Simona-Grazia DIMA, "Galerie de portrete in miscare" ,"Labirint fara minotaur", Ed. Fundatiei Culturale Ideea Europeana, 2008
Ideea poetului Nicolae Coande, de a alcatui un volum din interviurile lui cu personalitati culturale, interviuri aparute, la vremea lor, in paginile unui ziar craiovean, se dovedeste a fi una salutara. Este foarte probabil ca multe din aceste interviuri vor ramane de referinta, prin pregnanta unor puncte de vedere exprimate. Este, desigur, si meritul lui Nicolae Coande ca intervievatii sai raspund cu naturalete si sinceritate. Ii indeamna la aceasta cel putin doua din atuurile poetului, transferate pe taram jurnalistic: mobilitatea intelectuala si forta limbajului. O impetuozitate bine strunita izbucneste la momentul-cheie, captand vana confesiva si silind-o sa iasa la suprafata. Intrebarea, cu toata incisivitatea ei, nu vine insa pe teren viran, ci pe temelia unei informatii dense, uneori surprinzatoare (despre autorul in cauza, ca si despre o seama de contexte). Singurul pacat al gazetarului-poet este (concesie facuta publicarii la un ziar) o tendinta usor vulgarizatoare (limbajul este uneori prea apasat, iar viziunea tinde sa fixeze rolul capodoperei intr-un perimetru al reusitei sociale, mai mult decat pe taramul unei impliniri spirituale); pacat rascumparat, in mare masura, de credinta poetului in valoare. Intr-un frumos cuvant-inainte, de altfel, acesta lamureste ordinea din volum a interventiilor, una subiectiva, in raspar cu cea cronologica. Rezulta o galerie de portrete in miscare, de individualitati bine conturate, ideatic, ba chiar si umoral, ale caror puncte de vedere nu se pot confunda.
Asistam la un spectacol fastuos, unde actantii isi spun replicile uimitoare, apoi pleaca, lasand o multime de porti deschise. Iata cateva secvente: dupa serenitatea aproape de sapiential a Irinei Mavrodin, il surprindem pe Al. Cistelecan intr-o dispozitie de o bonomie morna si o reintalnim pe Ana Blandiana in ipostaza de interlocutor apt sa dezamorseze, cu pacienta, pe un ton impersonal, potentialul exploziv al oricarei intrebari. Memorabil este si interviul lui Liviu Ioan Stoiciu (acordat in 2003), din care spicuim: �Romania si-a pierdut de la Revolutie incoace spiritul critic, din acest motiv valoarea s-a bagatelizat. Are valoare doar autorul de succes si autorul cu functie sau care-si poate cumpara gloria literara� (p. 96). Plin de idei incitante si nonconformiste, Marin Mincu se infatiseaza si ca om de litere in sensul propriu al cuvantului, adica de caleidescop lingvistic, realcatuit mereu altfel: citindu-i afirmatiile (2002) despre intalnirea cu Eugen Ionescu la Paris, ne amintim fara voie confesiunile (ulterioare, dar aparute anterior) din �Vatra�, unde, in termenii unei excelente proze de suspans, istorisea modul fatidic in care multivisata intalnire nu se petrecuse, de fapt, nicicand, zadarnicita, in opinia sa, de malversatiunile Mariei-France, ca si de mefienta marelui dramaturg. Induiosatoare aceasta pulsatie a dorintei, ce transforma visurile in realitati fondatoare! Din randul carturarilor de mare distinctie si rafinament face parte craioveanul George Popescu, al carui destin alambicat l-a condus la o traire chintesentiala a realului si, simultan, a scrisului: �nu-i un secret pentru cine scrie cu oarecare responsabilitate faptul ca fiecare cuvant asternut pe hartie este un pariu existential liminar, un fel de provocare, nu a mortii, cat a Sfarsitului (�) ca proba de Schimbare� (p. 116). Rigurosul Nichita Danilov are pareri transante: �In Romania, cartile cunosc un circuit medieval, in interiorul cetatii. Ca in vremuri ciumate� (p. 129). Deziluzionarea nu-l impiedica pe Petru Romosan sa fie un om de cultura dinamic, a carui radicalitate discreta se plaseaza intr-o empatica vecinatate cu exasperarea perfect articulata a lui Ion Stratan, in legatura cu �emfaza, aroganta, dispretul celor care manevreaza cuvinte univoce, informationale, descriptive � fata de cei care au ca mesaj nuanta, metafora, sugestia ori muzicalitatea� (p. 139). Un model de rationalitate fertila (opus tendintei autohtone de a mitiza excesiv si nedefinit) este Vladimir Tismaneanu, un savant al ideilor, una dintre cele mai substantiale prezente ale cartii. Impactul cu strainatatea s-a dovedit unul definitoriu si in cazul lui Mircea Iorgulescu: �ceea ce m-a marcat pe mine a fost insa descoperirea directa, traita, nu livresca, a varietatii practicilor, acceptiunilor si ipocriziilor libertatii in lumea libera� (p. 197). Marturiile lui Dieter Schlesak, dramatice, schiteaza procesul formarii unei constiinte umane si literare. Aceeasi luciditate la Horia-Roman Patapievici, in afirmarea clara a unei atitudini axiomatice: �sunt continuu dezamagit si iritat de tara mea si de poporul meu� (p. 231). Lui Mircea Dinescu ii place sa pozeze in ins pragmatic, intemeietor al unei gospodarii grandioase, dar se manifesta, deopotriva, si ca intelectual clarvazator: �Viata literara dinainte de �89 a fost una importanta.(�) Trebuie, la rigoare, sa recunosc faptul ca acea critica literara a vremii a fost formidabila� (p. 242). Mircea A. Diaconu isi traieste menirea literara ca pe o aspiratie spre absolut: �ceea ce putea sa ma modifice intrucatva nu era aparitia in sine a cartii, ci scrierea, gandirea, facerea ei� (p. 258); �ma simt mai bine in ipostaza aceea de hermeneut inca tanar, cum zici, pe jumatate nelinistit, prea febril pentru a intemeia cu adevarat�, aflat in asteptarea marelui salt� (p. 261); �La noi nimeni nu crede in nimic � suntem o natie epigonica� (p. 268). Sunt unele din cele mai interiorizate, mai pure afirmatii ale cartii.
Lui Daniel Cristea-Enache nu-i este teama sa-si expuna latura �clasica� a temperamentului critic: �Dar un critic dezechilibrat, un cronicar literar extremist: asta mi se pare a fi o contradictie in termeni� (p. 291). Dintre tinerii intelectuali mai putin cunoscuti, Nicolae Coande a selectat profiluri de reala finete si valoare: filosoful Ion Militaru, scriitorii Adrian Buz si Sergiu Ioanicescu, Florin Oncescu. Patriotismul local al autorului este unul benefic, expresie a simtului sau axiologic, vulnerat de indiferenta concitadinilor fata de edificarea in spirit. Un bun spirit investigativ, relativizant in sens superior, l-a inspirat pe Nicolae Coande sa abordeze si doi oameni de cultura straini: teatrologul John Elsom si scriitorul-universitar Marco Luchesi (primul englez, al doilea brazilian), ale caror idei nuanteaza, printr-un fericit contrapunct, exclusivismul unor trend-uri cu care ne-am obisnuit. In vreme ce John Elsom recomanda mai multa simplitate in teatru, dar, prin extensie, nu numai (iar simplitatea e aproape totuna cu claritatea gandirii), Marco Luchesi, o revelatie, apare ca un magician al literelor, cu o viziune ampla, universalista.
Sunt, acestea, crampeie dintr-un cortegiu care am vrea sa dureze vesnic, cel al veritabililor literati, prin care existenta si supravietuirea capata sens, intr-o lume tensionata de tendinte ambigui, de pofte anticulturale. Nu am avut deloc intentia sa facem o trecere in revista a unor autori (fatalmente, i-am omis pe unii dintre ei, ale caror pareri ni s-au parut convergente cu profilurile lor deja fixate in mentalul public: Adrian Cioroianu, Vasile Baghiu, Gheorghe Grigurcu, Ion Bogdan Lefter, Dorin Tudoran, Matei Visniec, Andrei Codrescu), ci doar sa relevam ceea ce constituie o perceptie libera, proaspata, si, astfel, sa atragem atentia asupra unei carti ce merita a fi citita. |
