Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!

Maicã Preacuratã a Dumnezeului meu, miluieste-mã, pãzeste-mã de tot rãul cu preasfântul tãu omofor!

† 28 ianuarie 1995

Elementul primordial

- elementul genetic ce ia fiintã prin interferenta (unificarea) a douã cantitãti inverse.

- este elementul "nimic" sau elementul unic

- cele douã cantitãti inverse constituie elementul referenþial relativ cu elementul primordial, care prin unificarea Sensului lor creeazã un nou Sens

- cele douã cantitãti constituie simetria "TOTULUI", dar prin unificare se creeazã nesimetria elementului primordial, "nimicul"

Apare acum revelatia ansamblului care indiferent de sistemul referential, cuprinde sincronic simetria si nesimetria.

Aceasta este "Triada" cea de o Fiintã si nedespãrtitã, întreita Treime pe care în numele ADEVÃRULUI vom primi sã o întelegem! Binecuvinteazã, Pãrinte!

Orice domeniu referential este numai un caz particular, de aceea, pentru cazul general se renuntã la aceastã definitie.

Astfel, definirea va fi fãcutã numai pentru cazul general, cu specificãri în cazul de exceptie care este particularul.

Forumulãrile cu sensuri figurate sunt eliminate.

Prezent...Fiina e prima definire... fãrã margini, fãrã timp!…

Relativ cu functia de miscare, se defineste interactiunea dintre douã cantitãti inverse, adicã dintre douã cantitãti identice prin relatia funcþiei de miscare si complementare.

Deci, între douã cantitãti complementare se determinã o relatie, functie de miscare, (interactiune) care defineste simetria.

Se numesc cantitãti complementare douã cantitãti între care funcþia de miscare se manifestã într-un sens comun, unificat.

Se numesc cantitãti complementare, douã cantitãti care se pot unifica prin functia de miscare, astfel încât relatia Sensului miscãrii sã defineascã o functie de echilibru relativ între cele douã cantitãti.

Relativ cu functia de miscare, nesimetria defineste cantitatea unicã, independentã, adicã cantitatea pentru care relatia miscãrii este inertia.

Deci, o cantitate pentru care relatia functiei de miscare determinã inertia, se defineste prin nesimetrie.

Se numeste inertie functia de miscare relativã pentru care Sensul miscãrii este nedeterminat.

Concluzie:

Simetria si nesimetria sunt functii interdependente prin functia de miscare.

Simetria si nesimetria determinã Triada Fiintei.

Simetria si nesimetria determinã calitatea unei cantitãti definite în functie de miscare.

Simetria si nesimetria determinã deci, cantitativ o calitate relativã prin functia de miscare, ea fiind o calitate de interferentã, definitã densitate.

Simetria si nesimetria determinã definirea densitãtii în functie de miscare.

Pentru o mai bunã determinare, se definesc cele trei calitãti cu termenul pentru fiecare din ele: culoare.

Deci, densitatea, calitatea cantitãtii unitate, definitã în functie de miscare, de simetrie si nesimetrie, determinã trei nivele calitative.

Relativ cu functia de miscare, cele douã calitãti complementare, rosu si albastru, sunt determinate relativ cu calitatea galben.

Când are loc principiul simetriei, miscarea relativã între cantitãtile complementare (ce creeazã simetria) este anihilatã deoarece însusi principiul simetriei implicã acest efect.

Deci, când are loc principiul simetriei, are loc si fenomenul de inertie, adicã miscarea între cantitãtile complementare înceteazã. Ele prin miscare creeazã simetria si inertia.

Când are loc principiul nesimetriei, miscarea cantitãtii unice si independente se organizeazã dupã un Sens relativ.

Astfel, cantiatea nesimetricã, relativ cu conditia simetrii prin care a fost creatã, începe miscarea, adicã intrã în interactiune cu o altã cantitate nesimetricã, sub influenta simetriei prin care a fost creatã.

Ce este miscarea?

Este interactiunea între douã cantitãti referentiale, care prin însãsi calitatea lor de nesimetrie, implicã aceastã interactiune.

Pentru explicare trebuie introdusã mai întâi definitia ORDINII.

† 22 ianuarie 1995

Scrisoare cãtre Ilea Ioan.

Mai înainte de toate, sã vã multumesc pentru amabilitatea de care ati dat dovadã, având rãbdarea de a-mi citi scrisoarea si de a-mi rãspunde la ea.

Mergând pe firul scrisorii dv., sã încep acum din nou sã pun degetul pe punctul nedeterminat si sã vã arãt cu el ceea ce nu înþeleg.

Deci, sã începem cu ADEVÃRUL despre care dv. afirmati cã este "existenta însãsi, unde nu poate fi vorba de relativitate".Eu nu vã contrazic, asa este, dar... nu pot sã înteleg acest "nu poate fi vorba de relativitate". Nu am o doctrinã pe care mã sprijin, am învãþat de la mulþi oameni de stiintã, si de la oameni de toate categoriile, deci, nu am ce apãra, punând aceastã întrebare, ci numai vreau sã înteleg cum se poate asa ceva, ca sã pot crede în ceea ce am înteles. Nu stiu cât de mult cunosc, dar cât cunosc înteleg si trãiesc clipã de clipã în legea acelui Adevãr. Dacã am acceptat o anumitã Idee, am fãcut-o numai pentru cã m-am convins de realitatea ei, de Adevãrul care este ea, am cãutat sã o verific clipã de clipã, în viata de zi cu zi, în fenomenele naturii, în realitatea dintre oameni, în tot...Si, ca sã nu mã abat prea mult, revin la întrebare: ce vã determinã sã sustineti cã filosofia lui Einstein nu e valabilã, sau cã "nu poate fi vorba de relativite"?! Depinde ce întelegeti dv. prin relativitate!!! Dar eu vã zic, ca de la suflet la suflet, cã nu pot concepe nici o Idee dacã anihilez acest Adevãr existential. Tocmai aceastã relativitate e cheia cu care se deschide poarta spre definirea întelegerii. Nu stiu ce întelegeti prin relativitatea, dar eu stiu una, Viata e însãsi o continuã devenire a relatiei. Si aceasta pentru cã astfel am înteles eu de la Viatã, dupã cum am mentionat si mai înainte. Veti spune, poate, cã nu am destulã experientã, si poate asa si este, dar mai presus de toate vã mãrturisesc cã toatã întelepciunea am deprins-o de la natura însãsi, de la Viatã, si Viata este Dumnezeu!

Ati afirmat în scrisoare cã ati ales ca mãsurã a mãrimilor spatiale, km. pe baza argumentului cã pentru toti pãmântenii aceste mãrimi sunt valabile, si nu subiective si relative. Si din nou nu-mi mai rãmâne decât sã pun degetul pe punctul nedeterminat, si sã vã întreb, ce înseamnã, de fapt, aceasta?! În acelasi timp, sustin cã înteleg dintr-un punct de vedere ceea ce vreti sã spuneti!… Oare nu se bate ceva cap în cap?! Oare nu domneste aici tocmai RELATIA care face posibil ADEÃRUL?! Cum?! Bine... pentru cã ceea ce sustineti e logic si necesar, dar nu e totul, adicã privitã din alte puncte de vedere informatia dv. îsi pierde valoarea, nu mai este importantã, adicã se anihileazã si nu mai este adevãratã. Vedeti, de-a lungul istoriei, în orice domeniu de referintã, informatia a fost preluatã de înaintasi, a fost prelucratã si transmisã mai departe. De multe ori s-a întâmplat ca o idee sã le nege pe altele, si sã stea ea "deasupra", fiind recunoscutã ca Adevãr. De exemplu, Galileo Galilei, a revolutionat întreaga stiintã la vremea lui, anihilând doctrinele de pânã atunci. A urmat Issac Newton, care a continuat revolutia lui Galilei, si a urmat si Einstein, care, în primul rând, a fost om de stiintã, si care a revolutionat întreaga fizicã si întrega tiintã prin teoria sa. Nu numai cã a fost recunoscut de marea majoritate a oamenilor de stiintã, dar Adevãrul lui a putut fi demonstrat. Cã oamenii s-au folosit de teoria lui pentru a fabrica bomba, e altceva. Fiindcã tot am vorbit despre Adevãr, am adus argumetul meu ca sprijin al credintei mele. Si, dupã cum spuneam, nu m-a atras renumele savantului ci esenta teoriei pe care a sustinut-o.Numai prin relativitate poti întelege continuitatea si întregul paradox al Vietii.

Ca sã mergem mai departe, ati mai afirmat în scrisoare cã: "în cadrul evolutiei spiritului uman, el a trecut în lungul ciclu de reîncarnãri prin alte forme mai inferioare de evolutie, începând cu piatra, vietuitoarele simple, plante si animale.

Si stiinta afirmã cã Viata s-a transformat de-a lungul timpului, si la început n-au fost decât cele mai simple forme de Viatã, iar acestea, evoluând, s-au diversificat, s-au transformat. Dar aici e Punctul nedeterminat. Aceastã informatie mai poartã cu ea un Sens imperceptibil pentru cel nespecializat în pãtrunderea esentialului. Aceastã informatie e incompletã pentru cã nu specificã decât sensul comun tuturor pãmântenilor. Ceea ce este în afarã de noi, nu poate fi determinat, dar poate fi înteles. Tocmai aici e valabilã relativitatea, cãci nu puteti nega faptul cã, în acest prezent existential, suntem dependenti unul de altul, si toti depindem de acelasi început comun, care pentru noi este Pãmântul, simultan, însã, toti suntem independenti si nu depindem unul de altul, în ceea ce priveste Fiinta noastrã si Viata noastrã.

Vorbeati de aceastã origine geneticã a Pãmântului, despre evolutia Vietii. Eu nu am cum sã vã neg, dar pot sã sustin simultan cã aceastã ordine nu e valabilã decât pentru noi, pãmântenii (dupã cum ati afirmat si dv. în altã parte). Viata nu poate fi privitã numai "material" sau "spiritual", nici alternativ în raport cu aceste douã sensuri, cãci ea nu înseamnã numai "materie" si nici numai "spirit", ci înseamnã dintr-o datã si "materie" si "spirit", douã conditii necesare, care se influenteazã reciproc. Si tocmai aici e paradoxul, cã nimeni nu poate întelege ce este "dincolo" decât fãcând comparatie cu ceea ce se vede cã este "aici". Ceea ce am scris nu e, de fapt, ceea ce am vrut sã vã specific referitor la cele sustinute de dv., dar m-am folosit de aceste idei, ca prin ele sã pot exprima ceea ce gândesc. Nu-mi este ascuns gândul, totul se desfãsoarã dupã un cod genetic care ne impune ordinea actiunii si calitatea ei. Ar fi atâtea de spus dar mã rezum la atât.

Pentru a trei oarã pun degetul pe un citat al dv. Si vã întreb ce ati vrut sã ziceti negând cã "dupã evolutie spiritul uman se uneste cu divinitatea", afirmând cã sf. ap. Pavel s-a referit l-a spiritualitatea sa prin credinta în Iisus si nu la contopirea propriuzisã. Da, la acest lucru s-a referit apostolul Pavel, si este imposibil sã fie altfel! Este ilogic sã se afirme cã spiritul lui Iisus se confundã cu ap. Pavel, sau altele de felul acesta. Ceea ce, de fapt, vrea sã transmitã acest: "nu trãiesc eu, ci Hristos trãieste în mine" e Sensul despre care vorbeam mai înainte, care nu se poate vedea, dar se poate întelege, sensul de "dincolo". E subliniatã prin aceastã idee nu confundarea apostolului cu Hristos, ci unificarea acestuia cu perfectiunea legilor care determinã Viata, subliniazã desãvârsirea omului prin integrarea sa în legile perfectiunii Vietii, în cazul nostru, integrarea apostolului în legile lui Hristos si desãvârsirea sa prin unificarea cu ele, precum Hristos însusi a fost unificat cu Persoana Tatãlui si a Duhului Sfânt.

Am cãutat sã exprim cât mai concentrat ceea ce am vrut sã vã spun, vã rog sã mã iertati si vã multumesc pentru rãbdarea de a mã urmãri pânã la sfârsit.

Fiecare om este un microunivers, adicã ceea ce cuprinde macrouniversul structural, cuprinde si omul.

Substanta e aceeasi, dar ordinea structuralã diferã.

Psihic, omul evolueazã prin sinteza informationalã. Creierul uman percepe informatia si o integreazã în sistemul individual psihic.

Creierul primeste din organism impulsul nervos informational.

Suntem creati din aceeasi substantã din care este creat întregul univers.

Formele Vietii exprimã diversitatea, multiplicitatea, dar substanta din care ele sunt alcãtuite determinã unicitatea si izvorul comun al tuturor structurilor. Prin miscare, ordinea creeazã din unicitate o diversitate, si acesta este sensul Vietii.

Început... Se creeazã un om!… El vine din începuturile universului, cãci structura sa ia fiintã prin miscarea ordonatã a substansei originale prin care însusi universul s-a alcãtuit. Moment dupã moment, fenomenul Vietii asambleazã structura Fiintei. Omul se naste, dar nasterea lui nu e decât un nou moment evolutional al Fiintei sale individuale, o altã formã de existentã.

Fiecare celulã cuprinde aceeasi substantã primordialã originalã, dar ea se diferentiazã de celelalte prin codul sãu genetic, adicã se supune ordinii genetice impuse de originea sa. Fiecare celulã participã la întregirea ansamblului structural, si astfel unitatea prin miscare organizeazã diversitatea, individualitatea fiecãrei celule, întregind structura organismului într-o individualitate specificã comunã.

Fiecare organism, deci, îsi are individualitatea lui structuratã de codul genetic original. Celula existã prin codul sãu genetic, structuratã fiind din alte structuri mai simple relativ cu etapele evoluþionale anterioare.

De aceea se întelege cã, pentru determinarea unei structuri nu se folosesc structuri mai complexe, ci structuri mai simple, care prin organizarea lor unitarã creeazã un ansamblu nou.

Dar legea conservãrii impune substantei primordiale sã se organizeze dupã un criteriu conservativ, adicã creerea e, de fapt, un proces informational care are ca sens integrarea ordinii printr-o dezintegrare minimã.

Când creerea se supune legii "tot si nimic", procesul de integrare a ordinii are valoarea maximã, adicã dezintegrarea informationalã, practic, nu are valoare, este nulã.

Astfel, pentru om, celula constiuie limita dimensiunii sale, a existentei sale. Aici este începutul formei sale de existentã, de aceea, informaþia ce integreazã ordinea geneticã a celulei, influentând miscarea ei evolutivã, necesitã sinteza informatiilor anterioare structurii celulare, adicã a informatiilor mai simple, mai puþin individualizate.

Astfel, prin asimilarea glucozei, fructozei, celula umanã functioneazã la o capacitate importantã, conservând multã energie, prin dezintegrarea redusã a unor structuri cu individualitate redusã, integrând în structura sa elementele structurale, relativ cu individualitatea sa geneticã.

Când organismul se hrãneste cu alte organisme, apropiate de evolutia lui, atunci celula lui functioneazã la o capacitate informationalã mult mai redusã, deoarece organismul pierde o parte din energia sa, descompunând "alimentul", adicã apare un proces de dezintegrare important, apropiat ca valoare de procesul de integrare informationalã. În acest caz, capacitatea de sintezã a organismului este redusã, informatia geneticã se devalorizeazã, se modificã codul genetic, se transformã individualitatea organismului si evolutia este încetinitã. Altfel spus, în acest caz, Viata nu se desfãsoarã la capacitãtile maxime posibile si...asta e totul.

În orice lucru existã o Idee ce asambleazã un Adevãr. Ideea e tocmai originea Fiintei care s-a (fost) creat. Nu-i nimic la întâmplare...Oamenii, florile, pietrele îti dezvãluie rând pe rând Viata în întreaga ei putere. Orice Clipã e un nou pas pe drumul evolutiei. Învatã de la toate! Rãul nu existã pentru acel care cunoaste ADEVÃRUL! Totul e Iubire, iar Iubirea e Totul! Nu mai încape nimic alãturi de ea!

Dezbracã-te de tine la nesfârsit si supune-te Vointei Tatãlui care te-a creat! Oferã-te lui pe deplin, cãci te-a creat si de aceea are nevoie de tine! Multumeste-i prin tine! Fã totul pentru el, pentru ca sã se proslãveascã numele lui!

Uitã de tine, uitã cine esti si contopeste-te cu El, cel care este în oameni, în ceruri, în forme, în pietre, în ape, în TOT!

Binecuvântatã sã fie credinta ta, si binecuvântatã sã fie Voia ta, cãci, în perfectiunea lui Dumnezeu, te unesti cu legea lui si vibrezi la unison, în Sensul lui, amin!

"În om e un sir nesfãrsit de oameni!"

- Mihai Eminescu / Sãrmanul Dionis

"Etern este tot ceea ce este întotdeauna de fatã, în acest moment".

- Mihai Eminescu

"Dacã tu ai învãtat sã asculti, vei întelege sã poruncesti!"

- Solon

" Lipsa stãpânirii de sine este dãunãtoare"

- Thales

" Eu nu caut, eu gãsesc!"

- Picasso

" Valoarea realã a Fiintei umane este determinatã în primul rând de mãsura si sensul în care a reusit sã se elibereze se eul lui!"

- Einstein

Masa

- o mãsurã a inertiei

- o mãsurã a unei stãri de miscare

- o formã de manifestare a energiei

Inertia

- o stare a miscãrii (starea de repaos)

Dacã un corp îsi mãreste viteza, atunci înseamnã cã miscarea se intensificã, ceea ce implicã asimilarea de energie, si, deci, în ultima instantã, de masã.

Mecanica clasicã, newtonianã nu este valabilã în domeniul vitezelor foarte mari, compariabile cu viteza Luminii, cât si în domeniul atomic.

Formula E = mcc, demonstreazã faptul cã la viteze foarte mari (viteza Luminii), masa se transformã în energie, iar la viteze foarte mici (repaos), energia se transformã în masã.

Einstein a dat urmãtoarea interpretare relatiei E = mcc. Energia de miscare nu este altceva decât diferenta dintre energia corpului în miscare, si energia corpului de repaos.

Variatiei masei, totdeauna îi corespunde o variatie de energie.

Curbarea spatiului în apropierea maselor mari / "ceea ce se curbeazã eventual sunt liniile de fortã si nu spatiul"

În primul rând, efectul gravitational nu poate fi anulat, pentru cã el este un efect dependent de masã, iar dacã noi considerãm masa o formã de exprimare a energiei, atunci întelegem cã gravitatia nu se anuleazã si nu dispare, ci ea se manifestã în functie de valoarea energeticã. Eu înteleg cã toate miscãrile se unificã într-o unicã fortã (prin integrarea sistemului într-o ordine) ceea ce implicã unificarea tuturor energiilor, sub aspect calitativ, într-un unic tip de energie care contine în sine toate calitãtile initiale componente. Aceasta este ceea ce noi numim si evolutie. Deci, gravitatia, nu se anuleazã, ea se manfestã determinatã de alti parametri.

Apoi, curbarea spatiului, sau curbarea liniilor de fortã, înseamnã, de fapt cam acelasi lucru tinând cont de cele de mai sus.

Cã în apropierea maselor mari de Luminã este deviatã, este adevãrat, deoarece diferenta calitativã si cantitativã îsi spune Cuvântul si creeazã acest efect.

Spatiul si timpul, ca forme de existentã, si ca determinãri cantitative se unesc într-o structurã comunã ce determinã o dimensiune a Vietii. Ele sunt mãsuri complementare, deci nu pot fi utilizate altfel decât împreunã.

Când miscãrile se armonizeazã într-un unic TOT, densitatea se defineste prin ea însãsi.

Prin fluctuatie Necunoscutul Fiintal creeazã rând pe rând generatiile Vietii.

Universul pe care îl cunoastem e doar o genezã a Necunoscutului Fiintal, dar Sensul îi va orienta devenirea spre perfectiune.

Necunoscutul, acest Tot nedefinit si nefinit, conþine în sinea sa ierarhia calitativã si cantitativã a Fiintei. În acest Necunoscut, adicã elementul Vietii, creeazã formele Vietii. Armonia Totului Necunoscut, adicã informeazã Sensul Totului Necunoscut, al treilea ipostaz al Fiintei face posibilã perfectiunea Fiintei.

Geneza Universului nostru, este de ordinul I, în faza formãrii Terrei. Este primul nivel de evolutie raportat la ierarhia valoricã a Totului Necunoscut, care, aflat într-o Fiintã unicã prin cele trei ipostazuri ale sale, a întors Sensul (Vietii) miscãrii. Armonia Totului Necunoscut si-a reorientat Sensul. A apãrut primul fenomen de dezintegrare a Armoniei Unice Fiintale, prin fluctatie, valorile Densitãtii Unice s-au translat rând pe rând generând universuri dupã universuri.

Totul Necunoscut integreazã Fiinta într-o nouã Armonie, pânã când Armonia perfectiune se va numi.

În inertie este originea Sensului specific, în inertie este efectul cauzal al sensului specific.

Inertia nu poate fi absolutã ci doar relativã, astfel dimensiunea Fiintei se structureazã.

Inertia relativã creeazã forma Fiintei iar în interiorul formei inertia devine absolutã, relativ cu forma.

În inertie armonia coincide cu densitatea, ansamblul coincide cu Punctul. În aceastã fazã inertia este relativã dar în interiorul punctului care reprezintã ansamblul, inertia are valoarea maximã, cãci Punctul pur e densitatea absolutã (nedeterminatã). În interior inertia este absolutã, fiind originea formei Fiintei, adicã originea inertiei relative.

Inertia Fiintei este chiar originea ei absolutã care determinã forma Fiintei, adicã inertia relativã.

În inertie sensurile se adunã, diversitatea se unificã, se creeazã astfel unitatea.

În fluctuatie sensurile se disperseazã, unitatea se diversificã pânã în nedefinire... adicã pânã în nirvana, inertia finalã.

Când sensurile converg unificându-se într-un Punct, are loc efectul de densitate, GRAVITATIA.

Fiinta se deteminã prin cele trei ipostazuri: ARMONIE, DENSITATE, SENS

ARMONIA

- defineste exteriorul Fiintei, forma ei, nivelul cantitativ prin care se determinã Fiinta.

- defineste interiorul Fiintei, esenta ei, nivelul calitativ prin care se determinã Fiinta.

SENSUL

- defineste relatia Fiintei întru Fiintã, determinã legea Fiintei.