Tot in asemenea cereasca procesiune, fusese, frati crestini si cu prilejul Sfintirii Paraclisului, dar, de data aceasta, alaiul divin, fu, inca, mai bogat, daca am putea spune asa. Vazatoarea, cu o grija vrednica de lauda, ne da o descriere, care, cu toata simplitatea ei aparenta, este de-o putere vie si rara.
“Vestmintele albe, stralucitoare”, “vestminte arhieresti”, “Tron imparatesc,” “Sfintii stateau ca o panza”, “vestmintele Preotilor nu erau la fel”, “Femeile erau toate in alb”, “cununi pe cap”, “nu erau doua la fel”, “asezati in chip de solzi”, “asezati in forma de triunghi...” iata, cu ce penel duhovnicesc, ne picteaza Vazatoarea, unele din infatisarile Vedeniei Sale, adaugand intr-un loc: “nu pot spune frumusetea lor”, dar, strecurandu-ne in acest chip simplu de a vorbi, insasi marimea acestei rare frumuseti, careia nu i se pot gasi cuvinte, ca sa fie aratata. Credem bine, frati crestini, caci, cum s-ar putea gasi in vocabularul omenesc, cuvinte, pentru niste lucruri ceresti ? Graiul nostru obisnuit, este cu totul ne in stare de a reda splendoarea unor asemenea Viziuni divine. Atat ne ramane si noua, ca si Vazatoarea, sa exclamam uimiti: “Nu pot spune frumusetea lor !”
Ce-am putea spune, frati crestini si despre aceasta cereasca Vedenie, cu care a fost invrednicita, in chip atat de indelungat, “Fecioara de la Vladimiresti” ! Mintea noastra se afla golita de orice putere de intelegere si zadarnic am cauta sa lamurim prin cugetarea si prin logica omeneasca, ceea ce trece dincolo de ele. O, frati crestini, le depaseste cu totul! Suprafirescul, este, de data aceasta, de-o bogatie si de-o lumina atat de mari, incat, ar fi trista zadarnicie, sa cautam a-i prinde izvoarele si tainele. Simtim, insa, ca totul este de-o armonie si de-o frumusete, cu adevarat divine. Aparitia cortegiului ceresc este atat de luminoasa si de impresionanta, incat, chiar si puterea de simtire este depasita, neramanandu-ne, doar, decat putinta de a ingenunchia, de a lacrima si de a slavi; este, frati crestini, singurul lucru pe care-l putem face. Se cade insa, ca, ridicandu-ne din ingenunchiere, sa cugetam in liniste si dragoste, ca, desi nevazut, dar tot atat de viu si de straluminos, alaiul divin, Se coboara in toate Sfintele noastre Biserici, la ceasul Sfintei Liturghii, unde slujesc preoti adevarati.
Prin divina lor putere de a fi peste tot, oaspetii divini pot fi oriunde dintr-o data, asa, dupa cum, viu si intreg Se afla Domnul in toate Sfintele Potire, in care, prin puterea Sa atot-facatoare, Painea si Vinul au fost prefacute in chiar Trupul si Sangele Sau. Aceeasi taina de iubire, frati crestini, aici, ca si peste tot locul, unde este vorba de Hristos Domnul, Mantuitorul lumii, Care, din infinita iubire, S-a intrupat si a venit intre noi, ca prin daruirea de sine pe care o face sufletelor noastre, daruitoare de a o primi, sa le aduca mantuirea.
Daca vom deschide cartea in care se gaseste randuiala slujbei Sfintei Liturghii, vom afla, frati crestini, cum la anumite popasuri ale frumoaselor rugaciuni pe care slujitorul Altarului le face in taina (lucru, pe care, adeseori, noi, cei din Biserica, nu-l stim), ne spune tocmai lucrul acesta: coborarea oaspetilor divini la Sfanta Slujba a Liturghiei.Asa gasim, in “rugaciunea intrarii” cuvintele acestea: “Stapane, Doamne Dumnezeul nostru, Cel Ce ai asezat in Ceruri cetele si ostile Ingerilor si ale Arhanghelilor, spre slujba slavei Tale; fa, ca impreuna cu intrarea noastra, sa fie si intrarea Sfintilor Ingeri, care slujesc si slavesc impreuna cu noi, bunatatea Ta.” Iar in alt loc, inainte de Prefacere, aflam: “Multumim Tie si pentru slujba aceasta, pe care ai voit a o primi din mainile noastre, macar, ca stau inaintea Ta, mii de Arhangheli si zeci de mii de Ingeri, Heruvimii cei cu ochi multi si Serafimii cei cu cate 6 aripi, care se inalta, zburand.” Ceea ce, de obicei, asadar, se petrece in chip nevazut la Sfanta slujba a Liturghiei, iata ca, de data aceasta, frati crestini, a fost pentru FECIOARA DE LA VLADIMIRESTI, ceva aevea. Ochii ei au vazut toata splendida hora ingereasca, facuta de locuitorii Cerului, in jurul Domnului Iisus Hristos si a Sfintei Sale Maici. Lucrul trece cu totul dincolo de sarmana si putina noastra intelegere omeneasca. “Fecioara de la Vladimiresti” nu stia catusi de putin cele cuprinse in Liturghier, asa ca, Vedenia ei apare cu totul obiectiva, cu totul in afara de sfera ei de cunoastere, ca sa se poata spune, cumva, ca Vedenia ar fi purces in vreun fel de la ea, oarecum, de vreun joc subiectiv al spiritului ei. Ea stia atat: ca Slujba Sfintei Liturghii era o Slujba Sfanta, in timpul careia, se cade, ca sufletul ei sa se prosterne in fata lui Dumnezeu, in adorare. Pe de alta parte, ea nu avea nici o cunostinta teologica, spre a nu spune ca nu avea niciuna, mai ales in epoca aceea. Asa ca, este cu desavarsire exclus, a se face, macar presupunerea vreunei manifestari subiective de vreun fel, a Vazatoarei. Totul era in afara de ea,- iar ea primea privelistea divina, asa cum noi primim privelistea cine stie carui peisaj pamantean. Era un rar si splendid dar, pe care Bunul Dumnezeu si Maica Domnului il faceau Alesei Lor, pentru ca, prin ajutorul Lui, ea, Vazatoarea de la Vladimiresti, sa ne mangaie si sufletele noastre, inlesnindu-le Lucrarea lor de mantuire. Caci, intr-adevar, frati crestini, ce sunt toate aceste Vedenii ale “Fecioarei de la Vladimiresti”, decat, tot atatea daruri scumpe de aur, care, cazand in balanta sufletului nostru, s-o faca sa se aplece de partea mantuirii, iar nu de partea osandirii.
Bunul Dumnezeu a ales pe aceasta Fecioara credincioasa si inteleapta, cuminte si curata ca si painea, sa se imbogateasca armele mantuirii noastre, ca si prin ea, sa se arate nemarginita Sa bunatate pentru noi, pentru salvarea noastra din imparatia intunericului si pentru castigarea noastra in Imparatia Sa. O singura conditie ne pune Prea Milostivul Dumnezeu, frati crestini, conditie pe care o aflam si in aceasta Descoperire de la Paraclis. Caci, ati auzit ca spune Trimisul Cerului: “Iata, Stapana Cerului, iata preotii si fecioarele ! Siliti-va !” Asadar, “SILITI-VA !” Atat ne cere Bunul Dumnezeu: sa ne silim, sa ne biruim pe noi insine, sa ne dezlipim de Pamant si sa ne inaltam spre Cer. Da, frati crestini, in aceasta silinta sta insasi chezasia mantuirii noastre.

CAPITOLUL XVII.
SE PUNE IN ALAI SARBATORESC,
PIATRA FUNDAMENTALA A BISERICII MARI
ALTE DESCOPERIRI CERESTI.

Primavara 1941, se arata la Vladimiresti, sub cele mai bune semne, in ceea ce priveste inceperea lucrarilor pentru inaltarea Bisericii celei mari din mijlocul cetatii manastiresti. Trecuse iarna in rugaciuni si post. Se aratasera si marinimosii donatori, drept rod minunat, al acestor curate rugaciuni si postiri. Planul Bisericii era gata. Maicuta Veronica se uita la el si parca nu-i venea sa creada, ca atat de repede se ajunsese aici. La alcatuirea acestui plan, ea insasi luase parte, adaugand, sau modificand unele detalii si cerand arhitectului sa-si puna tot sufletul in lucrul sau, incredintandu-l, ca intreg soborul se va ruga pentru el. Se pregatise locul unde aveau sa fie facute caramizile, lucrare lasata in totul pe seama maicilor si surorilor, numarul carora, se marise acum, la 37. Toate erau tinere, sanatoase si mai ales, insufletite pentru Lucrarea aceasta, care, avea sa duca la inaltarea Locasului, in care sufletele lor aveau sa se roage lui Dumnezeu. Ele simteau o atat de mare inflacarare in inima lor, incat, ar fi vrut nici sa nu doarma, nici sa nu manance, ci numai sa lucreze. Maicuta Veronica, era si ea stapanita de o asa mare invalvurare sufleteasca, incat, aproape ca nu mai inchidea ochii, ci, pana si in adanc de noapte, gandul ei era la inceperea inaltarii Bisericii. “Aici va fi Altarul Meu”! - si in inchipuirea ei biciuita de inflacarata dragoste, ea si vedea ridicata scumpa Biserica. O Vedenie ca aceasta, o vedea mare, luminoasa, frumos pictata, plina de icoane, de podoabe felurite, de covoare mari si groase, de tot felul de aurarii, argintarii, de carti legate in catifea si impodobite cu filigrame de argint, asemenea pe cat se putea cunoaste, cu Aceea pe Care ochii ei O vazusera prin Cerul deschis. De altfel, frati crestini, in tot ceea ce facea Maicuta Veronica si in tot ceea ce punea la cale, modelele dupa care se lua, erau daruite ei prin Sfintele Vedenii ceresti: pana si imbracamintea, pana si forma culionului pentru maicile si surorile din Manastire, erau facute dupa modelele indicate de Maica Domnului. Tot asemenea cu viata spirituala de fiecare zi, modelul era tot ceresc: “Ce-ar face si cum ar vorbi Maica Domnului ? Cum ar merge Ea ? Cum ar misca mainile ? Cum ar privi ?” - acestea erau intrebarile obisnuite pentru toate traitoarele din Manastire, intrebari la care ele primeau indata, prin duh, cuvenitele raspunsuri, pe care le puneau, fara sovaire, in lucrare.
In felul acesta, o continua cizelare spirituala se facea in intreaga lor fiinta launtrica, pentru ca, apoi, ca intr-o fireasca rasfrangere, frumusetile din adanc sa se arate si in afara, prin privire, prin vorbire, prin miscare; erau toate “copile ale lui Dumnezeu”, date de El in ingrijirea cea care nu putea gresi niciodata, a Maicii Domnului.
Si primavara, frati crestini, veni cu soarele ei datator de nadejde si viata. Era tot ceea ce asteptau cele 37 de albine omenesti, pline de harnicie si de dor de a incepe Lucrarea cea mare. Fu pornita, atunci, fabricarea caramizilor. Era atata voie buna si atata credinta curata in tot ceea ce faceau, incat, intr-adevar, lucrul sporea in mainile lor, vazand cu ochii, ca in povestile copilariei; pentru ca, atat voia buna, cat si credinta, erau intovarasite de dragoste. Lucrau si cantau. Caramida Bisericii trebuia facuta in cantari si laude aduse lui Dumnezeu. Sufletul lor, punea in pamantul pe care-l framantau si-l asezau in calupurile dreptunghiulare, ceva din propria lor esenta, din tot ceea ce aveau ele mai bun si mai curat. Astfel facute, caramizile acelea erau si niste caramizi sufletesti – daca am putea, sa le spunem asa. Singura parere de rau a lucratoarelor, era, ca ziua nu-i mai lunga. Paraseau cu greu lucrul, cand era vorba sa se duca la masa, sau la odihna de noapte. A doua zi, lucrul era pornit cu aceeasi infocare. Munca era savarsita ca intr-o continua rugaciune fierbinte, ca intr-o inalta indatorire, facand parte din insusi scumpul vot al vietii monahicesti. O revarsare in dragoste pentru lucrul facut, o lasare in voia lui Dumnezeu, cu o sloboda lepadare de sine, mergand pana la jertfa.
Socotind bine toate, Maica Veronica hotara ziua de 25 MARTIE 1941, sa se puna piatra fundamentala a Bisericii. Pentru aceasta, fura luate toate masurile; fura poftite multe fete bisericesti de la Galati, de la Tecuci si din imprejurimi, fura vestite noroadele din satele din apropiere, - se facura toate pregatirile pentru un ospat cuvenit unei asemenea fericite imprejurari.
Nu ne putem opri uimirea, frati crestini, cand ne gandim, ca toate acestea erau puse la cale, indrumate si infaptuite de-o tanara monahie, in varsta numai de 21 de ani neimpliniti. Intr-adevar, aceasta este o rara si prea frumoasa priveliste. Ne intrebam si acum, unde si cand, in draga noastra tara, s-a mai vazut o asemenea priveliste ? Noi, cel putin, nu gasim nicaieri in vatra noastra romaneasca, asa ceva. Nu, frati crestini, nici nu se gaseste, iar a face ceea ce-a facut aceasta copila, drept este, a se recunoaste, ca numai darul lui Dumnezeu putea fi acela, care, lucrand printr-o Aleasa a Lui, era in stare a savarsi asa ceva: o adevarata minune !
In vremea cand in iunie, se dezlantuise groaznicul razboi, cand tara noastra trecea prin cele mai cumplite zile, sfasiata fiind din toate partile, cand oamenii erau preocupati cu totul de alte lucruri, decat cele religioase, cand rautatea si fatarnicia se plimbau nesuparate peste tot,- o copila fara carte, fara nici un fel de “legaturi” cu lumea, mai deosebite, sa porneasca la isprava, aproape strivitoare, chiar, daca numai o gandim, a asezarii unei Manastiri - si sa si-o implineasca, neavand la indemana nici un ban si nici de cele trebuitoare. Marturiseasca orice cuget curat, frati crestini, daca lucrul acesta, nu constituie o adevarata si mare minune ! Ea si-a zis: “Dumnezeu imi va da toate de cate am nevoie, pentru ca El mi-a poruncit sa fac aceasta Lucrare”- si asa zicandu-si ea, a pornit la treaba. Si iata ca, acum o si savarsea, caci, pe locul aratat cu mana Sfanta a lui Hristos Domnul, se punea cea dintai piatra de temelie a Locasului Sfant. Cum s-ar putea “explica” toate acestea, frati crestini, cu mijloacele obisnuite de cugetare si logica omeneasca ? Nu ! Nu se pot explica ! Cel mult, vom putea arata “imprejurarile” in care ele s-au produs, dar, “in sine”, nu le vom putea nici intelege, nici explica, asa, precum nu se pot intelege, sau explica minunile. Putem numai, sa le primim si sa le admiram. Duhovniceste, insa, ele pot fi “intelese” si “explicate”.
Dumnezeu, Care poate toate, putea face si aceasta. El a facut ! Desigur, printr-un om, dar omul acela, nu era decat o unealta, care, punandu-si voia lui sloboda si inima totala la indemana lui Dumnezeu, putea savarsi minunea poruncita de Stapanul tuturor minunilor din Univers. “Faca-se voia Ta”! – era deplin si adanc, ceea ce rostea necontenit, voia sloboda a Maicii Veronica; “Fa-Ti, Doamne, Lucrarea Ta, cu mine ”! “Fa, Doamne, ca voia mea sloboda, sa nu iasa de sub nesfarsitul Cer al voii Tale”! “Fa, Doamne, ca sa voiesc totdeuna, ceea ce voiesti Tu”!
Iata, frati crestini, “explicarea” tuturor minunilor.
Ziua de 25 MARTIE 1941, era o zi mare pentru Lucrarea de la Vladimiresti si una tot atat de mare, pentru Maicuta Veronica. Mare, ca inceput de isprava, dar mare, mai ales, ca legamant pentru viitor; ceea ce era inceput, trebuia sa fie si sfarsit. O oprire la mijlocul drumului, ar fi fost un lucru atat de rau, incat, de s-ar fi stiut aceasta, mai bine era, daca nu se incepea. O indatorire coplesitoare se aseza pe umerii sufletesti ai Maicii Veronica. Ea isi dadea seama de toate acestea, de aceea, smerenia ei ajunsese, a-i cuprinde toata fiinta ei sufleteasca. Se smerea din ce in ce mai mult, se cufunda tot mai mult in rugaciune, - se lepada cu totul in voia lui Dumnezeu si lacrima, drept singur semn al tariei ei, in slabiciune. O, aceste lacrimi, frati crestini, ce imensa putere cereasca pot cuprinde in ele, cand purced din simtirea nimicniciei noastre si din aceea ca, nimicnicia aceasta, poate, totusi, sa fie prefacuta in putere de Arhanghel, daca lasam ca asupra ei si in ea, sa lucreze atotputernicia lui Dumnezeu. Supunere induiosata, ascultare pana la hotarul acestor lacrimi... Nimicnicia omeneasca, devenind conlucratoare cu Dumnezeu Insusi, era si este, ceea ce a facut si face, smerita “Fecioara de la Vladimiresti”.
Pe urma, cele 37 de albine omenesti, pornira la inaltarea dragii Biserici a Domnului, pe locul aratat de Insusi Stapanul si Marele Bisericii. Dupa ce, in ziua de 14 IANUARIE 1941, Maicuta Veronica avu o Vedenie, prin care, acelasi Sfant, devenit acum un “familiar” al micii obste din campie, ii adusese vestea din partea Fecioarei Maria, sa imbrace in chip monahicesc pe 3 din surorile ei, iata ca, in ziua de 25 MAI 1941, Maicuta Veronica avu o noua Vedenie, pe care ea, ne-o povesteste astfel:
“In ziua de 25 MAI 1941, zi de Duminica, ma aflam in curtea Manastirii cu o credincioasa de la Targoviste si cu tatal unei surori din Manastirea noastra. In timp ce vorbeam, imi aruncai privirea spre Rasarit, unde se afla poarta Manastirii azi si mi se parea ca vad ceva, dar, nu cunosteam ce poate fi. Le spun, atunci, acelor persoane ce erau cu mine:
“Stati putin !”- si o iau spre poarta. De ce ma apropiam, picioarele mi se inmuiau, de cele ce vedeam. Un grup de surori ma urmareau din urma. Cand am vazut ca picioarele nu ma mai slujesc, am ingenuncheat. O, Doamne, dar ce sa vezi ! Pe un nor Era Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, ca si cand statea in genunchi. Era imbracata in haine aurii, cu o coroana pe cap, ce limba nu o poate spune, de frumoasa !
In dreapta si in stanga Ei, erau numai Femei, toate imbracate in alb, cu parul pe spate si pareau de o varsta toate; purtau pe cap coroane, dar nu erau doua la fel. O, cat de frumoase erau ! De jur imprejur, le inconjurau Ingerasi. Cum erau ? Cap de copil, de la gat se formau aripioare, trup nu aveau. Vad pe Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu ridicand ochii si bratele in sus, apoi Se apleca cu bratele crucis, pe piept si cu fata spre Pamant. In sus, totodata, la fel, faceau si acele Sfinte Femei.
Maicuta Domnului, imi spune:
“Iata, Veronico, cum ne rugam noi, pentru intreaga Lume !”
Eu m-am gandit: “Doamne, dar nu se inchina cu semnul Sfintei Cruci !”
Indata, Maicuta Domnului imi zice:
“Veronico, cei ce au trecut de pe Pamant la Cer, nu mai au nevoie sa se inchine cu semnul Sfintei Cruci, dar voi, cei ce vietuiti pe Pamant, neincetat sa o aveti intiparita in minte si pe trupul vostru, caci, fara de ea, nu veti trece la viata pacii.”
Apoi, imi spuse sa imbrac in chip monahicesc 5 surori, spunandu-le pe nume. Imi mai spuse:
“In locul unde Ma vezi, sa asezi icoana Mea, pe care voi ati dat-o in pridvorul Bisericii, spunand ca e catolica. Adu-o aici, pune-o deasupra portii, iar vrajmasii Mei, nu o vor birui.
In locul unde te-a lasat, din prima Vedenie ce ti-a fost dat s-o vezi, Fiul si Dumnezeul Meu, vei aseza o Cruce, care vine acum de la Braila.
Cel ce-l vezi adesea, in Biserica, rezemat de Sfanta Masa, este IOAN, iubitul Fiului Meu.”
Vad ca se desprinde un Ingeras, care imi graieste:
“Scoala-te si vino !”
El mergea prin livada in zbor, iar eu, mergeam prin curtea Manastirii, spre Biserica.
Cand am ajuns in Biserica, imi grai iarasi:
“Deschide usa Bisericii !”
Eu, am deschis-o. Il vad ca intra in Biserica, face un ocol prin Biserica, se lipeste de icoana Maicii Domnului, despre care mi se spusese sa o pun la poarta, bate din aripi si-mi zice:
“Aceasta este icoana pe care trebuie sa o asezi, unde ti s-a spus de Stapana Cerului si Milostiva Pamantului.”
Apoi, iese afara, o ia in zbor prin livada si nu l-am mai vazut.
Acum, nu mai Era nici deasupra portii, nimeni.”
A doua zi, a sosit in Sfanta Manastire a noastra, o Cruce cu rastignirea Domnului nostru Iisus Hristos pe ea, despre care imi spusese Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Era facuta de mai multi credinciosi.>
Admirabila Descoperire cereasca, frati crestini, care cuprinde un adanc adevar dogmatic, al Sfintei noastre Biserici.
Maicuta Veronica nu avea de unde sa-l stie, de vreme ce ea, chiar in clipele acelea avusese gandul acela, la care, raspundea cu aceste cuvinte, Maica Sfanta. Ceea e era inca o dovada, daca ar mai fi trebuit, a deplinei obiectivitati, a Vedeniilor de la Vladimiresti. Maica Domnului descoperea Vazatoarei niste adevaruri teologice, pe care ea, la varsta si la cultura ei religioasa din ceasul acela, nu avea de unde sa le stie. Acest adevar dogmatic, este de o mare frumusete. Desigur, cei din Cer nu mai au nevoie de semnul Sfintei Cruci, deoarece sunt mantuiti. Semnul jertfei Mielului, Altarul de pe Golgota, este numai pentru noi, care stam in asteptarea mantuirii; numai noi avem nevoie de ea si ea este atat de insemnata pentru Lucrarea mantuirii noastre, incat, Maica Domnului, are cuvinte puternice in Vedenia aceasta, pentru a ne indemna s-o veneram: “Dar voi, cei ce vietuiti pe Pamant, neincetat s-o aveti in mintea si pe trupul vostru, caci fara ea, nu veti trece la viata pacii.” Cuvinte de adevar si de foc, frati crestini, de care, se cade a lua aminte si a le urma. Crucea s-o avem in minte – adica, in sufletul nostru, ca acolo, ea sa fie mereu, o chemare spre o viata de iubire si jertfa, asa, precum, din iubire, Domnul Hristos S-a jertfit pe ea. Crucea s-o avem si pe trupul nostru – ca o adeverire ca o avem in duh si ca ea este semnul nostru deosebitor: “pecetea rudeniei noastre intru Hristos.” Marturisirea ca, in duh si in trup, noi suntem copiii Golgotei - si stam mereu sub semnul Crucii, care e al nostru.
Inchipuiti-va, acum, frati crestini, ce lucrare de sacrilegiu fac toti acei care au lepadat de la fiinta lor, scumpul si Sfantul semn ! O, ce orbire a trufiei, cate triste pustiiri, faci tu in viata oamenilor !
Cugetati, de asemenea, frati crestini, cateva clipe si la frumusetea nespusa a cuvintelor: “Fara de ea, nu veti trece la viata pacii.” Ascultati, frati crestini: “viata pacii.” In aceste cuvinte, este tot Cerul !
Fusese in vremea aceea, o icoana a Maicii Domnului, pe care Maicuta Veronica, socotind-o catolica, o asezase la un loc mai dosnic, din pridvorul Paraclisului. Acum, Maica Domnului ii dadea prin Vedenie, porunca privitoare la ea, spunandu-i: “In locul unde Ma vezi, sa asezei icoana Mea, pe care voi ati dat-o in pridvorul Bisericii, spunand ca nu e buna, fiindca e catolica. Adu-o aici si pune-o deasupra portii, caci vrajmasii Mei, nu o vor birui.”
In aceasta porunca a Maicii Domnului, putem lesne vedea, frati crestini, o dumnezeiasca chemare la impacarea celor doua Biserici surori: cea ortodoxa, cu cea catolica.
De altfel, semne din acestea, avea Sa mai dea Dumnezeu, la Vladimiresti, dupa cum vom vedea.
La vestea ca acela pe care ea il vedea in Altar, era insusi Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, bucuria din sufletul Vazatoarei era fara margini, pe obrajii ei, siroind lacrimile.
Pe urma, Maica Veronica a savarsit intocmai, toate poruncile pe care Stapana Cerului si Milostiva Pamantului le daduse in Vedenie.

CAPITOLUL XVIII.
SE INALTA BISERICA MARE.
MUNCA CRESTINA A FECIOARELOR.
JERTFELE LOR.
MAICUTA VERONICA SCAPA CA PRIN MINUNE
DE UN ASUPRITOR AL EI.
CEI TREI SFINTI.

Asadar, frati crestini, munca inaltarii Bisericii mari de la Vladimiresti, incepu cu strasnicie, in primavara anului 1941 si tinu intins, vreme de 2 ani si jumatate. Greu este, frati crestini, sa ne putem inchipui, in toate amanuntele ei, aceasta mare si frumoasa munca, pe care un manunchi de fecioare a savarsit-o intr-un timp atat de scurt. Destul este, sa spunem, ca ea a fost savarsita ca intr-un fel de nesfarsita cantare de lauda, adusa lui Dumnezeu. Cand ele se gandeau in vreun ceas de odihna, ca peste putina vreme vor avea un Locas mare de rugaciune, ca acest Locas avea sa fie frumos impodobit, cum putine Locasuri vor fi fost frumoase si impodobite, sufletul lor se umplea de-o bucurie cereasca. Atunci, ele simteau o atat de mare putere de jertfa, incat, nici o munca nu li se parea prea mare. Cand vedeau cum se inalta schelele - si cum trupul Bisericii prindea fiinta din ce in ce mai mult, ochii li se umpleau de lacrimi. Nu mai voiau sa stie nici de mancare, nici de somn. Carau caramizile cu samarul, pe schelele inalte, ca si cum ar fi avut aripi la picioare. Iar cantarea, nu le parasea nici o clipa.
Cei care, candva, vor scrie istoricul acestei Manastiri, se vor minuna in fata felului cum roiul acesta mic de fecioare, si-a cladit scumpul lor stup duhovnicesc; vor vedea, atunci, ce minunata este munca crestina - si ce minuni este in stare sa faca ea. Se vor incredinta inca o data, ca ea, munca crestina, ramane pe veci, modelul muncii omenesti, pe Pamant, - ca in zadar cauta oamenii model in alta parte si ca trudnice sunt incercarile lor de a afla vreun indreptar mai bun, mai frumos si mai rodnic, decat cel crestin... Si doar, lucrul e simplu, frati crestini, - dar, ca toate cele simple, nici acesta nu este luat in seama de bietii oameni, care cred ca vor gasi rezolvarea problemei muncii, prin sisteme complicate. Munca, daca nu este facuta cu dragoste, este o osanda si, ca oricare osanda, ea este urata si blestemata. Numai munca facuta cu dragoste, este o frumusete si o binecuvantare; ea este iubita si plina de roade bune. Asadar si in munca trebuie aplicat indreptarul simplu, dar admirabil, al iubirii crestine, pentru ca sa putem avea cele mai mari si mai frumoase roade. Ca lucrul este cu putinta, n-avem decat sa privim spre luminosul santier de la Vladimiresti, din vremea cand mainile fecioarelor inchinate Maicii Domnului, isi cladeau Biserica si chiliile lor. N-avem decat, sa privim spre orice fel de santier: material sau spiritual, al oricarui lucrator, in care invatatura lui Hristos este o realitate, traita mai intai, de cel care savarseste munca.
Un martor ocular, din vremea cand maicile si surorile de la Vladimiresti isi inaltau Biserica, spunea: “Sa fi vazut cum cladeau maicile si surorile Biserica aceasta, ai fi plans, cum am plans si eu. Ca niste albine insufletite, ele carau, ele spalau, ele salahoreau, ele zideau, ele tencuiau, uitand sa manance, uitand sa doarma. Cladeau si se rugau, cladeau si cantau, cladeau si zambeau, cladeau si binecuvantau pe Maica Domnului. Era o infrigurare atat de cotropitoare, incat, ar fi fost in stare sa cladeasca si noaptea si pe ploaie si pe ninsoare. Cand isi inchipuiau cat de frumoasa are sa fie Biserica in care aveau sa slujeasca si sa cante ele, le apuca un fel de rau si nu mai simteau atunci nici oboseala, nici foamea, nici setea. Cladeau, postind si rugandu-se, caci, numai astfel, li se inzeceau puterile. Era, dragii mei, o priveliste atat de frumoasa, incat, ea rascumpara toate urateniile cele multe, ale uratei vremi.”
Se implinea din nou, frati crestini, legenda mesterului Manole. Ele, fecioarele, isi zideau acolo, toata dragostea pentru Stapana lor din Ceruri, ca astfel, zidurile acelea sa nu se surpe, ci inca, mai tari, ca de obicei, sa fie... Maicuta Veronica era mereu de fata la aceasta munca, punand mana si ea, la lucrarea de zidire. Supraveghea si se ruga, radea si lacrima, cand vedea cum prind fiinta zidurile, cele atat de dorite de sufletul ei si pe care, necurmat le vazuse in inchipuirea ei, inflacarata de credinta si de dragoste. Apoi, darurile veneau mereu pe jgheabul de aur duhovnicesc, pe care Insasi Maica Domnului il asezase, avand unul din capete in Lume si celalalt in ograda Manastirii de la Vladimiresti.
O asteptau, insa, frati crestini, pe Maicuta Veronica si unele incercari, destul de mari. Nici nu se putea altfel. Vremurile erau amestecate, iar oamenii inraiti. Haina monahala, aduce, fireste, in multe prilejuri, respect si pietate, dar, de multe ori, aducea batjocura si ganduri proaste. Mai osebit, cand ea era purtata de o fecioara, diavolul cladea ganduri desfranate, unora din cei care nu puteau intelege, cum o fata tanara, putea sa paraseasca Lumea si imbracand haina mohorata, sa se retraga in viata singuratica si curata, dar, Maica Domnului, frati crestini, are totdeauna grija de copilele Ei, - si, in asemenea incercari, intervine cu mana Ei nevazuta si face neputincioasa nazuinta de ponegrire.
Va spuneam mai inainte, frati crestini, ca aveau sa se arate in viata acestei ALESE a lui Dumnezeu, unele fapte, care, prin felul si imprejurarile in care aveau sa se petreaca, puteau lesne, fi numite, “fapte minunate”.
Iata, spre pilda, ce s-a petrecut cu Maicuta Veronica, intr-una din zilele toamnei anului 1941. Plecase de la Manastire spre Ramnicu Sarat, dimpreuna cu maica E. sa cumpere niste seminte de zarzavat, trebuitoare gradinei Manastirii. Acolo, in oras, ele, pentru nu stiu care pretinse motive de ilegalitate puse de un politist, abuziv, fura oprite in arestul Politiei. Omul satanei avea si un gand ascuns asupra Maicii Veronica. O lua in biroul sau la caderea noptii si acolo, incepu s-o ademeneasca si s-o ameninte cu toate cunoscutele ademeniri si amenintari ale unor asemenea slugi ale diavolului. Maicuta Veronica, insa, la toate raspundea cu o pace deplina, care indarjea si mai tare pe politistul care voia cu orice chip, sa-si implineasca ticalosul gand. Fiind in odaia aceea o icoana a Sfantului Gheorghe, Maicuta Veronica incepu sa se roage cu putere, cerand sprijin Sfantului. Cu uimire, politistul baga de seama, ca nu se mai putea ridica de pe scaun; o mana nevazuta il tintuise pe loc. Totusi, facand o sfortare, izbuti sa se ridice si aratand Maicii Veronica revolverul de pe masa, o ameninta, zicandu-i:
“Viata si scaparea iti sunt in mana mea !”
Dar Maica veronica, ii raspunse cu o putere pe care i-o dadea credinta si pacea din suflet:
“Eu sunt in mana lui Dumnezeu si El nu va ingadui sa mi se intample nimic !”
Politistul cazu din nou in scaun, ca apasat de aceeasi mana nevazuta.
Vreme de cateva ceasuri, pana la 4.00 dimineata, Maicuta Veronica a fost tinuta in starea aceasta. In tot acest timp, ea nu incetase sa se roage Maicii Domnului sa o ajute si sa o scape de incercarea prin care trecea. Obosita, ea facu o strigare inca mai mare, catre Maica Domnului si se trezi dintr-o data cu usa data in laturi, scoasa din balamale si cineva intra. Era preotul garnizoanei, care, auzind de lucrul acesta si cunoscand mai dinainte darul Maicii Veronica, n-a mai stat la indoiala si la ceasul acela din noapte, veni la locul unde se afla Maicuta Veronica, spre a impiedica batjocurile ei. Rusinat, politistul nu mai stia cu ce cuvinte prefacute sa-si ceara iertare, asa, cum fac, de obicei, acest fel de oameni, cand nu pot sa savarseasca poruncile stapanului lor, diavolul.
Tot in anul 1941, spre sfarsit, frati crestini, Maicuta Veronica fu invrednicita cu o noua Vedenie, de data aceasta, de un fel deosebit, oarecum docta celor mai dinainte, Vedenia pe care a descris-o in toate amanuntele ei, de indata, dupa iesirea din ocolul ei de lumina.
Sa ascultam povestirea ei, care si de data aceasta, este de o fermecatoare simplitate si de-o naiva candoare feciorelnica:
“In dimineata zilei de 17 DECEMBRIE 1941, ma intorceam bucuroasa din Tecuci, ca am putut face rost de lemne de foc, pentru Manastire. Cand am ajuns in sat, m-am gandit sa caut vreo caruta, sa merg la Manastire (a Manastirii nu era venita - sau sa merg pe jos. Si mi-am zis: “Voi merge pe jos !” Si o iau la drum, sa ies din comuna. La departare de 500 m. de comuna, se afla o turma de oi, pascand, iar cainii ce-i aveau, mancau o vita moarta. Cand ma vad pe mine, incep sa latre. Eu, imi zic: “Nu voi merge inainte ! Acesti caini ciobanesti sunt rai si ce ma fac eu, singura, ca ciobanii sunt departe !?
Ma intorc inapoi, spre sat. Ceva, parca ma mustra si imi zic: “Cum sa pierd eu, nadejdea in Dumnezeu ? Oare El, nu are putere sa ma apere ?” Si dau iarasi sa merg inainte, dar cei opt caini ciobanesti lasara mancarea lor si venira la mine. Imi zic: “Daca satana i-a scos in calea mea, eu nu ma voi intoarce; peste camp am s-o iau, voi iesi la alt drum si tot voi merge inainte !” Si am facut asa.
Dar, cum mergeam pe camp, apropiindu-ma de drumul la care trebuia sa ies, vad stand jos, pe niste gunoaie adunate, trei barbati. Pareau de-o varsta. Imbracamintea lor, era la fel. Ca oameni, nici avuti, nici saraci, ci de mijloc.
Cand am ajuns la ei, le-am dat: “Buna dimineata !” Ei, mi-au multumit. Eu, necunoscandu-i pe dansii, mi-am zis: “Acestia pe mine m-au asteptat, sa ma prade ! Ce ma voi face, Maicuta Domnului ?” Totusi, imi ziceam: “Am sa vorbesc frumos cu ei si Tu, Care mi-ai dat voie sa ies din Manastire, n-ai sa ma parasesti.”
Unul din ei, ma intreba:
“De la ce manastire esti, Maicuta ?”
Eu, le raspund:
“De la Manastirea Maicii Domnului, fratilor, care se vede sus, pe deal.”
“Da?- imi zic ei – Sa mergem si noi acolo ”!
Si se sculara de jos, se da unul in dreapta mea, unul in stanga (pe drum, cum mergeam), iar unul, pe cararea pe care mergeam eu, in urma mea.
Eu, cand am vazut ca s-au asezat asa, mi-am zis: “Iata-i, cum s-au pus ! Acestia, cu adevarat sunt oameni hoti si cand ne-om departa de sat, ma vor lovi din toate partile !” Si intr-una ma rugam la Stapana noastra, Nascatoarea de Dumnezeu.
Cel din dreapta, imi zice:
“De unde vii, Maicuta ?”
Eu, le-am raspuns:
“Am fost la Tecuci, fratilor.”
“Dar ce-ai facut”?
Atunci, am inceput sa le spun:
“Fratilor, Sfanta Manastire a noastra este noua si, slava lui Dumnezeu, avem ce ne trebuie, dar, nu-i ca alte manastiri, cu paduri si cu alte averi. Si acum, am fost dupa nevoile ce se simt la noi.”
“N-ai credinta-n Dumnezeu, Maicuta”?
“Ba da, fratilor ! Daca mi-as pierde credinta, degeaba traiesc”!
“Cunosti Sfanta Scriptura, Maicuta”?
“Da, o cunosc”.
“Citesti in ea”?
“Da, citesc, dar nu prea des, caci, citind-o, trebuie s-o si intelegi”.
“Da, - imi raspund ei, daca ai s-o citesti cu luare aminte, ai s-o intelegi”.
Si au inceput sa-mi vorbeasca din Sfanta Scriptura, din Vechiul Testament, de la Moise, cum a dat mana in pustie, etc.
Acum, imi schimbasem parerea despre ei.
“Cate surori sunteti in Manastire, Maicuta”?
“Din mila lui Dumnezeu, suntem 73 si doi preoti”.
Cel din dreapta, imi zice:
“A, ii cunoastem noi !”
Eu, cu atata bucurie, le-am spus:
“Da, ii cunoasteti, fratilor ?! Ce bine-mi pare !” Cel din dreapta, iar ma intreaba:
“Dar, cum se impaca ei ?”
Eu le-am raspuns:
“Bine, fratilor !”
Iar el, adauga:
“Stim noi, toate !”
“Dar de unde stiti”?!
El imi zice:
“Lasa, acum ! Dar, cu surorile, cum te impaci, le iubesti ?” “Da, cred ca le iubesc. Cand vad ca fac ceva care nu-i dupa Dumnezeu, atunci, le mai cert”. Tot cel din dreapta, imi zice:
“Asculta, Maica Veronica, cand o sora de-a dumitale a gresit ceva, s-o chemi intre patru ochi si s-o mustri.”
Acum, eu imi zic in sine: “Dar, ce-o fi cu oamenii acestia, de-mi vorbesc asemenea vorbe ?! Ei, mireni, si-mi spun asemenea invataturi !”
“Cand vreti sa terminati, Maicuta, Biserica pe care ati inceput-o”?
“Maica Domnului stie, fratilor, eu nu stiu”!
“Da, - imi zic ei – dar, cand ati vrea a fi gata”?
“Bunul Dumnezeu stie, eu nu stiu nimic”!
Acum, imi ridic privirile inainte, parca ma plictisisem de vorba lor, ca prea multe ma intrebau, ba, chiar spuneau si anumite greseli facute de noi, dintre care, pe unele le stiam si-i intreb:
“Dar de unde stiti toate acestea, fratilor, de parca ati fi profeti ?”
Ei imi raspund:
“Nu, nu suntem nimic !”
Vad, deodata, ca sareta Manastirii venea de la sat. Eu, cu atata bucurie, le spun:
“Fratilor, iata sareta Manastirii ! Eu ma voi duce cu sareta, ca ma simt cam obosita (voiam sa scap de ei, ca prea multe ma intrebau).
Imi spun:
“Nu te bucura, ca nu te ia !”
“E sora mea din Manastire, de ce sa nu ma ia”?!
Ei, lasara capul in jos si-mi spusera:
“Bine, vom vedea !”
Vad pe sora care era cu sareta Mtanastirii, ca trece prin fata mea, se uita la noi, da bici calului si merge mai departe.
Acum, imi zic ei:
“Te-a luat ?”
“Ce sa fie, fratilor ?! Doar s-a uitat la noi si de ce n-o fi oprit”?!
Cel din dreapta, imi zice:
“Pentru ca nu ne-a vazut !”
“Cum ? – ii spun eu – Nu-s nici 50 de metri pana la drumul pe care merge dansa”!
“Lasa, acum ! imi zic ei”.
Tot cel din dreapta, ma intreba:
“Ce zici, Maicuta, de lumea aceasta ?”
“Care, fratilor”?
“De lumea aceasta, de azi...”
Eu, le spun: “Fratilor, eu stiu din 1937, cand mi-a spus Domnul in Vedenie, ca, de nu ne vom pocai, vor veni mari dureri peste noi.” Atunci, toti intr-un glas, imi spun:
“Durerile mari, inca n-au venit peste lume !”
Tot cel din dreapta, imi zice:
“Maicuta, sa primesti in Manastire, pe straini, cu dragoste, caci nu stii pe cine primesti!”
“Da, fratilor”! - le spun eu.
Apoi, incep sa le spun Vedenia pe care am avut-o in 5 IANUARIE, cu parintele cel rufos. O, si cat se bucurau ei, cand eu le spuneam si tot mereu ma intrebau:
“Si cum a fost ?”
Eu, le spuneam asa, dupa cum am vazut.
Ei, se uitau unul la altul si zambeau...
Cand sora cu sareta urca dealul spre Sfanta Manastire, eu am zis in sine: “Razi de mine, sora Ioana ! Nici macar n-ai vrut sa-mi iei greutatea ce o duc in mana !” Si ma uitam si la acesti oameni si-mi ziceam in gandul meu: “Ce cap mai au ! Nu vor sa-mi ia nimic din maini!”- caci, eram tot o apa, de greutatea drumului.
Tot cel din dreapta, imi zice:
“Nu ti-e greu ?”
“Ba da”! ii raspund eu.
“Dar, ce zici de sora, ca se uita in urma”?
“Ce sa zic, ii raspund eu, chiar acum ma gandeam, ca, de voi ajunge la Manastire, am sa-i dau un canon”.
“Nu, - imi zice el – sa nu-i dai, caci, asa a fost sa fie”!
Am ajuns la Sfanta Manastire. Cand sa intram pe cararea de la apus, eu am luat-o inaintea lor si zic:
“Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, am ajuns ! Veniti dupa mine !”
Cand ma uit, sa vad daca vin dupa mine, nu mai vad pe cei 3 barbati, ci vad la inaltime de 1 m. 3 copilasi cam de 10 ani, invaluiti cu un voal bleu si-mi zic cu voce blanda:
“Maica Veronica, pana aici te-am condus noi ! De aici, iti iese in cale, sora ta, Illinca.”
Eu, cand i-am vazut, am ramas uimita. Am aruncat ce aveam in mana, m-am uitat in sus si am zis cu glas tare:
“Doamne, cine a fost cu mine ?! Oh, cum nu am sorbit cuvant cu cuvant ! Iarta-ma, Doamne, ca ma plictiseam de desele intrebari ale acestor fete Dumnezeiesti !”
Si au disparut.”
Dupa ce mi-am strans cele aruncate, am vazut pe sora despre care imi spusesera fetele Dumnezeiesti, ca vine inaintea mea, luandu-mi ce aveam in mana. Apoi, sora ma intreba:
“De ce n-ai venit cu sareta, Maicuta ?”
Dar eu, zambind, am spus:
“Pe sora Ioana intreab-o, de ce nu m-a luat !”
Atunci, toate surorile o intrebara:
“Ce-ai facut, de n-ai luat pe Maicuta cu sareta ?”
Sora Ioana, cu lacrimi in ochi, intreba:
“Dar unde e Maicuta ?” “Acum, ma vad cu sora Ioana”.
Eu, cu zambetul pe buze, ii spun:
“Lasa, sora Ioana, treci pe langa mine si nu ma iei cu sareta ?”
Ea, plangand, ma intreba:
“Cum ai venit Maicuta, pe jos ?”
Acum, eu glumesc cu ea:
“Nu, sora, pe sus am venit, ca de veneam pe jos, ma luai in sareta.”
Si incep sa-i spun, pe care drum trecea ea si cum de nu m-a vazut ?
Ea spuse ca a vazut ceva, dar nu a distins bine ce a vazut.
“Cum,- ii spun eu,- doar e senin si ziua, in toata puterea cuvantului”!
Acum, ea imi zice:
“Cand eu urcam dealul, am vazut o Maicuta care venea intre 3 barbati, spre Manastirea noastra, dar nu m-am gandit sa fie Maicuta noastra.”
Eu i-am raspuns:
“Nu-i nimic, sora Ioana ! Iconomia lui Dumnezeu a fost asa !”
Apoi, le-am spus cine au fost cei 3 barbati, cum ca, au fost fete Dumnezeiesti. Cine, nu stiu!
Iata, frati crestini, in toata a ei frumusete simpla, aceasta povestire, care aduce cu sine o suava mireasma Evanghelica, precum si atatea lucruri de invataturi bune.
Avem din nou simtirea, ca, parca am calatorit si noi, dimpreuna cu pelerinii acestia din campie, pe drumul Emausului, ca odinioara, Luca si Cleopa. Precum ei, nici Maica Veronica nu cunostea cu cine calatoreste, iar dupa ce a aflat ca ei erau calatori ceresti, dupa ce-au disparut, a exclamat si ea: “O, cum n-am sorbit cuvant cu cuvant, tot ce mi-au spus ?!” Ca apoi, sa strige: “Doamne, iarta-ma !”
Veneau acesti 3 Trimisi ai Cerului, ca sa dea Maicutii Veronica, noi prilejuri de adancire in contemplarea marei taine de iubire, in care era cufundata de cativa ani de zile. La vreme potrivita, Maica Domnului avea sa-i descopere cine erau acesti 3 Soli ai Ei, - care, apoi, aveau sa devina marii si Sfintii ei sprijinitori, in zdrobitoarea sarcina, pe care Insusi Domnul Hristos i-o puse pe umeri, spre a o duce la bun sfarsit.
Maica Domnului, in nesfarsita Ei iubire pentru copila Ei aleasa, ii purta necontenit de grija, pentru ca aceasta povara, mare, dar prea dulce, sa n-o istoveasca pe cale.
Totodata, de pe urma acestei calatorii din campie, Maica Veronica isi marea la nesfarsit puterea ei de smerenie, lepadand chiar si cele mai marunte ramasite de iubire de sine, care s-ar mai fi gasit in cuprinsul sufletului ei.

CAPITOLUL XIX.
MAICA DOMNULUI DESCOPERA MAICII VERONICA
CINE ERAU CEI TREI SFINTI.
DUMNEZEU IMBARBATEAZA PE ALEASA SA
IN INCERCARILE PRIN CARE TRECE.
ALTE VESTI CERESTI.
DOUA FAPTE MINUNATE.

In vremea celor doi ani si jumatate, cat a durat inaltarea Bisericii mari, mana Maicii Domnului, frati crestini, a fost mereu asupra “Gradinitei” Ei de la Vladimiresti. Am putea spune, ca Ea, Stapana Cerului si Milostiva Pamantului, Ea Era necontenit acolo, in chip nevazut si totusi, atat de viu si de simtit, incat, toti care erau prinsi in aceasta munca, ar fi putut incredinta ca au vazut-O intr-o zi pe schela, in alta zi pe la caramidarie, in alta, pe la groapa cu var. O simteau ca pe un mare bine in suflete si ca pe o bucurie in inima. N-ar fi putut deslusi nimic prin cuvinte, care se aratau si de data aceasta neputincioase, intru a deslusi intelesurile, dar, ar fi putut da incredintare pe fiinta, de adevar, ca, desigur, Maica Domnului Era acolo, langa ea, caci, numai asa se putea explica acea mireasma duhovniceasca, mai dulce ca orice pe Lume, care insotea mereu munca lor. Rugaciunea si cantarea intovaraseau necurmat lucrarea bratelor lor, sfintind-o.
Maicuta nu mai traia pe Pamant. Cand vedea cum se inalta zidurile Bisericii ca intr-un fel de vraja buna si binecuvantata, inima i se umplea de-o atat de mare si dulce bucurie, incat, dadea peste margini si ochii i se umpleau mereu de lacrimi. Cuvinte nu avea de-ajuns, ca sa multumeasca Aparatoarei sale Ceresti, Care o coplesea cu bunatatile Ei.
De-a lungul anului 1942, frati crestini, Maicuta a avut in trei randuri, invrednicirea de a fi cercetata de oaspeti ceresti. Trecu mai mult de doua luni, de cand se intalni cu cei trei calatori ceresti si ea, inca nu primise inca, nici un semn de la Stareta ei din Ceruri, cine erau acesti trei Sfinti. Ar fi dorit nespus de mult sa stie cine sunt, nu dintr-o zadarnica ispitire omeneasca, lucru, care era cu totul strain de viata ei, ci voia sa stie cine sunt, ca sa le dea cuvenita cinstire - si sa ridice si un semn, pe locul unde ei se prefacusera in copilasi ceresti. Pentru aceasta, in toate rugaciunile ei, nu uita niciodata a cere Bunului Dumnezeu, sa-i descopere numele celor trei rari si scumpi vizitatori.
Si iata ca, in ziua de 24 FEBRUARIE 1942, frati crestini, lucrul acesta i-a fost descoperit. Povesteste asa, insasi Maica Veronica:
“In ziua de 24 FEBRUARIE 1942, sfatuindu-ma cu cateva surori, sa invatam o cantare de antologie, ce se canta la Sfanta Liturghie mai inainte sfintita, le spun:
“Lasati lucrul din mana si veniti in chilie la mine, ca eu ma duc in Biserica, sa aduc cartea.”
Intrand in Sfanta Biserica, era ora 13.00 si ceva. Dupa datorie, fac trei metanii in mijlocul Bisericii, apoi ma duc la strana si caut cartea de care aveam nevoie. O iau, trec in mijlocul Bisericii, fac trei metanii, pentru ca sa ies. In timp ce le faceam, vad ca se deschide usa de la Sfantul Altar, dinspre miaza-noapte (unde se plateste Sfanta Liturghie). Ma uit, sa vad cine este. Vad, ca iese pe Sfanta Usa, din Sfantul Altar, cineva, parte femeiasca, inalta, subtire la corp, imbracata in negru, cu o naframa neagra, lasata pe cap, ce-i invaluia tot corpul. Mi-am zis in minte: “Doamne Iisuse, E Maica ta !” Am inceput sa zic rugaciunea pe care o zic eu mereu, cand vad ceva, adica: “Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-Te ! Ceea Ce Esti plina de Dar, Marie, Domnul Este cu Tine ! Binecuvantata Esti Tu intre Femei si binecuvantat Este Rodul Pantecelui Tau, ca ai nascut pe Hristos, Mantuitorul sufletelor noastre !”
Cum statea Stapana Cerului si Milostiva Pamantului in fata Sfantului Altar, imi zice:
“Veronica, ce te tot intrebi mereu, cine sa fi fost cei trei barbati, care te-au condus pe tine, de la satul tau, pana aici, la Manastire ? Unul a fost Simion Stalpnicul – povatuitorul tau, altul a fost Pantelimon – rugatorul tau, de cand te-ai nascut si altul a fost Ioan – iubitul Fiului Meu.
In locul unde te-au parasit pe tine, sa faceti o Sfanta Cruce, care sa poarte trei brate si pe fiecare din ele, sa pui chipul acestor placuti ai Fiului Meu !”
Ii raspund eu:
“Prea Sfanta Stapana, cand i-am vazut ridicati pe toti trei, sus, in aer, erau copii tineri, vazuti ca niste Ingeri.”
“Da,- imi raspunde Stapana – placutii Fiului Meu, oricum se vor preface, sa poata aduce pe urmasi, la Tronul pacii !
Acum, vei calugari pe acea sora a ta, care doreste a primi chipul monahicesc si este vrednica (mi-o spuse pe nume).”
Mai spuse, Prea Sfanta, inca trei surori, sa le imbrac in chip monahicesc, dar nu primirea Botezului (calugaria) si iarasi imi zice:
“Chilia in care ai stat in satul tau, s-o muti aici si s-o intrebuintezi, dupa cum mintea te va conduce.”
Intra Prea Sfanta in Altar si inchise usa.”
Iata, frati crestini, ca rugaciunea Maicutii fu ascultata. Si nu numai, ca Maica Sfanta i-a dat numele celor trei pelerini ceresti, dar i-a aratat si rolul, pe care fiecare din ei, aveau sa-l aiba, atat in viata Asezamantului Manastiresc, cat si in aceea a Maicutii insasi: Sfantul Ioan Evanghelistul, iubitul Domnului, avea sa fie si sa ramana aparatorul fecioriei si al iubirii in aceasta Sfanta Manastire, in care fecioria si iubirea aveau sa fie pururea, cele doua mari pietre de temelie. El mai cercetase si pana atunci Manastirea si cum vom vedea, avea sa o cerceteze mereu, fiind legatura de aur si de nestemate, intre ea si Cer.
Apoi, Maica Domnului, descopera Maicutii, care erau cei doi povatuitori Sfinti ai ei: Simion Stalpnicul- model de rugaciune si de pustnicie, de rabdare si de viata aspra, si Pantelimon – doctor de suflete, care-i fusese inca de la nastere, rugatorul ei, la Tronul Cerului. Bucuria Maicutii trecea de margini si gura ei nu afla cuvinte de multumire pentru aceste vesti ceresti, care-i dadeau puteri inca mai mari, in truda grea a inaltarii Sfantului Locas. O fierbinte pietate se aseza in sufletul ei pentru acesti trei Sfinti (ce frumos ii intituleaza, frati crestini, Maica Sfanta: “placutii Fiului Meu.”) si de indata purcese la facerea Troitei, poruncite in Vedenie.
De atunci, frati crestini, sta la poarta de intrare a Manastirii, acea Troita, inaintea careia, mii si mii de credinciosi, veniti in pelerinaje la Manastire, s-au oprit, au batut metanii, s-au rugat, au ingenunchiat, au plans.
Mai aflam din aceasta Vedenie, frati crestini, ca “placutii lui Hristos Domnul, se pot preface oricum, ca sa poata aduce pe urmasi la Tronul pacii.” Ce cuvinte frumoase - si ce invatatura mare cuprind in ele ! Asadar, Sfintii pot lua chipuri omenesti si coborand pe Pamant, sa fie de folos “urmasilor”, adica noua, ca sa ne duca la “tronul pacii”.
In alta Vedenie, Maica Prea Sfanta, spune: “Viata pacii.” Iata, aici, din nou, alte doua cuvinte, care si ele, inchid in sine, tot Cerul: “Tronul pacii.”
Prin luna mai, 1942, Maicuta avea de intampinat mari greutati cu inaltarea Bisericii. Bunul Dumnezeu, ca sa-i intareasca ravna si sa-i adanceasca smerenia, ii dadea lipsuri, ridicand la rastimpuri, Harul Sau, de deasupra Lucrarii incepute. Sufletul Maicutii, se afla, atunci, sub cumplite apasari. Cand se gandea ca lucrul ar putea sa se opreasca, un fel de lesin sufletesc, ii cuprindea fiinta. Se gandea, atunci, ca, poate este vina ei, de a fi pornit un Locas atat de mare, cand porunca de Sus, fusese sa inalte un “Schit saracacios”. Gandul acesta, ii marea la nesfarsit suferinta. Refugiul ei, erau, atunci: postul si rugaciunea; lor li se adaugau din plin lacrimile, pe care Maicuta le lasa sa cada la picioarele Rastignitului. Striga catre Dumnezeu: “Doamne, da-mi lamurire ! Ce trebuie sa fac ?” Si Dumnezeu, frati crestini, i-a raspuns. Intr-adevar, in ziua de 6 MAI 1942, Maicuta avu o noua Vedenie. Sa ascultam povestirea Maicutii:
“In luna MAI, 1942, cand noi lucram la Biserica mare si nu mai aveam nici un sprijin de nicaieri, mereu imi ziceam:
“Vad, Doamne, ca ne-ai parasit. Tu mi-ai spus sa facem un Schit saracacios, iar noi am inceput Manastire mare. Vad, Doamne, ca ne pedepsesti si ce ne-ai dat pana acum, vad, ca ai luat de la noi.”
In ziua de 6 MAI 1942, am mers in Biserica mica, ce se cheama Paraclis si ma rugam plangand, Sa aiba Atotputernicul mila si prin oamenii Lui, alesi, sa ne trimita iarasi, ajutor. Pe cand ma rugam astfel, iese din Sfantul Altar, Sfantul pe care il vazusem adeseori, rezemat de Sfanta Masa si-mi zice:
“De ce tot te framanti, zicand ca Dumnezeu v-a parasit ? Ce ati facut ? Pentru pacatele voastre, nimic n-ati facut ! Crezi tu, ca Se supara Dumnezeu, ca-I faci Locas maret ? Fa-l cat de impodobit, caci nu Se va supara Atotputernicul.
Greselile voastre, cu nimic nu le intreceti si numai mila lui Dumnezeu va poate ajuta si aduce la viata pacii.”
Apoi, intra in Sfantul Altar.”>
Asadar, avea, acum, Maicuta, o dulce asigurare, ca nu gresise, cand pornise o Biserica atat de mare, iar din cuvintele Sfantului (care, desigur, nu era altul decat Sfantul Evanghelist Ioan), capata si un indemn spre infrangerea greutatilor. Desigur, noi, dupa greselile noastre, n-am fi vrednici a face nimic, daca mila lui Dumnezeu nu ar fi nemarginita.
Ridicandu-se din Vedenie, Maicuta porni din nou, cu curaj sporit, spre infaptuirea poruncii, primita de la Domnul:
“Aici, va fi Altarul Meu !”
In toamna, chiar in ziua Praznicului “Sfantului Ioan Gura de Aur”, 13 NOIEMBRIE, Maicuta avu a treia Vedenie in anul acela, care, ca toate de pana atunci, cuprindea si ea nenumarate frumuseti. Povesteste, insasi Vazatoarea:
“In ziua de 13 NOIEMBRIE 1942, eu si surorile mele, ne aflam in Biserica mica, ce se cheama Paraclis, la slujba. Parintii nu erau veniti. Dupa ce noi am facut “Acatistul Maicii Domnului” si am inceput “Ceasurile”, eu, am intrat in Sfantul Altar. Dar, ce sa vezi ! PREA SFANTA NASCATOARE DE DUMNEZEU, imbracata ca o Imparateasa ! Avea in dreapta Sa trei barbati, imbracati in haine de Arhierei si in stanga Sa, alti trei. Acestia, nu aveau imbracamintea, doi la fel; frumusetea imbracamintei lor si a mitrei ce o purtau pe cap, nu o pot spune ! Rezemat de Sfanta Masa, vad tot pe acelasi Sfant, pe care il mai vazusem si altadata, despre care mi-a spus Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, ca este Ioan Evanghelistul, iubitul Mantuitorului Hristos.
Eu, cand am vazut toate acestea, am strigat tare:
“Doamne, Iisuse Hristoase, iarta-ne !” – cazand cu fata la pamant.
Aud glasul Sfantului Ioan, ce sta rezemat de Sfanta Masa:
“Iata, Sfintii lui Dumnezeu, in ce marire stau si voi nu-i pretuiti !” – aratand cu degetul spre Arhierei, care stateau de-a dreapta si de-a stanga Nascatoarei de Dumnezeu.
Eu, cum stateam in genunchi, iarasi ma las cu fata la pamant, plangand. In Biserica, surorile plangeau in hohote, intelegand ce se petrece in Sfantul Altar.
Tot Sfantul Ioan, imi zice:
“Sa imbraci in chip ingeresc, 5 surori ale tale !” – spunandu-mi-le pe nume.
Apoi, n-am mai vazut nimic.”
In aceasta zi, se praznuia “Sfantul Ioan Gura de Aur.>
Ne minunam din nou, frati crestini, de frumusetea fara de pata si a acestei Vedenii, in care ni se descopera slava in care stau in Ceruri, Sfintii lui Dumnezeu. Ei petrec Vesnicia in preajma Sfintei Mame - si se bucura de-o fericire fara de sfarsit, rugandu-se fara intrerupere, pentru noi, pamantenii.
Era, in vremea aceea, frati crestini, o mare furtuna in Lume si tara noastra sangera prin toate vinele ei. Daca in unele suflete, credinta se aprinsese cu putere, nu e mai putin adevarat, ca stricaciunile colcaiau peste tot, asa ca, nenumarate alte suflete, se osandeau. Misunau, de asemenea, abaterile de la dreapta credinta si foarte multi aruncau cu pietre in Maica Domnului si impotriva Sfintilor, alungandu-i, raii si nemintosii, din asa-zisa lor inchinare crestina.
Dupa ce, in Vedenia din 26 MAI, Bunul Dumnezeu ne arata cat de mare este indurarea Sa, iata, ca acum, prin aceasta straluminoasa Vedenie, ni se arata in ce mare cinste stau in Ceruri Maica Domnului si Sfintii si auzim si acele cuvinte grele de dojana: “Iar voi, nu-i pretuiti !” – cuvinte, care cuprind in sine si cumplita osanda, care asteapta pe cei care nu pretuiesc pe acesti “Placuti ai Domnului HRISTOS”!
Daca greutatile inaltarii Bisericii erau mari, nu era mai putin adevarat, ca Bunul Dumnezeu nu lasa pe Aleasa Sa, fara ajutorul Lui; El ii aducea daruri, tocmai, cand nevoia era mai mare. De-a lungul celor doi ani si jumatate, frati crestini, nenumarate au fost “faptele minunate”, care, intocmai ca in Vietile Sfintilor, s-au savarsit aici, in locul acesta, care si el insusi, prin tot ceea ce se petrecea in cuprinsul lui, era o minune a lui Dumnezeu.
Cand, peste doi ani si jumatate, se va scrie istoria acestui Asezamant si cand se vor strange marturii de-ale tuturor acelora care au fost de fata la atatea lucruri, numai atunci se va putea vedea deplin, ce catime de “fapte minunate” a revarsat intru tot darnic Dumnezeu, pe locul acesta si in sufletele celor care s-au adapat de la acest izvor duhovnicesc.
Va voi povesti, frati crestini, doua din aceste “fapte minunate”, petrecute la locul acesta, in anii zidirii Bisericii celei mari.
Era, va sa zica, de rand la bucatarie, pe saptamana aceea, asa cum era obiceiul de a face o asemenea ascultare, sora Ioana. Si iata ca, dupa masa de pranz, sora Ioana veni la Maicuta si cu lacrimi pe obraji, ii spuse:
“Maicuta, nu mai am nici un fel de malai pentru mancarea de seara... Nu stiu ce sa fac !...”
Era consfintita mai demult, regula, frati crestini, ca maicile si surorile care erau la bucatarie:”sa faca cum o sti, sa aiba ce da de mancare, obstei.”
Maicuta, auzind vorbele sorei Ioana, ii zise cu blajinatate, dar cu tarie:
”Stii, sora Ioana, ce ai de facut ?! Mergi si te roaga la Maica Domnului !”
Atunci, sora Ioana, merse la Crucea neagra si incepu ca un copil nenorocit, care se plange mamei, sa strige, fara oprire, in auzul tuturor:
“Maica Domnului, nu ma lasa ! Te rog, nu ma lasa ! Ce fac eu !? Maicuta Domnului, ai grija de mine !” si plangea in hohote, fara sa-i pese de nimic, de tot ce era in jurul ei.
In vremea aceasta, frati crestini, in chilia ei, Maicuta se si cufundase intr-o infocata rugaciune, strigand cu putere:
“Mila Ta, Maicuta Domnului ! Nu ma lasa !”
Abia isi ostoi plansul sora Ioana si se linistise, cand, iata, pe langa alee, se ivi o caruta cu boi, scartaind ascutit, ceea ce dovedea ca e plina. Un gospodar dintr-un sat vecin, inchinator si prieten al Manastirii, ducea boii de funie. Ajunse in dreptul Crucii negre, opri caruta, merse si se inchina, batand metanii, dupa care, veni sa intampine pe Maicuta, care, tocmai iesise din chilie, sa vada ce-i cu sora Ioana, al carui plans in hohote si ale carei cuvinte intretaiate, le auzise. Gospodarul, zise Maicutii:
“Iaca, Maicuta, am socotit sa aduc si eu ceva pentru Manastire, ca sa-mi ierte Bunul Dumnezeu din pacate.”
In caruta, frati crestini, erau cativa saci cu malai, grau si altele, - malaiul pe care il astepta cu atata suspinare, sora Ioana. Cand ea vazu darul adus de credinciosul gospodar, izbucni din nou in hohote de plans – de data aceasta, de multumire si de bucurie. Maica Domnului ii auzise rugaciunea si-i vazuse lacrimile.
Dupa cum vedem, frati crestini, intocmai ca in Vietile Sfintilor.
Tot o astfel de “fapta minunata”, s-a petrecut in alta zi, cand in Manastire era o mare zarva si o grea suparare.
Era sambata pe la amiaza si Maicuta trebuia numaidecat, sa achite pe cei cativa mesteri zidari si lemnari, care lucrasera toata saptamana si acum stateau gata sa plece la gara, ca sa se duca la Braila, unde-si aveau familiile; era o suma mare de plata, vreo 15 000 lei, iar sertarul Manastirii era gol, nici un ban. Maicile erau nelinistite, lucratorii murmurau amenintator. Insusi parintele duhovnic, veni la Maicuta, sa-i spuna:
“Maicuta, nu mai putem amana...”
Maicuta, cu liniste, ii spuse:
“Sa ne rugam, parinte si Maica Domnului nu ne va lasa !... Doar e Lucrarea Ei !”
Parintele, raspunse cu sufletul indoit:
“Bine, bine ! Desigur, trebuie sa ne rugam, dar acum, deocamdata, ne trebuie 15 000 lei!”
Maicuta, nu-i raspunse decat aceste cuvinte:
“Si totusi, parinte, atata ne ramane de facut !”
Parintele duhovnic, pleca nemultumit.
Maicuta, dadu atunci, porunca soborului:
“In Biserica, la rugaciune !”
Ramasa singura, cazu in genunchi, isi impreuna mainile cu ochii inlacrimati, spre icoana Stapanei si se ruga fierbinte.
In ograda, poposi o caruta, care aducea de la gara pe un cunoscut, inchinator al Manastirii, care, dupa ce zise Maicutii cuvintele de buna sosire si-i saruta mana, o ruga sa-i dea cateva clipe de sfat, avand a-i grai ceva. Mersera in chilia Maicutii. Acolo, calatorul scoase din buzunar un plic infoiat si dandu-l Maicutii, ii spuse cu smerenie:
“Maicuta, te rog sa primesti un mic dar pentru Manastire !”
Iar in plicul acela, frati crestini, nu erau 15 000 lei, ci erau, exact de trei ori, atatia bani, care ajungeau pentru mai multe sambete, nu numai pentru aceea.
Povestindu-va aceasta “fapta minunata”, frati crestini, nu-mi pot opri gandul de la Don Bosco, Sfantul Giovani de Torino, care si el, pe cand ridica una din cele trei mari Catedrale, pe care, de-a lungul vietii sale, le-a inaltat lui Dumnezeu, (una la Torino si doua la Roma), tot asa, in una din acele “fatale” sambete ale tuturor schelelor din Lume, se afla intr-o stare cu totul asemanatoare acesteia, despre care am povestit. Gata sa fie batut si de zidarii care-si cereau cu violenta plata, el a poruncit tuturor celor din jurul sau, cu un glas, inca mai vehement decat al zidarilor:
“Stiti care este datoria voastra ? Rugati-va !”
Si tot asa, acum aproape 100 de ani, la usa lui Don Bosco a aparut un prieten al Lucrarii pe care o savarsea el, - si intinzandu-i un plic, i-a spus, precum calatorul de la Vladimiresti: “Iata, parinte, un dar pentru Biserica !”
Si tot asa, in plicul acela, era de trei ori, suma de care avea nevoie Don Bosco.
Domnul Hristos si Maica Domnului, frati crestini, Sunt Aceiasi in toate vremurile si in toate locurile.

CAPITOLUL XX.
TERMINAREA BISERICII CELEI MARI
SI A ALTOR CLADIRI DIN JURUL EI
TARNOSIREA SFANTULUI LOCAS.

Cu cat se apropia terminarea Bisericii, cu atat, greutatile se iveau mai multe, in calea Maicii Veronica.
In primavara anului 1943, cladirea era terminata din “rosu”- cum se zice - dar, mai ramaneau, inca multe de facut. Ea voia cu orice chip sa faca “Sfintirea” la 15 August, asa cum primise veste prin duh, de la Stapana ei iubita. Nu mai voia cu nici chip sa amane. Chiar daca ar fi fost sa ramana unele lucrari de facut dupa aceea, cum era - de pilda - pictura, tarnosirea ei, trebuiau facute la viitorul Praznic al “Sfintei Adormiri”.
Toate bune, gandul era minunat, dar, de unde bani si materiale trebuitoare, pentru ispravirea cladirii ? De doi ani de zile, Maica Veronica nu mai cunostea odihna. Alergase peste tot, batuse la multe inimi intelegatoare, trezise la multi interesul pentru Lucrarea de la Vladimiresti, deschisese multe pungi si adunase bani buni pentru cele trebuitoare, care, necontenit sporeau; dar, frati crestini, mereu, tot alti bani, erau necesari terminarii cladirii.
Sfatuita de duh si intarita de aprinsele ei rugaciuni, ea patrunse pana la conducatorii tarii, aratandu-le tot ceea ce lucrasera pana atunci si cerandu-le sa o ajute in aceasta Lucrare, care, nu era, decat Lucrarea Maicii Domnului.
Conducatorii, aplecati spre credinta, cu mare respect pentru Biserica noastra stramoseasca si constienti de rolul pe care ea il jucase si avea sa-l joace necontenit in viata neamului nostru, au inteles strigarea “Fecioarei de la Vladimiresti” si i-au dat urmare, daruind suma de jumatate de milion, din vistieria tarii, - suma, care era indestulatoare pentru terminarea Bisericii. Nici o clipa nu se indoise Maica Veronica, rugaciunea nu incetase deloc, soborul intreg se rugase si el cu neintrerupere, asa ca, nu se putea, ca Bunul Dumnezeu si Sfanta Aparatoare a locului, sa nu binecuvanteze cu indestulare, o asemenea incordare de credinta.
Iar cand Maica Veronica si intreg soborul priveau la cladirea alba, zvelta si frumoasa a Bisericii lor, o bucurie copilareasca le cuprindea pe toate si incepeau sa cante cu avant cantece, imnuri de slava lui Dumnezeu si Maicii Domnului.
Cand isi inchipuiau, ca in curand, ele vor putea sluji in noua Biserica, atat de mult se bucura inima lor, incat, ochii li se umpleau de lacrimi si gura nu mai putea sa rosteasca nici un cuvant. Aveau in fata lor Biserica, la care, cu bratele si cu sufletul lor, lucrasera vreme de doi ani si mai bine, era implinirea in aevea, a ceea ce fusese visul lor cel mai frumos: o Biserica mare, in jurul careia sa fie patru ziduri de cetate, in care sa se afle chiliile lor; sa-si aibe cetatea lor. Si iata, visul se coborase, aproape cu totul, in realitate, caci, pe langa cladirea Bisericii, se inaltasera in vremea aceasta si un numar destul de mare de chilii, afara de Trapeza care se ridicase pe locul vechiului bordei, afara de grajduri, de stuparie, de alte cladiri mai marunte. A trebuit, frati crestini, o mare risipa de credinta si de rugaciune, ca sa se poata ajunge intr-un timp atat de scurt, la atatea realizari de seama.
Si sa ne mai gandim si la vitregia vremii, in care se petrec aceste lucruri. Lumea intreaga si cu ea, tara noastra, trecuse prin cea mai cumplita clatinare si prin rastimpul cel mai bogat in rautati, in faradelegi, in departare de Dumnezeu. A fi vorbit intr-o asemenea vreme de cladirea unei Manastiri, era tot una, cu a grai o nebunie. Cine sa se mai gandeasca la lucruri din acestea, cand zilele atat de rele si cand rautatea si ruperea intre oameni, erau tot atat de sangeroase ! Si totusi, frati crestini, “Fecioara de la Vladimiresti” nu s-a dat inapoi de la nimic, n-a tinut seama de toate acestea; dimpotriva ! Cu cat ele erau mai potrivnice, cu atat, vointa ei se incorda mai tare. Cu cat realitatea vazuta era mai neprielnica gandurilor ei, cu atat mai puternica ii aparea realitatea cea nevazuta din suflet si cu atat mai ajutatoare simtea pe Maica Sfanta, Care nu o parasea nici o clipa ! O necontenita corespondenta spirituala era intre Stapana Cerului si smerita Ei Aleasa de la Vladimiresti, care, in ceasuri de restriste, auzea in suflet, porunca primita din chiar gura lui Dumnezeu: “Aici va fi Altarul Meu !” cum si indemnul cald al Mamei sale duhovnicesti: ”Nu te voi lasa niciodata !” Cu aceste puteri nevazute, “Fecioara de la Vladimiresti”, biruia lesne, toate impotrivirile.
Vara batea in plin, frati crestini, cand, pe locul in care, cu 3-4 ani inainte, erau papusoaie si floarea-soarelui, se ridicase in bataia soarelui, o prea frumoasa Biserica, avand in spatele ei un Paraclis, iar de jur imprejur, un numar mare de chilii, precum si alte cladiri gospodaresti.
Se apropia Praznicul “Sfintei Adormiri” si Maica Veronica zorea cu ispravirea celor din urma lucrari la Biserica, pentru ca tot sa fie gata cu 2-3 zile inaintea tarnosirii , pe care ea, o voia facuta cu tot rostul cuvenit, dupa stravechile datini ale Legii noastre crestinesti. Pentru ea, aceasta tarnosire nu era numai un act religios, ci era si unul national.
Patriotismul ei era atat de fierbinte si facea parte atat de deplin din sufletul ei de romanca, incat, nu-l putea desparti de credinta ei. Iubirea ei de tara, nu era decat o fata, a insasi iubirii ei de Dumnezeu si de Maica Domnului; nu era decat o parte, din chiar credinta ei. Mai osebit, de cand, Insasi Stapana Cerului ii graise in Vedenie despre tara si neamul ei: “Tara Romaneasca si poporul ei, este incercat in necazuri si ispite grele, dar sa nu se intristeze, ca este o tara sfanta si un popor ales de Dumnezeu. Am iubit neamul romanesc si-l voi iubi pana la sfarsit...” Zic, de cand ea auzise aceste cuvinte din chiar gura prea sfanta a Mamei, iubirea ei de tara si de neam, capatase o forma aproape religioasa, chiar religioasa. Nu mai putea sa desparta tara si neamul de Biserica si de credinta, mai osebit, ca Stapana Cerului ii spusese, ca tara ei era sfanta si neamul ei era ales de Dumnezeu. Asa, incat, Biserica, pe care, din indurarea lui Dumnezeu si cu ajutorul Maicii Domnului, o ridicase pe locul aratat de Insusi Domnul Hristos, nu era numai un Locas de inchinare, ci era, totodata si un Locas al iubirii de tara si neam. Acolo, in el, avea sa vina si sa se roage, cerand izbavire si intarire, cei mai buni copii ai neamului nostru, cele mai alese suflete ale tarii, cei mai fierbinti credinciosi ai obstei noastre romanesti.
In ceasurile ei de contemplare spirituala, Maica Veronica, se gandea ca acest Locas minunat, nu avea sa slujeasca numai la mantuirea sufletului celor care aveau sa vina sa se inchine in el, ci, cugeta ca aici, in locul acesta binecuvantat de Dumnezeu si cercetat de Domnul Hristos, de Maica Domnului si de sfintii Ingeri ai Cerului, avea sa se petreaca si o Lucrare de intarire si de infrumusetare a insasi sufletului nostru obstesc, romanesc. Cei care aveau sa calatoreasca spre acest izvor de apa vie, aveau sa ia de-aici si scumpa licoare a iubirii de tara si neam, pe langa aceea a credintei si a nadejdii in mantuire.
Se afla in aceasta asteptare, cand, in ziua de 8 August 1943, Maica Veronica avu o Vedenie, prevestitoare a zilei de tarnosire.
La gandurile ei, Maica Domnului ii raspundea cu deplinatate, asa cum obisnuieste intotdeauna, Imparateasa Cerului si Milostiva Pamantului. Iata, cum povesteste Maicuta, lucrurile:
<In aceasta Sfanta Duminica, de 8 August 1943, pe la orele 16.00 dupa-amiaza, mergand spre Sfanta Biserica mica, am intrat in Sfantul Altar, sa iau putina smirna sfintita, sa dau la o credincioasa din Bucuresti, ce adusese daruri Sfintei Manastiri. Pe cand puneam smirna in mana, am simtit un curent puternic. M-am uitat, sa vad de unde-o fi. O, Doamne, vad langa Sfanta Masa, spre Sfanta Proscomidie, pe Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, imbracata in auriu si langa Dansa, sta Sfantul Ioan Evanghelistul, pe care, de multe ori l-am vazut in Vedenie. Eu, cand am vazut acestea, am cazut in genunchi, nedandu-mi seama de mine. Prea Sfanta Nascatoare, cu o voce blanda, imi zice:
“Veronico, sosesc clipe fericite ! Voi impodobi Casa Mea, precum tu nu te-ai gandit vreodata ! Pastreaza “pacea” cat vei putea, caci spinii ii ard Eu ! Lumea intreaga cere pace si intre ei, pace nu gasesti ! Oh !
Vei imbraca in chip ingeresc surorile tale... (spunandu-le pe nume).”
Apoi, eu, inchinandu-ma si facand metanii, cand m-am ridicat, n-am mai vazut nimic.
Aceasta Vedenie, a fost inainte de Sfintirea Bisericii mari.>
Iata, frati crestini, intreg cuprinsul Vedeniei, pe care Maica Veronica a avut-o cu cateva zile inainte de tarnosirea Bisericii. Mai intai, Maica Domnului a vestit-o ca: “sosesc clipe fericite.” Aceste clipe, erau acelea ale izbanzii impotriva tuturor incercarilor si necazurilor: sfintirea Locasului, ridicat cu atata dragoste de credinta si de rugaciunea ei si a surorilor ei. Cum nu erau sa fie fericite acele clipe, cand, intreg soborul (care, acum se marise mult), in frunte cu Vazatoarea lui Dumnezeu, aveau sa fie de fata la sfintirea cladirii, atat de scumpa inimii lor ! Era implinirea dragului si sfantului lor vis.
A doua vestire, care era - de fapt - o prevestire a celor ce vor veni, fu aceea, ca Maica Sfanta avea Sa impodobeasca aceasta Casa a Domnului, asa cum ea, Maica Veronica, nu se gandise vreodata. Lasati, ca si pana atunci, frati crestini, cursese aici, multime mare de daruri, de toate felurile, dar, cele ce aveau sa vina de atunci incoace, cu adevarat, ca aveau sa intreaca si cele mai mari asteptari ale Maicii Veronica. As putea spune, ca, neintrerupt, de la zi la zi, aici, in locul acesta, s-au aratat daruri pentru Casa Domnului. N-a fost zi, in care un dar, fie cat de mic, sa nu poposeasca la poarta Manastirii: carti, sfesnice, icoane, prosoape, covoare, valuri de borangic, vestminte preotesti, potire, vase de argint, cadelnite, candele, smirna de pret, untdelemn, lumanari, toate acestea, in afara de darurile in bani si diferite produse, trebuitoare vietii manastiresti. Un mare fabricant din capitala, bun crestin, a impodobit Biserica noua, cu cele doua candelabre mari din alama, care alcatuiesc una din podoabele de pret ale ei. Icoane mari, de argint, impodobesc tot cuprinsul Bisericilor amandoua. Si cum: “Dar din dar, se face Rai”, Maica Veronica a dat si altor schituri mai neavute, din darurile acestea, primite de Manastirea, de care, Insasi Maica Domnului spusese ca o va impodobi cu larga marinimie. Asa, incat, frati crestini, Maica Sfanta Si-a tinut cu prisosinta fagaduiala, asa, precum, de altfel, Ea Si-a tinut-o intotdeauna. Noi, nu ne-o tinem, decat foarte rar, - Ea, frati crestini, totdeauna, fara gres !
A treia vestire a Imparatesei Cerului, care cuprindea in sine o porunca, era aceea, ca Maica Veronica, Aleasa Ei, sa-si pastreze pacea. O vazuse preocupata, nelinistita si ingindurata, in fata atator greutati care se ivisera de-a lungul ultimului timp si n-o voia asa, de aceea, ii porunceste, dar, cu voce blanda: “Pastreaza pacea, cat vei putea !” Si, pentru ca porunca aceasta sa poata fi savarsita mai lesne de catre copila Ei, Maica Sfanta ii face o fagaduinta, pe care i-o spune intr-un chip admirabil: “Spinii ii voi arde Eu !” Ce icoana splendida si cat de frumos si de cuprinzator aratata ! “Tu, Veronico, ia trandafirul pacii si nu te ingriji de spinii care-l intovarasesc, ca ii voi arde Eu !” Ce minunata fagaduinta, frati crestini, care nu era facuta numai “Fecioarei de la Vladimiresti”, ci bagam de seama si noua, tuturor. Si ca este asa, iata, Prea Sfanta noastra Maica, dupa ce rosteste aceste divine cuvinte, are un dureros oftat, zicand: “Oh ! Lumea intreaga cere pace si intre ei, pace nu gasesti !” Acest: “Oh !” al Mamei noastre, este atat de dureros si atat de strapungator, incat, ar trebui sa ne prabusim cu fruntea in tarana, sa plangem si sa ne cerem iertare. “Lumea intreaga cere pace si intre ei, pace nu gasesti”. Frati crestini, ce adevar extraordinar - si cat de bine stie Maica noastra, starea de plans a sufletelor noastre, lipsite de adevarata pace !... O, daca am intelege glasul Ei, lasand-o pe Ea, sa arda spinii, ce buna si intrematoare pace s-ar aseza in clatinatele noastre suflete ! Da, da, desigur, frati crestini, cuvintele Maicii Domnului din ziua aceea, nu erau numai pentru Maica Veronica, ci - as zice – mai ales, pentru noi, copiii tulburati ai Mariei.
Prevestita in felul acesta, frati crestini, Sfintirea Bisericii de la Vladimiresti, fu, cu adevarat, plina de lumina duhovniceasca. Cu simtul ei de minunata gospodina, Maica Veronica a aranjat toate din vreme, in asa chip, ca tarnosirea sa fie plina de stralucire si de bucurii binecuvantate. Avea, acum, in urma si o experienta de cativa ani: mai tarnosise
Paraclisul, luase parte si la alte Sfintiri de Biserici, asa, incat, avea toata indemanarea, pentru ca lucrurile sa iasa pe placul Maicii Domnului.
Greu este, frati crestini, a ne inchipui si a reda prin cuvinte, toata frumusetea duhovniceasca si toate minunatele slujbe, care s-au petrecut in acest rar prilej. Inca, de-o saptamana inainte, privegherile se tineau lant, cantarile nu se mai ispraveau, bucuriile sufletesti erau fara oprire. Indeosebi, Maicuta si surorile ei, se aflau pe o culme de multumire, nemaiatinsa de ele pana atunci. Cu adevarat, nu le venea sa creada, ca visul lor, pe care, ceas de ceas, il urmarisera in infaptuirea lui, ajunsese acum un fapt intreg, pipait si atat de frumos ! Oaspetii - preoti si mireni, - se aratara si ei. Taranii din imprejurimi si chiar din sate mai indepartate, venira din ajun si facura tabara in jurul Manastirii. Parintii si rudele maicilor venira si ei, bucurandu-se de rodul trudelor copilelor lor. Chiar daca mai avusesera pana atunci unele ramasite de indoiala, acum, cand vedeau cu ochii lor isprava pe care o socotisera mai inainte o inchipuire, le lepadau de la sine si se bucurau, falindu-se cu copilele lor si simtind ca au prin ele, niste bune rugatoare pentru ei, la Maica Domnului.
A fost atunci, frati crestini, in ziua de 15 August 1943, acolo, in campia moldoveana de la Vladimiresti, o sarbatoare a credintei si o biruinta in Numele Domnului si a Maicii Lui, a “Fecioarei de la Vladimiresti”. Ea, fusese aceea, care, ascultand de porunca Stapanului si trecand prin mii si mii de piedici, prin mii si mii de impotriviri, prin mii si mii de barfe si luari in ras, prin mii si mii de spini, biruise ! Ea savarsise porunca: “Aici va fi Altarul Meu !” Biserica poruncita, statea acum, alba, frumoasa si zvelta, ca o Mireasa in fata Cerului de vara, de unde, de Sus, din Dumnezeiestile lor Salasuri, priveau spre ea, Insasi Ctitorii ei Ceresti: Domnul Hristos si Prea Sfanta Maica Sa.
Dar, desigur, frati crestini, daca in multimea aceea mare de credinciosi, care urmareau cu evlavie Sfintele Slujbe ale tarnosirii, era o fiinta, care, in adanca tacere a sufletului ei, era cotropita in totul de smerenie, aceea, era, fara indoiala, Maicuta Veronica. In sufletul ei, era o asa de mare dragoste, incat, cutremurandu-se de nespusa invrednicire pe care Bunul Dumnezeu i-o harazise, ea se lasa dusa cu totul, in ocolul cel potolitor al SMERENIEI.

CAPITOLUL XXI.
INCEP SA VINA PALCURILE DE PELERINI.
SE ARATA MULTIME DE PREOTI
CARE DORESC SA SLUJEASCA AICI.
RUGACIUNI. CANTARI. SPOVEDANII. IMPARTASANII.
TREI TAINE, CARE NU AVEAU SA FIE SPUSE NIMANUI.
ALTE VEDENII PLINE DE INVATAMINTE
SI INCA DOUA FAPTE MINUNATE.

Odata Biserica sfintita, frati crestini, incepu la Vladimiresti, o viata duhovniceasca din ce in ce mai bogata, atat, in ceea ce priveste traiul propriu-zis al soborului manastiresc, cat si afluenta din ce in ce mai mare si mai devotata, a credinciosilor din toate judetele vecine. Drept este, frati crestini, ca vestea buna merge cu pas de rama, spre deosebire de cea rea, care zboara ca randunica, dar, treptat, treptat, se impanzea peste tot vestea, ca Manastirea din campie, aparuta asa, ca dintr-o vraja buna, a prins a avea o inflorire din ce in ce mai mare – ca “Fecioara de la Vladimiresti”, careia Bunul Dumnezeu ii daduse marea si rara invrednicire de a avea acele Vedenii ceresti, izbutise cu ajutorul Maicii Domnului, sa intemeieze in Manastirea poruncita de Insusi Domnul Hristos, o viata duhovniceasca din cele mai pline de avant spre cele ceresti; ca acolo, peste 100 de fecioare, maici si surori, se rugau cu neincetare pentru mantuirea obstei noastre romanesti, ducand un trai de o mare curatie trupeasca si sufleteasca, stand mereu gata spre jertfa fiintelor lor, - ca, iata, de curand, se sfintise cu mare bucurie si cu prea frumoase slujbe, Biserica mare a Manastirii si ca si cetatea ei, avea sa se incheie in curand, ca Maica Veronica, lucrand fara odihna la desavarsirea Sfantului Asezamant, avea, inca si inca, alte Vedenii, una mai frumoasa si mai zguduitoare decat alta, Vedenii, prin care Maica Domnului pogora in sufletele oamenilor, vesti intru mantuirea lor, si oamenii auzeau toate acestea si se minunau de puterea lui Dumnezeu, dandu-I Slava pentru purtarea Lui de grija. Este vorba, frati crestini, de oamenii aceia, care, lepadand intelepciunea cea lumeasca, isi lasau duhul in voia intelepciunii lui Dumnezeu. Pe urma, isi faceau in adancul inimii lor, legamant, ca, indata ce nevoile lor le vor da ragaz, isi vor indrepta si ei pasii, spre locul acela din campie, in care, se auzise de atatea ori, Insusi glasul Bunului Dumnezeu, al Sfintei noastre Mame si al Sfintilor vechimei noastre crestine. Si la ceasul potrivit, veneau. Si, de cum paseau in ograda Manastirii, sufletul lor simtea o dulceata atat de curata si de mare, incat, intelegeau - si descoperindu-si fruntea, cadeau in ingenunchiere si se cufundau in slavire, lasandu-si fiinta intreaga, prinsa in blajinul vartej al credintei si al rugaciunii. Cand, pe urma, vedeau cat de smerite si de cuvioase erau maicile si surorile, cat de frumos slujeau si cat de copilareste cantau; cat de bine primeau pe toti oaspetii, atunci, duhul lor se umplea de-o si mai arzatoare credinta, iar inima li se facea ca o paine calda, plina de o dulce mireasma de dragoste. Iar cand peste toate acestea, ei dadeau ochii si cu Maicuta, care le suradea cu prietenie si cu acea lumina buna si usor inlacrimata in privirea ei, pe care o stiau sfintita prin cerestile Vedenii, o, atunci, frati crestini, predarea sufletului lor, era deplina ! Simteau o asa de mare alipire de duhul din Manastire, incat, ar fi vrut sa se reverse cu tot sufletul in baia aceasta duhovniceasca, uitand de Lume si parca, nemaiavand sa se intoarca spre urateniile ei. Atunci, cu o sete mare, ei cadeau la scaunul de Spovedanie, simtind adanca nevoie a curatiei casei sufletului, ca astfel, sa fie vrednici de primirea sfintei Hrane Dumnezeiesti, pe care, a doua zi, o luau din Sfantul Potir, la Liturghie. Aduceau cu ei, de asemenea, pomelnice si de morti si de vii, spre a fi citite de preoti; unii veneau si cereau slujba Sfantului Maslu, care se facea cu lungi si staruitoare citanii si cantari pline de pietate. Alteori, faceau parastase, aducand colive bogate, fructe, colaci si alte daruri ale pietatii lor.
Multi preoti, care auzisera de “Faptul de la Vladimiresti” si aveau duh bun de smerenie, veneau aici, sa slujeasca si ei la Sfanta Liturghie. Cohortele lor, frati crestini, spre cinstea cinului preotesc, era din ce in ce mai mare si toti, dupa ce slujeau aici, marturiseau, ca duceau cu ei un adaos de duhovnicie, marturisind si ei, ca si norodul, ca aici, pe locul acesta, s-a petrecut si se petrece necurmat, un lucru rar si frumos. Neispititorii si cu inima gata de induiosare, intelegeau prin duh, inca o data, ca: mare si dulce este taina crestinatatii si ca multe si deosebite sunt felurile in care Bunul Dumnezeu, intelege a fi de folos, copiilor Lui.
Mai simteau, frati crestini, atat ei, cat si norodul, ca aici, Maica Domnului Era atat de vie si de aproape, incat, parca respirau Sfanta Ei prezenta langa inima lor. Din care pricina, lacrimile, necontenit, stateau gata sa le pice din ochii cuprinsi de induiosare. O, frati crestini, sfintele si curatitoarele lacrimi ! Zice-vor, poate, unii: “Prea multe lacrimi ! De ce atatea lacrimi ? De ce atata revarsare de induiosare ?” - si de aici, vor incerca a scoate unele incheieri potrivnice. N-au dreptate, frati crestini ! In Taina Pocaintei si - deci – a mantuirii noastre, lacrima are locul de frunte. Daca nu vine lacrima, cu greu, putem crede, ca vine pocainta, care, in adancul ei, inseamna tocmai plangerea asupra pacatelor noastre. Asadar: plangere ! Lacrima, frati crestini, dovedeste o calda alipire de Dumnezeu si de Domnul Hristos si de Maica Lui, de tot ceea ce alcatuieste divina si scumpa noastra credinta crestina. Ea, este semnul viu al iubirii noastre pentru Dumnezeu si pentru semenul nostru, ea este pecetea alesei noastre legaturi cu Cerul; ea este pavaza de aur impotriva trufiei, care, nu ne vrea impacati cu Dumnezeu. Nimic nu topeste mai degraba si mai desavarsit trufia, ca lacrima. Moartea trufiei e lacrima, frati crestini !
Asadar, din ce in ce mai mult, valuri de credinciosi, cu preotii lor in frunte, se porneau spre Manastirea din campie, unde Vazatoarea lui Dumnezeu, cu smeritul ei stol de copile ale Maicii Domnului, chema indurarea Cerului asupra obstei noastre, aflata in vremea aceea, sub mare clatinare de razboi. Loc de reculegere, loc de intarire, Vladimirestii incepeau sa devina si un loc, in care, insusi duhul nostru obstesc, putea gasi un adapost si o intarire. Aici, Maica Domnului Isi rostise Dumnezeiestile cuvinte: ca iubeste si apara tara si neamul nostru si ca le va iubi si le va apara pana la sfarsit.
Cu vremea, frati crestini, Vedeniile Maicutii, cel putin, cele de un fel mai general, se rarisera; mai dese, erau cele de un fel mai anumit, - ca sa spun asa - si anume, cele pentru bunul mers al obstei, care, ramaneau mai mult intre zidurile Manastirii. Unele din ele, aveau un cuprins atat de adanc, incat, Maicuta, nu avea sa le incredinteze niciodata nimanui; se stia numai de ele, dar cuprinsul lor nu-l stia nimeni, nici chiar duhovnicul Maicutii. Aceste Vedenii erau trei si Insasi Maica Domnului i-a interzis Vazatoarei, marturisirea lor. Nimeni n-a stiut si nimeni nu va sti ce cuprind ele. Sunt 3 Taine. Acest lucru, frati crestini, s-a mai petrecut cu unele Vazatoare ale lui Dumnezeu. Eu cunosc doua cazuri: atat Caterinei de Sienna, cat si Bernadettei de Lourdes, li s-au incredintat tot cate trei taine, pe care le-au dus cu ele in mormant. Nimeni n-a stiut vreodata, (nici duhovnicul lor) ce cuprind acele taine. S-au facut tot felul de presupuneri, s-au cercetat in tot felul, de catre unii, pentru a se afla cuprinsul acelor taine, nimeni n-a izbutit a arunca vreo lumina asupra acestui mister. Lucrul, iata, frati crestini, s-a repetat si cu “Fecioara de la Vladimiresti”. Ea, care habar n-avea de viata Caterinei de Siena si de a aceea a Bernadettei de Lourdes, a primit, - deci – tot asa, 3 Taine, pe care, cu aspra porunca, nu avea voie a le spune nimanui, nici chiar in Spovedania de sub epitrafir. Desigur, este un mister, pe care, bine este, frati crestini, a-l lasa asa mister, mai departe, convinsi fiind, ca Maica Domnului a stiut, atat pentru ce i-a incredintat aceste 3 taine, cat si pentru ce i-a oprit cu severitate, marturisirea lor. Unii, lipsiti de cuviinta, au incercat sa provoace pe Maicuta, a le spune ceva asupra acestui mister, dar, tot de atatea ori, ea, surazand cu bunatate, le-a spus:
“Nu se cade, sa suparam pe Maica Domnului, ispitind-O !”
Si aceia, s-au lasat de incercarea lor de a afla.
In decursul anului 1944, Maicuta a avut doua Vedenii, din acelea pe care le-a adus la cunostinta tuturor. Despre una din ele, avuta la 11 DECEMBRIE 1944, am povestit. Cealalta s-a petrecut in ziua de 22 SEPTEMBRIE 1944. Iata imprejurarile in care s-a produs aceasta atingere cu Cerul, a Maicutii. Spune Maicuta:
“Zi de mare bucurie duhovniceasca, in amintirea lui 22 SEPTEMBRIE 1944. In aceasta sfanta Vineri, Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu S-a milostivit, ca iarasi sa ma bucure cu bucurii ceresti. N-as putea spune cam la ce ora era, cand mi-am luat Acatistierul si am intrat in Sfanta Biserica, sa fac “Acatistul Sfintei Paraschiva”. Dupa ce l-am terminat, aud ca se deschide usa la Sfantul Altar, unde se platesc sfintele Liturghii. Ma uit, sa vad cine este. O, Doamne, iata o Doamna Prea Frumoasa, Care, asemanare nu are, invesmantata in bleu inchis ! Cine Este ? Am cunoscut-o ! Este Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu ! Trupul mi l-am simtit ca un abur. Doar atat, am zis: “Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-Te... si celelalte.” Apoi, am tacut. Aud ca-mi zice:
“Veronico, te gandesti ca v-am parasit ? Nu, Eu Sunt printre voi, asa cum v-am mai spus. Limba va desparte de a Ma vedea oricand. Ce gandesti tu, ca, daca n-ai fi Stareta, ai face lucruri mai vrednice decat acum ? Gresesti ! Ajunge tie, darul Meu !
Ia aminte la cuvintele Mele: sa calugaresti surorile tale, care ti le-am dat, sa le pregatesti pentru “Ziua cea Mare.”
Nu inceta din cele date tie, ca sa nu-ti pierzi plata !
Nu cauta la guri seci (vorbe) !
Vei calugari pe surorile tale...( spunandu-mi 5 surori). Numele ce tu iubesti, le vei pune.
(Ca un fulger mi-a trecut prin minte, ce le voi face de imbracaminte, caci razboiul a risipit tot) Si imi zice:
“Te gandesti la imbracaminte ? Gandeste-te la cele trei femei de asta-noapte, ce ti le-am aratat (visasem trei femei, ce adusesera valuri de panza neagra). Cele trebuincioase, se mai gasesc printre voi.
Sa imbraci in rasa si culion, pe surorile tale... (numindu-le). (Ca un fulger mi-a trecut prin minte, ce voi face cu actele si Ionica e prea tanara si n-are sa-mi aprobe Sfanta Episcopie). Aud:
Si ce gandesti, ca una e tanara ? Stiu Eu ce sa dau si cui sa dau ! Tu asculta, ce-ti spun Eu!
De ispite nu veti fi ferite, ca nimeni nu a fost scutit, in Lumea vremelnica.“
Apoi intra in Sfantul Altar si inchise usa.
Cand am iesit din Biserica, era 14.05 minute.>
Si din aceasta Vedenie, frati crestini, prindem cateva invataturi din cele mai prielnice vietii noastre duhovnicesti. Una, de-o coplesitoare insemnatate si de-o dulceata fara de asemanare, este aceea, ca Maica Domnului ne spune: “Eu Sunt cu voi !” Aflam din nou, divina putere a Maicii noastre si dragostea Ei fara margini, pentru noi. Ce intaritoare si mangaietoare cuvinte, frati crestini, iar cuvintele Ei, nu se cade cu nici un chip, sa le punem la indoiala. Iata, Ea si de data aceasta, a rostit: ca E cu noi. Iar, daca n-O putem vedea, este, ca: “ne desparte limba”, adica, nu suntem vrednici, din pricina pacatelor noastre, s-O vedem. Si oare, nu este asa ? Cum indraznim noi sa credem, ca am putea fi invredniciti sa-I vedem, fiind inca, in acest “trup de moarte”, Chipul Prea Sfant si Prea Luminos al Ei ?! Nicidecum ! Ar fi si un gand blasfemiator. Ea atat ne incuviinteaza: sa O simtim sufleteste langa noi si sa credem ca Ea ne vede, ne stie, ne ocroteste, ne iubeste: marea binefacere.
A doua invatatura pe care Sfanta Maica ne-o da, este aceea, pe care, dand-o Vazatoarei Ei, ne-o da si noua, fiecaruia in parte: “Nu inceta din cele date tie, ca sa nu-ti pierzi plata! “ Mai intai, bagati de seama, frati crestini, in ce frumoasa forma Se rosteste Stapana Cerului ! Parca-i un rand, din chiar Sfanta Evanghelie ! Ce limba admirabila, de veche cronica romaneasca ! Fiecare, avem dat, de catre Bunul Dumnezeu, macar un talant. Se cade, sa nu incetam a-l pune la agoniseala, ca nu cumva, sa auzim: “Pleaca de la Mine, sluga rea si necredincioasa !” Ci, sa fim ca sluga cea cu 5 sau cu 2 talanti, care i-au inmultit - si asa, nu si-au pierdut plata. Se cade, asadar, frati crestini, sa fim cu bagare de seama la “cele date noua”, de catre Dumnezeu. Maica Domnului aduce aminte acest lucru Alesei Ei, ca auzind ea, sa auzim si noi.
Apoi, frati crestini, din cuvintele rostite in aceasta Vedenie de Stapana Cerului si Milostiva Pamantului, capatam invatamantul, ca: “nu trebuie sa cautam la gurile seci.” Si aici, Stapana Cerului, foloseste o minunata vorbire, pentru a ne arata prin ea, unul din cele mai mari vicii ale noastre: barfirea, clevetirea – denumind gura care o rosteste: “gura seaca” – adica una, din care nu iese decat moarte si sfatuindu-ne sa nu “cautam” la o asemenea gura. Adica, mai intai, sa nu fim clevetitori si apoi, sa nu tinem seama de clevetirea altuia, s-o nesocotim; si dimpotriva, sa fim o gura rodnica, adica, plina de viata si pentru noi si pentru altii.
In al treilea rand, Divina noastra Invatatoare, ne indeamna, ca niciodata sa nu credem, ca ne vor lipsi cele trebuitoare, zicandu-ne si noua, cum a zis “Fecioarei de la Vladimiresti” in aceasta Vedenie: “Cele trebuincioase, se mai gasesc printre voi.” Auziti, frati crestini, ce cuvinte frumoase ne rosteste Maica sufletului nostru, indemnandu-ne, prin ele, la nadejdea si bucuria vietii ! Pare, a ne spune, fara cuvinte: “De ce va ingrijiti, copiii Mei, ca nu veti avea cele de trebuinta, cand Fiul Meu si Domnul vostru, v-a incredintat ca le veti avea pe toate, de veti crede ?! Crinii campului si pasarile Cerului au imbracaminte si hrana; si nu veti avea voi ?! Cautati si veti vedea, ca “cele trebuitoare, se mai gasesc printre voi !”
Apoi, Buna Stapana a noastra, ne incredinteaza, tot prin aceasta Vedenie, ca Ea stie intotdeauna ce da si cui da, iar noi trebuie sa ascultam ce ne spune ea. In aceste cuvinte ale ei, simtim si o unda de porunca si o blanda dojana: “Eu stiu ce sa dau si cui sa dau !” Parca ne infioram putin, auzind aceste cuvinte, simtind cum vin de la o Stapana Prea Slavita: “Tu asculta ce-ti spun !” – de sub aceste cuvinte, se desprinde o dulce dojana. Parca am auzi: “De ce sa te indoiesti, de cele ce randuiesc Eu ? Caci, Eu stiu ce sa dau si cui sa dau !” Are dreptate, Buna si marinimoasa noastra Stapana, frati crestini, caci, adeseori, noi asa facem si asa dojana meritam. Sa ne gandim putin la viata noastra si degraba, vom da dreptate cuvintelor acestea.
In cele din urma, frati crestini, Maica Sfanta ne mai da un alt minunat sfat, acela de a nu crede ca in aceasta Lume vremelnica a noastra, nu vom fi scutiti de ispite, subintelegandu-se din cuvintele Ei, ca trebuie sa luptam din rasputeri, sa le doboram. Si de data aceasta, frati crestini, avem via si puternica impresie, ca si aceasta Vedenie, ca toate celelalte, este de o admirabila realitate spirituala. Din intregul ei, atat ca esenta, cat si ca expresie, ne putem da lesne seama, ca nu avem de-a face cu ceva subiectiv, apartinand, intr-un fel oarecare Vazatoarei, ci, ca totul este dincolo de ea, purcezand in chip obiectiv de la fiinta din afara a vietii obisnuite, - Vazatoarea, nefiind decat o unealta, prin care, - vaz si auz – Acea Fiinta Divina, Isi exprima poruncile Ei, spre binele nostru. Ca, adica, in Vedenie, Este chiar Maica Domnului, dupa cum, in celelalte Erau: Domnul Hristos, sfintii Sai Ingeri, sau alti Trimisi ai Cerului. Fireste, plutim in suprafiresc, dar, cine oare, ar putea, pentru aceasta, sa tagaduiasca realitatea vie a acestui suprafiresc ? ! Prindem noi, oare, macar o farama, cu mintea noastra, din suprafirescul, care este, insusi sufletul nostru ? Ce intelegem noi din gandurile noastre, din sentimentele noastre, din toata acea tainica miscare a fiintei noastre launtrice, care scapa oricarei putinte de surprindere si de definire ? Noi traim suprafirescul in fiecare clipa, dar, niciodata nu vom
putea sti ce este el. De ce, asadar, sa ne gandim a-l tagadui, sau, macar, a ne indoi de el, cand ni se realizeaza sub niste forme atat de inalte ? Simtim ca-L avem pe Domnul Hristos in noi - si lucrul nu ne surprinde. Iar, daca, printr-o favoare nespusa si splendida, El ni S-ar infatisa aevea intr-o Vedenie, aceasta ne surprinde si nu credem a fi un lucru cu putinta. De ce ? Nu vad nici un temei indestulator, decat, doar, ca nu suntem obisnuiti cu o asemenea infatisare a suprafirescului. Este, un suprafiresc - ca sa zicem asa - mai neobisnuit. Cand, pe langa altele, din aceste Vedenii, se desprind niste cuvinte si niste indemnuri, de-o inaltime cu totul cereasca, iar toate se infatiseaza intr-un cadru de lumina si de frumusete, care nu pot fi exprimate prin slabele noastre cuvinte omenesti, cum, oare, frati crestini, am mai putea sa credem, ca da, ele, aceste Vedenii, sunt de-o deplina realitate spirituala si ca, intr-adevar, Persoanele Ceresti, Sunt Acelea Care ne viziteaza, prin ele ? Cu atat mai mult, cu cat, de pe urma acestor cercetari, infloresc pe Pamant, acele minunate Lucrari ale lui Dumnezeu, cum este si minunata floare a Asezamantului de la Vladimiresti ?
Si acum, frati crestini, sa va povestesc doua “fapte minunate”, care s-au petrecut aici, pe locul acesta, unde Maica Domnului a spus Vazatoarei: “Eu Sunt printre voi...” Veti vedea si aici, frati crestini, doua fapte suprafiresti, care, cu cat mai mult nu le vom putea intelege, cu atat, ele, mai vii se vor arata in cuprinsul si in infatisarea lor.
In anul 1942, in ziua praznuirii “Sfantului Spiridon”, nefiind pregatita painea pentru litie, Maicuta, a alergat peste tot, ca sa caute paine, dar, toata alergatura ei a fost in zadar, deoarece, in vremea aceea, era mare lipsa de paine. In Manastire nu se afla nici o faramitura, iar din afara, nu adusese nimeni nici o paine. Maicuta, cuprinsa de neliniste, se ruga Maicii Domnului si Sfantului Spiridon, s-o ajute cum vor sti, ca sa aiba litie. Deschizand, atunci, inca o data, dulapul unde se tinea painea pentru jertfa, Maicuta, vazu spre uimirea ei, o paine moale, proaspata, despre care, nimeni nu a putut da vreo marturisire, cum de se afla acolo. Plina de nespusa bucurie, Maicuta o lua si o duse pentru litie, multumind lui Dumnezeu pentru minunea savarsita.
In noaptea aceea, Sfantul Spiridon i-a aparut in vis, imbracat in haine arhieresti, iesind din Altar, prin Usile Imparatesti - si binecuvantand-o, i-a zis ca painea aceea pentru litie, a adus-o el.
O, frati crestini, minunea “inmultirii painii”, din ceasul acela straluminos, din pustiul Betsaidei, ramane pururi lucratoare, pentru ca pururi, Acelasi Este Domnul Hristos !
Dupa aceasta minunata invrednicire, Maicuta, a primit o atat de mare si binecuvantata bucurie, incat, vreme de-o saptamana, traiul ei sufletesc a fost o adevarata fericire.
Tot in 1942, pana in Pasti, s-a mai petrecut un fapt, tot atat de minunat. Venise razboiul si spitalele din Tecuci gemeau de raniti. La Manastire, maicile pregatira cozonaci si oua rosii, ca sa le duca scumpilor frati, aflati in suferinta. Maicuta, cu un grup de maici, aveau sa le duca aceste daruri. In vederea acestei plecari, in Manastire era o mare ardoare de rugaciune si un freamat mai mare, de dragoste pentru aproapele.
In dimineata plecarii, Maicuta, ca de obicei, merse la icoana Maicii Domnului, si cazand in rugaciune, astepta sa se arate acel “M” dezlegator. Dar “M”, nu s-a aratat ! Maicuta s-a rugat din nou, cu mai mare putere, dar pana la sfarsit, “M” nu s-a aratat.
Atunci, reintorcandu-se in mijlocul maicilor, care erau gata de plecare, le-a spus: “Nu mai plecam ! Maica Domnului nu ne da semn de blagoslovenie... Vom vedea ce vom face !” Maicile, cam stanjenite in frumoasa lor pornire, au trebuit sa dea ascultare, intrebandu-se, totusi, cu o umbra de indoiala, de ce, oare, Stareta lor din Ceruri, le opreste aceasta pornire de crestineasca ajutorare ? Singura, Maicuta, nu avea nici o umbra pe cerul sufletului ei. Era sigura, ca porunca era spre binele Manastirii. Trenul cu care ar fi plecat Maicuta cu fetele ei la Tecuci, a deraiat in gara Umbraresti, in chip destul de grav, cu morti si raniti.
Maicile, s-au tras, atunci, in chilii, si ingenunchind, s-au rugat.
Maicuta, stand singura in chilia ei, plina de tacere si de suava mireasma de smirna, impreunandu-si mainile si ridicand ochii spre icoana, mai inlacrimati ca de obicei, a soptit cu cutremur:
“Mila Maicii Domnului !”
Nu se gandise la ea, ci la fetele ei.

CAPITOLUL XXII.
GOSPODARIA MANASTIRII SE MARESTE.
TOT MAI MARI SUNT SUVOAIELE
DE CREDINCIOSI, CARE SE INDREAPTA
SPRE MANASTIRE.
ALTE DESCOPERIRI CERESTI.
MAICA DOMNULUI INGRIJESTE DE MANASTIRE
IN VREMEA UNEI CUMPLITE SECETE.
INCA ALTE FAPTE MINUNATE.

Manastirea, incepea acum, frati crestini, sa infloreasca in formele ei definitive. Trecuse catva timp de la Tarnosirea Bisericii celei mari, chiliile se insirau pe cele trei din cele patru ziduri ale cetatii manastiresti, lucrul se continua, aproape fara intrerupere; zi de zi, alte noi cladiri, se adaugau la cele de mai inainte. Un mester priceput la lucrari de tamplarie, dintr-un sat invecinat, ridicase dincolo de poarta mare, o moara de vant, care, pe langa folosul pe care il aducea obstei, putandu-se macina acolo o parte din papusoiul trebuitor hranei, dadea si asezarii, o infatisare pitoreasca, din cele mai atragatoare. Niciodata, in planurile Maicutii, frumosul nu era nesocotit. Dimpotriva, ea voia ca toate sa fie si placute la vedere ! De aici, atatea si atatea impodobiri din Biserica, din ograda, din chilii, de peste tot. De aici si aceasta moara de vant, care, intr-adevar, avea un nespus farmec campenesc.
Acolo, langa moara, Maicuta cladise o casa cu trei camere si chiler lung, unde avea sa stea familia morarului, lucru, la care s-a renuntat, asa ca, aceste odai slujira la alte nevoi ale Manastirii. In cele din urma, acolo erau izolate maicile si surorile care aveau vreo boala molipsitoare.
In spatele Paraclisului, se faceau, treptat, fara oprire, alte adaosuri de cladiri si adaposturi pentru vite. Tot acolo, lua fiinta si prisaca si odata cu ea, o intreaga plantatie de plante melifere. An cu an, stupii se inmulteau, iar pomii cresteau, vazand cu ochii. Primavara, era acolo, un adevarat colt de Rai. Multimea florilor si zumzetul albinelor, miresmele de tot felul, care molcomeau in vazduh, curatenia micilor alei care strabateau gradina, ordinea care domnea peste tot, indreptateau numirea pe care o Maicuta o daduse aestui loc: “Gradina Raiului.” Dar, mai avea un motiv, pentru care ea alesese aceasta denumire: tot acolo, in mijlocul florilor, era si micul cimitir al Manastirii, cele cateva maici si surori care plecasera la Domnul, isi dormeau in pace, acolo, somnul lor, de dinaintea invierii; erau cele dintai jertfe ale fecioriei inchinate Mirelui Ceresc si Sfintei Sale Mame. Tot acolo, se odihneau in somnul mortii si cativa credinciosi, iubitori ai Manastirii, care dorisera sa fie ingropati acolo, cum si niste batrani slujitori, pe care moartea ii prinsese in slujba Manastirii. Toti acestia, capatasera un mare prilej, acela, ca oasele lor sa se odihneasca in preajma acelora ale unor fecioare, ce slujisera toata viata lui Dumnezeu si Maicii Domnului. Aici, moartea aparea in alte aspecte; aproape, intreaga ei funebritate se risipea si in locul ei, se aseza o dulce impacare. Simteai, cum, intr-adevar, moartea, este abia un inceput. Dincolo de ea, este o continuare fara de sfarsit, Vesnicia, aparand ca un vast ocol de lumina, fara spatiu si fara timp. Nu putem defini cu cuvinte, din vreme, ce ar putea fi Vesnicia. Chiar cuvintele: limite, timp, Vesnicie, erau improprii sa redea, ceea ce, in sine, este aceasta vietuire in Vesnicie. Daca vom putea vedea acolo pe Insusi Domnul Hristos, pe Maica Lui, pe Sfinti, si chiar, Chipul Cel fara de intelegere acum, al lui Dumnezeu Insusi, prin ce cuvinte din viata aceasta pamanteasca, am putea exprima, toate aceste maretii nespuse ? Vorbirea omeneasca plezneste in mii de farame, daca indrazneste a crede, ca poate cuprinde in strimtele incaperi ale cuvintelor ei, ceea ce nu poate fi cuprins. Cu totul alta, fi-va vorbirea, - ca sa zicem asa - pe care o vom folosi in Vesnicie; acolo, fi-vor, toate, altfel. Dar nici acest cuvant nu spune nimic: “Ceea ce ochiul n-a vazut, ceea ce urechea n-a auzit si ceea ce la inima omului, nu s-a ridicat.” Maicuta insasi, care fusese invrednicita in atatea randuri, a vedea Cerul deschis si a sta de vorba cu locuitorii lui, n-a repetat de atatea ori, ca nu se poate spune cu cuvinte omenesti, frumusetea, lumina, viata, miscarea, surasul, imbracamintea si toata acea inflorire cereasca, la care, cu ochii ei uimiti, fusese de fata, in acele comunicari cu Cerul ? Fiindca, frati crestini, lucrul acesta, nu se poate !
Pe de alta parte, frati crestini, viata cea duhovniceasca a obstei, de sub stapanirea Maicutii, lua din ce in ce, forme mai largi si esente mai adanci. Maicile de la bordei, ajunsesera acum niste batrane, care, prin viata si prin sfatul lor, erau, sub conducerea Maicutii, adevarate indrumatoare pentru cele noi, venite de curand, in obste. Fara a pierde nimic din smerenia lor, ele erau respectate si ascultate de surorile date in grija lor. Obstea se marise mult, asa ca, Maicuta nu mai putea sa lucreze de-a dreptul, asupra tuturor noilor venite. Ea ramanea ca o pilda, pentru toata suflarea venita in Manastire si avea sa lucreze de multe ori, fara cuvinte. Maicile si surorile, nu aveau decat, sa se uite la ea si s-o urmeze, insusindu-si felul ei de a privi si a rezolva lucrurile. Fiecare maica, avea in chilia ei, cate una, sau doua, din surorile mai mici si mai neexperimentate si acolo, in viata chiliei, se facea mare parte din educatia sufleteasca a acestor ucenice. Mai ales, rugaciunea, era exprimarea obisnuita a ceasurilor din chilie. Pe de alta parte, tot maicile “batrane” invatau pe cele “tinere” cantarea bisericeasca. Aici, era mare ajutator parintele Gherasim, care era foarte priceput la cantari si avea si o mare tragere de inima intru aceasta lucrare duhovniceasca. Tot el avea, mai pe urma, sa organizeze si corul pe trei voci, al maicilor. Maica Domnului a voit, ca una din fecioarele venite in Manastire, o simpla taranca din satul de peste apa Gerului, sa aiba, din nastere, o mare aplecare spre cantare si tot atat si spre armonie. Asa ca, stand si sub conducerea parintelui Gherasim, ajunse degraba, o buna, aproape excelenta, alcatuitoare si conducatoare de cor. S-o fi vazut, frati crestini, duminica, sau la praznice, sus, in cafas, conducand corul maicilor, luand pe “La” cu diapazonul si dand tonurile la cele trei grupe de maici, ai fi zis, ca a urmat la cine stie ce scoala, dar avea pe una, mai buna ca toate: ea urma necontenit, la scoala Maicii Domnului. De cum venise in Manastire, ea isi pusese talentul, pe care il primise din nastere de la Bunul Dumnezeu, la indemana Stapanei tuturor sublimelor cantari si nu iesise niciodata din poruncile pe care Ea i le dadea.
Pe de alta parte, pelerinajele la Manastire, incepura sa devina din ce in ce mai multe si mai bogate in credinciosi. De cum se apropia fie Duminica, fie un Praznic mai mare, suvoaiele de oameni curgeau spre Manastire. In grupuri mari, adevarate cohorte, pe jos, sau cu carutele, credinciosii veneau aici, ca spre un loc foarte drag sufletelor lor. Ca era vreme frumoasa, ca era vreme urata, ei calatoreau spre Manastirea din campie, unde Se aratase Dumnezeu, - si veneau sa ia atingere cu un pamant, sfintit de pasii oaspetilor ceresti. Venea fiecare cu desaguta lui, in care pusese cateva merinde uscate, cum si cativa banuti pentru cutia Manastirii, spre a li se pomeni si lor numele, la ceasul citirii acatistelor. Veneau, oarecum, ca la ei acasa. Se simteau asa de bine, in locul acesta ! Aici, aflau pe maici, cu mare bunavointa pentru ei. Pe unele din femei, le gazduiau in chiliile lor, iar ele, mergeau sa doarma in alta parte, mai multe la un loc.
Asa ca, in aceste prilejuri, era o mare miscare in toata Manastirea si Maicuta, ca de altfel si toate maicile si surorile, trebuiau sa fie cu bagare de seama, ca nu cumva, sa se sminteasca vreun suflet, din cine stie ce pricina. Era, asadar, o mare incordare de duh si o necontenita veghere, ca totul sa se petreaca asa cum placea Maicii Domnului. Viata Manastirii din campie, batea spre plinul ei si Maicuta trebuia sa stea la carma cu ochii treji, cu mintea incordata si cu inima plina de dragoste, pentru ca vasul incredintat pazei si conducerii ei, sa fie ferit de stancile ascunse sub ape, care l-ar fi putut izbi, aducandu-i stricaciuni si impiedicandu-l in mersul lui, spre limanul mantuirii si al Vesniciei. Maicuta, devenea, frati crestini, tot mai mult, miezul de viata al intregii obsti, de la care, trebuiau sa se raspandeasca pana la margini: sfat, indrumare, supraveghere, raspundere - si mai ales – credinta si dragoste. Savarsise porunca Domnului, de a ridica Altar, pe locul aratat de El in campie. Iar acum, trebuia sa fie cu nesfarsita grija, ca Altarul, sa-si faca asa cum se cuvine, Lucrarea lui Dumnezeiasca. Fusese si pana acum, roaba ascultatoare a lui Dumnezeu si copila plina de supunere a Maicii Domnului, dar, de aici inainte, robia ei lua cea din urma infatisare: mergere pana la jertfa, pentru ca Lucrarea incredintata ei, sa-si faca drum in suflete si-n Lume. Stia din Vedenii, ca jertfa era termenul calatoriei sufletelor din Manastire, asa ca, aceasta nu era un lucru nou pentru ea, dar, va sa zica, acum, viata manastireasca inflorise atat de tare, incat, chiar numai grija pentru buna ei indrumare, era un inceput simtit al jertfei, despre care graiau Vedeniile. In vremea aceasta, frati crestini, Descoperiri si porunci noi, toate, pentru o si mai buna Lucrare a mantuirii noastre. Iata, cum ne povesteste Maicuta:
“In aceasta zi de Duminica, 22 APRILIE 1943, fiind in Sfanta Biserica, in timpul Sfintei Liturghii, mi-a venit rau, incat, nu mai puteam sa stau si am voit sa plec la chilie, dar, am stat pana s-a inceput Cazania si apoi am plecat.
Cand am ajuns in chilie, m-am uns cu Sfantul Mir mare, de la sfintirea Bisericii si m-am simtit mai bine. Inainte de a ma aseza la masa, m-am gandit, sa merg mai intai la Maica Domnului, sa-I multumesc pentru usurarea pe care mi-a dat-o si intrand in Sfanta Biserica, am tras drept la icoana Maicii Domnului si am inceput a plange cu lacrimi de bucurie. Deodata, aud un glas bland, ca de Mama, Ce-mi zice:
“De ce plangi, Veronico ? Veti mai trece printr-un val, dar am iubit neamul tau si il voi iubi pana la sfarsit, numai voi sa va rugati !
Toate ce vin asupra ta, sa le primesti ca pe niste margaritare de mult pret, caci multi ar dori sa fie unde esti tu.(Avusesem oarecare mahnire).
Asculta sfatul Meu, ce-ti spun: sa treci in cinul monahicesc pe surorile si fiicele tale duhovnicesti... (numindu-mi 5 surori) si sa imbraci in chip ingeresc... (numind alte 5 surori), caci, dragostea curata, este scump platita, si pacatele, tot scump se platesc.”>
Iata, frati crestini, din nou primim asigurare de la Imparateasa Cerului si Milostiva Pamantului, ca Ea ne iubeste neamul, ca-l va iubi pana la sfarsit, asa cum ne spusese tot prin gura Maicutii, in 1940 si aceeasi cerere (care, pentru noi este o porunca dulce) ne spune Sfanta Mama: “Sa ne rugam !” Atat ne cere Ea, ca sa putem trece prin noul val, abatut asupra noastra.
Dupa cum vedem, Maica Domnului Isi sfarsi divina graire, cu cuvintele:
“Caci dragostea curata, este scump platita si pacatele tot scump se platesc !” – cuvinte pline de un adanc inteles, frati crestini, sunt atatea, ca toate pe care le primise Maicuta, de 8 ani incoace. Desigur, mare este plata dragostei curate, tot pe cat de mare, este plata pacatului, - dar, pe cand, cea dintai este o plata care duce la viata vesnica, cea de-a doua, este cea care duce la osanda vesnica. Maica Domnului, ne aduce din nou, la cunostinta, aceste adevaruri, ca sa ne hotaram a face odata alegerea intre cele doua cai: cea a dragostei si cea a pacatului, dar, care, in adancul lui, nu este decat, tagaduirea dragostei.
Dupa vreun an si ceva, pe la inceputul lui iulie 1946, Maicuta simti nevoia sa-si ia un concediu, deoarece, marile eforturi din vremea ultimilor ani, o slabise mult. Intru aceasta, ea merse la manastirea “Brancoveanu” din Sambata de Sus, spre a lua aer de munte. Dar, aproape de cum poposi acolo, o lua dorul de “acasa”, necontenit gandindu-se la scumpa “Gradinita a Maicii Domnului”, din prea dulcea campie a Vladimirestilor si la dragele ei surori, care, la plecare, o petrecusera cu lacrimi si cu cereri de a se intoarce cat mai curand. Aceasta, cu atat mai mult, cu cat, cateva din surori, aveau sa fie operate.
Stand acolo, iata ca, intr-una din primele zile ale lunii iulie, Maicuta avu inca o Vedenie minunata, care fu urmata de alta, la 14 IULIE.
Sa lasam, frati crestini, sa povesteasca Maicuta, in acel chip, cu totul aparte, al ei:
<In ziua de 1 IULIE 1946, am plecat la Sfanta Manastire “Brancoveanu”, din Sambata de Sus, pentru un concediu la aer de munte. Dupa vreo zece zile, nu ma puteam linisti si eram tot cu gandul la plecare, ca ma luase dorul de Manastirea noastra. Imi parea ca toate fetele ma striga. Coplesita de aceasta neliniste, am intrat in Biserica Sfintei manastiri si cazand cu fata la pamant, ma rugam la Maica Domnului.
“Atunci, vad inainte pe Sfantul Evanghelist Ioan, iubitul Mantuitorului Hristos, care-mi zice:
“Linisteste-te, ca nu-i nimic la Manastire ! Numai Olimpia s-a dus dintre voi, cei vii. A iubit-o Maica Domnului si a luat-o, ca, daca o lasa, pleca din Manastire si va facea mai mare rana. Asa, fii linistita si asteapta ziua de 14 IULIE, ca vei vedea ceva !”
Eu, bucurandu-ma si multumind lui Dumnezeu, am iesit din Biserica.>
Acum, asteptam cu mult dor, ziua de 14 IULIE si, in sfarsit, a venit !
“Era Duminica si Sfanta Liturghie s-a slujit in Sfantul Altar de afara. Ma aflam in fata Altarului, stand intre doua maici de la Sfanta Manastirea Bistrita. In timpul Slujbei, deodata, vad ca sta langa preoti, de-a dreapta Sfintei Mese, Sfantul Ioan, ce-mi adusese vestea. Vazandu-l, deodata, mi s-a slabit puterea si inmuindu-mi-se picioarele, de eram aproape sa cad, m-am sprijinit de cele doua maici si rotindu-mi cu mirare privirea de-a dreapta preotilor, am vazut stand aevea, 5 surori de-ale noastre din Manastire, iar deasupra lor, erau scrise cu litere de aur, cuvintele: “Pentru calugarie !”- intelegand, ca Maica Domnului imi da porunca sa le calugaresc. Coborand privirea mai jos, vad alte 3 surori, scriind si pentru ele, tot cu litere de aur: “Pentru scofie !”- intelegand, ca si pe acelea trebuie sa le imbrac. Am ramas uimita si asteptam sa se termine slujba. Acele surori, au stat in fata mea cam 15 minute, de-mi venea sa ma reped la ele, sa le apuc si sa le intreb cum au venit acolo. Vazand, insa, ca nu sunt in trup, ci numai duhul lor venise, am dat slava si multumire lui Dumnezeu, pentru iconomia cu care lucreaza aceste minunate lucruri in Lume.>
Cata simplitate, cata suava sinceritate si ce tare credinta, se desprind din aceste cuvinte ale povestirii, frati crestini ! Simtim cum graieste, in ele, adevarul ! Nimic nu putem intelege cu mintea, dar, simtim cum toate acestea sunt lumini de aur ale aceleeasi taine de iubire, la care stam de fata, de la inceputul povestirii noastre, care este taina de iubire a scumpei noastre crestinatati. Da, frati crestini, iubirea este aceea, care face toate minunile si tot ea ne face vrednici sa le primim cu inima sloboda.
Si iata ca, frati crestini, in toamna anului 1946, 17 NOIEMBRIE, Maicuta fu invrednicita cu o noua Vedenie. Ne spune ea:
“Iisuse, dorul meu, Iisuse, bucuria mea, cum sa-Ti multumesc pentru marea Ta iubire, care mi-o arati mie, mult pacatoasa !?
In aceasta prea luminata zi, cand sufletul meu salta de o bucurie launtrica, pe cand ma aflam in Sfanta Biserica cea mare, dupa masa, citind din cartea: “Urmarea lui Hristos”, o, Doamne, aud si vad cum se deschide usa Sfantului Altar si iese Imparateasa Cerului, in fata unui putregai imputit ce sunt, si cele dintai cuvinte, acestea au fost:
“Veronico, de ce cauti odihna, cand esti facuta pentru osteneala ?”
Mi-a numit si 5 surori, pe care trebuia sa le imbrac.
Dupa aceasta, mi-a zis:
“Veronico, sa intorci mancarea de carne la masa de obste, ca e mai de folos sa mancati carne si sa lasasi gura, mintea si inima voastra, de-a pururi sa pomeneasca Numele cel Prea Inalt al Dulcelui Iisus, ce-l aveti lasat de la Parintii cei de demult: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul !” Iar tu, cat poti, tine obstea in unire, ca aceasta este cea mai mare virtute ! De rest, am Eu grija !”
Intrand in Sfantul Altar, a inchis usa.>
Cata simplitate si aici, frati crestini si cata bogatie de invatatura cuprinde si aceasta Vedenie cereasca! Mai intai, Maica Domnului, aminteste Alesei Sale si prin ea si noua, tuturor, ca nu suntem facuti pentru odihna in viata aceasta, ci pentru “osteneala”, adica, pentru priveghere si munca. In invatatura noastra, frati crestini, chiar si odihna noastra trebuie sa fie tot o osteneala, intru a face si din ea, ceva placut lui Dumnezeu. Osteneala inseamna ravna, silinta, trezire, atentie, caci, numai prin acestea vom putea si sa muncim si sa ne odihnim, cu bun folos pentru sufletul nostru.
In al doilea rand, iata, Stapana Cerului si Milostiva Pamantului, vine si ne da aici unul din marile si adevaratele intelesuri ale postului. Nu atat in nemancare de carne sta postul, ci laudarea lui Dumnezeu cu gura, cu inima si cu mintea noastra, adica, in trairea dupa voia lui Dumnezeu. Sa bagam de seama, frati crestini, ce admirabil graieste si de data aceasta, Maica noastra Prea Sfanta: “Lasati gura, mintea si inima voastra, de-a pururi sa pomeneasca Numele Celui Prea Inalt, al Dulcelui Iisus.” Cu adevarat, graire de gura sfanta si plina de intelepciune. Si tot Ea, Maica sufletului nostru, ne aduce aminte de marea frumusete a Sfintei noastre Traditii, caci, dupa ce rosteste aceste cuvinte, le implineste cu acelea, prin care ne arata, ca trebuie sa se pronunte acest Sfant Nume, asa, precum il avem de la Parintii cei de demult, adica, de la Sfintii Parinti, marii si Dumnezeiestii strajuitori ai Sfintei Traditii si ai Sfintei noastre Biserici dreptmaritoare; alergand si punandu-ne inainte, acea sfanta si scumpa rugaciune, pentru sufletele noastre: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatoasul !” Cu rugaciunea aceasta, frati crestini, unii mari anahoreti, au cucerit sfintenia. Este ca si rugaciunea vamesului in templu, ca si aceea a talharului pe Cruce.
Sa plangem, frati crestini, pe cei din asa zisii crestini, care cred, ca pot da la o parte cu usurinta, atat Sfanta Traditie, cat si pe Sfintii Parinti. Ei sunt atat de orbiti de propria lor trufie si atat de nestiutori ai acestei mari frumuseti a credintei noastre, incat, nimic nu avem de facut mai bun, decat, sa spunem: “Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac !”
Dupa ce Maica Domnului sfatuieste, asadar, pe Maicuta, sa-si dea toata osteneala, cat poate, sa tina obstea in unire, adaugand, ca aceasta este cea mai mare virtute. Desigur, ca si pana atunci, unirea fusese una din marile virtuti ale Manastirii din campie, dar, tocmai pentru aceea, Sfanta Stareta din Ceruri, aminteste Maicutii sa-si dea toata osteneala, ca aceasta unire sa nu slabeasca in vreun fel.
Strigarea aceasta la unire, frati crestini, este facuta si catre noi toti. Si noi, daca vrem sa avem o adevarata viata in Domnul, se cade, a trai in unire cu toti obstenii marii familii crestine. Ce-ar mai putea insemna crestinatatea, de n-ar fi aceasta unitate sufleteasca ? Biserica, inseamna: a fi una in Domnul nostru Iisus Hristos, dupa cum, El Insusi a spus: “Precum Tu, Parinte, Esti in Mine si Eu Sunt in Tine; asa si ei sa fie una in Noi, ca sa creada lumea ca Tu M-ai trimis...”
Iar daca vom fi uniti, toate Harurile vor fi asupra noastra, pentru ca unirea, insemneaza, mai presus de orice, IUBIRE, iar cel ce iubeste, are pe Dumnezeu, fiindca, Dumnezeu, Este IUBIRE. De lucrul acesta ne incredinteaza Maica Domnului, chiar in aceasta Vedenie, cand spune Vazatoarei Ei: “De rest, am Eu grija !” Cata putere si cata frumusete, frati crestini, in aceste cinci cuvinte, din care se desprinde si nesfarsita Ei iubire pentru noi, copiii Ei. De vom fi uniti, Ea va avea grija de toate celelalte; toate ni se vor da, pe deasupra.
Asa, de altfel, frati crestini, s-au petrecut lucrurile cu obstea de la Vladimiresti, in chiar anul acesta de pomina: 1946.
Poate, de vreo 100 de ani, nu mai fusese o seceta atat de mare, ca in anul acela. Ne aducem aminte si ne ingrozim. S-au vazut atunci, oameni, mancand iarba si pamant. Mii si mii au murit de foame, mii si mii au pornit in Lume, pentru o bucata de mamaliga. Mai ales prin regiunea aceasta: Ramnicu Sarat, Tecuci si Covurlui, a fost o lipsa atat de mare, incat, nu-si aduceau aminte batranii, sa fi pomenit asa ceva, vreodata.
Si, cu toate acestea, obstea de la Vladimiresti n-a dus lipsa de nimic, in toata vremea acestui cumplit an. Nu ca ar fi fost cine stie ce belsug in Manastire, dar, obstea a avut ce manca. Cum ? In ce fel ? Nimeni nu ar fi putut da explicatie, dar, adevarul e, ca atunci cand era ata mai subtire, se iveau maini darnice, care aduceau aici, hrana pentru rugatoarele Maicii Domnului, Care “avea grija de rest”, asa cum a adeverit mai pe urma Maicutii, prin Vedenia din NOIEMBRIE.
Intocmai, ca pe vremea “parintilor cei de demult”, carora Bunul Dumnezeu le trimitea hrana prin Ingeri si prin pasari.
Si cam tot prin vremea aceea, frati crestini, am mai petrecut un fapt, din cele carora, noi le-am spus minunate, pentru temeiul, ca nu le putem gasi nici un fel de explicatie dupa legile obisnuite ale lucrurilor si faptelor de toate zilele, ele ramanand in grija puterilor tainice ale lui Dumnezeu, Care, uneori, pentru scopuri care nu pot fi decat prea bune pentru viata noastra duhovniceasca, scoate asemenea fapte de sub controlul judecatii omenesti, obisnuite.
Iata, cum s-au petrecut lucrurile:
Va sa zica, intr-o zi, Maicuta a primit in dar, din sat, un cal si abia a statut doua-trei zile in Manastire si iata, fapta diavolului: un ticalos a furat calul, intr-o zi, pe inserat. Sora de la cai, veni in goana mare la Maicuta si-i aduse la cunostinta isprava ticalosului. Maicuta, in liniste, ii spuse:
“Roaga-te cu putere si Dumnezeu iti va da calul indarat !”
Maicuta, dupa aceea, se trase in chilie, impreuna cu cateva maici si toate cazura cu infocare la rugaciune. De data aceasta, rugaciunea era indreptata la Sfantul Mina, Sfantul, al carui Praznic era in ziua aceea. Maicuta, striga cu glas tare catre el:
“Sfinte Mina, adu-ne calul indarat ! Nu ne lasa, sa fim de rusine !”
Si nu trecu mult, frati crestini si iata, calul, fara frau, fara streang, slobod, cunoscandu-se ca scapase fara voie din mana talharului, intra in galop, in aleea mare a Manastirii.
Nu se dusese la stapanul lui, in sat, ci venise la Manastire, unde, dupa cum spusesem, era venit de 2-3 zile.
Vedeti bine, frati crestini, Sfantul Mina nu voia sa se lase rusinat, cand fusese rugat cu atata mare infocare, de niste suflete curate, chiar in ziua Praznicului lui.

CAPITOLUL XXIII.
MAREA VEDENIE DIN 1 SEPTEMBRIE 1948.

In ziua de 1 SEPTEMBRIE 1948, adica, chiar in ziua Praznicului Sfantului Simion Stalpnicul, insusi Povatuitorul Maicutii, ea a avut una din cele mai stralucitoare si mai profunde Vedenii, din cate avusese pana atunci.
Sa pasim incet, frati crestini si sa strabatem impreuna si aceasta latura din “Gradina Vedeniilor”, cu care Bunul Dumnezeu a invrednicit pe “Fecioara de la Vladimiresti”.
Era, asadar, in ziua, cand obstea de la Vladimiresti praznuia pe insusi Povatuitorul Maicutii – Sfantul Simion Stalpnicul, marele anahoret, care i se aratase in ziua aceea de iarna - 1941, impreuna cu Sfantul Ioan si Sfantul Pantelimon, sub chipul celor trei calatori, pe drumul de la sat la Manastire.
Maicuta, dupa ce luase parte la Sfanta Liturghie, se trase in chilia sa si acolo, prinsa de grele griji ale Manastirii, se cufunda in ganduri, cugetand, cum ar putea face fata mai bine, la toate, caci, intr-adevar, nevoile erau mari. Inca mai de mult, la toate aceste griji, se mai adaugase si un alt gand, inca mai apasator, acela al soartei monahismului si a Bisericii Domnului Hristos, indeobste.Nu ca ar fi avut vreo urma de indoiala in suflet asupra biruintei Bisericii, asupra a toata incercarea care ar fi venit asupra ei, dar, se gandea, daca oamenii aveau sa fie in stare, sa stea la inaltimea datoriei vremii. O dureau in suflet, vestile care veneau din latura aceasta si ar fi voit sa vada o mai mare aplecare de jertfa pentru Biserica, pentru trairea in Hristos, atat la credinciosi si indeosebi, la slujitorii Altarelor, mireni si monahi. Nu judeca pe nimeni, dar, ii dorea mai aprinsi, mai indrazneti, mai jertfitori.
Pentru covarsitoarea insemnatate si adancimea ei teologica, se cuvine sa urmarim in amanunt, aceasta Descoperire.
Iata, frati crestini, cum isi incepe Maicuta, descrierea acestei Vedenii:
“De multa vreme, ma apasau ganduri, ce va fi cu monahismul maine, de ne va biciui Bunul Dumnezeu pe dreptate, ce va fi cu Sfintele Locasuri si ce ma durea mai mult, imi puneam intrebarea: “Oare, va ingadui Maicuta Domnului, vreodata, sa fie pangarita aceasta “Gradina” si florile ei ... desi, imi ziceam, ca florile, se prea poate sa fie buruieni uscate... si multe, care nu se pot scrie acum. Dar, Prea Milostivul Dumnezeu, Care sta la orice inima si bate, asteptand, a venit cu graba, neasteptand sa mai deschid eu usa, parca, ar fi zis: “Eu Sunt Cel Ce te-am zidit, usa, deschide-te !” Si smerita si nevrednica de asa mila, s-a deschis.
Cheama Domnul la El cu o suparare, cu o boala, sau orice fel de suferinta, numai sa crezi, ca El Este Cel Ce te cheama, nu dand vina pe oameni, care sunt ca si tine de tari si priceputi.
Ei, asa ma cheama pe mine, de vreo 4 luni incoace si eu nu pricepeam, dand vina, ca o fi cutare lucru, sau mai stiu eu ce.
Dar, in acea zi de 1 SEPMBRIE 1948, cand trupul a fost doborat de durerile zilelor, am simtit in suflet, ca-mi zice cineva:
“Eu Sunt Pacea ! Eu Sunt Linistea ! Vino la Mine, ca, de cand te astept !”
Si, ca desteptata dintr-un somn, am alergat la Crucea Domnului din Sfantul Altar, al Sfintei noastre Manastiri, fiind incredintata, ca nimeni altul nu poate sa-mi fie indrumator, decat Cel Ce S-a jertfit pe ea, si minunat Esti, Doamne !
Am vazut in Sfantul Altar, un copil cam la varsta de 12 ani, imbracat intr-o camasa alba, larga si lunga, de i se vedeau numai degetele de la picioare, blond, cu parul auriu, buclat. Nu mi-a fost frica deloc. Frumusetea Lui, ma facea sa ma reped, sa-L iau in brate, dar, seriozitatea Lui m-a ingenuncheat si m-a facut sa ma inchin, zicand: “Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-Te, Ceea Ce Esti plina de Dar, Marie, Domnul Este cu Tine ! Binecuvantata Esti Tu intre Femei si binecuvantat Este rodul Pantecelui Tau, ca ai nascut pe Hristos, Mantuitorul sufletelor noastre !” In timp ce ziceam aceasta rugaciune, El Se plimba in jurul Sfintei Mese, iar cand am sfarsit rugaciunea, El S-a urcat pe Sfanta Masa, zicand:
“Ei, Veronico, de mult, vrei tu, sa Ma vezi copil ! Iata, Eu Sunt Cel Ce tin Cerul si Pamantul in palma si cand i-oi da un calcai, o sa-l turtesc si vai de cei ce vor intra in MANIA Mea !
De ce te muncesti cu gandul, ce va fi cu monahismul si cu Bisericile Mele ? Monahismul va suferi si multi se vor lepada nu de cele trupesti, ci de Imparatia Mea. Unii din ei, vor primi cununa muceniciei, dar, putini vor fi. Daca Maica Mea, a pribegit de frica lui Irod, tu, de ce te mahnesti ?”
Se aude in departare, un cor cantand. Vocile, nu le puteam intelege.
Iar grai Domnul:
“Biserica Mea, nimeni nu o va darama, dar, sa stii, ca Eu nu vorbesc de Biserica de zid, ci de BISERICA VIE. Si, care este Biserica vie, tu stii ?”
Eu, n-am putut raspunde nimic.
“Ei, sa stii, sunt inimile ce-Mi sunt predate Mie ! In inima ce Ma cheama pe Mine si pe Maica Mea cu tot dorul, Eu vin cu tot Cerul si o fac Biserica, Altarul Meu.” In timpul acesta, eu am gandit: “Oare, de ce am mai zidit aceasta Manastire, daca este asa cum spune Domnul, ca-mi dadeam seama ca Este Hristos Domnul. Si mi-a raspuns la gandul meu; fara sa-I spun nimic, zambeste si zice:
“Fara de aceasta Biserica, voi nu puteti trai in Mine si cu Mine ! Cine se leapada de ea, de Mine se leapada. Dar, pe aceasta o poate darama, ca-i materie, pe cea a inimii, nu poate, decat cel ce o are (omul). Eu n-am vrut de la voi ziduri, dar, prin ele veniti la Mine, de veti pastra ce v-am dat, pana la urma. Dragostea uneste pamantul cu Cerul (este vorba de pamant-om si nu de Globul Pamantesc, asa cred eu).
In mania prosteasca a diavolului, cele sfinte sunt rapite de Ingeri. Iar diavolul si ucenicii lui, merg in focul nestins, cu faptele ce le savarsesc cu mandrie.”
Intre timp, mi se parea ca Cerul se apropie. Mi s-a parut un zgomot, ce nu-mi dadeam seama ce poate fi.
Domnul, imi zice:
“Priveste !” (aratandu-mi cu manuta).
Vad in aer, deasupra Sfintei Mese, spre Rasarit, pe Prea Sfanta Nascatoare, stand pe un Tron prea impodobit. M-am inclinat cu capul pana la pamant, zicand rugaciunea: “Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-Te...”
Imi graieste mie, mult nevrednica:
“Veronico, cartelile obstei tale, s-au ridicat la Mine. Voi, cu buzele Ma laudati si cu inima ma intristati !
Grea va fi Judecata, ca multe v-am spus !
De nu-ti vor da pace, te voi lua dintre ele si te voi da strainilor.”
Eu n-am raspuns nimic, dar, ma gandeam ce o fi.
Maicuta Domnului, mi-a raspuns:
“Nu trebuie sa stii tu, ce este !
Sa nu pastrezi gandul, de a te departa de Silviu (Parintele Ioan) cu inima, ca Eu ti
l-am dat, pentru viata de necaz.
Iata, vezi pe Fiul Meu, copil ca de 12 ani. Lumea nu vrea sa-L aibe, nici ca pe un prunc de o zi. Vai ! Vai ! Vai !
Sa treci in cinul monahicesc 3 surori ale tale... (numindu-le). Si pentru acest lucru, multe Ma supara, dar, cate il vor pastra ? Cere si nu implineste ! Darul se da, dar se si ia, cand inima se face prada raului.
Sa pastrezi gandul ce-l ai, ca asa este la Dumnezeu: o singura religie este, nu mai multe, cate au faramitat-o oamenii. Sa crezi in El, Biserica si sfaturile ei ! Cine va fi supus si va primi cu dragoste curata cuvintele scrise in Sfanta Scriptura, chiar pagan de va fi, va primi Cerul. (Ma chinuia gandul de catolici si ceilalti).
Pastreaza ce ai auzit, in inima ta, si spune-le cui crezi !”
Si a disparut.>
Intr-adevar, frati crestini, acesta era un foarte scump gand, al Maicutii:
“Sa-L vada pe Domnul Hristos, cand Era copil; “DOMNUTUL” - cum II spunea ea, cu nesfarsita dragoste si ardoare. Acum, iata, dorinta aceasta era implinita. Domnul i Se arata, de varsta, cand, tot asa, in lunga haina alba, incins cu un snur de matase, vorbea batranilor in templu.
Dupa ce rosti aceste cuvinte, care adusera in sufletul Maicutii o nesfarsita mangaiere, El urma:
“Eu Sunt Cel Ce tin Cerul si Pamantul in palma si cand i-oi da un calcai, o sa-l turtesc si vai de cei ce vor intra in MANIA Mea !”
De data aceasta, frati crestini, Mantuitorul, lasa sa se stravada din vorbirea Lui, nu numai nesfarsita Sa putere de Stapan A-toate, dar si MANIA Lui dreapta, pentru pacatele noastre.
Si in alte Vedenii, Si-a aratat marea Lui nemultumire fata de viata oamenilor, prezicandu-le “foc si prapad – suferinte si necazuri.” De data aceasta, cu un: “Vai !” – care rasuna ca si cele din Apocalips, zadarnic sa mai spunem, cat de indreptatit este acest: “Vai !” pe care s-ar cadea sa-l auzim, macar in ceasul al 11-lea. “Il turtesc cu calcaiul”- cuvinte care arata o putere, pe care numai El, Dumnezeu, o poate avea si care ne umple de spaima, gandindu-ne, ce s-ar alege de noi toti si de Pamantul pe care savarsim atatea pacate, daca Domnul Si-ar dezlantui asupra noastra, dreapta Sa manie.
Dupa aceste cuvinte, Mantuitorul, dadu Vazatoarei Sale, un raspuns asupra intrebarilor ei, cu privire la monahism si la Biserica, spunandu-i:
“De ce te muncesti cu gandul, ce va fi cu monahismul si cu Bisericile Mele ? Monahismul va suferi si multi se vor lepada, nu de cele trupesti, ci de Imparatia Mea.”
Intr-adevar, frati crestini, noi gresim, ori de cate ori ne intrebam ce se va face cu Biserica Domnului nostru Iisus Hristos de pe Pamant, de pe urma asupririlor ce se fac asupra ei, caci, nu noi o vom putea apara; ea nici nu are nevoie de apararea noastra, de vreme ce este vesnica si nici portile iadului nu o vor birui. Noua, ni se cere numai, sa ramanem in ea si sa ascultam de ea. Ea este Insusi Domnul si Domnul nu are nevoie de garantia noastra, de aceea intrebarea: “De ce te muncesti cu gandul, ce va fi cu Bisericile Mele”, era fireasca din partea Mantuitorului; cat despre monahism, dadu Vazatoarei, dupa cum vedem, vesti destul de grele, care, in parte, s-au si adeverit, de atunci, pana in ceasul de acum.
Ceea ce ne bucura, frati crestini, este ca, dupa ce Domnul a rostit aceste cuvinte grele, a adaugat: “Unii din ei vor primi cununa muceniciei, dar, putini vor fi !”
Asadar, vom avea si noi, suflete, care vor primi luminoasa cununa a sfinteniei; putini, dar vom avea. Iar ca sa aduca in sufletul Vazatoarei o putere care sa fie si mangaiere, “Domnutul” Isi ispravi aceasta prima parte a vorbirii Sale, cu aceste cuvinte: “Daca Maica Mea a pribegit de frica lui Irod, tu, de ce te mahnesti ?”
O, frati crestini, admirabile cuvinte, care, nu numai Vazatoarei ii erau adresate, ci si noua, tuturor, cand asupriri si mahniri vin asupra noastra, de ajuns ar fi, sa ne gandim la incercarile prin care a trecut Sfanta noastra Mama duhovniceasca, in toata vremea cat a trait pe acest Pamant, pentru ca sufletul nostru sa capete o mare usurare si sa se simta mangaiat, cum nici un alt gand omenesc, nu l-ar putea mangaia.
In clipa aceea, frati crestini, de-a lungul Vedeniei, se auzi un cor, ale carui voci, Vazatoarea, nu le putea intelege. Asadar, din nou, aceste minunate cantari, a caror frumusete, ne este peste putinta s-o prindem cu mintea si cu sufletul nostru, ne smerim si ne inchinam.
“Domnutul” urma vorbirea, zicand:
“Biserica Mea, nimeni nu o va sfarama, dar, sa stii, ca Eu nu vorbesc de Biserica de zid, ci de Biserica vie.”
Este, tocmai ce spuneam adineauri, frati crestini. Nimeni nu va putea darama Biserica Domnului Hristos, pentru ca nimeni nu poate darama pe Insusi Domnul Hristos. Asa ca, inca o data, nu noi suntem cei care i-am garanta dainuirea pe Pamant. Ea, in ea insasi, are puterea de a dainui. Dar, pentru ca sa poata da Vazatoarei Sale, toata lamurirea asupra celor spuse de El, “Domnutul” ii puse intrebarea: “Si care este Biserica vie, tu stii ?” – la care, Maicuta n-a putut raspunde nimic. Atunci, frati crestini, Vazatoarea auzi aceste cuvinte: “Sa stii, ea, Biserica vie, sunt inimile ce-Mi sunt predate Mie. Inima ce Ma cheama pe Mine si pe Maica Mea cu tot dorul, Eu vin cu tot Cerul si o fac Biserica, Altarul Meu.”
Numai citind aceste cuvinte despre Biserica, frati crestini, ne vin lacrimile, ce frumusete si cata adancime ! Desigur, numai gura lui Dumnezeu putea rosti aceste minunate cuvinte, care, la drept vorbind, cuprind tot intelesul si tot rostul intregii noastre Invataturi crestine !
Asadar, “Inima predata lui Hristos”! Chemarea cu tot dorul a Domnului Hristos si a Maicii Sale... Domnul vine cu tot Cerul in inima aceasta, care, astfel, se preface in Altarul Sau – “Biserica vie”. Singur, Dumnezeu, frati crestini, ar fi fost in stare, a aduce o definitie atat de stralucita si de deplina, a ceea ce inseamna pentru omenirea cazuta - BISERICA VIE a mantuirii.
In vremea aceasta, Maicuta se gandea: “Daca este asa cum spune “Domnutul”, de ce am mai zidit noi, Manastirea ?” Caci, ea isi dadea seama ca Era Domnul Hristos. Vazandu-i gandul, El i-a zis, zambind usor, spre ea: “Fara de aceasta Biserica, voi nu puteti trai in Mine si cu Mine. Cine se leapada de ea, de Mine se leapada, dar pe aceasta o darama, ca-i materie, dar pe cea a inimii, nu poate, decat cel ce o are. Eu n-am vrut de la voi ziduri, dar, prin ele veniti la Mine, de veti pastra ce v-am dat, pana la urma.”
Fiecare cuvant din acestea, frati crestini, cuprinde cate o mare invatatura, dupa cum cred, ca ati putut sa va dati seama, chiar, numai citindu-le. Avem nevoie si de Biserica vazuta, de ziduri. Se intelege – cum sa nu avem ? Daca Insusi Domnul Hristos a asezat-o in Lume, pentru sufletele noastre ! Este locul in care gasim viu si vesnic pe Domnul Insusi, pe toate Sfintele Altare, in Sfantul Potir, este Casa in care aflam tot ceea ce El a intocmit pentru Cina cea imparateasca, la care nu pot sluji, decat, numai cei care, prin neintreruptul lant spiritual al celor 2 000 de ani, au luat Har anumit, de-a dreptul din mainile Lui, prin punerea mainilor (doar preotii adevarati, cu traire autentica, cu Hristos si intru Hristos).
Unde putem gasi tot ce ne trebuie, pentru buna indrumare a vietii de aici, cat mai ales si pentru viata de inserare ? Unde puteam afla comoara spirituala, cea stransa de 20 de veacuri, decat, in locul in care ea a fost pastrata ? Care avea sa fie Nava cea Sfanta - Biserica – care sa poarte pe marea cea inviforata a vietii, sufletele noastre, spre limanul mantuirii ? Unde avea sa fie refugiul nostru in vremea incercarilor si a restristelor ? Desigur, frati crestini, in Biserica vazuta, care avea sa adaposteasca in ea, Biserica vie din inima. Fara aceasta Biserica vazuta, ar fi cu neputinta sa dainuiasca cea nevazuta, din inimi.?
“Fara aceasta Biserica, voi nu puteti trai in Mine si cu Mine”.
Asa, incat, vai de cel ce se leapada de asezamantul vazut al Bisericii Domnului Hristos, crezand ca totusi, poate sa ramana al Lui. “Cel ce se leapada de ea, de Mine se leapada.”
Desigur, zidurile acestor Biserici vazute pot fi daramate, caci, cum spune Domnul,”sunt materie”, dar, numai prin ele venim la Domnul, cu singura conditie, ca ele sa nu fie pentru sufletele noastre niste ziduri goale si reci, ci, pastrand si urmand pana la urma, ceea ce ne-a dat El, adica poruncile Lui si mai presus de toate, iubirea Lui, Sfanta Lege a Invataturii Sale.
De aceea, Domnul spune atat de strapungator, ca numai omul singur, isi poate darama Biserica vie din inima, atunci, cand, cu voia lui, calca in picioare IUBIREA, insasi Legea dainuirii crestine.
“Domnutul” Isi sfarsi aceasta a doua parte a vorbirii catre Vazatoarea Sa, pecetluind-o cu aceste cuvinte divine, de-o rara frumusete si de-o adanca intelepciune, intr-un cuprins atat de mic:
“Dragostea, uneste Pamantul cu Cerul.”
Iata, frati crestini, asadar, inima omului, de-a dreptul, in legatura cu Cerul, prin Sfanta Scara de aur, a IUBIRII.
Zadarnic am mai adauga noi vreun cuvant, la aceste sentinte divine, care, in extrema lor sobrietate, cuprind o teribila putere de explozie spirituala, dupa cum, in cateva fire de dinamita, zac puteri imense de sfaramare. Asa cum aceste fire pot sfarama ziduri mari si groase, tot asemenea, “dinamita” aceasta spirituala, cuprinsa in cateva cuvinte, ar putea sa darame zidurile nevazute ale trufiei, care despart o inima de Dumnezeu.
O, frati crestini, ce frumos spune Domnul:
“Dragostea, uneste Pamantul cu Cerul !”
Revenind la lucrarea celor ce se ating de cele sfinte, daramandu-le sau intinandu-le,
lucru care o facea pe Maicuta sa aiba o asa de mare mahnire in suflet, iata ca, "Domnutul” dadu si aici cuvenita lamurire, spunandu-i, tot atat de frumos si cu tot atat de divina intelepciune:
“In mania prosteasca a diavolului, cele sfinte sunt rapite de Ingeri, iar diavolul cu ucenicii lui, merg in focul nestins, cu faptele ce le savarsesc cu mandrie.”
Mai intai, vedem aici, frati crestini, ca diavolul este manios impotriva celor sfinte, cum si impotriva acelora, care nu sunt ucenicii sai, ci urmeaza calea poruncilor lui Dumnezeu, dar, ca aceasta manie a lui este prosteasca, frati crestini, atunci cand isi inchipuie ca, daca, prin ciracii lui, luati dintre oameni, darama Sfintele Locasuri de inchinare si intineaza toate cele aflate acolo, aceasta ar fi insemnand, ca, intr-adevar, el se poate atinge de cele sfinte. Da, se atinge de ele, dar, numai de materia din ele, de caramizile din cladire, de aurul si argintul din care sunt facute vasele sfinte, de lemnul pe care sunt pictate sfintele Icoane, de hartia pe care sunt scrise cuvintele Invataturii Domnului, dar nu si de cele sfinte din ele, deoarece, ati auzit, frati crestini, ce spune Mantuitorul: ca atunci cand aceasta manie a diavolului se abate asupra acestora , “cele sfinte, sunt rapite de Ingeri”. Si de aceea, mania diavolului este prosteasca, de vreme, ce este lesne de inchipuit, ca Dumnezeu n-ar fi ingaduit ca diavolul sa darame si sa spurce cele sfinte, ci, mai inainte ca mainile cele sacrilege sa se atinga de ele, El, Atotputernicul, avea sa ridice prin Sfintii Sai Ingeri, sfintenia din ele, asa ca, precum s-a spus, diavolul nu mai atinge decat o materie desfintita, nesfintita. Iar plata diavolilor si a ciracilor lui, una singura este: “mergerea in focul cel nestins, impreuna cu faptele lor, savarsite cu mandrie.”
O, frati crestini, sa mai cugetam inca o data, asupra mandriei si asupra faptelor nascute din ea.
In vremea aceasta, Vazatoarea, avu parerea, ca acea cantare dumnezeiasca, acel minunat cor, se apropie si fara sa poata sa-si dea seama ce putea fi, auzi si un zgomot. Atunci, “Domnutul” ii zice: “Priveste !” - si arata cu manuta in sus. Deasupra Sfintei Mese, spre Rasarit, aparu in vazduh, Insasi Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, stand pe un Tron si fiind prea frumos impodobita.Vazatoarea, isi apleca fruntea la pamant si se ruga: “Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-Te...!”
Abia putem sa ne inchipuim acest extraordinar tablou, frati crestini: Domnul Hristos, copil de 12 ani, aratand cu manuta Lui Divina, pe Maica Sa, stand in marire ! Ca si cum ne-ar fi spus: “Iata Mama Mea, pe Care v-am dat-O si voua, sa va fie pururea, la toti, Mama aparatoare, ajutatoare si rugatoare ! Iubiti-O si ascultati-O, daca vreti sa fiti fericiti!”
La randul Ei, frati crestini, Sfanta Maica, stand pe Tronul Ei de Slava, arata pe Fiul Ei si zice Vazatoarei: “Iata, vezi pe Fiul Meu, copil ca de 12 ani ? Lumea, nu vrea sa-L aiba, nici ca pe un prunc de o zi !”- voind, ca prin aceste cuvinte acoperite, sa se inteleaga, cat de nefericiti sunt cei care nu voiesc sa urmeze pe Domnul Hristos, in Care, nevinovatia, este ca in pruncul de o zi. Nu ne-a spus El Insusi, frati crestini: “Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine, ca Sunt bland si smerit cu inima !” Iar cand a vorbit de intrarea in Imparatia Cerurilor, tot un prunc ne-a pus inainte. Maica Prea Sfanta, stia cat de mare era ratacirea multora din copiii Ei - si de aceea, dupa ce rosti aceste cuvinte, zise, suspinand: “Vai ! Vai ! Vai !......”Trei “vai-uri”, frati crestini, ceea, ce inseamna doua lucruri: cat de mare este pacatul in Lume si cat de mare este durerea Mamei noastre Ceresti, Care-Si da seama de cumplita pedeapsa, ce asteapta pe copiii Ei neascultatori. Aceste “Vai-uri” strabat mereu vazduhurile si vin spre sufletul nostru, ca sa ne aduca aminte de pocainta si de lacrimi. Sunt ca un clopotel de alama, care ne spune: “Bagati de seama ! Luati aminte !”
Tot in vremea aceea, Maicuta era mult chinuita de privelistea duhovniceasca, pe care i-o dadea faramitarea in atatea bucati, a Bisericii Domnului Hristos. O durea, indeosebi, ruperea de Biserica a atator frati, care, manati de trufie, paraseau vechea si sfanta albie a dreptei credinte si se trageau de o parte, aruncand asupra Bisericii cuvinte sacrilege, de ocara si tagada. Si iata ca, frati crestini, Maica Domnului, tot in aceasta Vedenie stralucita, ii dadu Vazatoarei, aceste sublime cuvinte: “Sa-ti pastrezi gandul acesta ce-l ai, ca asa este la Dumnezeu: o singura religie este, nu mai multe, cum au faramitat-o oamenii!” Ce adevar sublim, frati crestini ! Domnul Hristos, un singur Asezamant a facut, acela din Joia Mare si din ziua Cincizecimiii. Religia Lui, aceasta singura este; nu alta, nu altele ! Ea este unica, sublima si vesnica, nu asa cum au faramitat-o oamenii ! Si ca sa poata da Vazatoarei si prin ea, noua, tuturor, un indreptar simplu si neamestecat, Sfanta Maica, rosti mai departe: “Sa crezi in El, in Biserica si sfaturile ei !” Iar pentru a pecetlui grairea Sa, Sfanta Imparateasa a Cerului si a Pamantului, puse inaintea Vazatoarei, cele doua mari virtuti prin care putem dobandi Cerul:
“Cine va fi supus si va primi cu dragoste curata cuvintele scrise in Sfanta Scriptura, chiar pagan de va fi, va primi Cerul.”
Asadar, ascultarea si dragostea curata ! De vom primi cu dragoste Invatatura Domnului Hristos, Cerul se pogoara in viata noastra, savarsindu-se prin aceasta, cererea din rugaciunea domneasca: “Precum in Cer, asa si pe Pamant !” Iar pentru a arata cat de mari si lucratoare sunt aceste doua mari virtuti, Maica Domnului se foloseste de-o hiperbola, zicand, ca, chiar de va fi cineva pagan, daca va fi supus si cu dragoste curata, va crede in Invatatura Domnului, va primi si el Cerul, asa dupa cum, odinioara, Fiul Ei, vorbind de credinta, a grait: “De vom avea credinta cat un fir de mustar, vom putea muta muntii din loc” – spre a arata nesfarsita putere a acestei virtuti.
Raspunsul dat de Maica Domnului, Vazatoarei de la Vladimiresti, pentru a-i risipi intrebarile si nelinistea, ne este dat si noua, tuturor. Nu trebuie sa ne mai punem nici o intrebare si nu se mai cade sa ne tulburam, mahnindu-ne, caci, iata, este consfintit si prin acest raspuns, singurul indreptar al credintei noastre: sa credem in Hristos, sa fim supusi si sa primim cu dragoste curata Invatatura Domnului Hristos, indreptar simplu, limpede, maret si aducator de mantuire. Ce mai putem cere altceva ? Ce ne trebuie altceva ? Noi, acestea sa facem, pe celelalte sa le lasam in grija lui Dumnezeu, care le va intocmi si le va indruma, cum va crede El mai bine, de cuviinta.
Oh, frati crestini, de am fi oi supuse Domnului, de am fi copii ascultatori ai Mamei Sfinte, de am urma pilda de aur a cohortelor de Sfinti si de martiri, fericirea ar pogori asupra sufletului nostru, chiar din viata aceasta pamanteana, care ne-a fost data, tocmai, ca prin ea sa ne pregatim fericirea fara de ispravire, din viata cealalta. Si cum, oare, vom pregati aceasta fericire, decat, cautand a-i aduna de-aici, de pe Pamant, gand cu gand, vorba cu vorba, fapta cu fapta, iubire cu iubire, toate firele de aur, din care sa-i topim esenta ei eterna.
Dupa ce Sfanta Maica rosti aceste cuvinte divine, Isi sfarsi grairea Ei catre Aleasa Sa, zicand: “Pastreaza ce-ai auzit si spune-le, cui crezi !” Pe urma, a disparut.
Iata, frati crestini, in liniile ei mari, minunata Vedenie, cu care a fost invrednicita Maicuta, in ziua de 1 SEPEMBRIE 1948. De prisos sunt toate cuvintele, spre a arata intreaga frumusete a acestei Vedenii, atat cea a insirarii minunatelor privelisti si a divinelor cantari, cat si cea a atator adanci adevaruri ortodoxe, care tasnesc din ea, ca din izvorul apei celei vii. Orice duh slobod si orice inima curata, vor putea sa se incredinteze de frumusetea nepatata a acestei Vedenii, asa, precum, de altfel, se vor fi putut incredinta si la toate celelalte de mai inainte, care, purcedeau din acelasi izvor. Domnul si Mantuitorul nostru Hristos, Este Acela, Care Se preamareste prin toate aceste Descoperiri, cu care a binevoit a invrednici pe Aleasa Lui: FECIOARA DE LA VLADIMIRESTI !
Scurtand aceasta Vedenie, cu privire la intreg cuprinsul ei, lesne ne putem incredinta, frati crestini, de deplina ei obiectivitate. Nicaieri nu aflam ceva subiectiv, ceva privitor la Vazatoarea insasi. Ea ramane mereu o unealta, o transmitatoare, un varf (fin si sensibil) prin care Cerul ne comunica spre stiinta si spre binele nostru, vestile Lui mantuitoare. Supusa si frematand de dragoste, ea, Maicuta, primeste vestile ceresti, ca “sa le pastreze si sa le spuna, cui va crede”. Deplina obiectivitate a Vedeniei, se mai arata si din raspunsul negativ al Maicutii, cand “Domnutul” o intreaba daca stie ce insemneaza Biserica vie. Ea, spune copilareste: “Eu n-am putut raspunde nimic !”
Asadar, tot ce avea sa i se spuna asupra Bisericii vii, aveau sa fie lucruri revelate, descoperite ei de Insusi Mantuitorul, asa, precum, au fost si foarte multe adevarurile descoperite in mai toate Vedeniile. Maicuta nu avea si nici nu are nici un fel de studii teologice, credinta ei, este plina de o fermecatoare “copilarie spirituala” - lucru, despre care vom vorbi in capitolul ce urmeaza. Asa ca, nu avea de unde sti asemenea adevaruri dogmatice.
Dupa vreo doua saptamani de la Vedenia aceasta, Manastirea fu vizitata de un Parinte profesor, Dr.Dumitru Staniloaie, una din valorile noastre teologice de frunte si in acelasi timp, un om cuvios, smerit si bun, care, luand cunostinta de cuprinsul Vedeniei si cercetandu-l cu amanuntime, a exclamat cu pietate smerita: “Cu adevarat, acesta e glasul lui Dumnezeu !” Numai marii Parinti ai vechimii noastre, au putut sa se cufunde in asemenea adancuri de cugetare crestina... Iar despre Maicuta, a spus: “Toate ma indreptatesc sa cred si sa afirm, ca este o Aleasa, prin care Bunul Dumnezeu ne descopera lucruri minunate, intru mantuirea noastra.” Aceste cuvinte, frati crestini, le rostea un crestin de mare traire duhovniceasca, un om smerit, care, totodata, era si profesor de Mistica, la inalta noastra scoala de teologie.


CAPITOLUL XXIV.
CHIPURILE SI INSUSIRILE SUFLETESTI
ALE MAICUTII.

Desigur, ca si pana aici, frati crestini, s-a putut desprinde, macar in liniile lor generale, trasaturile principale, atat trupesti, cat, mai ales spirituale, ale acestei fapturi exceptionale, asupra careia, Bunul Dumnezeu a coborat atatea insusiri alese, cum si o invrednicire atat de rara, ca aceea, pe care ne-am dat osteneala sa o aratam, in cat mai multe din amanuntele ei: MAICUTA VERONICA – FECIOARA DE LA VLADIMIRESTI.
Acum, frati crestini, cand, cu ajutorul lui Dumnezeu si al Prea Curatei Nascatoare de Dumnezeu, ne apropiem de sfarsitul acestei Scriei, sa incercam a schita, macar in parte, chipul spiritual al Maicutii, care, desi pare a fi de o liniara simplitate, este, totusi, de-o mare si variata complexitate. Intocmai, ca si lumina solara, care, pare a fi atat de simpla, dar, care, trecuta prin prisma de sticla, se desface in cele sapte culori, din care este constituita, tot asa, si inca, mai mult, simplitatea spirituala de care vorbim, este mai aparent simpla, ea vadind la o cercetare atenta, o mare complexitate, foarte greu de prins in toate liniile si in toate nuantele ei. De aceea, voi infatisa mai mult, numai cateva pietre sufletesti, care, dimpreuna cu acelea aduse si pana acum, sa slujeasca viitorului istoriograf al “Faptului de la Vladimiresti”, spre a alcatui, adaugand si pe ale altora, mozaicul complet al acestui chip spiritual, care este in viata duhovniceasca a Ortodoxiei noastre: MAICUTA VERONICA !
Vom sublinia, mai intai, frati crestini, acea distinctie spirituala, care se desprinde din intreaga manifestare a acestei vieti – trup si duh. Orice face Maicuta, poarta o pecete a unei autentice noblete sufletesti, care nu-si are o obirsie lumeasca, atat de mult; cat, mai ales, una de ordin descoperit – ca sa spun asa. Ea n-a crescut la nici un fel de scoala a Lumii, n-a iesit deloc din satul ei, pana la varsta de 17 ani; a avut, dupa cum am vazut, o copilarie, mai mult, decat aspra. N-a urmat decat doua clase primare; nimeni nu s-a ocupat de educatia ei.
Mediul in care a crescut, nu avea nimic deosebit in el, ba, am putea spune, era unul care predispunea la rau, stricand si unele inclinari native. Ei, asadar, era cu neputinta, ca din toate acestea, sa iasa o distinctie spirituala, ca ceea care se desprinde din toate manifestarile vietii acestei rare fapturi. Nu putem admite, asadar, decat, o interventie de deasupra vietii obisnuite, fie in intelesul, ca Bunul Dumnezeu i-a daruit chiar de la nastere, in chip deosebit, niste insusiri exceptionale, pe care, tot El i le-a pazit necontenit, impotriva oricaror pricini exterioare de scadere, sau de nimicire, fie, mai ales, ca in ceasul cand “Fecioara de la Vladimiresti” fu harazita a primi si a se face purtatoarea acelor vesti ceresti, de la sine, aceasta harazire Dumnezeiasca, avea sa-i dea si acea distinctie spirituala, care, nu avea sa o mai paraseasca niciodata.
In aceasta, Maica Domnului, indeosebi, avea sa-i fie divina Educatoare, insinuandu-i in minte si in duh, acea rara si admirabila distinctie de noblete spirituala, care deosebeste Insasi pe Imparateasa Cerului si Milostiva Pamantului. Maicuta, a fost mereu o “imitatoare” (in intelesul sincer si adevarat al cuvantului) a Insasi Maicii Domnului. O imitare, care era - de fapt - o traire, o urmare, ceva, aproape peste voia ei si peste deliberarea mintala a ucenicei.
Cand Bernadetta de la Lourdes a fost intrebata cine a invatat-o pe ea, o tarancuta analfabeta, sa salute asa de frumos, cand avea Vedeniile, ea a raspuns: “Am facut cum facea Doamna !” – adica Maica Domnului.
Aceasta “urmare,” frati crestini, era cu atat mai lesnicioasa pentru “Fecioara de la Vladimiresti”, cu cat, ea vazuse de atatea ori pe Maica Domnului, Care, prin acele stralucite “Aparitii”, o invata, fara cuvinte, acest fel de a fi, de esenta divina.
Am mai putea adauga, frati crestini, si alta consideratie laturalnica. Noi, in viata noastra spirituala, suntem intr-o mare masura, fii sufletesti ai acelora pe care ii iubim; fara sa vrem, ii imitam, din iubire. IUBIREA – puterea care este in stare a face toate minunile – poate face si infieri spirituale. IUBIREA nesfarsita si plina de infocare a Maicutii pentru Domnul Hristos si pentru Maica Lui, nazuinta ei necontenita, de cand era copila, de a fi cat mai mult pe placul lor, simtirea, ca, in valtoarea vietii ei plina de suferinte, Maica Domnului, Era singurul ei liman de ostoire a acestor suferinte, toate acestea, vor fi facut, desigur, ca ea sa fi capatat aceasta “infiere” spirituala, datorita careia, intreaga ei viata de duh si de trup, avea sa aibe ca o pecete de adeverire a inrudirii insasi si aceasta distinctie, - “inelul” de noblete al Logodnei noastre cu Cerul.
Intr-adevar, frati crestini, statul din preajma Maicutii, da din belsug, prilejuri nenumarate, de a observa, peste vreo intentie de ispitire, cat de adanca si de neclintita este aceasta distinctie, care se desprinde din toate faptele vietii ei trupesti si sufletesti; mersul ei, vorbirea ei, miscarile ei, imbracamintea ei, felul ei de a se inchina, de a intoarce lectura ei, privirea ei, zambetul si rasul ei, - din toate acestea, se desprinde aceasta mireasma a unei distinctii neinvatate, care alcatuieste unul din cele mai atragatoare farmece ale fiintei ei. Lucrul imprumutat se cunoaste, frati crestini, ca si cel lipit. Nu, aici nu poate fi vorba de asa ceva ! Este ceva firesc, ceva organic, ceva trait !
De altfel, cum am mai aratat, aceeasi distinctie a fost insinuata de “Sfanta Educatoare” din Cer, tuturor fecioarelor din obstea de la Vladimiresti.
Tot aici, frati crestini, isi are izvorul si acea aplecare a Maicutii, pentru estetic. In tot ceea ce face, Maicuta are grija, ca “frumosul” sa nu fie neglijat. Si cum n-ar fi asa, frati crestini, cand ei, i-a fost dat, sa vada frumusetea din Cer ? Iar aceste lumini, prinse de acolo in sufletul ei, cum nu era, sa se rasfranga si in afara ? Toti cei care au fost la Vladimiresti, s-au putut lesne incredinta, in cat de mare cinste, este “frumosul” acolo. Florile din curte, curatenia si toate impodobirile din Biserica, ordinea din chilii, imbracamintea, in toate se vadesc rasfrangeri din frumusetea la care ochii Maicutii, au privit, in cerestile ei Vedenii. Unii ispititori, au adus cartire asupra imbracamintei monahale de la Vladimiresti, mai ales, cea de “zile mari”, ca, adica, este “prea eleganta”. Auzind invinuirea, Maicuta, a zambit cu pace si a raspuns:
“Noi suntem copilele Maicii Domnului si nu ne-O putem inchipui, decat, imbracata ingrijit si frumos, - asa ca, ne silim, sa nu O rusinam prin tinuta noastra !”
Altadata, a raspuns astfel:
“Nu-mi pot inchipui nicidecum, pe Maica Domnului, umbland rufoasa, sau murdara !”
Si, de indata isi ceru iertare, ca rostise o asemenea asemanare injositoare, pentru Maica Frumusetii Insasi.
Aici este locul, frati crestini, de a pune inainte, alta insusire spirituala a Maicutii, si anume, acea mare putere de a raspandi in jurul ei o mare atractie, care merge pana la un fel, de buna vrajire. N-as putea spune catusi de putin, caror pricini directe se datoreaza aceasta ispitire spirituala, destul ca ea este vie si invaluitoare. Este si ceva trupesc, care, cu mult mai mult, ceva sufletesc, de vreme ce ochii ei sunt aceia, care, indeosebi, ne transmit aceasta vraja din adancuri. Dar nu, nu numai ochii, ci si intreaga ei faptura, cum si “un nu stiu ce”, cu neputinta de definit, desprins din ea, imprastie necontenit, asupra tuturor din preajma ei, o dulceata, un bine, o suavitate, ca o mangaiere, ca un zambet.
Desigur, Maicuta nu este urata; dimpotriva, are un chip foarte regulat si destul de placut. Dar, nu acestea, frati crestini, sunt izvoarele din care ar putea sa se reverse atata putere de atractie. Ca si ele ajuta la aceasta, da, dar foarte putin. Sunt fecioare cu mult mai frumoase la chip ca Maicuta, dar, care n-ar fi in stare niciodata, a inspira o atractie, ca aceea pe care o inspira ea. Ba unele din ele, sunt - de-a dreptul - nesuferite. Atractia suava si onesta, pe care o raspandeste in jurul ei Maicuta, are, frati crestini, acelasi izvor, din care curge si distinctia ei spirituala. Este, pentru ca ea, Maicuta, duce cu sine mereu, farmecul spiritual al Maicii Domnului - si pe acela cules si pastrat din toateVedeniile ceresti, cu care a fost invrednicita. Ca un vas in care a stat o mireasma aleasa si care pastreaza si dupa aceea, o puternica urma, care nu se pierde niciodata, tot asa si sufletul Maicutii; in el, a ramas parfumul, inca, mai netrecator, al cerestilor frumuseti din Vedeniile acestea, cu atat mai mult, cu cat, ea a sorbit din nectarul acesta divin. Indirect, frati crestini, aceasta mare putere de atractie, marturiseste si adevarul Vedeniilor, cum si deplina lor esenta crestina.
Atractia aceasta, nu este, decat rasfrangerea in sufletul Vazatoarei, a insasi frumusetii ceresti, din Vedeniile avute de ea. Este, intr-un cuvant, prezenta Duhului Sfant in sufletul ei, intr-o forma si intr-o catime, cu totul neobisnuite. Dulceata cea fara de atingeri trupesti, sau lumesti, a Duhului Sfant, este aceea, pe care o gustam, cand gustam atractia plina de onesta suavitate, pe care ne-o daruieste apropierea cu Maicuta.
Credinta Maicutii, frati crestini, este una deplina. Ea are siguranta, ca, daca crede cu putere ca va capata ceea ce cere, va si capata. Se intelege de la sine, ca ea nu cere niciodata, decat, ceea ce sufletului ei, este pe placul lui Dumnezeu. De altfel, cum am mai spus, Maicuta are o corespondenta spirituala cu Maica Domnului, aproape neintrerupta; “Ii cere sfatul” in toate cererile ei. Am putea zice, ca Ea, Stareta din Ceruri, ii sopteste, ceea ce trebuie sa ceara. De multe ori, Maicuta a avut si are aceste cuvinte, catre “fetele” ei:
“Daca doresti ceva bun si crezi tare ca vei primi, apoi, sa stii, ca primesti de la Maica Domnului !”
Si tot asa, cand este vorba de incercare, ea spune:
“Maica Domnului stie cat putem suporta si de aceea, numai atat va lasa sa fim incercati !”
Apoi, frati crestini, credinta Maicutii este deplin ortodoxa - ascultarea ei de Biserica, fiind desavarsita. Nu ingaduie in Manastire, nici cea mai mica abatere, de la regulile celei mai riguroase Ortodoxii. Este intru totul patrunsa, ca: monahismul, inseamna lepadare de sine si ascultare.
O intristeaza orice abatere de la dreapta credinta, vazuta la altii si are pentru aceasta, cuvinte de hotarata dezaprobare, socotind faptul, ca una din cele mai primejdioase forme ale trufiei.
Pentru manifestarile bolnavicioase ale credintei, are o mare oroare. Te inspaimanta.
Mai acum cativa ani, a venit la Vladimiresti, o pretinsa “vazatoare”, care zicea ca “vorbeste” cu Dumnezeu, cazand pe jos, in nestire si bolborosind cuvinte neintelese. Maicuta s-a speriat si a chemat degraba pe preot, sa-i citeasca Moliftele Sfantului Vasile si pe Paraclisiera, sa vina cu tamaie, sa goneasca pe necuratul, care framanta pe nenorocita femeie.
Credinta Maicutii, frati crestini, este, de asemenea, o credinta linistita. Nimic peste masura in formele pietatii ei, nici un fel de atitudine de ocultism; ea crede simplu si luminos, asa, precum, luminoasa este Sfanta noastra Invatatura. Faptul ca i s-a dat invrednicirea Vedeniilor ceresti, n-a schimbat nici o iota din aceasta credinta dreapta, clara si neamestecata. Dimpotriva, atingerile ei cu Cerul, au facut, ca aceasta credinta sa capete o liniste din ce in ce mai mare si din ce in ce mai profunda. Cand ochii ei au vazut ceea ce au vazut, cand urechile ei, au auzit ceea ce au auzit, si cand inima ei a simtit ceea ce a simtit, cum ar mai putea sa fie nelinistita ? Ea are o siguranta de credinta, pe care, nimic din viata aceasta nu i-o mai putea umbri si inca, mai putin, a i-o rapi. La randul ei, rugaciunea Maicutii, este la fel cu credinta ei; nici un artificiu, nici o teatralitate. De obicei, foloseste rugaciunile din cartile de ritual, pe care le citeste simplu si cu o intonatie fireasca. O, frati crestini si cu toate acestea, din toate aceasta simplitate fireasca, se desprinde o atat de patrunzatoare mireasma, incat, de indata, inima iti este cuprinsa de-o emotie, care, peste voia ta, iti aduce lacrimi in ochi. De obicei, recita “Crezul” si de indata ce auzul prinde undele glasului ei copilaresc, putin voalat, dar, atat de placut, te simti invaluit de o emotie, care te stapaneste in toata vremea recitarii. Nici aici, n-am putea, frati crestini, sa dam vreo lamurire, afara de aceea, ca si in rugaciunea ei, tresar, desigur, aceleasi vibratii ale Duhului Sfant, care, da, el este in stare, ca in glasul unui om, sa puna intonari de glas de Inger, aducatoare de sfinte emotii si de lacrimi.
Adeseori, Maicuta, frati crestini, vorbeste de “casa din Cer” si de multe ori o si doreste: “Noi suntem aici, straini si calatori.” Este, pentru ea, un adevar crestin, pe care-l simte si-l traieste, aproape zilnic. Noi suntem “exilati”, aici, pe Pamant si e un lucru firesc sa dorim, ca acest exil sa se ispraveasca, spre a ajunge mai degraba “acasa”, asa, precum, in intreaga lor viata, au dorit Sfintii. Maicuta vorbeste despre “casa din Cer” cu o siguranta care impresioneaza, dar, care, frati crestini, nu poate surprinde. Ea, care, in cateva randuri, a vazut salasul nostru ceresc, cum sa nu-l doreasca ?! Cum sa nu aiba aceasta siguranta, pe care, nimic din Lume nu o poate stirbi, cand ea a gustat dulceata si frumusetea “casei noastre din Cer”? “Asa mi-e de dor, cateodata, de “Viata de Dincolo”, asa ard de dragul ei, oh, Doamne, oh, Doamne !”- a exclamat ea, intr-o zi, de fata fiind, cateva din fetele ei.
Altadata, cand viscolul rautatii omenesti batea aspru peste inima ei, ea a scris aceste cuvinte: “Cateodata, mi-e greu de mine. Merg singura pe camp. As vrea, sa intru in groapa. Simt, ca am o greutate in trup. As vrea, sa am numai suflet si sa zbor spre Cer !”
Dar, nimeni sa nu-si inchipuie, frati crestini, ca aceasta dorire a ei, pentru “Casa din Cer”, ar insemna, ca ea ar fi avand vreo purtare amarata in viata, sau, ca nu a dat toata cuvenita insemnatate vietii noastre pamantene; dimpotriva, rareori am vazut o fiinta, care sa aiba o mai admirabila cumpana de viata, ca Maicuta; dovada, marea ei activitate de pana acum. Nu face ceea ce a facut si face ea, un om care ar avea tot respectul pentru viata omeneasca de pe Pamant. Si apoi, vom vedea mai de vale, ca Maicuta est e o fiinta vesela, necontenit preocupata de planuri pentru viitor. Iar aceasta dorire de “Casa din Cer”, este inca, una din puterile cu care ea face fata nevoilor, pe care, fatal, le avem de intampinat in “casa noastra de pe Pamant”, cat tine “trecerea”. Si, cu cat mai cu drag se gandeste la Cer, cu atat mai usoare i se par greutatile de pe Pamant.
Smerenia Maicutii, este si ea, una sloboda, neamestecata si profund fireasca. Nu este o smerenie capatata, ci, cel mult, imbunatatita si cizelata, de-a lungul anilor, care au fost plini de truda si de incercari. De mica copila, ea a primit cu smerenie, asupririle atitudinii, pe care a pastrat-o mereu. Si, cu cat impotrivirile si tagaduirile erau mai mari, cu atat, aceasta smerenie se adancea, aducand dupa ea, o rabdare din ce in ce mai mare. Vedeniile, adusesera o inflorire deplina acestei smerenii. Cu cat invrednicirea cereasca crestea asupra ei, cu atat, ea devenea mai smerita. O, frati crestini, ce piatra de poticnire ar fi fost aceste Vedenii pentru ea, daca Bunul Dumnezeu nu ar fi dat Vazatoarei Lui, aceasta virtute, atat de fundamentala in materie de credinta si daca ea, constienta de acest lucru, nu si-ar fi dat osteneala, de a vrea mereu, sa ramana pe calea luminoasa a smereniei. Smerenia, pentru ea, a fost si una din formele cele mai alese ale ascultarii ei si tot smerenia, frati crestini, a fost puterea, care, ni s-ar parea ciudat, i-a dat acea buna indrazneala, intru propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu. Ea se smerea in intelesul, ca era incredintata, ca nimic nu pornea de la ea, ci toate erau ale lui Dumnezeu, si atunci, El ii daruia indrazneala propovaduirii. Caci, sa fim intelesi, frati crestini, nu exclude catusi de putin, indrazneala duhovniceasca, deloc.
Priviti la unii din Sfinti, care sunt model de smerenie, cu toate acestea, ei au facut unele fapte duhovnicesti, cu o indrazneala, cu atat mai eroica, cu cat, mai deplina le era smerenia.
Cu cat ne smerim, cu atat Atotputernicul Dumnezeu ne toarna in suflet tarii de rezistenta, de lupta, de infruntare. Smerenia, in inteles crestin, nu poate insemna pasivism, sau si mai putin, lasitate. Smerenia, este admirabila virtute, care se aseaza in sufletul nostru, cand, dandu-ne seama de nimicul nostru, lasam ca acest nimic, sa-l umple Dumnezeu cu toate bunatatile, cu toate frumusetile, cu toate puterile lui. Asa ca, cu cat ne smerim, cu atat suntem mai tari, mai frumosi, mai buni, mai intelepti, mai nebiruiti, mai luptatori. Odata cu adancirea in smerenie, ne inaltam pe scara iubirii spre Cer, spre Bunul Dumnezeu, de la Care purced si trebuie sa purceada toate.
Zic, frati crestini, ca Maicuta, cu cat primea coplesitoarele invredniciri ale Descoperirilor ceresti, cu atat mai mult se smerea. Numai prin puterea de granit a smereniei, ea putea rezista, sa nu fie nimicita de extraordinara avalansa de lumina, care se naruia asupra sufletului ei. De aceea, frati crestini, ea nu vorbeste niciodata, despre aceste
Vedenii. Este drept, le-a dat spre cunostinta tuturor, dar, aceasta, pentru slava lui Dumnezeu si pentru ca primise porunca de a face acest lucru: “Du-te si spune oamenilor, cuvintele pe care Eu ti le-am incredintat !” Cand cineva o intreba despre ele, (caci, frati crestini, sunt si ispititori din acestia) sau, cand in cursul unei discutii, vine vorba despre ele, totdeauna, Maicuta pleaca fruntea in pamant si tinandu-si mainile inlantuite pe genunchi, spune simplu si copilareste: “Duhul Sfant si mila Maicii Domnului !” - si trece mai departe, ocolind intrebarile si vorbind despre alte lucruri. Foarte rare ori, cum au fost datile despre care am vorbit in aceasta scriere, Maicuta, simtind un mare elan interior, povesteste unor intimi, crampeie din aceste Vedenii, lasand si atunci, sa straluceasca in plina lumina, smerenia ei, prin aceea ca, de-a lungul intregii povestiri, ea nu face decat sa aduca o plecata slavire lui Dumnezeu; dar aceste dati, sunt rare, foarte rare. Intr-una din zile, dupa ce grai fetelor ei despre niste lucruri duhovnicesti, cu o putere pe care nu si-o simtea a ei, marturisi astfel, unui preot cu care statea de vorba: “Uneori vorbesc fetelor, foarte multe lucruri duhovnicesti, pe care nu le-am invatat, nu le stiu si nu le-am auzit niciodata. Eu insami, ma uimesc de belsugul de Har, care ma copleseste !”
Avem, frati crestini, una din privelistile cele mai fermecatoare ale smereniei Maicutii: recunoasterea revarsarii belsugului Harului, peste nestiinta ei. Dar, acolo unde smerenia ei ia o infatisare aproape dureroasa, este atunci, cand, dupa rapirile ei, revine la starea ei obisnuita. Intr-una din aceste dati, ea a spus fetelor ei: “Nu mai stati in calea mea, cand ies din Biserica, ca stiti ca S-a pogorat la mine Imparateasa Cerului ! De nu puteti sa va rugati, macar, stati in chilie, tacute si smerite. Eu nu stiu ce mai simt atunci... Imi simt nevrednicia, caci nu visez, nici nu sunt rapita, sunt abur si ma cutremur toata. As vrea sa se intample altfel, oricum, contactul intre Pamant si Cer, numai sa nu fie prin mine, caci, nu va puteti da seama, ce inseamna pentru mine, clipa aceea !”
Cugetati, frati crestini, la cuvintele acestea ! Aceasta smerenie, nu exclude, insa, dupa cum am spus si mai sus, ca Maicuta, sa aiba o mare ambitie duhovniceasca, precum si o mare darzenie de lupta, cand este vorba de a apara cele ale Bisericii, ale credintei, ale dreptatii, ale obstei, ale tarii. Atunci, ea devine ca o flacara vie, nedomolita, avand, uneori, o pornire, aproape barbateasca. Dar si aici, frati crestini, nimic din toate acestea nu sunt pentru ea, pentru cine stie ce mahnire de amor propriu, sau pentru vreun interes lumesc din cele rele, ci toate, pentru Slava lui Dumnezeu si pentru apararea celor frumoase, bune si drepte. Raspunsul Maicutii la nedreptatea facuta altuia, este, in prima clipa, unul plin de involburare, vadind o “fire cam iute”, cum insasi ea a marturisit mai demult, pe urma se potoleste, ca la urma, sa spuna: “Mare-i mila Maicii Domnului si Bunul Dumnezeu, nu va lasa nedreptatea sa dainuiasca !”
Ii pare rau, cand nu este inteleasa si o doare cand este barfita. Atunci, lacrimeaza. O, frati crestini, de multe ori s-au putut vedea aceste lacrimi ale amaraciunii ei, dupa cum va amintiti din cursul acestor povestiri. Dar, aceste lacrimi, nu erau catusi de putin, acelea ale unei ambitii infrante, sau, a unei amare neputinte; deloc ! Erau lacrimile unei induiosari trecatoare. Ele nu lasau in urma nici macar umbra vreunei porniri de razvratire, sau de razbunare. Peste putin, zambind printre lacrimi, Maicuta spune: “Credeti-ma, nu tin de rau pe nimeni ! Se cade sa sufar, pentru atatea nedesavarsiri ale mele.” Pe urma, isi sterge ochii cu dosul palmelor, exact cum fac copiii si trece la altele, ca, in curand, rasul ei vesel, sa arunce peste toate, ca un fel de lumina invioratoare. Caci, frati crestini, Maicuta are o veselie fireasca, din cele mai placute. Cu toata copilaria ei plina de necazuri, cu toate impotrivirile si tagaduirile intalnite in cale, cu toata coplesitoarea greutate a invrednicirii Vedeniilor, ea, Maicuta, si-a pastrat neatinsa aceasta veselie, care, adeseori, izbucneste in rasete si in batai din palme, care au o putere de molipsire, din cele mai nebiruite.
La Vladimiresti, frati crestini, chipurile nu sunt intristate si mohorate – acolo, veselia cea buna si nevinovata, nu este gonita din viata obstei, - acolo, se glumeste cu seninatate si cu voie buna, iar in fruntea luminoasei veselii, sta insasi Maicuta. Este de la sine inteles, frati crestini, ca aceasta veselie n-are nici infatisare, nici esenta veseliilor din Lume; cu totul, altele. Aici, veselia, are ceva duhovnicesc in ea: este curata, senina, sufleteasca, fara gand amestecat si e ca o contrabalansare a incordarilor duhovnicesti, are ceva din surasul Maicii Domnului. Aceasta veselie, nu numai ca o are impiedicare la implinirea pana la, iata, a tuturor indatoririlor monahale, ci, dimpotriva, printr-un placut contrast, face mai mare seriozitatea lor. Maicuta, spunea odata, unui crestin:
“Unii ma tin de rau, ca sunt vesela... Ce sa fac ?! Asa m-a facut Bunul Dumnezeu ! Sa nu rad ?... Nu pot !”
Si strangand de pe chip surasul care intovarasea cuvintele ei, ea, cu o usoara incruntare a sprancenelor, urma:
“Nu cred, sa Se supere Dumnezeu si Maica Domnului, ca suntem veseli ! Le putem sluji si prin veselia noastra !”
Maicuta se bucura nespus de mult cand primeste daruri pentru Manastire, iar atunci cand primeste personal ceva, bucuria ei, este intru totul, asemenea copiilor. Rade, bate din palme si arata la toti, darul pe care l-a primit. Cineva i-a daruit un creion automat, cu patru culori; cand l-a vazut, ochii i-au stralucit de bucurie si luandu-l in maini, l-a dus la piept, ca si cum, cine stie, ce lucru ar fi primit. Avea, – repet – o bucurie, intru totul copilareasca.
Veselia Maicutii, frati crestini, este in legatura si cu un fin simt al comicului si al ridicolului. Prinde cu o uimitoare usurinta, toate nuantele acestor stari sufletesti; simte numaidecat, daca atitudinea sau vorba cuiva, sunt atinse de aceste “infirmitati” spirituale. Zambetul ei, capata atunci, o lumina sagalnica. Maicuta, vadind cu acest prilej si hazul curat moldovenesc al unui ras si al unei veselii din cele mai tineresti si lipsite cu totul de orice malitiozitate, dar si aici, frati crestini, toate merg numai pana la limita cuvenita, dincolo de care, ar fi lumescul, cel neingaduit in asemenea prilejuri.
Este locul aici, frati crestini, sa insemnam o alta trasatura spirituala a Maicutii. Atat din fire, cat si de pe urma vietii duhovnicesti inceputa atat de curand de ea si tot ca un semn al manifestarilor Duhului Sfant al sufletului ei, Maicuta are un foarte accentuat simt al proportiilor: stie ce sa faca, cum trebuie sa faca si cand trebuie sa faca un lucru, sa rosteasca o vorba, sa ia cutare masura, sa aiba cutare purtare cu cineva, sa primeasca sau sa respinga o propunere. Este acel simt, care nu poate fi definit, acea “dreapta socoteala”, cu neputinta de prins in “cuvinte”, acel, “a face lucrul cuvenit, la timpul cuvenit” – bunul simt - cum spunem noi, cu o vorba obisnuita. Ea stie totdeauna, cum trebuie dusa vorba si cum trebuie desavarsita fapta, pentru ca sa se potriveasca si cu omul si cu imprejurarile din clipa aceea si sa dea totodata, rezultatul de ea asteptat. O prudenta de-o fina esenta spirituala, in care se afla si unele mici si nevinovate suvite de buna siretenie, tot de aceeasi obarsie moldoveneasca, ceva din: “fiti sireti, ca serpii”, din Evanghelie. Intru aceasta, frati crestini, Maicuta este ajutata de o inteligenta vie, plina de miscare inventiva clara, cum si de un ascutit simt de observatie. Adeseori, ea pare ca nu vede unele lucruri, dar, in realitate, le-a si vazut, ascunzandu-si aceasta cunoastere, dupa un val de discretie si de cuviinta, alte insusiri ale spiritului Maicutii, care au fost ridicate la puteri maxime si prin aceeasi divina inraurire a Duhului Sfant. Inteligenta Maicutii, a fost intotdeauna luminata si franata de smerenie, asa, incat, trufia nu s-a putut strecura, a fost intotdeauna subordonata, pusa in slujba inaltelor teluri ale credintei si ale iubirii.
Maicuta, frati crestini, este indaratnica, din fire. Ea singura, a recunoscut acest lucru, spunand despre sine, intr-unul din prilejurile despre care am vorbit, ca este indaratnica si cam iute.
Indaratnicia, este privita, de obicei, ca un defect si inca unul din cele mai mari; si anume, atunci cand este negativa, ca sa spun asa, cand este o putere de impotrivire la cele bune, adica, cand este pusa in slujba trufiei.
Dar, atunci cand indaratnicia este pozitiva, in intelesul, ca ea este o pavaza impotriva celor rele, adica, este pusa in slujba virtutilor, o, frati crestini, atunci, ea este o mare insusire.
La “Fecioara de la Vladimiresti”, indaratnicia din nastere si adanc romanesc, a fost necontenit, o putere de strabatere spre telurile inalte. Daca, inca din mica ei copilarie, nu ar fi fost indaratnica, ea n-ar fi ajuns, poate, niciodata, ceea ce a ajuns. Daca la asupririle celor din jurul ei ar fi cedat – daca ar fi dat urmare voii lor, - daca la prigoanele pe care imprejurarile vietii i le-a dat cu prisosinta, ar fi cedat, daca nu s-ar fi “incapatanat” a urma cu nesovaiala poruncile primite de la Dumnezeu, daca nu s-ar fi indaratnicit a crede cu putere, ca va izbuti a realiza ceea ce i s-a poruncit, desi, dupa toate aparentele si dupa toate sfaturile “inteleptilor” Lumii, fapta ei era o curata “nebunie”, oh, frati crestini, desigur, ca n-ar fi avut aceasta insusire, care, de-a lungul veacurilor de prigoane, de restriste si de bejenii, a tinut, chiar neamul nostru, in lumina istoriei. De n-ar fi fost indaratnic aceste neam, demult, nu i s-ar mai fi stiut de nume. Iar cand ne gandim ca asupra acestei indaratnicii a Maicutii, a plouat necontenit atata Har de Sus, lesne, ne putem inchipui, frati crestini, ce putere extraordinara a devenit ea, de-a lungul anilor de realizari, la Manastirea din campie, - si ce rost mare isi are si azi si isi va avea necontenit, pana la sfarsit, in lupta de la zi la zi, de la ceas la ceas, pe care o are Maicuta de dus, cu oamenii si cu imprejurarile. Si iarasi, sa nu credem ca aceasta indaratnicie, ar fi una acra, incruntata, aspra, sau poruncitoare; deloc ! Ea este una delicata si atat de senina, incat, devine lesne indatoritoare pentru toti. Maicuta, nu-si impune cu darzenie felul ei de a vedea, ci si-l face placut si firesc, asa incat, nimeni nu simte vreo stanjenire, sau vreo constrangere. Indaratnicia ei, nu este asemenea unei barne ce nu se indoaie, ci este ca o mladioasa trestie, care, parand a se da dupa vantul parerilor altora, ramane, in fond, aceeasi, o rezistenta puternica si totodata imbracata in haina cuviintei si a discretiei.
Bunatatea si mila Maicutii, sunt cunoscute si pretuite de toata lumea. Ii sunt atat de firesti, incat, cred ca nu este nici o fiinta omeneasca, din cele care au cunoscut-o, care sa nu fi spus, ca ea intruchipeaza modelul acestor doua virtuti crestinesti, de temelie. Se vede si se simte acest lucru, numai uitandu-te la ea si mai ales, privindu-i acea lumina catifelata, din ochii ei buni. Sa ne reamintim o clipa, frati crestini, Vedenia cu calugarul rufos, din vremea Manastirii de la bordei, ca sa putem avea intreaga priveliste a bunatatii si a milei Maicutii. Inima ei, este o cutie de rezonanta din cele mai fine, cand are o fata o suferinta omeneasca si Maicuta nu se potoleste, decat, dupa ce, cum poate si cum poate, aduce o usurare acelei suferinte. Iar aceasta ajutorare, este una din cele mai mari bucurii ale vietii ei. Ea, a stiut, frati crestini, de mica, ce inseamna suferinta si departe de ea, sa-i fi impietrit inima si sa-i fi razvratit mintea; inca, mai simtitoare i-a facut inima si inca, mai intelegatoare mintea. Ea daruieste, frati crestini, cu dragoste si cu lacrimi.
Vladimirestii, frati crestini, este o fantana a milostivirii, din care, nenumarati calatori insetati au baut, iar la fantana aceasta, stand mereu atenta si cu mila, gata de a intelege, de a iubi si de a da, a strajuit de-a lungul anilor si strajuieste mereu, Maicuta. Iar pentru a avea mereu vii, in sufletul ei, toate aceste virtuti, desigur, frati crestini, Maicuta, a avut mai inainte si mai presus de orice, virtutea virtutilor: IUBIREA ! N-avem decat, sa ne intoarcem privirea indarat, de-a lungul acestor pagini, ca sa ne dam seama usor si degraba, ca IUBIREA a fost necontenit piatra de temelie a intregii vieti a “Fecioarei de la Vladimiresti”. Ea, IUBIREA, a facut-o sa ierte asupririle si prigoanele, ea a facut-o sa fie vrednica a primi Vestile Cerului, ea a facut-o sa fie in stare de a privi cu ochii ei, frumusetile Dumnezeiesti, fara a se preface in cenusa, - ea, i-a dat puteri nebiruite, ca sa poata sa inalte Manastirea cea vazuta, dinafara, si pe cea, inca mai frumoasa, din sufletul fecioarelor stranse in jurul ei, ea i-a fost mereu pavaza impotriva amaraciunilor, a ispitelor, dar, mai ales, impotriva puterii negre si infame, a trufiei stricatoare a atator frumuseti duhovnicesti, - ea, - intr-un cuvant - frati crestini, i-a fost lumina nestinsa de-a lungul zilelor ei, facand-o, sa nu piarda nimic din toata agoniseala minunata a unei vieti, cu o harazire atat de rara. Iubirea pentru Dumnezeu si iubirea pentru oameni, iubirea neamestecata, fara gand de intoarcere, mereu mai aprinsa, pasind zi cu zi, spre desavarsire. Iubire prefacuta mereu in fapte; Iubire, senina si induiosata ! Iubire pentru obstea care o stareteste !
Oh, frati crestini, necontenit, Maicuta, spune cu grija si cu o dulce mandrie de mama:
“Eu, am doua sute de fete !”
Pe toate le iubeste deopotriva si pentru toate are un gand de paza si de ocrotire. Toate maicile si surorile, nu-i spun altfel, decat: “MAMA.” Cand vorbesc despre ea, glasurile tremura, de emotia iubirii pe care i-o poarta. Si, pentru ca lucrul sa fie asa de sigur, mai intai, ea le iubeste pe toate.
La Vladimiresti, frati crestini, ascultarea si intelegerea, stau la temelia iubirii. Si chiar rar, cand este nevoie de dojana, ea este tot cu iubire.
Cand Maicuta lipseste din Manastire, intreaga obste, nu traieste, decat cu gandul la reintoarcerea ei, cat mai grabnic cu putinta.
Maicuta, frati crestini, are o mare iubire pentru copii. Ea, care a avut o copilarie atat de aspra, intelege mai bine ca oricine, ce se petrece in sufletul unui copil si mai ales, in acela al unui copil suferind, sau nedreptatit. In repetate randuri, in vremea Liturghiei, la iesirea cu Sfintele Daruri, aseaza cu grija, jos, pe unii copilasi plapanzi, ca parintele sa treaca peste ei. Este o priveliste din cele mai atingatoare ! Ii tine de mana si cu grija de mama, ii intinde jos, mangaindu-i pe crestet.
O mare iubire are Maicuta, pentru flori si animale. Pentru ea, floarea este ca o fiinta, pe care o ingrijeste cu toata dragostea. Nu o data spunea: “Tare ar fi urata viata, fara flori !” Nu se mai satura, privindu-le si socotindu-le ca pe niste adevarate minuni ale lui Bunului Dumnezeu, lasate noua, spre a ne fi spre desfatare si spre mangaiere. Floarea de la Vladimiresti, este de mare cinste in ograda, in chilii, pe Altare, in Biserica. Cum sa nu fie, cand Vladimirestii sunt: “Gradinita Maicii Domnului ?!”
Si tot asemenea si pentru animale, indeosebi pentru cai. Maicuta, are o dragoste plina de grija. Niciodata, nu le pune la munci grele si inca, de demult, Duminica si in zilele de Praznic se odihnesc si animalele.
Unul din caii care au slujit ani de zile in Manastire si care, astazi nu mai poate face nimic, din pricina batranetii, a fost trecut la “pensie”, dandu-i tainul respectiv si fiind ingrijit ca si inainte.
Maicuta, frati crestini, iubeste nespus de mult, cantarea. Ea insasi, cu toata scaderea vadita de glas, canta, totusi si azi, cu toata inima. Pentru ea, este o mare desfatare, sa auda cantarea bisericeasca, la strana si in cor, avand intru aceasta, o ureche foarte muzicala. Insasi ea, marturiseste, ca, mai ales, in vremea de la inceput, cand sufletul ei era sub apasari, cantarea i-a fost de mare ajutor: “La icoana Maicii Domnului si in cantarile “Oastei”, varsam tot necazul “strainatatii” mele.” Ce cuvant minunat, frati crestini: “strainatatea mea !”...
Cand suferinta trupeasca se abate asupra ei, Maicuta o suporta cu nespusa rabdare. Si aici, in latura aceasta, felul de-a fi, este tot ca al unui copil. Fara sa se jeluiasca, fara sa se ingrijoreze, totusi, ea, din intreaga ei infatisare, din privirea ei, mai ales, vadeste aceleasi sentimente, ca ale unui copil bolnav, care crede, ca in curand, se va face bine. In una din aceste dati, spunea:
“Cand eram mica, am cerut lui Dumnezeu sa-mi dea o suferinta in trupul meu, ca sa ma smeresc si mai mult, ca sa-l iubesc mai cu aprindere.”
In acele clipe de mari dureri, Maicuta noastra, roaga pe toti s-o lase singura. Desigur, ca geme si se roaga.
De indata ce suferinta se abate asupra Maicutii, intreaga obste intra ca intr-un nor de intuneric si de durere: “Mama e bolnava !” O tacere adanca se imprastie peste tot si desigur, ca in chilii si in Biserica, rugaciunile pentru ea, incep cu o aprinsa si o inlacrimata ingenunchiere. Si numai dupa ce vine vestea de la Staretie, ca suferinta s-a departat, norul din obste se risipeste si voia buna apare din nou.
Suferinta, la Vladimiresti, frati crestini, este una din formele jertfei, pe care aceste fecioare au primit s-o faca, cunoscand, ca Insusi Domnul Hristos a spus Maicutii in una din Vedenii:
“Aici, nu va locui nici un suflet, decat, numai cel ce este pentru jertfa.”
Acum, nu vom mai adauga nimic altceva, decat, ca atat Maicuta, cat si toate “fetele” ei, au in fata suferintei, o atitudine de resemnare si de liniste; nu au o atitudine de infruntare, care, ar fi, - poate - si una de trufie. Nu se lauda cu suferinta, nu o ispitesc, iar cand ea vine, se pregatesc in tacere sa o suporte, cugetand, ca, chiar de ar veni moartea, trebuie sa o primeasca cu pacea si cu asigurarea, ca ea nu este decat o “mergere acasa”, – in Ceruri. Erau maici si surori bolnave destul de greu; unele din ele, faceau boala pe picioare si toate marturiseau, ca ar face un mare pacat, daca s-ar teme de moarte. Una din ele, spune ca: “boala, ne curata de toate pacatele”, iar alta, spunea surazand: “Ce insemneaza suferinta mea, fata de suferinta Domnului Hristos ?”
Maicuta, topeste intotdeauna suferinta, intr-o iubire tot mai mare pentru Dumnezeu si pentru oameni si o face, sa doreasca mai cu infocare sa “plece acasa”.
“Oh, Doamne, cat doresc, uneori, sa ma intorc la Tine !”
Vorbirea Maicutii, este, frati crestini, una de un mare farmec duhovnicesc. Este simpla, fara nici un fel de fraze intortocheate, fara gand de aratosenie; mai mult, un fel de marturisire proprie, ca o chemare la cele bune si placute lui Dumnezeu. Cuvintele ei, simple si clare, au, insa, o atat de mare putere de a emotiona, incat, de cum incepe sa vorbeasca, ascultatorii, stau ca sub o vraja, care le induioseaza inima, pana la inlacrimare. Are in intonatia glasului ei, nu stiu ce nevinovatie, nu stiu ce gingasie copilareasca si induiosatoare; vorbirea ei, este, totodata, de-o mare putere de convingere si de incredintare. Dar, mai presus de toate, frati crestini, vorbirea Maicutii, are un fel de strai de duh, care te face sa te gandesti de indata, ca in acea fiinta mica, gingasa si smerita, se afla salasluita, puterea de graire si puterea de frumusete a Duhului Sfant. Ca si in Vedeniile ei, tot asa si in vorbirea ei, ea, Maicuta, nu este decat o unealta, pe care Bunul Dumnezeu o foloseste, pentru a vesti prin ea, lucruri bune, intru mantuirea sufletelor. Si ea, trup si suflet, se supune voii Stapanului. Vorbirea aceasta, frati crestini, este cu totul altceva, decat toate vorbirile celelalte ale oamenilor. Poti auzi in viata, nenumarati vorbitori, unul mai inzestrat ca altul. Putini din ei, pot merge, insa, la inima, spre a misca, iar odata ascultati, uiti cele spuse de ei; sunt vorbitorii Lumii – cu vorbirile omenesti.
Aici, frati crestini, este vorba de altceva; aici, graieste intelepciunea lui Dumnezeu, care zguduie inima si o face sa vada; aici, omul este unealta Duhului Sfant, care, el poate face o Lucrare, pe care sufletul n-o poate uita.
Dupa cum s-a putut vedea, chiar si din paginile de pana acum, Maicuta, frati crestini, este mereu insufletita, de-o mare sete de cunoastere. Dupa aceleasi indemnuri ale Sfintei sale Indrumatoare din Ceruri, a inceput sa-si completeze invatatura de carte. Sa nu ne inchipuim, insa, ca aceasta invatatura a ei, ar fi una “de mantuiala”, pentru a ajunge sa aiba un titlu; deloc ! Ea trecea examenele, pregatindu-le cu constiinciozitate si mai ales, din aceasta sete de a cunoaste. La Limba Romana si la matematica, exceleaza. Preparatoarea ei de matematica (o doamna profesoara din Bucuresti, care se duce din cand in cand la Manastire si mai ales in preajma examenelor), spunea ca Maicuta, are un cap de un admirabil echilibru, ca intelege lesne, cele mai grele probleme si ca e o eminenta eleva.
Noi insine, frati crestini, ne-am incredintat de marea usurinta ce o are de a intelege, chiar cele mai grele lucruri, o predispozitie de a prinde usor, cunostinte noi - si mai osebit, o sete mereu innoita, pentru a afla lucruri necunoscute de ea. Aflandu-le, Maicuta arata o nespusa bucurie, veselindu-se ca un copil, care ar primi noi jucarii.
Odata liceul terminat, studiaza tot in particular teologia, pentru a-si putea intregi lucrurile cunoscute pana acum de ea si a-si capata alte noi si multe lamuriri teologice, de care simte ca are nevoie.
Ori de cate ori sta de vorba cu cineva, despre aceasta Lume a cartii si a cunoasterii, ochii Maicutii lucesc de bucurie, iar pe fata ei apare un zambet, care, pare a spune: “Tare imi place, a cunoaste lucruri noi !”
Cand ne gandim, frati crestini, prin cate stanci ale vietii a trebuit sa-si duca aceasta barca a invataturii ei, cat de grele erau conditiile ei de viata, cat de apasatoare erau in vremea aceasta atatea griji si indatoriri, care, aproape o copleseau, luandu-i toate ceasurile zilelor, ne uimim, cand vedem cum a putut sa-si faca si aceasta invatatura de carte, dupa ce, vreme de aproape 15 ani, parasise scoala, in care, abia facuse doua clase primare.
Vorbeam adineauri, de buna indaratnicie a Maicutii. Iata aici, inca o pilda a acestei admirabile calitati a insusi neamului nostru, in copiii lui cei mai alesi. Desigur, insa, ca si in latura aceasta, viata ei spirituala, petrecuta in niste regiuni atat de inalte, a contribuit foarte mult, ca aceea ce, dupa parerea obisnuita, ar fi fost cu neputinta de infaptuit, sa se infaptuiasca totusi, cu o punctualitate de ceasornic. Invatatura de carte a Maicutii, infaptuita in niste imprejurari atat de neprielnice, apare, in felul acesta, ceva din domeniul minunii. Avea in sarcina, grija inaltarii unei Manastiri, pe aceea de a face fata la atatea nevoi ale unei intregi obsti, pe aceea de a umbla prin tara, pentru a capata mijloacele trebuitoare unei constructii atat de mari si totusi, a gasit vreme si pentru a-si intregi si invatatura de carte, - recunoasca oricine, frati crestini, ca aceasta, este o isprava care stoarce admiratia, prin frumusetea si prin raritatea ei.
Dar, in afara de aceste insusiri de un ordin spiritual propriu-zis, Maicuta, frati crestini, are si unele de ordin practic, ca sa spun asa. Ea are un minunat spirit de chibzuinta gospodareasca. In ordinea aceasta, gandirea Maicutii este realista si pozitiva. Este de-ajuns, sa ne gandim, atat la nesfarsitele sfortari, facute, pentru a se ajunge la ceea ce se vede azi la Vladimiresti, cat, mai ales, ce inseamna a conduce o asemenea obste, cu o gospodarie atat de mare si de complicata, ca sa ne putem da seama, ce cap si ce truda trebuie, ca lucrurile sa mearga bine. Sunt Asezaminte mult mai mici, cu venituri si cu buget, care, totusi, merg prost, iar aceasta Manastire, care nu are nici un act de subventie (ba trebuie sa dea ea, anumite sume la Stat si la Sf.Episcopie), care nu are nici un venit, care are de hranit 200 de maici si surori, cum si multime de vite, care are de intretinut si de completat un edificiu atat de mare si care, iata, cu toate acestea, nu numai ca se mentine, dar, chiar prospera, desi vremurile sunt atat de tulburi, de grele si de neprielnice, mai ales, pentru o Lucrare spirituala ca aceasta, hulita si urgisita de multi. Maicuta, trebuie sa faca fata la toate acestea si face, frati crestini. Cine a stat acolo, a putut sa vada, chibzuinta gospodareasca, cat e de mare.
Are, este drept, un mic Stat major de maici, in jurul ei, una, mai de isprava ca alta, care ii dau ajutor cu un devotament, care poate merge pana la jertfa, dar, va-sa-zica, ea este miezul, ea este inima, ea este carmuitoarea si raspunzatoarea navei; ea este inteligenta diriguitoare, cum si purtatoarea grijii. In fata unor asemenea sarcini grele, pot cadea barbati puternici si experimentati, daramite o fecioara de 30 de ani ! Si totusi, iata o fecioara de 30 de ani, ducand cu izbanda, la bun capat, o asemenea isprava. Desigur, repetam si aici, frati crestini, este vorba de aceeasi necontenita interventie a Duhului Sfant, fara de care, ar fi cu totul greu, de a se ajunge la liman. Asupra simtului firesc de buna chibzuinta gospodareasca al Maicutii, a pogorat si pogoara necontenit, Harul inmultitor si sfintitor al Duhului Sfant.
Aici, in locul cercetat atat de des si de luminat de oaspetii ceresti, se petrece necontenit, inmultirea painilor, din pustiul Betsaidei. Oh, frati crestini, necontenit, actuala este aceasta inmultire a painii, in viata duhovniceasca, daca credinta si iubirea sunt niste realitati traite de cei care intind mainile si mai ales inimile, spre Inmultitorul painii – Iisus Hristos, Domnul si Mantuitorul. Aici, la Vladimiresti, frati crestini, inmultirea painii, este o minune si care se savarseste zilnic. Rod al rugaciunii, aici poposeste la ceas cuvenit si painea cea pentru hrana trupului. Daca in bugetul Manastirii, la veniturile ordinare, este trecuta in chip global, intreaga suma trebuitoare existentei ei, materiale si spirituale. De unde vine aceasta suma ? Vine, frati crestini, dupa cum am mai spus-o, pe jgheabul de aur, pe care Maica Domnului, Stareta ei din Ceruri, l-a asezat cu un capat in Lume si cu celalalt, in ograda Manastirii. Acolo, la capatul lui din Lume, suflete bune, credincioase si iubitoare, picura in el, boabele de aur ale dragostei lor, pentru “Gradinita Maicii Domnului”, unde suflete curate de fecioare, in frunte cu Vazatoarea lui Dumnezeu, se roaga pentru binele si pentru mantuirea tuturor.
Maicuta, frati crestini, mai este si o inflacarata nationalista. Isi iubeste tara, cu o pasiune, cu atat mai mare, cu cat, o vede atat de nefericita. Pentru ea, tara si neamul, sunt lucruri binecuvantate de Dumnezeu. In rugaciunea ei, ele sunt mereu prezente. Totdeauna, ea le aseaza sub ploaia de Har a Cerului; mai ales, de cand, Insasi Maica Cerului si Milostiva Pamantului i-a dat asigurare, ca: “Tara si neamul nostru sunt placute lui Dumnezeu si ca Ea, Buna si puternica Stapana vegheaza asupra lor, iubindu-le, cu precadere”, Maicuta a simtit o si mai mare inflacarare de dragoste pentru acest pamant si pentru acest neam al strabunilor. Cine a stat de vorba cu ea, a putut vedea, licarind lacrimi in ochii ei, cand vorbea de incercarile, prin care, de veacuri a trecut si trece acest neam al nostru. Dar, totdeauna, vorbirea ei se termina cu un cuvant de statornica nadejde, ca: “In cele din urma, Bunul Dumnezeu ne va ajuta sa iesim la limanul izbavirii.” Zicea:
“Cand tot mai multi vor veni la credinta, cand Biserica va deveni Stapana buna a cat mai multor suflete, cand Maica Domnului va fi tot mai iubita, - si Domnul Hristos cat mai ascultat, atunci, de buna seama, neamul nostru va intra pe calea izbavirii. Noi, ne rugam pentru aceasta.”
Prin toate aceste insusiri ale ei, frati crestini, insusiri purificate si inaltate de marea invrednicire pe care Bunul Dumnezeu a pogorat-o asupra ei, Maicuta, este o latura, a insasi geniului taranesc al neamului nostru, in latura lui religioasa, in care se oglindesc si toate calitatile din nastere, ale acestui neam: sanatate, minte limpede, credinta, rabdare, buna indaratnicie, simt gospodaresc, cuviinta, sagalnicie, bunatate, marinimie, ingaduinta. Insirand, frati crestini, aceste trasaturi reale sufletului Maicutii, nu putem sa nu ne gandim la acel verset din Epistola Sfantului Apostol Pavel, catre Galateni, in care se arata, alaturi de uracioasele “fapte ale trupului”, acele minunate “roade ale Duhului”. Scria asa, acolo:
“Iar roada Duhului, este: iubirea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, milostenia, credinta, blandetea, infranarea poftelor.”
Oricine, frati crestini, poate primi in sufletul sau, aceasta ploaie binecuvantata, de Daruri ale Duhului Sfant, daca vrea cu toata inima, s-o primeasca.
Dar, cu cat mai mult, o faptura ca Maicuta, care, din mica ei copilarie, a primit o invrednicire atat de mare, ca aceea pe care am aratat-o aici si care, s-a lasat necontenit, roaba de buna voie chemarilor ceresti, cu cat mai mult, - zicem - ea avea sa primeasca aceasta ploaie, din ce in ce mai imbelsugata, din ce in ce mai variata, facand sa rodeasca sufletul ei, in atatea fapte vazute, una mai minunata si mai binecuvantata ca alta.
Da, desigur, frati crestini, Maicuta este o Aleasa a Duhului Sfant. Daca am sta acum, frati crestini si vom cauta a aduce o caracterizare spirituala generala vietii Maicutii si prin asemanare, a aceleia a intregii obsti de la Vladimiresti, vom putea spune, ca viata aceasta, este una de o delicata si suava “copilarie spirituala”.
Dupa cum s-a putut vedea si din schitarile pe care le-am facut aici, asupra insusirilor si a felului ei de a gandi, de a vorbi si de a infaptui, Maicuta, a ramas, frati crestini, spiritualiceste, un copil. Cu toate ca, pusa intr-un suvoi de viata atat de variat si de complex, cu toate ca, a trebuit sa cunoasca si sa infrunte lumea, cu ale ei mari murdarii, cu toate ca, a vazut si a cunoscut atatea lucruri, cu toate ca asupra ei s-au naruit atatea nedreptati si tagaduiri si, cu toate ca a trebuit sa aiba atatea dezamagiri, Maicuta, a ramas mereu, “copil cu duhul”; ea a gandit copilareste, a iubit copilareste, s-a rugat copilareste, a iertat copilareste, a nadajduit copilareste, a trait copilareste, nelasand, catusi de putin, ca lumea si viata, sa-i strice intru ceva, aceasta scumpa copilarie, atat de draga sufletului ei. Nici chiar cele mai murdare privelisti ale lumestilor ticalosii si pacate, nici chiar dezgustatoarele reprezentatii ale diavolului, n-au avut puterea, de a micsora ceva din frumusetea si luminozitatea acestei copilarii spirituale, pe care ea, a hranit-o necontenit, cu rugaciunile ei si cu acea adanca si buna incapatanare, sfintita de Bunul Dumnezeu, de a ramane pururea copila, in duhul ei. Pentru ea, nevinovatia sufletului ei, este cea mai de pret podoaba, pe care, cu orice chip, trebuie s-o fereasca si s-o pastreze neatinsa si a pastrat-o, frati crestini. De aceea, ea raspandeste in jurul ei, acea mireasma de buna atractie spirituala, de aceea e iubita cu atat de curata iubire, de aceea nu-ti mai vine sa te desparti de ea, de aceea te simti bine in preajma ei, fiindca, sufletul tau, simte ca e langa un copil prea iubit al lui Dumnezeu. Aceasta copilarie spirituala, frati crestini, a fost, desigur, mereu pastrata si mereu infrumusetata, de aceeasi ploaie binecuvantata a Duhului Sfant, care, adaugat la nestramutata voie si nezguduita hotarare a Maicutii, de a nu se da cu nici un chip din calea ei, a facut ca viata:
FECIOAREI DE LA VLADIMIRESTI, sa fie una aleasa, ca aceea, pe care si noi ne-am silit a o schita, in aceasta carte.

RUGACIUNE DE INCHEIERE

MAICA PREA CURATA SI PURUREA FECIOARA, SFANTA MAMA a sufletului nostru, ingenunchem la picioarele Tale si-Ti aducem smerite cuvinte de multumire.
Iti multumim, pentru ca, dandu-ne gand bun de a scrie aceste povestiri, ne-ai intovarasit de-a lungul drumului !
Iti multumim, Stapana Buna si Milostiva, ca ai dat de-o parte, cu sfanta Ta mana, toate negurile mahnirii, toate uscaciunile unor anumite clipe, toate greutatile tinei trupului nostru, care impovarau aproape zilnic, mai ales, inceperea lucrului nostru !
Iti multumim, Imparateasa a Cerului si Milostiva a Pamantului, ca necontenit ai revarsat in sufletul nostru, simtiri alese, in mintea noastra cugete curate, in pana noastra cuvinte potrivite - si ca ai stat de veghe, ca nu cumva sa gresim in vreun fel, ci mereu sa aratam adevarul, asa, precum ni-l dictai Tu, la ureche !
Iti multumim, Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, pentru ca ne-ai dat buna indrumare, sa putem vedea, simti si iubi adevarurile descoperite de Scump Fiul Tau si Dumnezeul nostru si de Tine Insasi, prin minunatele Vedenii cu care a fost invrednicita “Fecioara de la Vladimiresti” si sa putem scoate din ele, bune si temeinice invataturi, pentru noi si semenii nostri !
Iti multumim, Prea Curata Fecioara Maria, pentru ca ai departat de la noi, duhurile trufiei, dandu-ne, in schimb, pe acelea de smerenie, pentru ca, astfel, lucrul nostru sa nu fie primejduit de putrejune !
Iti multumim indeosebi, Prea Scumpa Stapana a sufletului si a vietii noastre, ca, trecand peste nevrednicia noastra, care-i mare si netinand seama de pacatele noastre, care, pururea sunt inaintea noastra, ne-ai iubit necontenit !
Oh, Sfanta Mama, am simtit aceasta iubire mereu, ca o haina nevazuta, dulce, infasurandu-ne ca o mireasma neasemuit de placuta, invaluindu-ne ca o lumina curata, aparandu-ne ca o putere adanca si smerita, intarindu-ne !
Cum sa nu-Ti multumim, Prea Buna Mama si Stapana, pentru toate acestea ?!
Si cum sa nu indraznim, a-Ti spune si noi, ridicand ochii spre Dumnezeiescul suras din “frumosii Tai ochi, buni” : “Si noi Te iubim, Mama Scumpa ! Si noi Te iubim, din ce in ce mai cu deplina putere, din ce in ce, cu mai sfinte lacrimi !”
Sfanta Mijlocitoare si Sfanta Rugatoare a noastra, la Tronul Celui Prea Inalt, Te rugam cu staruitoare rugare, mergi si pentru noi, la Fiul Tau si Dumnezeul nostru si spune-I, ca-I multumim cu smerenie si cu recunostinta, pentru tot ceea ce ne-a dat si prin ALEASA Lui de la Vladimiresti, pentru mantuirea sufletelor noastre si ca ne vom osteni, pe cat vom putea mai mult, sa-I urmam si aceste sfinte porunci, spre a fi iertati de greselile noastre !
Te rugam, de asemenea, du inchinarea noastra, catre Duhul Sfant, care sfinteste toate si care, necontenit isi arata puterea asupra ALESEI lui Dumnezeu si asupra intregului sobor de la Manastirea Vladimiresti, cum si asupra smeritelor noastre suflete !
Ca astfel, Maica Buna, avandu-Te pe Tine Sfanta Mijlocitoare, pururea iubita si slavita, sa putem aduce marire Sfintei Treimi: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si in veci !
AMIN!

Sfarsit si lui Dumnezeu Slava!


ANEXA LA “FECIOARA DE LA VLADIMIRESTI”.

Cat am scris cartea aceasta, frati crestini, pe care o aveti acum in maini, nu am avut la indemana toate Vedeniile Maicutii. Pe unele din acestea, insasi Maicuta le-a tinut tainice, nevoind a le da la iveala, pentru ca, asa a crezut de cuviinta Sfintia-sa; iar altele, s-au petrecut, dupa ce eu, ispravisem de scris cartea.
Pentru ca vreau cu tot dinadinsul, ca aceasta carte a “Vedeniilor Maicii Veronica”, sa le cuprinda pe toate si pentru ca nu pot sa stric armonia cartii, intercaland si Vedeniile noi, am socotit de cuviinta, sa fac aceasta “Anexa”, in care, sa le trec cu putine comentarii si pe acestea, ca astfel, sa aveti, frati crestini, o oglinda intreaga a marelui “Fapt” de la Vladimiresti, ramanand ca, daca Bunul Dumnezeu va mai invrednici pe Maica Veronica si cu alte Descoperiri Ceresti, sa le adaug si pe acelea, mai inainte ca manuscrisul sa mearga la tipar.
Primele trei Vedenii care urmeaza, sunt cele, pe care Maicuta le-a tainuit pana mai zilele trecute, cand, desigur, dupa indemnul dat tot de Maica Domnului, s-a hotarat sa le dea la iveala, spre cunoasterea tuturor.
Era, abia, dupa cele dintai Vedenii, cand Vasilica era o simpla mireana si cand, dupa cum am povestit, in jurul ei se iscasera si o multime de ponegritori si de indoielnici, care, necrezand in aceste Vedenii, o indemnau si pe ea sa nu le dea crezare si sa nu purceada a savarsi poruncile primite de la Domnul Hristos si de la Maica Sa. In smerenia si in necunoasterea ei, Vasilica, a trecut, din pricina aceasta, prin unele clipe de indoiala; nu ca nu ar fi crezut in cele ce i se descopereau prin acele Vedenii, ci numai, isi simtea nevrednicia, intrebandu-se, daca va putea ea sa fie in stare, a duce la bun sfarsit, poruncile pe care le primise si mai ales, indeosebi, porunca cea mare, de a inalta un Altar Domnului, pe locul aratat de El Insusi.
Domnul, vazand smerenia Alesei Sale, i Se arata din nou, spre a o intari si a-i alunga din suflet si cea mai slaba umbra de indoiala.
Iata, cum ne povesteste insasi Vazatoarea, aceasta noua aratare a Domnului:
“Sfatuindu-ma multi sa nu cred in Vedenii si auzind ca in alte locuri se fac multe vindecari si minuni, m-am indoit putin in inima mea, despre Lucrarea lui Dumnezeu cu mine si socoteam ca sunt ispitita de diavolul.
In ziua de 9 SEPTEMBRIE 1938, pe cand ma rugam tulburata, la Sfanta Cruce, unde a poruncit Domnul sa fie Altarul Sfintei Manastiri, deodata, am simtit o mana, ca se atinge de umerii mei, pe la spate. M-am uitat sa vad cine este, dar, n-am simtit pe nimeni. Indata, dupa aceea, am simtit un cutremur puternic si mi-a aparut in fata Mantuitorul, bust, si mi-a zis:
“Sa nu te mai indoiesti de Lucrarea Mea, ci sa crezi ! In alte locuri se vindeca trupurile, aici se vor vindeca sufletele !”
Si a disparut, lasand in urma un miros de smirna.>
Lesne, ne putem inchipui, frati crestini, cata putere buna s-a pogorat atunci, in sufletul Vasilicai si cata bucurie i-a umplut inima ei ! Lacrimi calde ii cadeau din ochi si gura ei soptea inflacarate rugaciuni de multumire, Bunului Stapan, pentru ca, in loc de pedeapsa pentru indoiala ei, i-a dat atat de mare invrednicire, de a i se arata din nou, poruncindu-i sa creada cu putere si sa nu se lase biruita de ispite si de incercari.
Dar, din aceasta Vedenie, frati crestini, mai prindem inca o veste mare, cuprinsa in cuvintele Domnului: “In alte locuri se vindeca trupurile, aici, se vor vindeca sufletele !”
O, frati crestini, cuvinte dumnezeiesti, care, de 14 ani, se adeveresc intru totul !
Da, aici, pe Altarul acesta, mii si mii de suflete au trecut si au luat putere, mangaiere, curatire, nastere din nou, mantuire. Ati citit cele povestite mai inainte si v-ati putut incredinta de acest adevar. Da, frati crestini, Sfanta Manastire de la Vladimiresti, este si va fi, cu adevarat, un loc in care s-au vindecat si se vor vindeca multe suflete.
A doua Vedenie, din cele date la iveala in urma, este si aceasta, pe care Vazatoarea ne-o povesteste astfel:
“In ziua de 11 SEPTEMBRIE 1939, am fost la Biserica din comuna Cristian, de langa Brasov, pentru propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu. La vremea cand s-a facut binecuvantarea Sfintelor Daruri, am vazut o lumina mare, argintie, intrand in Sfantul Potir, printre mainile preotului. M-am inchinat atunci, in locul unde ma aflam si dupa terminarea Sfintei Liturghii, i-am marturisit cele vazute, parintelui slujitor.”
Iar in ziua de 5 MARTIE 1945, Maicuta, a avut o mare si minunata Vedenie, pe care, iata, cum o povesteste insasi Sfintia-sa, in felul simplu, dar stravazator, in care, de obicei, isi povesteste Sfintele Descoperiri:
“In aceasta zi de Duminica, 5 MARTIE 1945, din nou a coborat Maica Domnului printre noi, ca sa ne bucuram.
Intrand in Sfantul Altar, dupa Sfanta Liturghie, ca sa ma rog, deodata, apare deasupra Sfintei Mese, Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, stand ca o Imparateasa Prea Frumoasa, pe un Tron de aur, ce stralucea ca soarele. Iata, ce mi-a zis:
“Veronico, sa va bucurati, ca Fiul Meu, nicaieri, n-a revarsat atata Har, ca pe locul acesta, dar, sa stiti, ca si raspunderea voastra este mare. Sora Stefana, numai a stropit pamantul acesta cu sangele ei, dar voi, il veti plamadi, pentru ca n-ati ajuns la masura dragostei desavarsite de Dumnezeu, ca sa-L puteti marturisi de buna voie. Veti fi cerute jertfa, peste voia voastra ! Depinde, cum va veti afla atunci, caci, puteti plamadi pamantul cu sange si totusi, sa gustati iadul, de nu va vor gasi clipele acelea, pregatite.
Multi va vor iubi cu dragoste sfanta, dar multi si cu dragoste diavoleasca. De veti sti sa fiti treze, pe multi dintre acestia, ii veti face Sfinti.
In anul 1940, ai avut o Vedenie, in care ti-am spus ca tara voastra, va avea o mare trecere inaintea lui Dumnezeu.
Exista un ALES al Lui, care, in clipa cand va veni, in varsta de 30 de ani, isi va incepe propovaduirea si va marturisi pe Hristos timp de 3 ani, in care vreme, multi il vor urma. Atunci, va da neamul vostru, atata multime de mucenici, incat, ii va intrece pe ai tututror neamurilor crestine, de pana atunci.”
( Eu, m-am gandit, ca oare, vor fi nebune pentru Hristos si din mijlocul nostru, care sa-L marturiseasca cu acelasi foc, ca si omul acela ?)
Si mi-a raspuns Stapana Cerului:
“Da, vor fi !”
Apoi mi-a zis:
“Mai sunt 8 ani pana atunci si, in timpul celor 8 ani ai propovaduirii lui Hristos, vor veni si cei 3 barbati, ce au fost inaltati cu trupul la Cer: Sfintii Ilie, Enoh si Ioan Evanghelistul.”
(Eu, m-am intrebat in inima, de unde vor veni).
Si mi-a raspuns, Stapana Cerului, Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu:
“Nu trebuie sa stiti de unde vor veni, dar, vor trece si pe la voi. Atunci, veti plamadi pamantul acesta, cu sange. De aceea, sa iubiti locul acesta si sa-i sarutati tarana, caci, acesta va va fi voua mormant. Unele dintre voi, nu vor trai pana atunci, ci vor veni mai devreme la Cer, prin boli, cum Dumnezeu va randui. Rugati-va si va siliti de pe-acum, ca sa puteti birui !
Cele care nu vor fi calugarite sau imbracate, atunci cand va veni ceasul acela, sa nu se intristeze, caci, mai de folos este sa nu fagaduiesti, ci sa implinesti. Calugarite si necalugarite, imbracate si neimbracate in chipul ingeresc, toate veti fi impreuna.
Bucurati-va, ca v-am primit pe locul acesta, asa cum sunteti !
Sa spuneti celor ce s-au ratacit de la Biserica vazuta a Fiului Meu, ca sunt pierduti si nu vor avea parte de Biserica nevazuta si biruitoare a Cerului. Nu lipsiti de la Biserica si de la Liturghia Fiului Meu, fara o ascultare, sau o boala; Sfanta Liturghie, bucura Cerul, mai mult decat orice; de ea, se cutremura si Ingerii.
Nu lucrati in timpul acesta, pentru voi, cele desarte ale vietii trecatoare, de vreti sa nu Ma intristati pe Mine si pe Fiul Meu !
Sorbiti cu sete si Sfanta Scriptura invatati-o cum puteti, caci, cu ce veti invata, cu aceea veti ramane. Va veni vremea, cand veti dori s-o mai cititi, dar, nu o veti mai avea.
Siliti-va in toate, sa castigati Cerul !
Spune ce ai auzit surorilor tale si cui crezi !”
Dupa aceasta, Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu a disparut, lasand in Sfantul Altar, un prea frumos miros de smirna.>
Nici nu stim, frati crestini, ce sa admiram mai mult, in aceasta Sfanta Descoperire, care ne zguduie sufletul prin cuprinsul ei.
Iata aici, aratat chiar de Sfanta Maica a sufletelor noastre, intelesul cel mare, al vietii de jertfa, pe care o duc fecioarele de la Vladimiresti, in frunte cu Maicuta. Intelegem acum, deplin, toate suferintele, toate devotamentele, toate jertfele, care, zi cu zi, ceas cu ceas, alcatuiesc viata, atat vazuta, cat cea nevazuta, a fecioarelor inchinate Domnului Hristos si Maicii Sale, care-si fac ascultarea monahiceasca in Sfanta Manastire din campia de la Vladimiresti.
Mai aflam, frati crestini, ca, datorita Lucrarii de la Vladimiresti, multe suflete isi vor sfinti viata, intorcandu-se de la caile pacatului si venind la singura cale buna, aceea a Domnului Hristos si a Evangheliei Sale.
De ani si ani de zile, vedem savarsindu-se lucrul, pe care Maica Domnului i l-a descoperit Maicutii, prin aceasta Vedenie:
“De veti sti sa fiti treze, pe multi dintre acestia, ii veti face Sfinti.”
Oh, frati crestini, eu insumi, de patru ani de zile, am vazut cu ochii mei, mii si mii de oameni, veniti la acest Izvor al Vladimirestilor, spre a lua intarire, mangaiere, nadejde, mantuire; mii si mii de necazuri au fost alinate aici, mii si mii de dezbinari au fost impacate, mii si mii de copii ai Maicii Domnului, au ingenunchiat la acest Altar, luand de la el, putere de viata noua, in lupta cea grea cu patimile, cu nevoile si cu lumea. Cuvintele Maicii Sfinte, s-au implinit intocmai - si nici nu se putea altfel.
Cumplita este Vedenia aceasta, frati crestini, cand din ea, citim cuvintele acestea:
“Sa spuneti, celor ce s-au ratacit de la Biserica vazuta a Fiului Meu, ca sunt pierduti si nu vor avea parte de Biserica nevazuta si biruitoare a Cerului.”
Cu adevarat, mare osanda agonisesc acesti frati ai nostri, rataciti, - si sa ne rugam, frati crestini, ca si ei sa vina la cunoasterea adevarului, pe care, ei, din trufie, nu vor sa-l cunoasca.
Apoi, din Vedenie, culegem, frati crestini, indemnul, pe care Maica Sfanta ni-l da:
“Sa luam parte, la Sfanta Slujba a Liturghiei.” Auziti, ce frumos glasuieste Imparateasa Cerului si Milostiva Pamantului: “Sfanta Liturghie, bucura Cerul, mai mult ca orice; de ea, se cutremura si Ingerii.”
Stim, frati crestini si din alte Vedenii ale Maicutii, despre care am vorbit, ce se petrece in timpul Sfintei Liturghii, cum insisi Ingerii se coboara in Sfantul Altar (doar la slujbele oficiate de preoti adevarati, cu traire conforma vointei lui Dumnezeu), in vremea slujbei, Pamantul imbratisandu-se cu Cerul.
Tot din Vedenia aceasta, culegem bunul indemn, sa citim Sfanta Scriptura. Mai este, oare, nevoie, frati crestini, sa adaugam ceva, la aceste cuvinte ale Maicii Domnului ? Sfanta Scriptura, frati crestini, alaturi de toate celelalte daruri, pe care Domnul le-a dat vietii noastre, ar trebui sa fie, Cartea noastra de capatai, din ea, putand culege, la orice vreme, buna sau rea, puteri mari, pentru o tot mai imbunatatita viata, intru nadejdea mantuirii noastre. S-o avem, frati crestini, pe masa noastra, dar, indeosebi, sa-i asezam invataturile in inima noastra, prefacandu-le la tot pasul, in fapte placute Bunului Dumnezeu.
Vedenia se sfarseste cu caldul indemn:
“Siliti-va in toate, ca sa castigati Cerul !”
In aceste cuvinte, frati crestini, este cuprins tot intelesul vietii unui crestin, pe Pamant. Noi, crestinii, in tot ce vom face: gand, vorba, fapta, se cade sa ne gandim, ca trebuie sa ajungem in Cer, adica in Imparatia lui Dumnezeu si astfel, sa salasluim in “viata cea neimbatranitoare”, alaturi de Sfintii Ingeri, in preajma Domnului Hristos si a Maicii Sale, slavindu-I in vecie. Traiul nostru, desi petrecut pe Pamant, frati crestini, trebuie sa fie unul ca in Cer, adica, unul petrecut in fapte bune, iubind pe Dumnezeu si pe semenii nostri.
Cu privire la partea din Vedenie, referitoare la acel “Ales” al Cerului, precum si jertfele sangeroase ce vor fi, - noi, niste smeriti si simpli credinciosi, nu putem sa stim nimic si nici nu se cade a ispiti, ci sa luam Vedenia asa cum este, rugand pe Bunul Dumnezeu Sa fie milostiv ca si pana acum, cu neamul si cu tara noastra, - iar pe noi, sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca.
Dupa marea Vedenie de la 1 SEPTEMBRIE 1948, Maicuta a avut trei Vedenii mai importante, pe care, iata, frati crestini, le dam mai de vale, insotindu-le de cateva lamuriri.
Cea dintai, s-a petrecut in ziua de 19 SEPTEMBRIE.
Iata, cum o povesteste insasi Maicuta:
“In aceasta zi de luni, 19 SEPTEMBRIE 1949, dimineata, pe la ora 10.00, am intrat in Sfantul Altar, sa cer de la Maica Domnului blagoslovenie de plecare, pentru Parintele nostru diacon, Silviu. In timp ce ma rugam si asteptam semnul, vad pe Sfantul Evanghelist Ioan in dreapta Sfintei Mese si-mi zice:
“Maica Veronica, spune placutului meu Silviu, sa intre cu toata increderea in preotie, prin monahism si sa ai grija, ca va avea mici necazuri, dar eu, il voi ajuta, ca mult ma iubeste.
Cine asteapta bine aici, se inseala !
Vei sti, ca pentru tine, incep durerile, de care si pentru care, te vei bucura, daca te vei feri de sfaturile oamenilor, chiar, care-i crezi ca-ti vor binele.”
(Eu, m-am gandit, ce-o fi.)
Sfantul mi-a raspuns, fara sa-l mai intreb:
“Nu-i nevoie sa stie omul viitorul ! Totul, sa fie, pentru a capata Cerul ! Si tu, cu cei ai tai, sa traiesti in aceasta nadejde ! Iar tu, de darul inimii ce-l ai, care, totdeauna ti-a fost ca un raspuns al Cerului la gandul tau, te poti folosi oricand si la orice. Cu ce vei rasplati Domnului, pentru aceasta mila ? Sa te calauzesti, cerand neincetat, Lumina din Lumina !”
Apoi, a disparut.>
Cata frumusete, frati crestini si in aceasta noua Vedenie, cu care Cerul invrednicea pe Maicuta Veronica ! Citim cuprinsul ei simplu, de parca am citi un verset din Sfanta Carte ! Simtim, cum mireasma Duhului Sfant, se revarsa peste sufletele noastre - si cum inima noastra, tresalta de bucurie curata si patrunzatoare !
Din cuvintele rostite de Sfantul Evanghelist, capatam si noi, frati crestini, bune invataturi pentru viata noastra, cea traita intru mantuirea sufletului. Intr-adevar, nu e nevoie sa ne intrebam cu ingrijire, ce va fi maine, ci sa lucram astazi, pentru capatarea Cerului: “Totul, sa fie, pentru a capata Cerul !” Ce cuvinte aducatoare de nadejde, de iubire !
Apoi, frati crestini si noi avem “darul inimii”, despre care graieste Evanghelistul iubirii. Acest dar, este IUBIREA, pe care si noi, o putem folosi, “oricand si la orice”. Este neasemuitul dar, cu care putem face toate minunile, atat cu sufletele si cu viata noastra, cat si cu sufletele si cu viata semenilor nostri. Si noi, frati crestini, putem multumi lui Dumnezeu, ca ne-a invrednicit cu “darul inimii”, cerand mereu, “Lumina din Lumina”, adica, iubire din Iubirea lui Iisus Hristos, putere din Puterea Lui, frumusete din Frumusetea Lui, bunatate din Bunatatea Lui.
Cea de-a doua Vedenie, de-o intindere mai mare si de un cuprins mai variat, s-a petrecut in ziua de 19 MARTIE 1950 si pentru a fi mai lesne inteleasa, este nevoie, frati crestini, sa va dau cateva amanunte.
Intr-adevar, mai inainte de data aceasta, chiar in iarna ce trecuse, in doua nopti, se auzise in Manastire, “Plansul Maicii Domnului”. In noaptea de..... un numar de maici si de surori, au auzit in Paraclis, un plans in hohote. Inspaimantate, s-au adunat, au cercetat, - dar, nu era nimeni ! Maicuta, a poruncit rugaciuni mai aprinse, post mai mare, cum si Impartasanie mai deasa. Dupa catva timp, si anume, in noaptea de..... s-a auzit acelasi plans, de data aceasta in Biserica Mare si de un numar mai mare de maici si surori. Si din nou, Maicuta, a dat porunci grele de rugaciune, post si impartasanie. Aceasta, nu o impiedica de a se simti impresurata de ganduri, cugetand asupra acestui plans cutremurator, auzit in doua randuri, de atatea maici si surori. Gandurile ei, erau, insa, alinate, intr-o mare masura, prin aceea, ca, tot in vremea aceea, se iscau, fara nici o pricina vazuta, miresme de smirna, prin ograda, prin unele chilii, indeosebi, prin chilia ei, peste tot. Se abateau peste Manastire, valuri nevazute de miros prea placut, de smirna. Se mai petrecuse asemenea fapt si mai inainte, dar, niciodata ca acum. S-ar fi parut, ca trece cineva, o fiinta nevazuta si lasa in calea Ei, val dulce de mireasma cereasca.
Tot in vremea aceea, Maicuta, avea o mare neplacere, din pricina ca nu putea sa calugareasca pe unele surori (cu toate ca, fusesera aratate spre a fi calugarite, de Maica Domnului), fiindca, nu implineau conditia noua, pusa de lege, de a avea, cel putin, sapte clase de invatatura. Intr-o asemenea stare sufleteasca aflandu-se Maicuta, nu gasea alta intarire si nadejde, decat in rugaciune. Cadea mai cu infocare la icoana Maicii Sfinte si-I cerea lamurire, ajutor, sfat, intarire. Si iata, ca Maica Sfanta, peste putin, ii dadu raspuns.
Intr-adevar, in ziua de 19 MARTIE 1950, Maicuta, fu invrednicita cu o noua Vedenie, pe care, ea ne-o povesteste in felul urmator:
“In acesta Sfanta Duminica, dupa Vecernie, am hotarat sa ne adunam la trapeza, toate maicile si surorile, pentru un sfat duhovnicesc. Am plecat spre Trapeza (sala de mese). Trecand prin fata Sfintei Biserici, mi-a venit in gand, sa intru, sa iau blagoslovenie de la Maica Domnului. Asa am si facut.
Am intrat in Sfantul Altar, cu gandul sa ating fruntea de Sfanta Masa, ca sa primesc intelepciune. Si Doamne, cand am deschis usa, am vazut pe Sfantul Evanghelist Ioan. Am ingenunchiat si m-am inchinat. Apoi, mi-a zis:
“De ce ti-e sufletul indurerat, Maica Veronico ?”
Eu, nu am putut sa-i raspund nimic, decat, imi curgeau lacrimile si simteam ca-mi amorteste trupul.
Spune-le tuturor, cand simt miros de smirna cereasca, ce nu are asemanare pe Pamant, sa se inchine si sa zica rugaciunea Arhanghelului, ce a zis-o Prea Sfintei Fecioare Maria, caci atunci, Se plimba Ea, pe aceste locuri, inconjurata de Heruvimi si de Serafimi.
Sa mai stii, ca Maica Milei, plange in trei locuri, din tara voastra, pentru rascumpararea neamului vostru; aici si in alte doua locuri.
Sa imbraci in rasa si culion pe surorile... (spunand pe nume, 5 surori) si cand te va intreba cineva de ce faci asa, spune-le, ca si in Cer sunt mai multe trepte de Ingeri, sau taci, fara a le da raspuns.
Ai trei surori, pentru a le calugari...(spunandu-mi-le pe nume).”
In timpul acesta, eu, mi-am zis in gand: “Ce folos, ca nu au sapte clase, cum se cere ?!
Si mi-a raspuns Sfantul lui Dumnezeu:
“Te-ai gandit, ca nu au sapte clase ! Dupa legea Bisericii, nu pot depune juramantul, dar la Dumnezeu, sunt calugarite, prin viata lor. Tu nu gresesti cu nimic, in acest caz. Aceasta hotarare este poruncita de Sus, pentru ca juramintele calugaresti, depuse in fata Sfantului Altar, sunt calcate. Nu spune la nimeni felul calugariei voastre, ferindu-i de pacat.
Acum, du-te la icoana Maicii Domnului si ia-ti blagoslovenie, dupa dorinta ta !”
Si am iesit din Sfantul Altar, inchinandu-ma Maicii Domnului.>
Cu nevrednicie imi plec capul si-mi zic: “Fa-Ti, Doamne, lucrul Tau si ajuta-mi sa-Ti fiu unealta buna, pana la sfarsitul vietii mele !>
Iata, frati crestini, lamurite si plansul si mirosul de smirna. Ne prosternam cu fruntea, inaintea puterii lui Dumnezeu si in smerenie, multumim Maicii Domnului, Care, pentru a doua oara, ne incredinteaza, ca iubeste tara si neamul nostru.
O, Doamne, iarta greselile noastre si da-ne putere de smerenie, de rugaciune, de dragoste, pentru ca sa putem fi la inaltimea invrednicirii Tale.
O, Maica Prea Curata, cadem la Tine si-Ti multumim pentru nesfarsita Ta dragoste, pe care, necontenit, ne-o arati noua, copiilor Tai, adesea neascultatori - si Te rugam sa ne ocrotesti casele, tara si neamul nostru, ramanand Mijlocitoarea si Rugatoarea noastra la Scump Fiul Tau si Dumnezeul nostru, Caruia, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, se cade inchinare, acum si in veci. AMIN !
O a treia Vedenie, s-a petrecut in ziua de 25 SEPEMBRIE 1950. Si pe ea, ne-o povesteste Maicuta, in felul urmator:
<Astazi, ne-a cercetat Imparateasa Cerului si Milostiva Pamantului. Era ora 10.00. ziua, cand am plecat spre Sfanta Biserica, sa duc smirna ce o primisem si o canuta de argint, aurita, ce a fost facuta de parintele nostru Gherasim, pentru Sfanta Caldura. De dimineata, de cand m-am sculat, aveam o bucurie launtrica si nu puteam sa pricep ce poate fi altceva, decat o mila cereasca.
Am intrat in Biserica si am tras drept la Sfanta icoana a Maicii Domnului, facatoare de minuni. Apoi, am intrat in Sfantul Altar, plina de bucurie si cu ochii la Maica Domnului de pe bolta. Am ridicat mainile si am inceput sa ma rog cu voce tare, spunandu-I:
“Maica Domnului, ajuta-ne sa facem din inimile noastre, Locas de odihna, Tie si Stapanului nostru, Iisus !"”
Si deodata, aud:
“Veronico, Ma chemi, iata-Ma, sunt aici !”
Cand m-am intors, sa vad de unde vine vocea, am vazut in fata Sfintei Mese, o Doamna indoliata, cu naframa lasata pe ochi, de numai putin, I se vedeau ochii. Am cunoscut-O ! Era Stapana Lumii ! Am cazut cu fata la pamant si am zis rugaciunea: “Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-Te !...” Apoi, mi-a zis:
“Veronico, sa imbraci pe toate surorile tale, in rasa si culion, care au 3 ani stati in Manastire si de-acum inainte, asa sa faci cu toate si Lege sa fie in Manastirea voastra, acest cuvant al Meu ! Iar pentru calugarit, cand vei vedea semnul Sfintei Cruci deasupra lor, sunt gata !
Ce-ai spus ieri in Trapeza, asa este ! De va veti lupta, sa pastrati inima voastra, pentru odihna Mea si a Fiului Meu, nimic rau nu veti pati , iar de nu, roabe la cei fara de Dumnezeu veti ajunge, ca aveti chemare inalta...”
(Eu m-am gandit, ca numai de noi o fi vorba ?)
Si Maica Domnului mi-a zis:
“Te gandesti numai la voi ? Nu va fi numai pentru voi, ci pentru toti cei ca voi.”
(Apoi, am gandit, ca de vom ajunge asa, nu ne vom mai mantui).
Si Maica Domnului ,mi-a zis:
“Si totusi, va veti mantui, cu Numele lui Iisus !”
Am inceput sa plang si nu stiu unde S-a dus, ca n-am mai vazut-O.>
Invatam si din aceasta Vedenie, frati crestini, cateva lucruri minunate, care ne pot sluji, la lucrarea propriei noastre mantuiri. Mai intai, iata ca, la chemarea pe care Maicuta o face cu mare aprindere duhovniceasca, Maica Domnului binevoieste a veni: “Iata-Ma, Sunt aici !”
Asa putem si noi, frati crestini, sa O chemam in necazurile si bucuriile noastre si Ea, Sfanta si Dumnezeiasca noastra Mama, va veni. Desigur, ca nu va veni aevea, asa cum i S-a aratat de atatea ori Maicutii, dar, O vom simti si noi prezenta, stand de veghe, la vatra inimii noastre. Ce zic: “Ea, chiar nerugata, ne strajuie viata, caci E Mama noastra, dar atunci, cand O vom si chema ! O, precum a chemat-O Maicuta, ea Se va face insa si mai simtita in viata noastra, ajutandu-ne, intarindu-ne, gonind de la noi toata indoiala si toata intristarea.”
Apoi, frati crestini, sa bagam de seama la frumusetea cuvintelor Maicii Sfinte, cand ne spune sa pastram inima noastra, pentru odihna Ei si a Scump Fiului Ei si Domnului nostru Iisus Hristos. Odihna Domnului si a Maicii Sale ! Ce cuvinte strapungatoare, frati crestini si cata mangaiere ne aduc ele ! Inima noastra, sa aiba o invrednicire atat de mare, incat, in ea, sa Se odihneasca Domnul Hristos si Maica Sa ! Ne cutremuram, cand auzim aceste cuvinte, pline de adanc inteles duhovnicesc ! Si ce sa insemneze, frati crestini, cuvintele acestea ? Cum sa Se odihneasca Domnul Hristos si Maica sa, in inima noastra ? Si cum trebuie sa ne pregatim inima noastra, pentru a fi in stare, sa odihnim in ea, pe niste Oaspeti ai Pamantului ? Da, frati crestini, Domnul si Maica Sa, Sunt ca doi calatori osteniti, Care, alungati de rautatile din Lume, cauta inima noastra, ca sa-Si faca adapost din ea. Atatia oameni Ii suduie, Ii alunga, Ii supara cu faradelegile lor si Ei, cum spune Sfanta Carte, nu au unde sa-Si plece capetele, ca sa Se odihneasca.
Ei, cauta inima mea si inima voastra, frati crestini, pentru ca, aplecandu-Si pe ea capetele lor, sa Se simta iubiti si odihniti. Si atunci, frati crestini, pentru a face din inima noastra un Salas cald si bun pentru Domnul nostru si pentru Maica Lui, se cade, sa ducem o viata curata si frumoasa, asa cum le place Lor, o viata plina de iubirea Lor, prefacuta mereu in faptele milei si ale ajutorarii, in faptele tuturor virtutilor propovaduite de Invatatura Domnului Hristos.
Numai asa, frati crestini, vom fi vrednici a primi pe Acesti Oaspeti nespus de dragi, nespus de frumosi, nespus de puternici, cu Care, nimeni si nimic nu poate avea vreo asemanare.
Si iata, de indata, Maica Sfanta, ne arata si rasplata faptelor noastre. De vom face asa cum ne povatuieste Ea, “nimic rau nu vom pati”, adica, Acesti Scumpi Oaspeti, ne vor feri de tot raul si de toata caderea. Ne vom putea pazi sufletul, neatins de stricaciune, putand lucra toate virtutile, intru mantuirea noastra.
Iar acea chemare mare, frati crestini, despre care este vorba in Vedenie, ne priveste, deopotriva si pe noi, nu numai pe vietuitoarele din Manastire, ca, intr-adevar, de vom urma indemnul Maicii Sfinte, vom putea ajunge, nu numai a ne mantui pe noi, ci si pe semenii nostri si ce chemare mai mare decat aceasta, poate fi ?! Desigur, frati crestini, aceasta este cea mai mare chemare in viata noastra pamanteana: a aduce suflete la Cer, a fi ajutatori lui Dumnezeu Insusi, la mantuirea semenilor nostri; dimpotriva, de nu vom face asa, atunci, pedeapsa fi-va grozava: “robi la cei fara Dumnezeu vom ajunge”, ceea ce, cu alte cuvinte, frati crestini, inseamna, ca vom ajunge in slujba diavolului, la roscovele cele porcesti, precum Fiul risipitor, din Pilda Evanghelica.
Din aceasta Vedenie, mai putem prinde si marea bunatate de inima si iubirea de semeni, care alcatuiesc una din cele mai de seama trasaturi ale sufletului Maicutii. Intr-adevar, frati crestini, cand Maicuta a auzit cuvintele Maicii Sfinte, s-a gandit de indata, cu strangere de inima, daca e vorba numai de maicile si surorile din Manastire, sau, daca e vorba de toti semenii ei, care ar urma sfatul dat de ea. Gandul acesta, iesea din marea ei dragoste pentru oameni. Si Maica Sfanta, vazandu-i in suflet, o incredinteaza de indata, spunandu-i aceste cuvinte, atat de mangaietoare si pentru Maicuta si pentru noi toti: “Nu va fi numai pentru voi, ci pentru toti cei ca voi.” Adica, pentru toti cei care, printr-o viata curata, vor fi facut din inima lor, un cald Salas de odihna, pentru Domnul si Maica Sa.
Si in cele din urma, frati crestini, Maica Domnului, va spune, ca: “Ne vom mantui cu “Numele lui Iisus.” Ce adevar mare si mangaietor, cuprind si aceste cuvinte ! Da, desigur, mantuirea noastra, ne vine prin “Numele lui Iisus”. Dar, cum este aceasta ? Mai intai, sfintind acest Nume prin faptele noastre, asa cum spune in rugaciunea lasata de Insusi Domnul: “Sfinteasca-Se Numele Tau !” - si apoi, stiind, ca numai Domnul Hristos Este Mantuitor. Daca credem ca El Este Fiul lui Dumnezeu, ca El S-a intrupat pentru mantuirea noastra, daca traim viata noastra pamanteana, cautand mereu o asemanare cu aceea a Lui, da, atunci, noi ne vom mantui cu “Numele lui Iisus”. Frati crestini, nu poate insemna ceva gol, un simplu cuvant, o simpla formula, sau si mai putin, un fel de talisman. Nu, deloc ! “Numele lui Iisus”: viata, virtute, mantuire ! Insemneaza mantuire si lucrare de mantuire ! “Numele lui Iisus”, inseamna traire in Iisus, cu Iisus, pentru Iisus, intru Slava Lui si intru mangaierea noastra.
Un fapt rar, care s-a petrecut cu prilejul acestei Vedenii, a fost acela, ca, de-a lungul ei, micii bolovani de smirna, pe care-i tinea in mana Maicuta, s-au inmuiat atat de tare, incat, s-au facut ca un fel de smoala topita, care i-au infasurat mana intr-un soi de manusa, groasa si lipicioasa. A trebuit ca maicile sa se cazneasca nu putina vreme, pentru a descatusa mana din acea pasta, care, totodata, raspandea un extraordinar de puternic si de dulce miros, care s-a pastrat in toate bucatelele de smirna, scoasa de pe mana Maicutii. Pastrez si eu, de atunci, un fragment din acea pasta de smirna si, cu toate ca sunt doi ani de atunci, mirosul fin a mai ramas; miros de smirna, dar, parca si miros de trandafiri, de-o mare suavitate.
Tot din Vedenia aceasta, vedem ca pe viitor, altele aveau sa fie procedurile de promovare, atat la “imbracarea”, cat si la “calugaria’ surorilor. Pentru imbracare, fi-vor de-ajuns trecerea a 3 ani de viata, se intelege, meritorie, in Manastire, iar pentru calugarie, semnul Sfintei Cruci, pe care Maicuta avea sa il vada pe pieptul surorii care putea fi “gata” pentru a primi haina monahiceasca. In timpul celor 2 ani care s-au scurs de-atunci, numeroase au fost “crucile” care s-au aratat deasupra surorilor, pe care Maica Domnului le-a socotit vrednice de aceasta promovare. Crucea, se arata, de obicei, in Biserica, in timpul Slujbei Liturgice si Maicuta o vedea alba, lata, pe intreg trupul surorii, sora, care in vremea aceasta, este vazuta de celelalte maici si surori, avand o senina lumina, ca de bucurie, pe chip. Acesta este, de altfel si semnul, ca in clipa aceea, Maicuta, a vazut Crucea asupra acelei surori. O singura data, Crucea s-a vazut in chilie, asupra unei surori bolnave, care nu se putea duce la slujba. Eram in Manastire, cand s-a petrecut lucrul acesta – in preajma Bobotezei, din anul 1951.
Nu pot incheia aceasta “Anexa”, fara sa nu spun cateva cuvinte si asupra “faptului miraculos” al “cresterii untdelemnului” in doua randuri, petrecute in Manastire, la datele de.......... si..........
Dar, mai bine, sa lasam, sa ne povesteasca Parintele IOAN, care, la cererea mea, mi-a trimis urmatoarea scrisoare:
Buna noastra maica Teodosia si sora Marioara,
Asa cum spuneai de maica Teodosia, ca asteapta cu nerabdare cateva randuri de la mine, stiindu-ma aproape, cred ca astepti si fratia-ta si pe buna dreptate, caci esti tot o vita din turma incredintata de Maica Prea Curata smeritei mele preotii, dar iarta-ma, si prin fratia-ta, intregul scump sobor, ca nu pot face precum doriti si nici precum din inima doresc si eu.
Iti multumesc din suflet pentru randurile trimise si mai ales, pentru chipul Maicii Domnului, Care poarta in pantecele Ei, pe Domnutul mantuirii noastre. Aceasta iconita mi-a indulcit necontenit privirea ochilor mei.
Asa precum, prin Liturghiile zilnice ma straduiesc sa impodobesc Biserica cea vie a inimii, pe care nimeni nu o poate darama, decat cel ce o are (omul). - Vedenia Maicutii din ziua de 1 Septembrie.
Alaturi de bucuria iconitei, desigur, m-a bucurat mult vestea despre Mama noastra sfanta Veronica, Nasa renasterii in duh a neamului nostru romanesc, cea care, prin darul ei sfant, ne-a indreptat si pe noi pe calea mantuirii. Ne-a aratat cu fapta drumul ce duce la Ierusalimul Ceresc.
Domnul ne-a invatat: “Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie”, “Ca cel ce va cauta sa-si castige sufletul sau in Lumea aceasta, pierde-l-va pe el in Vesnicie, iar cel ce-si va pierde sufletul sau in Lumea aceasta pentru Mine, il va castiga pe el in Vesnicie.”
Ales si povatuit de Sus, Locasul sfant si sfintitor al Maicii Domnului de la Vladimiresti, prin chemarea Maicii Veronica, a urmat pe Domnul, incepand cu nasterea din pestera bordeiului, continuand cu intrarea triumfala in Ierusalim, prin pocainta si impartasirea sufletelor de mii de inchinatori, mai ales in ultimii trei ani de propovaduire a mantuirii si sfarsind cu ce era si firesc, pe varful Golgotei neamurilor, dupa ce, mai intai, i-a fost dat sa treaca poarta stramta din Ghetsimani si mai pe urma judecat si osandit la moartea desfiintarii, de Ana si Caiafa zilelor noastre, precum si de Pilatul roman comunist al anilor lui Antichrist.
Dar sa nu uitam si sa credem cu nestramutare, ca dupa Vinerea Patimilor de acum, va veni si Invierea neamului de maine si in Vesnicie. Sa ne aducem aminte, ca Domnul spune: “Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui.” Si iarasi, in alt loc, unde vorbind Domnul de rostul mantuirii, spune: “Bobul de grau, de nu va cadea si de nu va putrezi in pamant, roada nu va da.”
Bobul mantuirii de neam de la Vladimiresti, iata-l cazut, va putrezi in ochii oamenilor, dar va castiga “Tara Romaneasca” prin rugaciuni, chinuri si jertfa. “Cerul si Pamantul vor trece, dar cuvintele Domnului si ale Maicii Sale din Sfintele Descoperiri nu vor trece, pana nu se vor implini toate”. Cu acest gand, trebuie sa traim noi, cei si cele de la Vladimiresti si toti cei credinciosi din sanul neamului nostru scump.
De altfel, precum stii, departe de mine gandul, ca mantuirea neamului este incredintata numai Vladimirestilor. Vladimirestiul contine o mica masura de aluat, menit sa dospeasca impreuna cu alte Biserici si Manastiri, Painea cea Noua a Invierii neamului intru Hristos.
Si, mai mult decat atat, toti crestinii, parte barbateasca si femeiasca, tineri sau batrani, care prin rostul lor felurit, au infruntat intunericul celor fara de Dumnezeu, acceptand mai bine moartea in locul compromisului de toate nuantele, toti acestia sunt martirii care s-au jertfit si se jertfesc mereu pentru Altarul Bisericii si al neamului, sunt implinitorii Vedeniei din 5 Martie, in care prezice Maica Domnului, ca: “Va da neamul vostru atata multime de mucenici, incat, ii va intrece pe ai tuturor neamurilor crestine de pana acum.”
Multe ar mai fi de spus in legatura cu starea de jertfa si suferinta in care am ajuns, deopotriva calugari si mireni. Dar cred, ca in loc de a scrie despre ea, mai folositor e s-o traim cu resemnare si fara cartire si iubind cu iubire sfanta chiar pe cei ce ne-au prilejuit-o.
Sa nu uitam ca Domnul invata: “Dragostea uneste Cerul cu Pamantul (omul)” - si iarasi scris este: “De-as da trupul sa mi-l arda, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.” (Corinteni 13).
Ti-am spus acestea, in loc de smerita mea binecuvantare si prin fratia-ta le impartaseste tuturor, acelor dimpreuna cu fratia-ta, precum si intregului nostru sobor risipit sau robit (de cei fara de Dumnezeu).
Iti comunic pe scurt urmatoarele: am avut vorbitor cu tatica, caci mamica, pe care am chemat-o, a fost chemata de Domnul la cele vesnice pe data de 5 februarie. Va rog, pomeniti-o in rugaciuni pe mamica, prezbitera Maria, caci mult m-a iubit si m-a inteles intru totul. Va multumesc din suflet !
Manastirea noastra este desfiintata si fetele s-au imprastiat pe la parinti. “Bate-voi pastorul si voi risipi oile”. M-am bucurat, ca nu au acceptat nici un fel de compromis.
Eu sunt complet vindecat. Am avut un TBC ganglionar, o forma foarte usoara la gat si un mic abces la subbrat, care a disparut la soare. Voi incerca sa revin la Medical (33) pentru colita pe care o aveam inca de afara; la plamani nu am nimic.
Daca stii Sfintia-ta sau alta colega de-acolo Acatistul Maicii Domnului al Bunei Vestiri, te rog foarte mult, sa mi-l trimiti si mie. Ard de dorul lui ! Trimite-mi pentru pomelnice numele tuturor colegelor de suferinta si puscarie, pomenindu-va pe toate zilnic la Sfanta Liturghie, la sfantul Maslu si Dezlegari.

Va incredintez ocrotirii Maicii Domnului!