Nicolae COANDE
Cartea celor doi autori (Marian Boboc este poet si gazetar talentat, animator al vietii culturale din Vale, Mihai Barbu este profesor de literatura romana cu studii deosebit de interesante de istorie literara, dar nu numai) reprezinta un efort cvasi-exhaustiv de cercetare intreprins pe durata a cativa ani. Asa ceva a presupus un efort de-a dreptul sisific: scotocirea arhivelor CNSAS, a celor de la Compania Nationala a Huilei, cercetarea dosarelor Procuraturii generale, a dosarelor Judecatoriei Petrosani, precum si inregistrarea de marturii ale principalilor actori ai grevei. Toate astea, la care adaugam efortul deosebit al celor doi in a developa filmul neorealist al acelor zile de inclestari, aduc in fata ochilor nostri o perioada a istoriei in care minerii din Valea Jiului l-au avut, cum se zice, �in mana� pe Nicolae Ceausescu. As putea sa spun ca intri in paginile acestei carti impresionante ca intr-un roman picaresc, nu mai putin tragic, cu sute de eroi necunoscuti, dar si cu VIP-uri ale vremii (dupa formula autorilor), care se infrunta pe viata si pe moarte intr-o inclestare ce punea, la un moment dat, sub semnul intrebarii legitimitatea sistemului comunist. Faptele sunt poate cunoscute multora, dar le voi relua, fie si succint, in anul cand se implinesc 40 de ani de la o greva care a facut sa tremure si sa se cu-tremure guvernul de atunci al Romaniei.
�n 3 august 1977, la orele 13, Nicolae Ceausescu venea la Lupeni pentru a detensiona o situatie care scapase de sub controlul autoritatilor locale, inclusiv al Securitatii. Minerii erau nemultumiti din pricina unei legi a pensiilor de asigurari sociale de stat si asistenta sociala publicata in Buletinul Oficial din 8 iulie, sub semnatura presedintelui MAN, Nicolae Giosan, dar revendicarile lor cresc in timp si Ceausescu, aflat in vacanta la Neptun (ati observat ca Ceausescu nu se afla in tara nici la cutremur, nici in momentul revoltei de la Timisoara? Pare absent de la confruntarile absolute!) e nevoit sa asculte zeci de revendicari in curtea minei de la Lupeni. Liderul autentic al grevei, Constantin Dobre (contestat recent de Miron Cozma, care pretindea, intr-un interviu de un comic irezistibil publicat in �Evenimentul Zilei�, ca el a stat in spatele miscarilor din Vale, in calitatea lui de Dj!) citeste revendicarile minerilor in fata unui Ceausescu amutit de faptul ca nu parea iubit de oamenii carbunelui. �Conducatorul� accepta, cu frica intiparita pe fata, dar si cu titlul de miner de onoare al Vaii Jiului acordat ad-hoc, desi cand se reintoarce la Bucuresti, anuleaza unele dintre ele. Dobre povesteste in termeni foarte pitoresti (uneori prea pitoresti pentru ca amintirile sale sa nu para usor cosmetizate sau atinse de o egolatrie care duce la fanfaronada pos-bellum) cum a decurs acel miting, ca si intalnirile ulterioare cu Ilie Verdet si Gheorghe Pana, trimisi de Ceausescu sa mai taie din pretentiile grevistilor. Scena de violenta verbala pura si infruntare dura dintre cei trei povestita de acelasi Dobre este antologica, savuroasa in felul ei, desi mai tarziu Verdet avea sa conteste veridicitatea celor petrecute in confruntarile din Vale. Ulterior, Dobre avea sa fie trimis in �exil� la Craiova si destui securisti sau activisti locali care mai traiesc si azi au mancat o paine din urmarirea si supravegherea lui, pana la �domesticirea� sa prin trimiterea la Academia de cadre �?tefan Gheorghiu�. Volumul este o istorie pas cu pas a clipelor care s-au strans intr-un ghem provocator al istoriei comuniste, desfasurat brusc in cea mai intensa impotrivire a unei paturi sociale care a protestat cu forta la adresa unor guvernanti ce uitasera chiar principiile de baza ale democratiei populare, in numele careia conduceau tara. �n acest sens, episodul in care Verdet il mustra pe secretarul de partid al judetului ca nu a asmutit garzile patriotice impotriva minerilor este revelator pentru constiinta falsificata de putere a activului PCR. Mult mai versat, batrana canalie Plesita, zelatorul lui Goma, il felicita pe primul secretar al orasului Petrosani, Clement Negrut, pentru inspiratia (si �clementa�) de a nu fi asmutit garzile patriotice asupra minerilor. Peste 22 de ani, in 1989, nici macar Plesita nu mai putea sa-l convinga pe Ceausescu de idiotenia ideii: mii de olteni imbracati in gardieni ai patriei intra in Timisoara cu bate pentru a reprima revolta de acolo. Noroc ca le-a dat Dumnezeu mintea de pe urma si confruntarea n-a avut loc.
Cartea cuprinde si un �Bonus� dedicat lui Ion D. Sirbu, nume de cod �Sirbulescu�, fiu al Vaii Jiului, urmarit de Securitate din momentul in care i se insceneaza procesul care-l va duce la puscarie si pana in anul mortii sale, la Craiova, in 17 septembrie 1989, cand Securitatea primeste ultima nota referitoare la Obiectiv. Este uluitor sa afli ca ultima nota informativa a unui ofiter de Securitate a fost data de pe marginea mormantului de la cimitirul Sineasca, unde era ingropat scriitorul! Ion D. Sirbu este turnat �la greu� in Craiova de actori (lucrase aproape zece ani la Teatrul National, in calitate de secretar literar), de scriitori (era membru al USR) si de liber-profesionisti care se tineau de coada lui prin carciumile sau prin parcurile Craiovei. Turnat inclusiv de Doinas, Sirbu, relegat intr-o Craiova pe care a batut-o in efigia propriei opere de sertar, este urmarit si prelucrat DUI prin tot felul de securisti sau informatori care nu mai prididesc sa-l consilieze sau sa-l toarne in speranta ca va intra in �randul lumii�. Este induiosator sa observi acum cat zel depuneau unii atunci pentru a-l aduce pe calea cea buna pe un scriitor pe care azi il considera o mandrie a orasului! Scriitorul era turnat si de la �Ramuri�, dar si de la ��nainte�, ziarul judetenei de partid Dolj. Era turnat cu ingrijorare si din Teatru, dar si de la Cocosul de Aur, carciuma faimoasa in epoca, acolo unde se facea politica, inclusiv intelectuala, in jurul unui copan proaspat adus de la Avicola si a unui vin de la Statiunea Banu Maracine! Tovarasul colonel Valceanu Ion, �ingerul pazitor� al oamenilor de cultura, barbat cu maniere rafinate si cu apucaturi de vraci al intelectualilor care aveau si alte pareri decat partidul, se invredniceste el insusi pentru a intra in gratiile posteritatii istorico-literare si ii face un portret adamantin scriitorului pe care il considera �bolnav neuropsihic�. Dupa cum se vede, colonelul Valceanu se pricepea si la psihiatrie care, orice s-ar zice, in epoca era socotita si a functionat realmente ca o anexa a Secu. Cei internati la spitalul de la Poiana Mare pot confirma. Citirea acestor note smulse �editorului� excelent care este azi Securitatea este un regal pentru cei care cunosc cat de cat personajele ascunse in spatele codurilor cu care-si semnau delatiunea, dar este si un extraordinar rebus comic atunci cand descifrezi micile sarade ale lui Ion D. Sirbu, cum ar fi aceasta care-l descrie pe un autor local, fostul sef al �Scrisului Romanesc�, in exemplara sa golatate intelectuala si de caracter. Iata ce turna un sicofant: �Vorbind despre directorul editurii locale, in noua situatie (era vorba despre desfiintarea Directiei Presei, adica temuta cenzura � n.m. N. C.) l-a caracterizat astfel: lui H. ii tremura izmenele�. Cei care stiu ce scrie astazi H. despre �uriasii scriitori� pe care i-a cunoscut, Sorescu sau Sirbu, isi dau seama ca observatia lui Sirbu a fost cu mult intrecuta de realitate: fostul director si-a patat de mult izmenele cu rahatul cu care-si scrie �memoriile de trandafir�.
Un volum-document care se constituie intr-un eveniment editorial de prim rang. Rog, studiu aprofundat al �prietenilor� craioveni ai lui I. D. Sirbu si deconspirare prin� neprezentare!
Iata, in 2007 autorul s-a tinut de cuvant, gratie Editurii �Cartea Romaneasca�, aceeasi care antart se arata neinteresata de explorarile sale critic-gascone. Asa se face ca, de putin timp, avem pe piata iconizata la mimimum a cartii in Romania un volum fulminant de poezie al celui care �traieste si suspina ironic in nefericitul oras Iasi� (D. Spineanu). Se stie, insa, ca nefericirea este motorul perfect pentru a tura o literatura de calitate!
Ma grabesc sa afirm ca orice scrie Nimigean este impotriva a ceva, mai ales impotriva sa. Fulminatia, la el, tine de starea de asediu a unei fiinte ultragiate de tot ce este sub demnitatea ei, inclusiv scrisul: �Departe de prostii care scriu poezie � culmea / uneori le iese tu sa scrii altceva tu sa nu scrii nimic / sa te zvanti in vantul neauzit / vantul care nu misca frunzele.� (tu sa scrii altceva). Ai putea banui la un moment dat ca omul s-a nascut cu pacea in vene (se simte asta in poemele scurte in care ia partas �raul, ramul� la setea lui de ataraxie, cu, pe drept cuvant, memorabilul pumn �o ora departe de prosti�), dar o secta de mitocani, razletita in toate straturile natiei, pune carbid in apele sale teritoriale si il starneste la �razbel�. O �nevroza amniotica� il face mai degraba soldatul zeului Ares, chiar daca proiectia mentala a unei Venus Callipyge intinde adesea spre poet marul cu tot cu creanga care indeamna la iubire la umbra. Adept al inter-medierii genurilor in literatura, iubitor de patina literara, asa, ca initiatii care distileaza viata pura, Nimigean nu cunoaste starea intermediara descrisa de Bacovia si atat de cautata de poetii lenesi: cand voi fi linistit, voi scrie un vers. De unde vine, totusi, elanul poetului? Cred ca dintr-un clasic deficit de traire, mai ales ca viata pura nu exista, dintr-un soi de revansa a celui care neputand fi lumea ideala muta lumea, centrul ei vorace in buza cartierului peste care arunca navodul poeziei, ca rascumparator al ei. Ca orice caracter picat printre tombatere, Nimigean traieste cu o intensitate paroxistica detracarea lumii inconjuratoare. El isi asuma fragmentarea constiintei acesteia in calitatea sa de ins auto-sacrificat, dar nu ingenunchind in fata unui fals sinedriu, asa cum ar face un pietist, ci sfidand-o necontenit.
Ca urmare, daca nu are razboi, Nimigean il provoaca. Rar atata aplomb belicos la un poet sedus de mecanismul filologic al poeziei, inspirat gramatic al �a-facerii� acestuia, cand vine vorba de rotitele zimtate ale �monstrului� cu matele la vedere, tenace precum un arheolog care a intrat printre sacramente, preocupat de alchimia poemului obtinut dupa indelungate si rare distilari � ca putini alti poeti romani de azi. Printre nouazecisti, el este o aparitie rara, mai degraba afin, orisice s-ar spune, cu nostalgia dupa �cultura� si carnagiu livresc a catorva poeti ai generatiei `70, Alexandru Miran sau Cristian Simionescu, de-o pilda. De optzecisti, am impresia, el se desparte fluierand.
nicolina blues este o carte-epitaf, oricata viata (proasta) ar sarbatori, mai ales in clipele cand poetul se agata de carnea ei lasciva prin prieteni, iubita, prin calatorii imaginare in continente unde zeii locali inca tin canalia umana la respect. Intr-un volum anterior, adio, adio, dragi poezii, Nimigean ameninta sa puna harfa-n cui: era o provocare, desigur, a deznadejdii care il cuprinde pe orice poet caruia pis-lirele ii induc sezonier �aceasta lehamite� a scrisului si a existentei ca atare in poezie. Paradoxal, nu lipsa cititorului il poate face pe un poet sa dezerteze de la a mai fi combatant pe un front atat de transpersonal, ci tocmai pululatia de care este capabil ordinul grafomanilor atunci cand iese in hoarda pe �catalaunicele� poeziei. Sa mai lansez un truism de genul �orice poet adevarat simte nevoia sa se delimiteze, sa iasa din casa de nebuni care a sechestrat poezia� pentru a o trimite la �produs�, e deja banal...
Insa, inainte de a iesi de oriunde, Nimigean iese din tatani.
Lipsa unui zeu al locului il face, de pilda, pe Nimigean sa iasa cu tot cu pereti din blocul in care con-vietuieste cu Gina (muza sa deceptionata) si sa instituie minutul national de reculegere intonand, cu un umor amar, prohodul unui popor scatofag: �m-am saturat / sa ma mai bat / cu mancatorii de rahat // azi stau tacut / intins / pe intuneric / si-n pizda mamii lor ii bag generic / au castigat din nou precum se pare / inc-o jiuma� da secol de duhoare / libarca groasa cat ai da cu clor // se lafaie-n latrina gurii lor...� (zombiezon tara lor).
Cufundat intr-o forma de exil in care experimenteaza moartea in viata, acest oficiant al infernului, ca stil de viata romanesc-autentic, se jupoaie de toate pieile si armurile pe care poetii-legiune ai Romaniei si le pun cu o ostentatie ridicola amintind de acel capaneu, dintr-un poem al lui Pound, ce creste crini din ghinda.
Nimigean, ludic? Da, daca ne punem de acord ca mai putem sa radem la vederea vintrelor unei lumi care isi are centrul in �canalul de la G4�. Cu o vointa de dezarticulare proprie celor care constrang lumea sa-i expulzeze ca pe avortoni de mare clasa, el lucreaza ca forjorul in otelariile poeticesti la o stranietate care se adauga lumii bete de �sus�: �Nu, revolta nu a pierit. Mi-e la fel de sila de gusile / unsuroase de la prezidii. De cefe. De porcii care se / cred Dumnezeu. De primarii care-ti dau un carnat si / o bere. De baietii finuti care s-au futut in cur cu / securitatea. De limbile putind a cacat ale rezistentilor / prin cultura. De tarla. De tate. De Patriarh. Dar nu / vreau sa plec nicaieri. Vreau sa ma vindec de urticaria / epifenomenelor. / Cineva, mult umilul, trebuie sa ii iubeasca� (Nu, revolta nu a pierit). Unii locuitori ai nicolinei nationale vor spune oripilati: dar este asta poezie, aceasta combinatie de vitalism golanesc cu sensibleria la spectacolul degradarii umane, tot acest furibund atac la �cele sfinte�? Muscatura lui Nimigean, cu amprenta de rigoare, imi spune ca da. Nu vorbesc aici in termenii vreunui profesor de poezie care se indoieste, stiintific, de adevarul lumii care i se arata in orice poem pe care are obligatia sa-l explice, ci (si) din punctul de vedere al mocofanilor pentru care viata nu are punctuatie si nici subtilitati, doar un oarece profit, si care ar putea intr-o zi sa dea nas in nas cu o poezie ca asta. Risca ei sa creada ca ca poezia este injuratura, sictir de cartier, bagabonteala din cele care se scriu azi pe ziduri venerabile? Sigur ca... risca, cititorul va risca intotdeauna � poetul a si facut-o. Volumul lui Nimigean ar fi putut lasa pe dinafara, din punctul de vedere ale puristilor, destule �texte� poetice care nu amusina, parca, decat dara unui experiment personal � dar care nu arata gheara leului. Remarca lui Andrei Terian, in cronica facuta cartii in �Cultura� (nr. 12/2007), cum ca unele poeme nu-l conving ar fi trebuit motivata nu prin senzatia de d�ja-lu (criticului i se pare ca descopera sherlockholemsian amprenta poemelor lui Francis Ponge sau Williams Carlos Williams), ci prin sentimentul de �slabire� a terorii poetice cu care te-a obisnuit poetul. Sunt momente in scrisul sau cand isi aduce aminte de �omul linistit� care ar fi putut fi si se �tradeaza� ca atare.
Cu toate astea, orice obisnuit al poeziei sale stie ca Nimigean nu-si menajeaza suporterii si ca, aidoma unui boxer naprasnic, el tinteste ficatul si barbia celui care vine la �meciul� sau. De aici senzatia incercata de criticul de la Sibiu. Desigur, Ponge e celebru, dar, ca cititor oarecare, nu trebuie, nu sunt obligat sa fi citit poezia lumii de pana la Nimigean, pentru a afla ca francezul este revenantul lui Nimigean. In schimb, poetul trebuie sa-i fi citit pe cei doi, sa nu ma zapaceasca pe mine cu �remake�-uri mai mult sau mai putin reusite � cu asta sunt de acord. Eu unul, insa, nu am citit nici un poem al lui Williams care sa-mi aminteasca de, sa zicem, �Caut corespondentele� sau �Prisme albe�. E-adevarat insa ca, spre deosebire de poemele unde Nimigean este toute entiere a sa proie attach�, poeme precum cele aratate cu degetul par lipsite de acel palpit care este al poemului viu: muschiul cu care s-au scris era mai zgarcit, garda a fost lasata jos, ai zice ca poetul sta de bruioane la o alta arta poetica. De fapt, chiar asa, trebuie ca poemul sa se arate cu carnurile siroind de sangele facerii sau este un obiect care, aidoma �sarmanei zeite, de poliester�, imita foarte bine viul, naturaletea vietii? Aici imi vine in minte acel autoportret al unui artist britanic, facut cu sangele sau cules pe durata a cinci luni! Sunt momente in arta in care vopseaua nu poate sa imite sangele, trebuie sa recunoastem...
Cumva, aici este �vina� poetului: el si-a obisnuit nu doar critica, dar si cititorii cu o anume agresivitate care face din el un ultragiat pentru tot restul lumii, ca un donator de sange pentru care poemul se scrie asa cum intuise in ultimii ani ai vietii si Nichita Stanescu. Aici, Terian are dreptate: �Cand vine vorba de literatura, O. Nimigean takes it personal�, dar nu asa ar trebui sa i se intample oricarui poet? Sigur, exista si poeti foarte buni care reusesc sa puna un ecran intre ceea ce se vede in pagina scrisa si cel care traieste in prima-instanta efectul de realitate al versului. Sunt poeti care se nasc o data cu versul pe care il scriu � cazul lui Nimigean � si poeti care asista cumva ceremoniosi la nasterea versului lor, un fel de adepti ai tehnicii Lamaze, dotati cu stiinta deja-nascutului, ca sa zic asa! Nimigean iese fara ceremonie din burta poemului, cu tot cu poem, ca in �Acum cateva zile...�, stampa stranie a locului unde se intalnesc lumile domestice cu cele unde ne este cunoscut destinul: �Acum cateva zile in baie-bucatarie-WC si ce mai e / pe-colo din sticla de plastic cu solutie de curatat / vasele, prin orificiul minuscul, crescuse un balonas sidefiu. Oarecum neverosimil. Am chemat-o pe Gina / sa-l privim impreuna. Am fi putut incerca sa impar- / tasim acel mic miracol. Cand a ajuns, disparuse. Nici nu i-am mai spus despre ce fusese vorba. Ieri, pe cand ma intorceam de la ping-pong, muscand / vartos dintr-un sandvis cu sunca si branza, in apropierea / Liceului �Racovita�, pe o straduta, sub ramurile unui tei, peste masinile parcate, plutea singura o sfera de / spuma de marimea unei mingi de oina. Pelicula ei / subtire stralucea galben-rosiatic-verzui. Am vrut sa o / suflu. M-am razgandit. Mi s-a parut foarte calma, usor / absenta, �... dar miscandu-se in intregime ca un glob / in vazduhul mintii si purtand in sine imbinate, ca / intr-un cerc, inceputul si sfarsitul...� (acum cateva zile...).
Nu cred trebuie sa mergem pe traseul indicat de poet atunci cand spune ca cel mai mult si-ar dori sa sparga �codul�, chiar daca se poate pricepe dorinta de a �tine sub control discursul paralel� si, mai ales, dorul de a putea scrie �poeme simple despre ierburi si ape, despre zile / de vara tarzie, cu mere cazute, cu sezlonguri uitate in / soare, cu nuduri aramindu-se pe nisip�. Poetul este, ca sa recurg la formularea lui Eugen Simion, un �maestru al preteritiunii�. Aceste fantasme, tocmai pentru ca sunt ale omului �debole�, ne indica ceva pretios: Nimigean este un tip de poet de frontiera, undeva pe linia subtire din �afara� si �inauntrul� poeziei, adica tot atatea situari pernicioase pe care le ironiza Montale intr-un poem. Onest cu tot ce reclama codul sau de onoare, el doreste sa �apartina�, ca orice interiorizat pe care gregarii il oripileaza. De aici, starea de nicolina. Spargerea �codului� vietii, insa, nu este decat o dorinta fireasca a oricarui aspirant la initiere care, satul de lupta cu cuvintele tribului, cauta flama esentiala. Cum zice chiar el, �l-as imprieteni... pe Iisus cu Lynn Margulis�. Numai ca Iisus �stie� mai multa bio-stiinta decat adoratorii Gaiei! Intr-un fel, Nimigean se poate regasi in teoriile gnosticilor de la Princeton, initiati fara misterii care incearca sa impace �savanteria� cu explicarea limpede a secretelor vietii de care, culmea, uneori se invrednicesc cei simpli, nu �complicatii�. Poeme ca �benedict�, �nu sunt mai vii cartile decat oamenii�, �Dreptul la fericire...�, �vocea libera din niemandsland�, �Nu, nu-i nici o gluma�, �Imi spun�, �pummerin� sunt refugiile unui poet care-si lasa carnasierii in batatura literaturii pentru a se odihni putin. ?i lumea o face din cand in cand.
Sunt poemele unui abstras care are oroare de vacuitatea din sufletul uman si atunci ar iesi din lume. Pana cand o va face, canta la o trompeta de copil uitat la coltul pietei Nicolina variatiuni pe aceeasi tema: Apocalipsa dupa Nimigean.
Una peste alta, Herta Mueller a facut toti banii (intrarea era gratis, evident, nu ca in Germania unde platesti s-o vezi si auzi!): recitalul ei de poezie, in germana si romana, a sunat bine si se simtea, macar ca nu stiu nemteasca, cum o scriitoare puternica a venit in fata publicului constienta de forta ei, dar si de dubla ei ascendenta: scriitoare de limba germana din Romania reintoarsa in Heimat-ul stramosilor. Asa se face ca atunci cand am citit prologul cartii dedicate ei (Herta Mueller � metamorfozele terorii*) de tanarul germanist craiovean Cosmin Dragoste am ciulit bine urechile: ce insemna sa fii �german din Romania� si, mai ales, �scriitor de expresie germana din Romania�? O insula de germanitate intr-o insula de latinitate? Pare o gluma cu accent sloven pe ultimul termen.
Profesor universitar la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, specialist in literatura germana moderna, din care si traduce de altfel, Cosmin Dragoste rezolva corespunzator situarea scriitorilor de expresie germana de la noi, intr-un capitol prim al unei carti care, pronostichez, va face data in istoria literaturii critice din Romania. Chiar asa: putem zice �de la noi�? Cum Herta Mueller si-a scris toate cartile in germana inca de la debut, minus ultima carte de poeme-colaj �Este sau nu este Ion� (Editura Polirom 2005), putem cataloga lucrarea lui Cosmin Dragoste ca apartinand cercului de interes circumscris de literatura romana? S-o fi nascut Herta Mueller in Banat, dar dupa primul volum, �Niederungen�, aparut la �Kriterion�, ea si-a publicat toate volumele in Germania. Ca sa nu mai vorbim de limba: scrie numai in germana, chiar daca acum un an declara la ICR ca traieste in limbi imprumutate: �Germana mea este o limba imprumutata si romana este tot o limba imprumutata, traiesc in limbi imprumutate�. Sa fie marturisirea asta o cochetarie sau un regret sfasietor pe care il pot simti si trai doar emigrantii care (Cioran dixit) odata expatriati �pierd totul in afara de accent�? Oricum ar fi (de gradual, sentimentul), Herta Mueller scrie in germana despre �tinuturile joase� din Romania si majoritatea romanelor, dar si a eseurilor sale, despre aceasta Vale a Plangerii vorbesc. Cosmin Dragoste re-viziteaza opiniile unor istorici si critici germani, ei insisi constienti de delicatetea situarii acestei literaturi, si constata ca parerile sunt impartite. Astfel, Dieter Schlesak (care scrie si o pertinenta prefata a cartii) crede ca literatura germana din Romania este o �literatura dupa sfarsit�, in cautarea apartenentei, in timp ce Heinrich Stiehler este transant: literatura germana din Romania (ceea ce s-a numit Rumaeniendeutsche Literatur) apartine literaturii romane. Am fi rasuflat usurati, ca romani, dupa acest diagnostic, daca Hans Bergel n-ar crede contrariul: apartine, de fapt, literaturii germane. Aici, in indecidabil, intervine, evident, poetul: �Ah, limba, mireasa mea muta, / spune-mi unde-s eu acasa?� (Werner Soellner); Gerhardt Csejka are o teorie: �Intr-un anumit sens, scriitorul german din Romania este apatrid, iar scrisul sau este o incercare de a-si crea, lingvistic, o patrie-inlocuitor�. Cum discutia este departe de a fi transata, se recurge la operatori critici care sa limpezeasca ce insemna literatura regionala (Banatul svabesc, nu-i asa?) sau literatura a unei minoritati. Discutia creata in jurul modelului structural al lui Nadler (cel cu regionalismul) este de toata frumusetea si las la aprecierea cititorului pasionat de caz, dar si a specialistilor �lucizi�, carui tip de literatura apartine cea creata de scriitorii germani din Romania, mai ales in contextul in care in Germania se vorbeste de ea ca despre �a cincea literatura germana�. Coloana a cincea � parc-auzi�
Analiza facuta de Cosmin Dragoste cartilor Hertei Mueller nu putea omite rolul avut in timp de �Aktionsgruppe Banat�, din care scriitoarea, totusi, nu a facut parte, in ciuda a ceea ce se poate citi despre ea in fila din Wikipedia sau chiar in relatarile jurnalistice care apar in Romania. Dar asta nu e decat o precizare de ordin istorico-literar si nu scade cu nimic angajamentul evident al unei scriitoare care a cunoscut oamenii grupului respectiv in perioada cenaclului �Adam Mueller-Guttenbrunn�.
Membrii Aktionsgruppe Banat� si-au propus sa lupte, cum precizeaza autorul monografiei, pe doua fronturi: �Unul � impotriva propriei comunitati care se simtea tradata de noua literatura, nu-si mai regasea imaginea auto-impusa de lume sanatoasa in noile opere; al doilea, impotriva regimului comunist�. De altfel, dupa cum demonstreaza Cosmin Dragoste, Herta Mueller impartaseste ideologia culturala a �Akionsgruppe Banat� fara echivoc si fara nici un rabat, in toate componentele sale programatice: literatura sta cu fata la realitate, aceasta realitate poate fi experimentata lingvistic, ea trebuie privita critic, poezia si proza au un caracter experimental, componenta politica nu e de neglijat. Cartea semnata de universitarul craiovean beneficiaza de bogate referinte si note bibliografice, traduceri proprii ale textelor citate din cartile prezentate, precum si de relationari atente care atesta studiul profund efectuat de autor in tentativa sa de a monografia opera unui scriitor special prin ceea ce exprima, dar si prin acel angajament social pe care il are fiecare propozitie asternuta in pagina. Pentru cei care cunosc mai putin agitata istorie a �Grupului de actiune Banat� � de la �ideologia� caruia Mueller isi revendica, inca de la primul volum, programul intregii sale literaturi �, trebuie mentionat ca tinerii scriitori care-l formau au avut drept scop, timp de trei ani cat a functionat (1972-1975) si pana la imixtiunea brutala a Securitatii, pozitia critica fata de realitatea ideologizata, ca si fata de ceea ce s-a numit �Heimatliteratur�, literatura germana a generatiilor anterioare. De altfel, membrii grupului sustineau, dincolo de toate etichetele care le-au fost puse, ca scriu �literatura anti-germana in Romania�! Las� ca un poem precum �Catren�, scris de Rolf Bossert era mai mult decat �anti-german�: �Un pitic de gradina pe campul luminos. / Alaturi, industria trepideaza. / O spanzuratoare artificiala pe munte. / Incet, o tara ingenuncheaza�. Peter Motzan este cel care a caracterizat cel mai corect literatura scrisa de membrii grupului, in termenii lui Walter Fromm: �subiectivitatea angajata�, asta fiindca �eul intra in prim-plan�, dar �ramane situat social�. Poate ar fi fost interesant si daca autorul monografiei ar fi spus cateva cuvinte si despre antologia �Vant potrivit pana la tare� (aparuta, interesant, in chiar anul in care debuta individual Herta Mueller, 1982) cu impact deosebit in randurile poetilor romani, o antologie de poezie, asa dupa cum isi aminteste Simona Popescu, care �spune mai mult si intr-o forma plina de forta si artisticitate despre o buna perioada a realitatii romanesti decat o face poezia romaneasca� Poezia aceasta e o sinteza a mentalitatii, expresivitatii, sensibilitatii individuale si comunitare in acelasi timp.� (�Contrapunct�, nr. 9/1990). Accentul e pe comunitar, termen dificil de inteles de autorii romani ai momentului, angajati, atunci ca si astazi, intr-o cursa individuala de cele mai multe ori perdanta in fata puterii politice.
Directetea in scris, ca si in angajamentul fata de realitati sociale incontestabile (si ce era mai �incontestabil� decat dictatura lui Ceausescu?) caracterizeaza lumea �de hartie� a Hertei Mueller, incepand cu volumul de debut, �Niederungen�, trecand prin deja faimoasele �Der Mensch ist ein grosser Fasan au der Welt� (pe care am avut ocazia sa-l citesc in franceza dupa 1990), �Reisende auf einem Bein�, �Der Fuchs war damals schon der Jaeger�, �Herztier�, �Heute waer ich mir lieber nicht begegnet�, Cosmin Dragoste reuseste sa analizeze, pe urmele intregii critici germane care a urmarit cu atentie creatia Hertei Mueller, acel spectru al terorii surprinse in intreaga ei desfasurare si metamorfoza prin care aceasta priveste realitatea romaneasca a unei epoci careia i-a fost subiect, martor si scrib nemilos. Dupa cum se poate remarca, autorul monografiei se ocupa in exclusivitate de proza Hertei Mueller (doar doua dinre cele sase carti comentate au fost traduse in romaneste), pe care o aseaza in intregime in descendenta volumului de debut, Niederungen (�Tinuturi joase�, in traducere romaneasca) pe care-l considera � o summa a programului si activitatii Grupului de actiune Banat, o summa realizata la cel mai inalt nivel al conceptiei si realizarii artistice.� De altfel, Cosmin Dragoste crede ca toata creatia ulterioara a Hertei Mueller este o �nesfarsita variatiune a Tinuturilor joase��. Fiecare volum dintre cele comentate este analizat in contextul receptarii la data aparitiei in presa germana sau in cronicile aparute in volume, daca n-ar fi decat sa enumeram semnaturi ale unor prestigiosi foiletonisti ca Verena Auffermann, Freidrich Christian Delius, Rolf Michaelis, Sibylle Cramer, Uwe Vittstock, Karl Schulte, Gebhardt Henke etc., care au remarcat la unison caracterul poetic al limbajului autoarei in descendenta unor Paul Celan sau Rose Auslaender.
Analiza monografica facuta de Cosmin Dragoste operei Hertei Mueller este una de mare acuratete hermeneutica, cu priza la �adevarul� operei, situare in context, sobrietate stilistica si adecvare la lumea prozatoarei exilata candva din Banat. Cosmin Dragoste analizeaza fiecare carte de proza a autoarei cu acribie si metoda� nemtesti, deceland toate temele dragi prozatoarei: copilaria, erosul, autoritatile rurale, timpul, fantasticul, alienarea, natura, existentele in metropola, peisajul citadin, prietenia, teroarea, panorama dictaturii etc., pentru a conchide la capatul studiului sau remarcabil: dominanta, tema inconfundabila a Hertei Muller este teama, dar �intreaga opera a autoarei poate fi privita ca o lupta cu Figura tatalui, in toate formele sale de manifestare�. Ca o paranteza, interesanta mi s-a parut si comparatia tehnicii scriitoricesti a autoarei cu tehnica cinematografica a lui� Emir Kusturica. Cosmin Dragoste crede ca autoarea poseda �harul� de a transforma pe nesimtite realitatea in fantezie: �Suntem de parere ca aceasta tehnica, realizata � ca intregul limbaj al autoarei � prin intermediul tablourilor (s.m., N. C.) aduce cu procedeul cinematografic utilizat cu deosebit succes de catre regizorul Emir Kusturica. Nici un critic nu a observat aceasta frapanta similitudine, caracteristica celor doi artisti din Balcani� Aici, cred ca Herta Mueller ar avea ceva de obiectat la auzul (vederea) cuvantului �Balcani�� Totusi, acolo unde crede de cuviinta sa remarce scaderile inerente intr-o opera de asemenea anvergura, Cosmin Dragoste nu ezita sa le precizeze. Daca remarca faptul ca Herta Mueller poate fi comparata, cel putin la debut, cu autori prestigiosi ca Josef Winkler, Wofgang Koeppen sau Juan Rulfo, el nu ezita sa �taxeze� direct ceea ce oponentii Hertei Mueller ii reproseaza laturalnic: lipsa de anvergura a personajelor sale (autoarea nu are �pasiunea, si probabil nici capacitatea, de a crea personaje memorabile, de a face psihograme si studii caracterologice�). Toate aceste minusuri insa palesc in raport cu plusurile unei opere care si-a gasit primul ei monograf �autohton�. Cartea este de departe tot ce s-a scris mai profesionist despre autoare in Romania.
-------------------------------------------
*Editura Aius, 2007, colectia Exegesis
In aceste conditii, data fiind pregatirea autorului (absolvent al SNSPA), chiar ma asteptam ca "Noii precupeti. Intelectualii publici din Romania dupa 1989" (Editura �Compania�) sa fie o lucrare serioasa, dar nu lipsita de un anumit ton polemic, fara acute de ireverenta, care nu ezita sa taxonomizeze cu apetit caustic in no man�s landul care poate fi Intelo-Romania. Lucrarea, elaborata in opt capitole consistente, bine structurate pe �tarcuri� si �caprarii�, isi propune sa analizeze rolul si rostul intelectualilor publici de la noi, in noile conditii deschise de �rascoala� din 1989 (expresia ii apartine lui Petre ?utea), cand libertatea de expresie mult visata tinde sa devina libertinism ipocrit si chiar prostitutie anarho-scripturala.
Un �intelectual public�, in acceptia autorului, este cel care �se exprima consecvent pe o serie de teme de interes general intr-un limbaj multor categorii sociale�. Definitia acestui tip de �ornitorinc� data de americanul Richard Posner nu are imediata acoperire in spatiul romanesc, chiar daca se pate face un portret robot a la roumaine dupa semnalmentele oferite de Posner: �opereaza un transfer de competenta si notorietate de la opera sa in domeniul politic�. Adrian Gavrilescu insista in a descoperi rolul jucat la noi de intelectualii publici, autonomi sau nu, in capitole precum �Ce sunt si la ce folosesc intelectualii� (termenul ca atare e introdus in constiinta publica de G. Clemenceau, fostul premier francez, in zilele fierbinti ala Afacerii Dreyfuss), �Intelectualii publici si rolul analistilor politici�, pentru a continua cu informari sintetice asupra activitatii lucrative a �barbatilor de peste 45 de ani, cu studii superioare si experienta extinsa in perioada comunista�, cum arata incipitul unui mitic-ironic portret sociologic al celui care ne spune la televizorul-de-tampit-poporul ce mai e nou prin lume si, evident, prin batatura noastra. Capitole precum �Intelectualii publici scriu carti si conduc edituri�, �Intelectualii publici scriu in reviste si cronicheaza pe sticla� sau �Intelectualii publici concep sondaje si scriu editoriale� reprezinta miezul unei carti care functioneaza strategic aidoma unei harti puse in fata unui diletant, dar si a unui profesionist, pentru a se putea descurca (primul) in jungla sociala din Romania sau (cazul celui de-al doilea) pentru a putea compara la scara 1:1 ce se vede in teren cu propria sa reprezentare... narcisiaca: un act de topografie si cadastru urban, al propriului sau... nas. Nu spusese Nietzsche ca geniul sau sta in nari?
Cartea se incheie cu un capitol cu un titlu oarecum catavencian, serios, insa, in continut, in intentia autorului care incearca sa afle si pentru noi la ce bun intelectualii publici in tranzitie: �Intelectualii publici � mod de folosire�. Cred ca se poate ghici din ironia subsecventa formularii de manual a lui Gavrilescu faptul ca autorul insusi are mari rezerve in ceea ce priveste independenta si chiar autonomia celor ce, aparent, par ghidati in activitatea lor de principiul aristocratic al gandirii pe cont propriu: �Romania traieste deocamdata deriva termenului de intelectual, caci spatiul public este prizonierul definitiei agreate in perioada comunista, desi contextul public s-a schimbat�. Se vede cum radacinile sunt, inca, mai puternice decat �noile� mladite, dar si ca spatiul public nu poate dovedi contextul politic...
O lista a intelectualilor publici pusi sub lupa de Gavrilescu e imposibil de citat la modul exhaustiv in spatiul rezervat acestei rubrici. Totusi, pentru a furniza unui eventual cititor ceea ce, in formula hollywoodiana, termenul magic �starring� anunta o distributie adesea de exceptie, voi reproduce cateva nume care fac, de regula, �sali pline�: Vladimir Pasti, Vasile Secares (in savurosul sub-capitol �De la Scanteia si Stefan Gheorghiu la NATO si liberalism�) Mihaela Miroiu et comp., Dan Pavel (�De la Aristotel la gorilele lui Becali � un traseu intelectual�), Silviu Brucan, Daniel Barbu, Cristian Pirvulescu, Cristian Preda, Cornel Codita, Alin Teodorescu, Dorel Sandor, Ion Cristoiu, S. R. Stanescu, Stelian Tanase, Emil Hurezeanu, C. T. Popescu (ca anecdota, de mine spusa, suparat pe Emil Boroghina ca �baietii� care au facut caietul program al Shakespeare Festival la Craiova l-au trecut la colaboratori doar C. T. Popescu si nu cu numele intreg de scriitor!), Alina Mungiu-Pippidi, Robert Turcescu, Cornel Nistorescu, dar si Alex �un metru-cub de cultura� Stefanescu, H.-R. Patapievici, Cristian Tabara, Lucian Avramescu, Horia Alexandrescu Dumitru Tinu etc. E-adevarat ca �soarele romanilor de la Bucuresti rasare�, dar parca mi-as fi dorit ancheta extinsa si asupra provinciei, acolo unde exista intelectuali de tip public care pot fi evaluati in matricea propusa de autor. Evident, ei nu au notorietatea celor insemnati pe rabojul lui Gavrilescu, insa persista la noi in abordarea unor subiecte de acest gen un anume centrism daunator pana la un punct unei bune imagini de ansamblu.
Volumul, publicat de autor in dorinta de a contribui �la determinarea �matritei intelectuale� a elementelor necesare constructiei unui intelectual public si succesului sau�, beneficiaza de o buna bibliografie, care atesta, pana la un punct, valoroasa informatie de care dispune autorul, de la lectura unor grei din arealul intelectual anglo-saxon (adica acolo unde se recruteaza 90 % dintre cei mai vizibili intelectuali publici din lume) pana la lucrari din spatiul francez si cel romanesc: Noam Chomsky, Seymour Martin Lipset, Katherine Verdery, Richard Posner, Edward W. Said, Russel Jacoby, Robert Nozick pana la galicii Pierre Bourdieu, Regis Debray, Herve Hamon, Patrick Rotman, Jean Francois Sirinelli sau romanii Doru Pop, Mihai Dinu Gheorghiu. Fie si simpla enumerare a acestor autori valabili in domeniul lor de exprimare poate respinge ideea emisa de Alin Teodorescu, unul dintre �precupetii� care n-a precupetit nimic pentru a deveni cat mai vizibil (vezi episodul politic al carierei sale de �intelectual public�, pana la momentul cand a ajuns chiar sef al cancelariei lui Adrian Nastase). De altfel, lucru de tot interesant, Alin Teodorescu este, pana la data cand scriu acest articol, singurul dintre cei vizati de autor in cercetarea sa, care comenteaza cartea insasi! Intr-un articol publicat in cotidianul craiovean �Gazeta de Sud� (Negustorii intelectuali, 26 iulie, 2006), Teodorescu considera ca Adrian Gavrilescu �publica o carte care da emotii intelectualitatii bucurestene� si ca volumul �are pagini frumoase�. Totusi, el vorbeste oarecum ex-cathedra despre �Noii precupeti� (careia ii lauda neincetat titlul inspirat ales) si considera ca pasajele in care autorul face teorie sunt cele mai slabe ale cartii, sugerandu-i acestuia sa treaca la analiza biografica a personalitatilor anchetate, la interviuri de profunzime, documente oficiale, analize de sondaje de opinie publica pentru a da o carte cu adevarat redutabila.
Dimpotriva, chiar daca nu fac din cartea lui Gavrilescu un produs exceptional in materie, nu mi se pare ca autorul ar fi folosit in analiza sa temerara doar materiale existente in ziare si in reviste din biblioteca publica. Repet, bibliografia lucrarii, ca si referintele bogate, trimit clar la un studiu executat profesionist, nu doar la o �promisiune interesanta�, asa cum pune stampila fostul sef al Cancelariei lui Adrian Nastase, ajuns acolo si pentru ca IMAS-ul sau se afla pe lista datornicilor Ministerului de Finante. Atata ca, in dorinta, probabil, de a nu da o lucrare exclusiv de tip sociologic, Gavrilescu a preluat uneori tipul de comentariu pe care il intalnim adesea chiar in anumite ziare care dezvaluie cate ceva despre vietile paralele ale intelectualilor publici de la noi.
O observatie de final, dar care nu umbreste deloc efortul �comparatist� facut de un autor indraznet, inteligent si cu vocatia studiilor necesare: formula �muncitor intelectual� nu e introdusa chiar de comunisti, in dorinta lor de a-l integra pe relegatul din biblioteca in campul socialismului plenar asumat. Fara sa dau lectii, amintesc doar faptul ca un intelectual precum Camil Petrescu (cazut si el la comunisti mai tirziu) scotea in interbelic o revista care se numea, pare-mi-se, �Saptamana muncii intelectuale�. Sau era o ironie? Se poate munci intelectual o saptamana intreaga?
In final, risc un pronostic �sociologic� si un pariu �pascalian�: pana in toamna despre cateva dintre aceste nume (dar si altele, mai putin nationale) vom auzi lucruri de minune dinspre dosarele CNSAS!
Acum citiva ani am publicat in pagina LAMA a cotidianului craiovean �Cuvantul libertatii� citeva fragmente dintr-un roman pe care cititori de diferite virste ai paginii si ai ziarului l-au etichetat in fel si chip: pornografic, scirbos, indecent, socant, misto, fornicator etc. �nsusi redactorul-sef al ziarului a aflat de la cititorii sai ce kestii publica foaia sa si a cerut, angoasat ca-si ultragiaza fidelii (ziarul era continuatorul in linie directa al organului judetenei de partid Dolj), intreruperea serialului. Am explicat amuzat ca de la Sade sau Apollinaire (sau Creanga, pentru nationalistii cu diploma) incoace tabuurile au cazut ele insele in desuetudine si ca este interzis sa interzici nu a fost un slogan bun doar pentru Paris. La o adica si Craiova isi poate permite sa iasa din pudibonderia de doi lei care pune in continuare perdea la usile cadinelor si centura de castitate domnitelor amatoare de amor cu� literatura de calitate. N-a fost chip de intelegere, desi in Oltenia se injura de originea matriei in direct si la o ora de virf. Romanul se chema Abisex, era scris de un tinar scriitor din Turnu-Severin si explora imaginarul fantast-erotic al unui personaj-narator aproape omoblovian care nu se izmenea in a-si prezenta reveriile si realizarile erotice in termeni dintre cei mai concreti.
Sorin Delaskela, cum ironic-protector si-a luat pseudonimul scriitorul detestat de pensionare � dar iubit de pensionari cu imaginatie! � a publicat recent la Editura �Brumar� acel roman din care mi-am permis sa prezint in avanpremiera cititorilor craioveni fragmente (i)licite. Dupa cartea de poezii erotice a lui Emil Brumaru, Abisex este cea mai buna achizitie pe care a putut-o face intrepidul Robert ?erban.
Abisex este o suita de proze scurte care se pot citi si ca roman de sine statator, in care un personaj no name iese din gaoacea protectoare a sinelui larvar printr-o confesiune izbitoare despre ratare, sexualitate si multa angoasa existentiala.
A te prabusi fara oprelisti � iata singurul scop al unui faloscriptor care-si iubeste propriul dezastru si il observa necrutator pe al celorlalti. Lumea lui Delaskela aminteste cumva de cea a lui Anton Holban, prin finetea observatiei psihologice si a notatiei despre un sine care nu poate iesi din imaturitate � intrucit nici nu-si propune �, cu un plus de violenta a limbajului si a descrierilor sexuale pe care autorul �Daniei�
Pentru amatorii de topuri radicale, as putea afirma, imprumutand un limbaj care sta impaiat chiar in vitrina unor reviste culturale interesate sa abhore spiritul critic, ca Adrian Buz este autorul anului la Craiova. Cu doua volume aparute la edituri prestigioase � Polirom si Paralela 45, ultimul fiind o traducere din William Burroughs � mi-as putea permite sa plusez cu atuuri incontestabile, insistand in acelasi limbaj care trece de occidental, preluat de junii corupti ai breselei gazetaresti din ocheade aruncate in TLS sau New York Rewiew of Books: o lume Buz, alaturi de care cea reala este o palida copie.
Dar fiindca traim totusi la Craiova, acolo unde spiritul ditirambic sta pe turla Primariei si la mesele hormoneutilor nostri calificati, voi incerca sa-mi temperez elanul prietenesc intarziind critic asupra unei carti de proza care confirma vocatia de prozator a celui care debuta in 2001 cu �Ultimul capitol�, volum de proze scurte premiat de revista �Flacara� si de �Romania literara�.
La acea data, Polirom nu se lansase inca in cautarea lanii de aur reprezentata de prozatorii ultimului val si era inca departe de a institui seria castigatoare pentru care va si ramane in istoria culturala ca editura cu proiecte majore, altele decat cele de a scoate carti de succes ale unor autori occidentali.
In ciuda unor vaicareli simpatice devenite deja o a doua natura (gen, daca statul mi-ar da bani as scoate vreo doi-trei Nobeli...) Alex. Stefanescu se straduia onest in �Flacara� sa descopere cei mai proaspeti scriitori si asa a reusit sa dea de craioveanul Adrian Buz, de care marturisesc ca habar n-aveam, in buna parte si datorita discretiei funciare a autorului. Cu entuziasmul care poate sa faca adesea dintr-un critic important un amator de senzatii tari ajuns la Disneyland, Alex. Stefanescu exclama pe coperta a IV-a a �Ultimului capitol�, aparuta la editura �Masina de scris�: �Acum doi ani, un tanar din Craiova, de care nu mai auzisem nimic pana atunci, mi-a trimis prin posta cateva povestiri. Faptul in sine nu m-a mirat, intrucat primesc treizeci-patruzeci de scrisori pe saptamana de la necunoscuti din intreaga tara. Acele povestiri erau insa atat de bine scrise, incat pareau sa apartina unui laureat al Premiului Goncourt.� Este bine stiut apetitul criticului de la �Romania literara� de a graseia in momente in care limba romana nu mai face fata rafinamentului gandirii, insa Alex. Stefanescu se dovedea un critic cu o intuitie justa: Buz chiar era un tanar maestru inca de la debut, asa cum se dovedeste si in Zidul moale, carte aparuta anul acesta la Polirom si care a fost lansata deja la Targul de carte Bookarest.
Nu mai stiu care sunt ultimii laureati ai Premiului Goncourt si ce nivel mai are proza din Hexagon dupa C�line sau Tournier, insa ceea ce scrie Buz poarta deja pecetea unui scriitor care s-a instalat in propriu-i stil cu acea neatentie specifica celor ce nu cred in limitele proprii si nici in finisul victorios unde-i asteapta gloria si o bere rece.
Cele sase proze ale cartii (Zidul moale, Be Cool Honey-Bunny, Iugoslavia mon amour, X, Lumina pe sub usa, Sapte zile, ultimele [ale Dosarelor X]) sunt tot atatea galerii sapate de un Om-Cartita intr-o lume cuprinsa de staza, animata grotesc de un furor al matului gros devenit obiect estetic, pe care prozatorul se straduie s-o descrie cu umor, procedand la autopsieri in care se intampla adesea sa se raneasca pe sine. Deloc masochist, nici pe departe sadic, Buz este un participativ chirurg care nu-si abandoneaza pacientii/personajele, nici macar pe cele mai putin �indragite�, intr-un efort de a intelege �prostia� vietii de zi cu zi, dincolo de afectarea inteligentei de a se situa pe o alta creaca a umanitatii, asa cum putem vedea acest tip de afront la lucru chiar in versurile unui poet precum Kavafis. �Si daca nu-ti poti duce viata asa cum vrei, / atunci cel putin acesta / cat poti incearca: n-o injosi / in mult targ cu lumea / in multa alergatura si vorbarie. // N-o injosi ducand-o / intorcand-o intr-una si expunand-o / in prostia de zi cu zi / a relatiilor si vizitelor, / pana la a o face straina � si apasatoare.�
Prostia de zi cu zi, cu al sau corolar alienarea sociala, se prezinta ca marele decor cenusiu unde mozaicarea eurilor este specialitatea unui prozator care lucreaza cu �materialul clientului�: atunci cand se intampla ca unul dintre clienti/oaspeti sa fie chiar naratorul, amestecat in pasta groasa a zidului moale ce separa lumea lui open your mind de cea a macelarului-sef care scrie plangand (Mazilescu, baieti!) poemul sau carnivor cu o insufletire ce face din el un autor de succes. Am sesizat la Adrian Buz cum, fidel inca tehnicii de flash-uri si ralenti-uri din prima sa carte, isi scurtcircuiteaza nu numai fraza, dar si propria-i lume de o maniera amintind de regula unui cathar pentru care lumea sa inepta trebuia sa se sfarseasca cu el, chiar daca pentru asta trebuia sa plateasca scump. �Zidul moale�, proza liminara, este descrierea metodei auctoriale pe care �sta� intreaga carte: un Eu sesizabil doar la nivel de monolog interior iese din inertia naturala a lumii inconjuratoare si clameaza sensuri de care nimeni nu are nevoie. Realitatea dorita de �sublunari� este o stampa � aidoma insulei exotice in care memoria se refugiaza salvator � pe care fiecare o coloreaza dupa puteri si dupa talent. Zidul moale este cel prin care gandul unei alte lumi poate chiar zbura � si o face la infinit nedepasindu-l niciodata. Capcana teribila este chiar realitatea acestui eu introspectiv din care gregarii ies statistic la interval angajandu-se dialectic in viata dupa principiul sacrosanct al supravietuirii care cere profit sau pierderi. Insa cum prea putini stiu ca materia se hraneste cu suflete, nu este de mirarare ca inchinatorii la ceea ce autorul numeste �nucleul dur care a inspirat imaginea diavolilor vechilor crestini� sunt legiune: de aici disperarea celor lucizi de a fi in acesta lume, una a demiurgilor de rang secund de care sunt pline gnozele vechilor epoci.
Ei bine, in acest fagure de supravietuitori ai unei lumi care putrezeste deja in memoria povestasului, exista o dara de lumina, chiar daca abia intrezarita pe sub usa care s-ar putea deschide candva spre altceva, acea usa a lui Proust la care
bati fara sa stii ca ea este deschisa si care asteapta sa fie doar impinsa. Toata proza lui Buz este pregatirea pentru acel tip de realitate care nu e aici, in ciuda contrariului afirmat de naratorul atent sa nu cada in golul propriilor sale afirmatii. Alaturi de Picu, eponimul insingurarii si al refuzului de a fi prins in sistem, povestitorul lui Buz este aidoma unui gnostic de la Princeton, preocupat sa rada de credintele �tari� ale acestui ciclu ca si de exoterismele prefabricate in laboratoarele institutiilor desemnate cu prezervarea vietii: in fond, plimbarea la care ne invita este o descindere prin bolgiile pe care inteligenta si luciditatea sa pun lumini care separa cruzimea de tandretea ce insufleteste papusile care se intampla sa fim.
Ratacitor intr-o lume ratacita ea insasi (aidoma selvei oscura), mistificata de propriu-i tel � cat mai multa carne pe oase! � si obligata la automortificare, insul abject, ca si cel camusian al lui Buz este si un intarzietor, tocmai acum cand entropia se da ca ciubuc la orice achizitie a vietii: are timp sa intarzie in a observa cum ceea ce trebuie sa se termine oricum are, totusi, o dulceata sfasietoare (data de iubirea dintre o drogata care scrie poezie si un avocat dispus sa rateze, ca in X), ca si rezerve de caritate si speranta care trimit la intuitia unei vieti normale, in ciuda acelui avertisment al fiintei asediate si ingropata de vie in mintea chinuita de monstri a eroului, nu intamplator evocat, al lui S�bato: Juan Pablo Castel.
Avea dreptate Daniel Cristea-Enache, in prefata scrisa cu o simpatie care nu exclude �excluderea�, sa afirme ca �proza lui Adrian Buz ilustreaza cum nu se poate mai bine spargerea canoanelor prozastice, operata de un autor pentru ca textul sa poata primi curentii de adancime ai unei <nebunii> creatoare netransmisibile�. Criticul de la �Romania literara� a sesizat cu acuitate modul ingenios in care isi produce autorul modulele textului sau, maniera � ce nu mai tine de ingenium � de a-si articula o lume deloc �moale� din perspectiva profesionistului ce-si aproprie tehnici defel uzitate de un cauzas obisnuit al speciei literare. In fond, miza pe autenticitate, dincolo de credo-ul autorului de pe coperta a IV-a, executat in acord cu stilul de epitaf in care este construita cartea, este tocmai efectul obtinut prin sondarea literarului cu instrumentele unei detabuizari a lumii, adica supusa la proba ordaliei prin cuvant. Abia atunci lumea lui Bouz devine lumea noastra, una locala, micuta, cu limba argasita de un drac de mana a treia, tocmai prin inflatia de cuvinte care o alcatuiesc haotic si o adeveresc in final: �Sapte zile, ultimele....� tocmai aceasta isi propusese sa �demonstreze�, desi Daniel Cristea-Enache mi se pare ca trece prea usor peste �salvationismul� pe dos, jocular cu care ne tenteaza la final autorul. Ori finalul este unul care abia deschide ceea ce se propune in debutul lumii sale incrancenate, de mate de pisica spanzurata in fereastra cu muscata: o alta lume pe care acest mauvais d�miurge care este Autorul, indiferent de epoca, il propune cu un zambet dracesc, dar si cu candoarea celui care se crede suflet nemuritor. Demiurgul insolent al lumii lui Buz este un cathar milos care-si rade de Mandilion, atoatestiutor (�conditia umana este lipsita de speranta, de indata ce ai submis la ea prin nastere�), dar poate fi salvata prin rasul care se uneste cu lacrimile si mucii celor ce, de la Dante citire, traiesc pe pamant facand din �cur o goarna�.
Aflat la Targu Mures, pe 19 aprilie, la o conferinta �Microsoft�, Gabriel Liiceanu are revelatia: in ziua in care Parlamentul Romaniei il suspenda pe Traian Basescu, filozoful urma sa dizerteze in chiar orasul unde ura interetnica explodase in martie 1990, la doar cateva luni dupa ce ne luaseram �ratia de libertate�.
Nimic nu este intamplator pe lumea asta, pare sa spuna G. Liiceanu, un filozof-literat pentru care hazardul poate fi definit, aparent, in logica evenimentialului... programat. Eseul �Despre ura�, aparut recent la editura pe care o conduce, este o radiografie filozofica, dar si etica, facuta unui afect care tine de ceea ce Scheler numea �Das Ressentiment� (resentimentul). Dupa filozoful german, resentimentul este �o autointoxicare sufleteasca� survenita in urma reprimarii unor emotii si afecte naturale ale individului. Scheler gasise ca impulsul razbunarii poate fi declansatorul a ceea ce fizicienii ar numi fisiunea nucleara a atomului, o reactie in lant a particulelor care �nu se mai suporta� pe sine. Plecand de la descoperirea facuta, el detecteaza urmatoarele �unitati de trairi� care definesc ceea s-a numit resentiment: ranchiuna, invidie, pizma, perfidie. Pizma, de exemplu, spune Scheler, recurge la terfelirea si doborarea-de-pe soclu, adica la ceea ce asistam noi astazi in Era Ticalosilor Revival, de care filozoful limitei se ocupa cu obstinatie dupa 1990. Liiceanu distinge in premisele cercetarii sale doua tipuri de ura: ura de �pornire� si ura de �reactie�. Taxonomistul roman descopera faptul ca prima se produce din senin, e absolut imorala, dar nu are �fundament� care sa o fi nascut, decat pe acela, gratuit, al invidiei fata de �alteritate� (il urasc pe �spaniol�, �evreu�, �maghiar� �rus� sau pe cel �frumos�, �bogat�, daruit de la natura cu haruri care mie imi lipsesc), in timp ce a doua apare ca o reactie la un rau facut celui bantuit de setea unei revanse indelung amanate. Ura de �reactie� asta este: cel urat, precum si �uratorul� se cunosc si isi vor intretese vietile in acest joc periculos pentru sufletele si constiintele celor doi, chiar daca razboiul doar din partea unuia a pornit. Despre acest tip de ura vorbeste Liiceanu pe larg aici. Propozitia fundamentala care legitimeaza tipul sau de abordare pare a fi cea din final: faptul de a-l fi urat pe Ceausescu nu e acelasi lucru cu faptul de a ma fi urat Ceausescu pe mine. Tiranul m-a urat cu intreg aparatul sau ideologic, care ar fi trebuit pus, mai degraba, in slujba libertatii mele ca individ unic si nesubstituibil. Pentru asta, l-am urat si eu, dar ura mea era justificata. Numai ca un filozof ca Leszek Kolakowski remarca, in eseurile sale dedicate de-crestinarii accentuate a lumii, ca �ura e la fel de rea si pentru opresor ca si pentru oprimat�. Oprimatul are in acel moment la indemana solutia cristica a... abandonului in iubirea fata de celalalt. Frumos zis, greu de practicat, insa, mai ales ca acelasi Kolakowski pare a se indoi ca Diavolul poate fi �mantuit�, in ciuda iubirii pe care Dumnezeu o arata intregii Creatii. Aici, polonezul il citeaza pe paradoxalul Anatol France, cu a sa impostatie aproape neverosimila pentru firile candide: in numele niciunei doctrine nu au fost ucisi atat de multi oameni, ca in numele principiului ca fiinta umana e buna prin firea ei...
Ura ca �marfa a mintii�.
Eseul lui Liiceanu este o demonstratie de logica aplicata la fenomenul a ceea ce el numeste �socialismul victorios ca produs toxic aruncat in curtea nostra�. Urmarea? Traim ca resturi ale acelui �festin� groaznic in care am fost �mancati� de ceva urias si de neinteles pentru mintile si sufletele noastre: un monstru care ne ura.
Initial, Liiceanu afirma ca ura este un simptom al cuiva chinuit de reusita celuilalt (pizma, invidia). Cei care au reusit in viata, la diferite niveluri, se vad urati de cei care au ratat, de neispraviti. La acest prim palier, autorul constata ca ura este neputinta de a iubi si-l urmeaza pe Goethe care credea ca trebuie sa ne �salvam� in fata evidentei prin practicarea iubirii fata de persoana care ne impune. Nietzsche, care credea ca iubirea de tip crestin a aparut din ura, era de o parere contrara: ca sa urasti pe cineva trebuie sa-l consideri cel putin egalul tau. Trebuie ca acela sa merite �ura� noastra, ca omagiu adus unei persoane puternice. Nu te bati cu lacheii, obisnuia chiar Noica sa spuna. Pe scurt, iubirea e con-junctiva, ura e dis-junctiva. Liiceanu merge mai departe si clarifica patru tipuri de ura, aparute cam pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, atunci cand, potrivit lui Julien Benda, in �Tradarea intelectualilor�, ura este organizata intelectual si devine ideologie: ura de clasa, ura de rasa, ura de natiune si cea religioasa. Acelasi autor francez face in eseul sau, pe nedrept intrat intr-un con de umbra, o radiografie a dorintei de putere a intelectualilor, acei oameni liberi, dedicati vietii spirituale si care se grabesc sa-si piarda independenta, fie pentru a intra in gratiile cate unui puternic al zilei, fie pentru a deveni ei insisi �politici� cu �sufletele incovoiate spre pamant�.
Ajuns aici, trebuie sa remarc o carte recent aparuta la Editura �Curtea Veche�, �Modernitatea sub un neobosit colimator�, de Leszek Kolakowski, unde ganditorul polonez stabilit in Anglia si trage o concluzie deloc magulitoare pentru cei ce se ocupa cu �marfurile mintii�: �... piata centrala a cuvintelor, cu toate primejdiile pe care le ascunde, li se potriveste mai bine decat Curtea Regelui�. Observatie valabila ieri, azi si in viitor, daca ne gandim ce a putut sa faca � si inca face � Puterea din intelectualul roman (exemplificarile demisiilor rusinoase ale �clerc�-ului autohton, dupa razboi si pana in prezent, pot fi regasite, fie si sumar, in capitolul �Intelectualii si ura in Romania dupa 1948...�). Interesant ca Liiceanu face observatia unor tipologii de intelectuali �in tranzitie�, carora le depisteaza ADN-ul moral fata de comportamentul din perioda comunista (desprinsii sau castratii politic, compromisii si neo-moralistii), fara sa stie ca arborele genealogic al acestor categorii e gasit de Kolakowski in durata lunga a istoriei, incepand cu secolul al XVI-lea, adica atunci cand apare in istorie �clasa truditorilor independenti ai cuvantului�: savantii retrasi, liber-cugetatorii militanti, aparatorii activi ai Establishment-ului, scepticii, politicienii ratati, curiosii in cautare de noutati si poli-istoricii. Interesanta filiatie, nu-i asa? Cred ca, in noosfera romaneasca, Gabriel Liiceanu ar putea imbunatati bestiarul descris cu inca doua-trei �specii� de intelighenti care-si propovaduiesc adevarurile imuabile: apoliticii interesati, traseistii apasati si micii baroni ai Verbului stipendiat corespunzator de trusturile media.
Adapostul istoriei si... sufletul romanesc
Demonstrand ca romanii au pierdut un adapost al istoriei dupa venirea comunistilor sprijiniti de Moscova la putere, Liiceanu suspina dupa �patria noastra evaporata� (Cioran). El considera ca ura s-a instalat temeinic in Romania abia dupa abdicarea Regelui Mihai, odata cu patrunderea tancurilor Armatei Rosii in tara si cu ridicarea la rang de politica de stat a crimei. De acord, cu un amendament, insa. Nu cunosc prea bine �dulceata� vietii interbelice, nu m-am nascut atunci, iar relatarile martorilor vremii pot fi � si trebuie � luate �cum grano salis� (la fel cum dulceata vietii in comunism marturisita de cei ce au dus-o bine tocmai atunci). Nu cred, precum Tudorel Urian in facila cronica facuta cartii lui Liiceanu in �Romania literara�, ca ura este o maladie a sufletului romanesc, mai degraba decat a celui �rusesc� sau �german�. Si-apoi, ce este acela �suflet romanesc�? Bolile spiritului depistate de Noica in cartea sa pe drept cuvant faimoasa aveau o intemeiere ontologica, supra-individuala si, mai ales, se situau dincoace de orice psihee national(ist)a. Ura, ca maladie a sufletului omenesc, nu are cetatenie si porneste, cred eu, din pacatul originar. Nu intamplator, Scheler il citeaza in studiul sau dedicat omului resentimentar pe Blaise Pascal, cu al sau �le moi est ha�ssable�. S-a urat si se uraste in continuare in grade mai mari sau mai mici pe toate meridianele globului. Razboaiele civile sau inter-tari o dovedesc cu prisosinta, ca si atentatele teroriste care insangereaza soarele. Organizarea urii � fiindca veni vorba de aparitia ideologiei ca atare prin sec. al XIX-lea s-a facut cu mult inainte de aparitia lui Marx (in treacat fie spus, nu cred ca Marx si-a scris filozofia resentimentara datorita bubelor care-l chinuiau, asa cum pare sa spuna Liiceanu. Nu-l vad ca pe un Iov ideologic urandu-si Dumnezeul pana la a-l aneantiza intr-o carte despre luarea puterii pe pamant). Revolutia Franceza, careia Liiceanu ii acorda un spatiu de reflectie neinsemnat in economia demonstratiei, altminteri temeinic edificata, este cea care organizeaza mordant ura pentru prima oara cu o vigoare care efectiv �taie� lumea in doua, chiar daca de la ea ne-a ramas si Declaratia Drepturilor omului (�ne-a scos din noroi si din intuneric�, spunea Ibraileanu). N-o spun eu, o spun atatia cercetatori ai fenomenului �dezvrajirii� lumii prin care Revolutia Franceza introduce pe usa principala Diavolul in istorie. Chiar daca istoria este, initial, doar �franceza� si aici fac remarca faptului ca Teroarea s-a petrecut doar in granitele Frantei. Dupa Revolutia din Octombrie, ura ca ideologie de stat este internationalizata si exportata in cele patru anotimpuri ale omenirii: devine perena.
La noi, dupa 1938, dar si inainte (in carte este amintit sporadic episodul legionar al urii ca politica de stat), Carol al II-lea organizeaza ura impotriva partidelor, le interzice, stopeaza democratia (Noica ia nota de acest act si refuza sa voteze Constitutia inteligentului, dar totalitarului rege), dupa care Romania intra in declin: pierde teritorii insemnate, se pricopseste cu Antonescu (totalitar la culme, Conducator), intra intr-un razboi demential care se soldeaza � desi, culmea, �invinseseram� � cu pierderea de facto a independentei si patrunderea in Arhipelagul Gulag. Democratia romaneasca este stopata de ura organizata � si de intelectuali � ca politica de stat pana in 1989, cand ultimul lider stalinist cade undeva langa un zid la Targoviste impuscat de oamenii lui Ion Iliescu: un alt despot, cu �fata umana� de data asta. Cred ca ura ca politica de stat merge triumfal in Romania pana in 1996, cand regimul Constantinescu reuseste, mai ales cu ajutorul de scurta durata al intelectualilor, sa intrerupa domnia cozilor de topor ale Moscovei, dar este atacat de aceiasi mineri care �plantasera� in 1990 flori in Piata Universitatii. Asadar, ura ca revelator al sistemelor politice are radacini mai vechi in Europa si in Romania. Ura istorica romaneasca, aceea care se zideste manolic odata cu Romania moderna, a facut ca trei prim-ministri ai Romaniei sa fie asasinati din 1866 incoace, ca doi conducatori de stat � totusi � sa fie impuscati la zid, iar doi regi sa fie inlaturati de pe tron.
Incolo, Gabriel Liiceanu, care, cu vorba lui Montale, se arata �roman de nevindecat�, are dreptate: lumea comunistilor a fost cea mai rea dintre toate, pentru ca a asmutit omul impotriva semenului sau si a exterminat fiinta in termenii unui genocid nemaiintalnit pana atunci in istoria romanilor. Toate au insa o radacina: celula slaba romaneasca, inapta de sentimentul comuniunii, al iertarii si al iubirii, precum si coruptia clasei politice din toate timpurile. Nemernicia romaneasca, daca vreti.
�Organizarea intelectuala a urii� a fost temeiul � fals, al vietii � prin care lumea a fost rasturnata cu susul in jos, valorile tarate in mocirla revansei setoase de putere, iar bunul cel mai de pret al vietii, libertatea, amanetat de regimuri totalitare precum cel fascist si cel comunist (desi Petre Tutea crede ca, in virtutea finalitatii sistemelor, comunistii sunt anarhisti, nu si totalitari, bazat pe Bakunin: �Manifestul Partidului Comunist e incendiul anarhiei finale�, ca si pe Aristotel: �intregul premerge partea�) intr-un secol considerat printre cele mai sangeroase din istoria omenirii.
Cartea lui G. Liiceanu este o pledoarie pentru regasirea de sine a intelectualului, sfasiat intre ura si iubire (inclusiv de sine). Piata centrala a cuvintelor asteapta ca el sa iasa din Curtea Regelui...
I
Cine este adversarul comun al fascistilor si comunistilor?
Pe �fundalul melancolic al sfarsitului de secol� in Europa anilor `90 se petrecea un dialog demn de ceea ce Platon ar fi numit banchetul inteligentei in actiune sau, cu vorbele lui Constantin Noica, o ordo amoris, adica dragoste de cele adevarate: corespondenta dintre istoricii Ernest Nolte si Fran�ois Furet, publicata initial, in 1996, in revista Liberal din Italia si reluata, in Franta, de Commentaire (numerele 79 si 80, toamna 1997 si iarna 1997-1998). Expresia citata ii apartine lui Fran�ois Furet si suna, prin incarcatura ei intr-adevar melancolica, aidoma unui regret dupa tineretea autorului sau ca o amara constare a faptului ca �suntem deja prizonierii unui orizont unic in istorie�, angajati total spre �uniformizarea lumii si instrainarea indivizilor de economie�.
Fascism si comunism, cum suna titlul corespondentei dintre cei doi istorici, aparuta la Plon in 1998, tradusa in romaneste la Editura ART de Matei Martin, cu o prefata de Mircea Martin, este, in sfarsit, o carte la indemana cititorului roman, lipsit in ultimii 50 de ani de cercetarile istorigrafiei europene in ceea ce priveste subtilul raport de forte dintre doua fenomene pe care, in buna/rea masura, le-a cunoscut direct: fascismul si comunismul. Aproape ca am putea spune la un moment dat, fara ca prin aceasta sa aducem vreo imputare �proniei�, ca romanii nu au cunoscut �gratia� sortii, chiar daca, intr-un tarziu, par sa fi cunoscut �gratierea�. Cititorul roman are acum ocazia sa fie martor al unei dispute de idei de o forta remarcabila, ca si de o claritate care atesta nota obiectiva a cercetarilor efectuate de cei doi in domeniul totalitarismelor secolului XX. Poate ca daca Furet n-ar fi murit in 1997, acest dialog epistolar ar fi putut continua cativa ani si ar fi adancit o problematica atat de complexa si de greu de instrumentat doar cu argumente partizane, cu interventii stiintifice si polemice dintre cele mai diferite, ca unghi de abordare sistematic sau chiar ca partizanat de ordin moral. Fara sa vreau sa devin moralizator eu insumi, tin totusi sa spun ca lectura acestor scrisori (opt la numar) ar fi pentru cititorul roman mult mai lejera daca ar fi cunoscut anterior cartile fundamentale ale celor doi istorici, aparute si la noi acum cativa ani: �Trecutul unei iluzii� (Humanitas, 1996) si �Razboiul civil european: 1917-1945� (Corint, 2005). Cu toate astea, un cititor �nerabdator� poate sa inteleaga, fie si bref, ceea ce dezbat cei doi in cartea aparuta la ART si isi poate face o idee si fara sa treaca prin miile de pagini publicate de cei doi istorici.
Are dreptate Mircea Martin sa precizeze abrupt, in debutul prefetei sale: �Ca atatea altele, ca mai toate, si discutia despre fascism si comunism s-a tranformat la noi aproape instantaneu intr-o disputa lipsita de idei, dar abundenta in acuzatii reciproce ale preopinentilor care s-au tot agravat pana la impasul comunicarii.�
Totul � ma rog, declicul � a pornit de la nota pe care Fran�ois Furet o dedicase, la finele stralucitului sau � eseu despre ideea comunista in secolul al XX-lea �, interpretarii fascismului propusa de Nolte. Incurajat de Ferdinando Adornato, redactor-sef la revista romana Liberal, Nolte ii raspunde lui Furet � si de aici schimbul de scrisori care-a urmat.
Cititorul roman are ocazia sa afle, dintr-o perspectiva lucid-critica asumata de cei doi istorici, cum functioneaza inca tabuu-rile care hranesc o mitologie a obsesiei nazismului, obsesie ce-si trimite fantasmele pana in prezentul nostru. Poate ca 50 de ani nu ajung uneori pentru elucidarea unor evenimente atat de dramatice cum au fost cele care au aruncat Europa, si apoi restul lumii, intr-o catastrofa care ar fi putut produce o mutatie majora in istoria umanitatii. Dar si asa, cu infrangerea nazismului si cu victoria fortelor democratice, poate ca mutatia, totusi, s-a produs: ce a fost Razboiul Rece � daca nu un fruct otravit al pacii care a urmat dupa al Doilea Razboi Mondial? Ce ar fi fost lumea europeana, si chiar intreaga lume, daca nu ar fi cunoscut acea confruntare militara teribila?
Razboiul din spatele frontului a alimentat si mai mult disputa dintre antifascisti si anti-comunisti, asa cum s-a profilat ea in disputele politice, economice si ideologice de dupa 1945 si pana la destramarea URSS din 1991. Nolte, prin procedee de cercetare care il conduc la formularea �versiunii istorico-genetice al totalitarismului�, ajunge sa combata �versiunea politico-logico-structurala� a lui Carl J. Friedrich si Hannah Arendt, cat si teoria marxist-comunista. Ce sustine, pe scurt, Nolte? Originea comuna a celor doua tipuri de dictatura, pe care si Furet, cu deosebiri care tin de �situare�, dar si de originile intelectuale ale celor doi, le gandeste intr-un raport dialectic.
Dupa un articol publicat in 1996 in �Frankfurter Allgemeine Zeitung�, Nolte devine nomina odiosa printre istoricii anglo-saxoni de talia unor Eric Hobsbawm si Tony Judt. Iritati de articolul �Un trecut care nu vrea sa treaca�, cei doi, carora li se adauga, in Germania, intre altii, J�rgen Habermas, il desfiinteaza pe istoricul german, iar lui Furet, care avusese curajul de a publica acea nota la sfarsitul cartii sale, i se reproseaza inclusiv faptul ca a citat numele �revizionistului�! Spune Furet: �Crimele nazismului au fost atat de mari, si au devenit, la sfarsitul razboiului, atat de universal vizibile incat intretinerea pedagogica a memoriei lor joaca un rol incontestabil util mult timp dupa ce generatiile care le-au comis au disparut...�. Obsesia antifascista s-ar hrani, in opinia lui Furet, dintr-un sentiment de teama care este perpetuat de �constiinta ca aceste crime au ceva specific modern, ca nu sunt independente de anumite trasaturi ale societatilor noastre si ca trebuie cu atat mai mult evitata reintoarcerea lor�. Numai ca antifascismul pe care sovieticii il tineau de port-drapel al politicii lor perfide nu este, in opinia istoricului francez, suficient pentru �instaurarea libertatii�. Astfel, obsesia antifascista a blocat din start analiza regimurilor comuniste, idee sustinuta de Nolte cu argumente care vizeaza programul stangii germane, dar chiar al intregului spectru politic din Germania. Furet, care comenteaza aceste idei ale lui Nolte, sustine ca trebuie aflat cum de au fost totusi fascismul si nazismul atat de populare in epoca. Nu trebuie uitat ca Hitler a venit la putere dupa alegeri libere, chiar daca Hindenburg, presedintele de atunci al Germanie, avea o mefienta sporita fata de persoana aceluia, dar a crezut ca il poate manipula mai degraba pe el decat casta militara care dorea puterea in Germania. Acest fapt, al popularitatii celor doua miscari, nu poate fi contestat si de aceea nu poate fi evitat intr-o analiza care se vrea independenta si dusa pana la capat. Ceea ce detecteaza cu deosebita sagacitate Furet este hotarator pentru tipul de analiza obiectiva pe care il propune acest istoric care nu a ezitat sa vada in ideea comunista una lipsita de temei moral, tocmai el care a fost comunist in tinerete. Iata la ce concluzie ajunge, nu inainte de a explica faptul ca �in Franta, existenta unei traditii democratice revolutionare venerabile mai degraba a hranit iluzia comunista decat a permis sesizarea secretelor ei.� Iata cum conchide Furet in privinta �inrudirii� dintre doua sisteme care se destesta reciproc, dar nu ezita in a-si da mana pentru a detesta un inamic comun: �Miscarea fascista s-a hranit din anticomunism, iar miscarea comunista din antifascism. Dar ambele au o ura impotriva lumii burgheze care le permite sa se si uneasca�. Remarcabila observatie, care sintetizeaza vocatia totalitara a doua sisteme politico-militare care gasesc in burghezie tinta pe care doresc sa-o lichideze. Totusi, trebuie precizat ca Furet se distanteaza de observatiile lui Nolte atunci cand vine vorba de caracterul reactiv al comunismului fata de fascism. Furet nu-i concede lui Nolte afirmatia ca fascismul a survenit ca urmarea Revolutiei din Octombrie si crede, mai degraba, cum am explicat anterior, ca cele doua miscari sunt mai degraba �figuri potentiale ale democratiei moderne care se nasc din aceeasi istorie�. Eu as fi atent la faptul ca democratia moderna poate sa produca asemenea �miscari�: dupa fructele date de cele doua, te intrebi ce mai poate pretinde democratia ca sistem al libertatii, egalitatii si fraternitatii. In fond, noi suntem abia la 50 de ani de la caderea fascismului si la abia aproape 20 de la iesirea de pe scena istoriei a comunismului ca sistem politic statal. Sulful lasat de respiratia acestor monstri se mai simte, inca, in aer�
Dupa ce am sugerat, macar, nivelul ideatic exceptional al corespondentei dintre cei doi, precum si subtilitatea analizei facuta dubletului ideologic fascism/comunism, as dori sa prezint, cat mai sintetic, dar si sa accentuez acolo unde e cazul, discutia dintre Nolte si Furet in ceea ce priveste chestiunea evreiasca. Atent la nuante, Furet ii reproseaza lui Nolte consecintele imediate ale tezei sale potrivit careia �Gulagul a precedat Auschwitzul�. Desi cronologic afirmatia e adevarata, Furet constata ca ea �nu are sensul unui lant cauza-efect�. In acest fel, afirma Furet, e usor ca Nolte sa poata fi acuzat ca vrea sa disculpe nazismul si sa dea apa la moara literaturii care neaga crimele impotriva evreilor, chiar daca istoricul german are ceea ce el insusi numeste �Streitpunkte� (puncte divergente) cu cei cu care polemizeaza. �Motivatiei rationale� a urii lui Hitler fata de evrei, anume ca aceia au sustinut Revolutia bolsevica si ca deci dinspre ei vine pericolul bolsevizarii Europei, Furet ii contrapune teoria potrivit careia ura fata de evrei este mai veche decat datarea cronologica a Revolutiei din Octombrie: �Inainte de a fi tapii ispasitori ai bolsevismului, ei au fost si ai democratiei.� Caci, considera Furet, �si daca e adevarat ca se supun acestei nenorociri, data fiind relatia lor privilegiata cu universalismul modern, ei o fac in doua roluri, si ca burghezi, si in calitate de comunisti, prima imagine fiind anterioara celei de-a doua�. �Nucleul rational� al antisemitismului nazist, de care vorbeste Nolte, este, mai degraba, dupa Furet �constituit din suprapunerea imaginara a celor doua incarnari succesive, nu si incompatibile, ale modernitatii de catre evrei.�
II
Mesianisme si revizuiri
Dar ce spusese Nolte in aceasta chestiune atat de delicata, chiar daca replicile lui Furet pot sugera cat de cat pozitionarea aceluia (nu intamplator, cei doi istoric vorbesc constant de �situare�)? Pentru autorul �Fascism-ului in epoca sa�, �solutia finala� nu poate fi �inteligibila� (verstehbar) � prin opozitie cu �comprehensibila� (verstandlich) � fara a recurge la �mesianismul evreiesc in sine� si la reprezentarea pe care Hitler si cei care l-au urmat in actiunea sa diabolica o aveau despre acest mesianism. De altfel, expresia �mesianism evreiesc� apare la Furet, in interpretarea pe care o da Revolutiei Franceze, anume in punctul in care critica interpretarea �simplista� a sionismului de catre stanga franceza. Pentru a evita insa �exceptionalismul�, Furet anunta ca tot asa de bine exista si un mesianism �rus� sau �siit�. Incepand prin a preciza ca teoria hitlerista conform careia �evreii ar trage sforile politicii mondiale� nu trebuie nici macar negata, ci, pur si simplu doar respinsa, intr-atat este de falsa, Nolte afirma ca nucleul rational al anti-iudaismului nazist consta in �realitatea factuala a rolului important pe care personalitati de origine evreiasca � in virtutea traditiilor universaliste si mesianice proprii iudaismului istoric � l-au jucat in sanul miscarii comuniste si socialiste�. Pentru a fi corect inteles, Nolte precizeaza ca nucleu rational nu inseamna neaparat nucleu legitim. Rational, dupa istoricul german, ar fi ceva ce �putem constata in mod inteligibil sau ceva ce ne putem reprezenta in mod imanent�. Ajuns aici, el da exemple despre antisemitismul fabulatiilor Evului mediu, care facea din evrei conspiratori care foloseau sangele crestin sau care indeplineau �omoruri rituale�. Pentru ca este consecvent cu teoria sa, Nolte spune ceva ce poate starni reactii negative puternice. Destul calm, totusi, chiar Furet ii replica. Istoricul german spune nici mai mult nici mai putin ca �putem vedea un nucleu rational al pogromului in monopolul evreiesc (mai degraba constrans decat voit) asupra imprumuturilor banesti.� Este destul de insidios rationamentul lui Nolte si indeajuns de iritant pentru cei care nu vor sa reduca totul la �idee� sau la �pura analiza�: �Aceste miscari de insurectie impotriva camatarului sunt lesne de inteles, dar cu siguranta erau nejustificate pentru ca impiedicau dezvoltarea comertului�! Trebuie sa recunoastem ca acest tip de argutie al lui Nolte poate irita si trimite uneori la subtilitati care par de-a dreptul sofiste. Adica, poti fi impotriva camatarului, ca individ care-i spoliaza pe altii, dar nu impotriva cametei, fiindca ultima are statut de catalizator al prosperitatii� In raport cu maretia istorica a evreilor ca �popor ales al lui Dumnezeu�, Nolte sugereaza ca explicatia pentru care s-a vorbit de evrei doar ca �victime� unice, nu si ca �participanti�, la o tragedie care i-a inclus si pe altii poate fi un obstacol in calea punerii pe acelasi plan cu ei a tiganilor si a rromilor. De fapt, Nolte militeaza tocmai pentru largirea cadrului discutiei, prin propunerea acelui �nesuferit� nucleu rational al antisemitismului tocmai pentru ca sa poata fi deschisa calea intelegerii altor �anti�� (�antigermanismul� chiar!) in vederea eliberarii discutiei despre adevar.
Ajuns aici, trebuie sa spun ca ideile lui Nolte sunt foarte subtile, atat de subtile incat pot trece adesea �obtuze� si dau senzatia comuna de �disculpare� a istoricei �vine� a germanilor in ceea ce priveste Holocaustul. In tari cum e Romania, de altfel, o astfel de subtilitate are putine sanse sa fie inteleasa din pricina culpei difuze pe care o resimt romanii, ca fosti aliati ai Germaniei hitleriste, dar si a nationalistilor primitivi care resping total ideea de antisemitism la noi, in variile lui forme. In prefata excelenta a cartii, Mircea Martin avertizeaza corect asupra �terenului� romanesc pe care cad ideile dezbatute de Furet si Nolte.
Totusi, Furet considera, poate pe buna dreptate, ca pasiunea nationalista a germanilor i-a facut sa mearga pana la capat in �aventura hitlerista� si ca acest liant a fost abil fertilizat de un Hitler capabil sa-i convinga de faptul ca apartin �rasei de stapani�. Astfel, in numele acestei teorii � care continua sa faca �victime� chiar printre savanti contemporani, cum este cazul lui James Watson, laureat Nobel, care sustine ca rasa determina inteligenta, drept care a fost concediat de la locul de munca! � armata germana a fost cea care a intreprins masacrul evreilor europeni. Nolte replica spunand ca lui Furet nu i-ar conveni poate sa citeasca in presa de extrema stanga din Franta cum politia franceza a participat indarjita la deportarea evreilor francezi! Tocmai acel �nucleu rational� de care vorbeste Nolte este criticat de Furet, care-i aminteste ca exista credinte nebunesti care par inteligibile. Daca evreii, continua, Furet, au fost si lideri ai capitalului occidental, dar si in miscarile comuniste din Europa, asta nu justifica tipul de crima comis impotriva lor. Nu justifica prin nici o �ratiune inteligibila� Holocaustul. Furet are pur si simplu clasa cand conchide scurt: �daca-i lichidam pe evrei, nu inseamna ca ne vom debarasa atat de comunism, cat si de capitalism�!
Nolte contraataca aratand ca poate decela mai multe cai care duc de la �rational� la �irational�, aratand totodata ca in Europa secolului XIX au existat spirite rationaliste care credeau ca socialismul si capitalismul sunt fetele aceleiasi medalii, amandoua opuse statului crestin din traditia europeana. El emite ideea potrivit careia evreii, barbati si femei, �au participat intr-o proportie peste medie la dezvoltarea intelectuala, ca si cea a organizatiilor, a ideologiilor si a miscarilor socialiste din Europa, apoi la cucerirea puterii si la prima faza a dominatiei bolsevice din Rusia.� Arata, imediat, ca majoritatea oamenilor de stiinta laureati ai Premiului Nobel sunt evrei, ceea ce reprezinta un titlu de glorie, evident. Dar daca, printr-o intorsatura a istoriei, s-ar acutiza o tendinta antistiintifica, ceea ce numim �opinie publica� s-ar putea radicaliza. Este exclus, continua Nolte, ca vreun fanatic sa poata afirma cu temei ca stiinta ar fi de origine evreiasca: �un fenomen mondial ca stiinta nu poate imputat activitatii unui singur popor, care, oricat ar fi de inzestrat, ii este, de fapt, cauza�. Acest tip de trecere de la rational la irational s-a putut face in secolele trecute, atunci cand, inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea, adversarii socialismului au constat ca fondatorii socialismului sunt Marx si Lassalle. Adica, doi evrei. Dar nu atunci au inceput acuzele, ci dupa ce bolsevicii au luat puterea. Atunci, abia, cand s-a produs conversia unei �intrebari rationale� intr-una �irationala�, s-a constat cine sunt cei �responsabili de bulversare�. Lupta impotriva socialismului marxist, adica a �modernitatii insasi�, s-a acutizat in timp si astfel a aparut �problema evreiasca�. Nolte ne spune ca in istorie, intre timp, isi facuse debutul un antisemit fanatic care, �din motive care nu aveau de-a face cu antisemitismul�, a ajuns stapan al unui stat puternic care s-a grabit sa-i pedepseasca pe evrei in numele unui antisemitism �modern�, mai degraba decat in numele celui �crestin� (refuzul evreiesc de a recunoaste divinitatea lui Cristos). Spune Nolte: fara aparitia lui Hitler nu ar fi existat solutia finala. Si explica asta prin ceea ce el numeste �intentionalitate� in istorie sau propune o dihotomie a culpei Germaniei: sunt crime care pot fi imputate nazistilor si crime care trec in contul germanilor�
Insa daca citim un eseu al lui Furet (Pe marginea istoriei evreiesti contemporane, �Le Nouvel Observateur, 1976), publicat la noi volumul �Atelierul istoriei� (Corint, 2002), putem afla ceva surprinzator, inclusiv in privinta �asimilationismului� pentru care Franta se felicita de ceva vreme. El remarca, dupa succesul cu care se lauda francezii in secolul XIX, ca spre 1890 asistam in Franta la o explozie a unui antisemitism masiv si organizat. Chiar si asa, dupa ce evreii isi cuceresc dreptul de a participa ca cetateni francezi la libertatile oferite de Revolutia Franceza, statutul lor de asimilati le creeaza probleme. Insa �probleme� au si cei pentru care �desteptarea nationala evreiasca� ameninta privilegiile francezilor ca atare (Jurnalul lui Drieu la Rochelle, de care sper sa ma ocup candva, abunda in atacuri la adresa evreilor care au cucerit bastioanele puterii in Franta interbelica). Pentru Michel Marrus, reputat istoric, autor al unei carti dedicata evreilor in timpul afacerii Dreyfus, asimilarea este �firul conducator al unui antisemitism evreiesc�. Insa maximul de antisemitism il arata francezii dupa 1940, prin regimul de la Vichy. Cei care acced la putere nu sunt instalati direct de catre germani si nici nu impartasesc o opinie de grup solid la adresa evreilor. C�line e foarte diferit de Doriot, iar acesta de Vallat. Franta primise in anii `20-`30 cei mai multi straini din lume, emigranti in cautare de lucru, iar mai apoi si refugiati politici. Cum insuccesele politice si militare trebuie justificate, Franta gaseste �tapul ispasitor�: evreii. Aici, Furet spune ceva extraordinar. Regimul de la Vichy mostenise deja lagare de concentrare din timpul guvernului Daladier (silit sa tina sub observatie strainii tot mai numerosi, initial din tabara republicanilor spanioli), astfel ca le va folosi sistematic impotriva evreilor straini inainte ca Germania sa le gaseasca recomandabile. Ascultati ce spune Furet mai departe: �Unul dintre episoadele cele mai rusinoase ale acestei istorii este, de pilda, internarea mai multor mii de evrei germani refugiati in vara lui 1940 din zona ocupata, si atat de disperati de internarea lor, incat unii li se adreseaza nazistilor pentru a le cere protectie impotriva Frantei! Aceasta pentru ca, pana la finele lui 1941, politica lui Hitler vizeaza mai putin exterminarea evreilor, cat alungarea lor din Germania�. In corespondenta dintre Nolte si Furet, istoricul german afirma la un moment dat: �Eberhardt J�ckel s-a referit la faptul ca exista indicii conform carora Goering, Goebbels, ba chiar si Himmler ar fi fost rezervati cu primele executii in masa�. Iata o �viclenie a istoriei�, care nu diminueaza insa cu nimic vinovatia ulterioara a capeteniilor naziste, chiar daca, pana in 1941, Furet are motive sa remarce faptul ca �inchizandu-i in spatele sarmei ghimpate de la Gurs sau de altundeva, in conditii de suprapopulare si insalubritate ingrozitoare, regimul de la Vichy se situeaza cu putin inaintea calendarului german.�
Corespondenta din care a rezultat �Fascism si comunism� este atat de bogata in reflectii si puncte de vedere fertile incat chiar si o cronica ampla nu poate atinge decat liminar tezele ei centrale. Ce mi se pare ca nu discuta cei doi istorici este atacul fara precedent al masinii de propaganda hitleriste nu numai la adresa iudaismului, ci si la adresa crestinismului in general, celebrarea svasticii si tendinta evidenta de a ridica zvastica pe locul crucii cristice. Alegatiile lui Hitler in aceasta privinta sunt atat de evidente, iar simbolistica raului se vede si azi in actiuni clar orientate impotriva credintei crestine
Oricat ar fi de discutabile teoriile lui Nolte � fascismul are radacini europene, nu doar germane, exista o �traditie contrarevolutionara europeana� care lumineaza altfel reactia fascismului la pericolul bolsevic � ele au meritul ca nu �inchid� problema si nu o cantoneaza in baremurile arhicunoscute. Nolte se declara adeptul ideii de a opera distinctii in interiorul antisemitismului, ca si al discutiilor aplicate asupra a ceea ce se numeste �revizionism� De altfel, surprinzator pentru cei care conoteaza termenul in acceptiunea sa peiorativa, Nolte se declara ca �revizuirile� sunt painea cea de toate zilele a cercetarii stiintifice si arata ca numai asa s-a avansat in studiul istoriei: prin combatere, cu argumente solide, a unor teze pretins inatacabile. Nolte, care pledeaza pentru �libertatea de spirit� in toate actele intelectuale, se declara, insa, un istoric critic, un �revizionist� moderat � are oroare de radicalii care resping pur si simplu Holocaustul, de �negatori� � pentru care adevarul sta in dialog si reflexie, mai putin in clisee acceptate facil pe piata ideilor. Dupa ce isi expune el insusi punctul de vedere in mod critic, Furet, ca singur istoric demn de acest titlu care a acceptat o polemica pe baze stiintifice cu Nolte, opineaza ca destule dintre ideile �revizioniste� ale lui Nolte vor fi acceptate ca valabile pe piata ideilor in urmatorii 20 sau 50 de ani.
Totusi, cine poate sa creada ca adevarul astfel restabilit de istoricii va servi la preintampinarea aparitiei unor noi totalitarisme in urmatoarea suta de ani? Dupa cum merg treburile la ora actuala, democratiile, asa cum le cunoastem noi, joaca in travesti roluri din ce in ce mai coercitive care te pun pe ganduri de-a binelea, iar dictaturile din cateva continente viseaza tot mai mult la revansa. Este necesara o noua gandire despre cum pot coabita oamenii si societatile care le formeaza fara a se distruge unii altii pe alta.
Asa cu frivolul... adica omul neinstare vreodata sa ajunga la �chestie�. Dar ce te faci cind dai peste o carte subintitulata frumusel �Eseuri frivole�? Cam ce �vrea� sa zica autorele? Nu cumva insinueaza ca onorabilul cititor are in fata un om care-l pretaluieste la fix? La fel, poate ca, bun psiholog, sugereaza ca ipocritul lector � mon semblable, mon fr�re � e �citit� din prima, drept care i se livreaza acestuia portretul in oglinda apei: cu tot cu luna� Adicatelea, de ce n-ar fi cititorul �mangafaua�, iar eseistul i-ar menaja, de fapt, susceptibilitatile inlocuind, subtil, purtatorul unei asemenea �aure�? Cine este, de fapt, frivol aici?
Oricat as spera intr-un atac �perfid� al autorului la adresa mutantului post-modern care este cititorul lenes, trebuie sa recunosc, frivol la culme, ca Adrian Mihalache procedeaza din contra: isi regaleaza cititorul cu o gandire sagace intr-o carte (Inaintand mascat. Eseuri frivole*) unde esti facut co-partas la dinamica suplei ratiuni, aceea care, volens-nolens, poarta masti, nu si manusi, pentru a se face inteleasa corect. Cunoscut mie ca om de teatru, critic si teoretician cu o putere de surprindere remarcabila a faptului artistic de pe scenele romanesti, Adrian Mihalache este un epicureu al propriei sale stiinte. Ofera si se ofera. La masa lui sunt bucate si sare. Se misca in elementul sau in cibercultura, dar si in temerara lume a fiabilitatii (cine poate fi sigur de ceva pe lumea asta?). Inainteaza �mascat� (cu o expresie a lui Descartes, �Larvatus prodeo�) in lumina unei ratiuni care utilizeaza forta mastii doar pentru a ajunge mai bine la adevarata fata a lucrurilor, la ipostasul autentic al vietii. Insa la lectura eseurilor cuprinse in cartea aparuta anul trecut la �Curtea Veche�, sesizezi cu stupoare versatilitatea � ca inteligenta aplicata temei de dezbatut � unui autor imbibat de acel spirit al culturii umaniste care se plimba cu dezinvoltura prin identitatea rosicruciana a lui Descartes, politeismul imaginatiei si al artei la tinerii Hegel, Schelling si H�lderlin, atacurile paradigmei postmoderne la adresa demnitatii ratiunii, atunci cind nu analizeaza conceptul de autoritate fara putere vs. putere fara autoritate ori intreprinde, dupa Foucault, analiza puterii virtuale. Aceasta, ca este de ordin politic sau cultural, se simte amenintata in habitatul sau de ceea ce autorul, pe urmele aceluiasi Foucault, numeste heterotopie, adica o utopie realizabila, accesibila. Ea poate lua nastere in locuri, nu in spatii (ultimele, dupa o expresie teribila a autorului, �pustiuri de trairi� � ca metrourile, de pilda) iar locurile unde se poate realiza sunt cele unde oamenii interactioneaza: o sala de curs, una de spectacole sau chiar agora unde ne putem intalni pentru a ne confrunta virtutile civice sau umorile fluctuante. Dar si azilul, inchisoarea sau spitalul pot intruchipa heterotopii (dupa acelasi Foucault, mare amator de stranietate), la care Adrian Mihalache adauga corporatia multinationala. Autorul polemizeaza subtil cu opiniile unor Nicolae Manolescu sau Mircea Mihaies, oameni de condei, dar si de biblioteca, pentru care schimbarea regulilor nu pare� in regula. Obiectiei facute de criticul de la �Romania literara� cum ca cibercultura nu e decit o pseudocultura, dat fiindca nu face decit sa mijloceasca, in timp de cultura adevarata este �viata� pur si simplu, Adrian Mihalache ii raspunde cu firescul celui care stie ca �naturalitatea, viata, nu este decit o alta constructie culturala, iar discursul virtual, inca in faza de formare, isi cauta o �semiotica proprie�. Si cum Mihaies are aceeasi pornire a de a simplifica tipul de cunoastere oferit de ciberspatiu (�pentru a absolvi azi o facultate in Romania e suficient sa cunosti cele doua comenzi ale computerului, copy si paste�!), Adrian Mihalache pune punctul pe i salutar: �in ciberspatiu exista poate o doza mai mare de imbecilitate decit in biblioteci, dar cartile, dintotdeauna, din carti s-au scris�. L-am auzit o data pe Sorescu spunind asta, asa ca Adrian Mihalache are un aliat in poet, desi, de regula, dintre poeti se recruteaza adesea fani ai bautului apei �direct de la izvor�. Ma rog, nu toti isi doresc asta, mai exista si Perrier� In fapt, conchide autorul, cei care dispun de putere in cultura �reala� simt ca a aparut ceva nou � deci amenintator � la orizont si refuza, pe temei de traditie, potentialitatea innoitoare. Canalele de comunicare se cuvin sa fie doar nitelus desfundate si cele doua teritorii se vor fertiliza reciproc, iata solutia oferita de eseist (Puterea virtuala).
Intr-un eseu sclipitor tocmai prin fertilizarea reciproca facuta in spirit comparatist a temei, progresul, eseistul ne demonstreaza cu �aplicatiune� cum Caragiale este afin cu Flaubert, chiar daca prozatorul francez a ratat glorios in teatru. Insa caracterele lui nenea Iancu se intalnesc cu cele ale lui Flaubert, un om de litere care se arata �ingrijorat� de faptul ca lui Cuza, la doi ani de la abdicare nu-i succedase inca nimeni la domnie! Drept care, in corespondenta sa, face o predictie: �provinciile danubiene vor fi cedate Austriei� (19/26mai, 1866). Si cand te gandesti ca printul Carol sosise din 10 mai la Bucuresti! Dar pe atunci nu emitea CNN�
Adrian Mihalache constata asemanari izbitoare la cei doi mari autori, oameni cu capul pe umeri, adversari ai revolutiei si adepti ai evolutiei, si care nu cad prada cantecelor de sirena ale �progresului cu orice pret� (ridiculizat de Flaubert in �Educatia sentimentala� prin zelul cultural al lui Dambreuse care-si cumpara un tablou infatisand �Republica, sau Progresul, sau Civilizatia conduse de un Crist printr-o padure virgina�) ca si protejarii artei desprinse de contingent si nedispusa sa se angajeze militant pentru ca vreun mullah al epocii sa fie satisfacut plenar. �Boborul� lui Caragiale este geaman univitelin cu cel francez care, scrie indignat Flaubert in �Bouvard si P�cuchet�, accepta orice tiran doar sa fie �lasat cu botul in gamela�. Componenta pamfletara este mai evidenta la Flaubert, mai �arian� decat nenea Iancu, care procedeaza cu duhul blandetii si-si zeflemiseste contemporanii care fac rivulutie �la kilometru�. Nenea Nita din �Sacrificii patriotice� este afin cu Dambreuse din �Educatia sentimentala�, cu un plus de vigoare pentru romanasul nostru, care nu doar ca adera la noul curs al evenimentelor, dar intra decis in conspiratie pentru a putea cere ce pofteste dupa ce reuseste afacerea. La fel, Coriolan Draganescu si S�n�cal, initial oameni de opozitie entuziasta, pentru ca apoi sa se plaseze in dogmatism feroce si sa dea lovituri celor cu care impartaseau idealuri sau Rousselin si Catavencu pentru care arta lingusirii poporului este dusa la perfectiune. Una ridicola, desigur, dar stiut este ca poporul iubeste ridicolul ca pe ochii din cap� (Flaubert si Caragiale in locomotiva progresului).
Unul dintre eseurile care mi-a placut foarte mult este Inamicul public si destinul personal, unde, pe urmele lui Platon, se face distinctie intre dusman si inamic, aceasta aflata intr-o relatie de similaritate cu �discordie sau razboi�. Adrian Mihalache aduce in discutie ceea ce el numeste �competenta etica�, adica acel sistem �bine structurat de recompense, interdictii si pedepse� pe care Familia, Biserica si Scoala il pun la bataie pentru formarea caracterelor. Numai ca nici una dintre aceste venerabile institutii nu-i invata pe pueri sa deosebeasca pe dusmani de inamic. Ajuns aici, mi-amintesc ca in �Memorii�, ducele Saint-Simon se felicita de a fi atins rara arta de a citi in spatele mastilor omului si de a deosebi pe simulant de omul de caracter. Si Eminescu stia asta: �Joace unul si pe patru / totusi tu ghici-vei chipul��. Revenind la eseu, daca inamicul este �grup�, ceva bine constituit, cu ideologie adversa si cu forta pe masura, de alta etnie (nu respecta valorile traditionale ale tribului meu), dusmanul se poate recruta dintre apucatii care ne fac viata grea, care trebuie urati cu inversunare pentru ca au chip. Inamicul este categorie, dusmanul se conjuga la singular. Mihalache ne demonstreaza cum d�Artagnan devine adversarul lui Richelieu nu doar pentru ca este loial reginei, ci si pentru ca abilul cardinal doreste o �disciplinare sociala� care coincide cu pierderea unor drepturi ale castei sale (muschetarii sunt numiti, si ei, �baroni locali�). Intra, asadar, in conflict de interese cu o forta politica abila care nu poate asista cu mainile in san la imaturitatea reginei �care confunda planul personal cu cel public�. Aceasta, tinara si naiva, il iubeste pe Buckingam, dar ducele este inamicul ei si al intereselor Frantei. Mai tirziu, in �Dupa douazeci de ani�, d�Artagnan serveste o regina al carei spirit pasional s-a domolit si care doreste ea insasi sa conduca Franta cu mana ferma. Frondeurul gascon apara o putere pe care o contesta la junete, desi nu toti amicii lui fac asta: Aramis ramane fidel Frondei. Dar Aramis era inca de tanar cel care gandea in grup, ceea ce nu i se poate reprosa lui d�Artagnan� Asijderea, relatia dintre Hindenburg, batranul maresal, devenit dupa tribulatii politico-militare presedintele Germaniei, si Hitler, care in 1932, in urma castigarii alegerilor democratice, se prezinta la palat pentru a fi numit cancelar. Cifrele de la urne vorbesc in favoarea sa, insa versatul Hindenburg stie cu cine are de-a face. Il tine pe Hitler in picioare, dar il numeste cancelar pentru a nu risca o dictatura militara. Cunoaste �calitatile� persoanei numite in functia lui von Papen, dar crede ca face o alianta cu dusmanul, nu cu inamicul. Se inseala. Inamicul teribil urma sa fie fostul caporal din Primul Razboi Mondial, nu militarii in care nu mai avea incredere. Dar si exemplul Noica, cel caruia i se publica dupa 1990 �Rugati-va pentru fratele Alexandru�, i se pare nimerit lui Adrian Mihalache pentru a sesiza ca filosoful intemnitat de comunisti compatimeste puterea care l-a deposedat de o viata contemplativa pe care o va cauta in virf de munte. Noica il �iarta� pe Marx, caruia ii gaseste scuze pentru actul sau de a aduce pe lume o doctrina dovedita ulterior atit de singeroasa: �biruinta i s-a intors impotriva-i�. Eu cred ca Noica ii urma, fie si inconstient, lui Mircea Vulcanescu, cu acel �sa nu ne razbunati!�, insa, desigur, in nota lui paradoxala care accepta ca viata are dreptate uneori sa-si indrepte forta oarba asupra ta. De fapt, lui Noica ii era frica de cei ce l-au urit. Intotdeauna ti-e frica de o forta pe care n-o intelegi si care te priveaza de libertatea spiritului.
Analiza facuta personalitatii scindate a lui Brecht, juisorul pragmatic al regimului etatist care imparte teatre artistilor, dar nu poate da piine muncitorilor, este sclipitoare: �antrepenorul politic�( dupa terminologia lui Meredit A. Heiser-Duron) este de-mascat intr-un eseu pe care l-as dori reiterat in zona romaneasca a colaborationismului cu staif si a cedarilor rusinoase ale intelectualitatii romane din Epoca de Aur. �Am rezistat prin cultura� este deja o Masca de Aur care trebuie data jos si agatata in cuiul care a mai rams din comunism.
Cartea lui Adrian Mihalache este releveul facut de un om de stiinta spiritului nebunesc (nebun, adesea) al lumii care s-a nascut din cultura dobindita de primul biped care a cazut din Eden. Pe pamintul gol, inconjurat de fiare, a trebuit sa se ascunda in spatele
Totusi, nu semnul egalitatii il voi pune eu intre crimele infatuite in special in regimul Dej (dar nici Ceausescu, venit la putere, n-a stat cu miinile in san) si in cele din democratura lui Iliescu : as fi nedrept, cantitativ, si asa ceva nu face oricum obiectul analizei mele. Evidenta mortii comandate de partidul unic si de statul comunist roman aservit mortii este atat de puternica in aceasta � cartulie � incat trebuie sa o lasi din mana la rastimpuri si sa ceri ajutor ratiunii : cum a fost posibil ca romanii, condusi de consangvini patibulari � carora, ce-i drept, li se ordona de la Moscova � sa lichideze cu atata sange rece si, mai ales, cu program pe termen lung atatia romani care nu aveau alta vina decat aceea ca doreau sa traiasca in legile poporului lor? Lipsa de fundamentare juridica a condamnarilor operate de regimul Dej este dovedita de absenta sentintelor emise de regim, in ciuda faptului ca in arhive s-au gasit pana la 118.000 de astfel de dosare. Totusi, Romulus Rusan banuieste ca acest numar este doar partea vizibila a aisbergului: � Cifra de circa 600.000 pare cea mai plauzibila pentru actualul stadiu al cercetarilor. Iar cifra internarilor administrative (estimata la o treime din numarul condamnarilor juridice) se ridica la 200.000. Adaugand pe taranii condamnati pentru delicte mascate in � drept comun � (neplata cotelor, sustragerea de treieratul pe aria gospodariei colective, refuzul inscrierii in aceasta), pe prizonierii din perioada 23 august-13 septembrie 1944, ca si pe sutele de mii de deportati, stramutati, evacuati, pe detinutii din � domiciliile obligatorii �, pe basarabenii si bucovinenii repatriati cu forta in URSS, ca si pe cei 520.000 de tineri fortati sa munceasca in � armata cenusie �, pe zecile de mii de � frontieristi �, pe femeile decedate din cauza politicii demografice, cifra victimelor directe (membri de familie care au suferit discriminarea sociala), atunci suma globala a acelor reprimati creste de 3-4 ori, ajungand la jumatate din populatia tarii, cifrata in anii `50 la 16-17 milioane. � Romania, astfel mutilata de comunisti, este un imens cimitir fara cruci, dar in care mortii striga dupa pomenire, iar cei ramati in viata privesc uluiti la lipsa de coerenta juridica a actualului stat roman dominat in continuare de ordinarii sau de urmasii ordinarilor care au profitat de relatia de vasalitate cu Moscova.
Evident ca aceasta din urma cifra apare ca fiind colosala, dar nu trebuie neglijat ceea ce Romulus Rusan denunta in carte ca fiind diseminarea in timp a terorii in fibra spirituala a unui popor caruia i-a fost inoculata frica in ADN-ul biologic. Comunistii au bagat spaima-n oasele romanilor, la propriu. Efecte ale acestei inginerii mutante pot fi inregistrate usor pana azi. Pe teritoriul tarii au fost inregistrate nu mai putin de 318 inchisori, centre de ancheta, de deportare si de domicilii obligatorii, colonii de munca sau gropi comune unde au fost aruncati cei care s-au impotrivit Securitatii. S-ar putea afirma fara ezitare ca partidul comunistilor din Romania s-a organizat ritualic in jurul mortii, venerand-o si aducandu-i jertfe care au culminat cu moartea celor peste 1400 de oameni in revolta din 1989. De fapt, comunistii, ca partid dominant si apocaliptic, au sfarsit asa cum au inceput guvernarea acestei tari: printr-un asasinat de masa. Caz particular: au debutat in istoria criminalitatii de stat lichidandu-l cu ajutorul Moscovei pe conducatorul de atunci al Romaniei, Ion Antonescu, si au sfarsit prin a-si lichida propriul conducator, Nicolae Ceausescu. Tot cu ajutorul Moscovei. Insa crima cea mai perversa infaptuita de acesti lachei ai comunistilor rusi a fost asasinarea elitei politice care a contribuit la Marea Unire a romanilor, precum si a taranilor care s-au opus colectivizarii. Oameni de 70-80 de ani au fost aruncati in inchisori si exterminati de agentii locali ai Kremlinului in Romania, cu ajutorul seviciilor secrete rusesti. Rezultatul? Nici pana azi Basarabia nu a revenit in granitele Romaniei, iar politica actuala de la Chisinau este dictata de un � moldovean � cu studii de militian la Moscova. Milioane de tarani au fost deposedati de bunul lor cel mai de pret, aruncati in inchisori, dupa care regimul Iliescu le-a restituit petece de pamant pline de sangele pe care l-au varsat aparandu-l. Asa ceva numesc eu viclenie a istoriei, ca si cinism criminal al actualei clasei politice romanesti care asista in continuare fara sa faca nimic la degradarea unei paturi careia comunistii i-au furat ratiunea de a fi, iar democratii lui Iliescu i-au aruncat pe umeri dispretul lor gros de Paturici ridicati din malurile ceuasismului rezidual.
Cartea lui Romlus Rusan este o marturie dureroasa, dar lucida, a ceea ce a insemnat lichidarea rezistentei spirituale si fizice a unui popor care a sorbit, la propriu, din �marea de amar � de care vorbeste si azi poetul�
Cine a citit la data respectiva ( �Adevarul literar si artistic�, 27 ianuarie 2004) confesiunea zguduitoare a lui Dorin Tudoran n-a putut ramane indiferent la drama de sub �nasul� sau: �Ma consider deja mort, fiindca nu mai sunt gata sa mor pentru ideile si credintele mele�. Si cine spune asta? Un om care se exila in 1985 dupa o hartuiala de cativa ani cu Securitatea lui Plesita, din ordinul lui Nicolae Ceausescu personal, pentru �culpa� de a fi denuntat public teroarea instaurata de ultimul conducator stalinist din Estul Europei. Un om pentru care cartile scrise cu pretul libertatii scump platite, cum este si aceasta de care ma ocup in rubrica de fata, nu sunt decat consecinta fireasca a gandului trait cu pasiune, in orizontul adevarului care se rosteste fara plasa dedesubt. Adevarul (exista si adevaruri factice contabilizate de functionari zelosi sa faca istorie statistica) trebuie trait fara rest � si Dorin Tudoran este unul dintre putinii scriitori si intelectuali romani pentru care adevarul nu este calculul profitului si al pierderilor. Neamul zarafilor care a impanzit de ceva vreme tarisoara nu il poate revendica pe autorul �Kakistocratiei�.
Absurdistan � o tragedie cu iesire la mare (Ed. Polirom, 2006, colectia EGO publicistica) reprezinta confesiunea remarcabila a unei constiinte civice implicata profund in �tragedia� unei tari nemantuita nici macar de aderarile succesive in diverse structuri europene. Epigraful acestei carti este semnificativ pentru profilul unui intelectual critic, printre putinii la noi, care nu s-au situat in empireul automultumirii de sine dupa ce si-au vazut �profetiile� implinite: �In Romania se intampla mereu lucruri foarte interesante, pentru ca nu se intampla niciodata ce trebuie�.
Pentru ca Dorin Tudoran, chiar daca locuitor al Washington-ului, acolo unde conduce o excelenta revista dedicata democratiei @t large, este o prezenta vie in viata culturala si sociala a unei tari care, fara sa stie, ii datoreaza o reverenta morala insemnata. Candva, nu chiar in illo tempore, Dorin Tudoran si-a pus, pur si simplu, pielea la protap pentru noi. Articolele sale reunite intr-o carte cu titlu explicit pejorativ, semnate intre 2002-2005 in publicatii prestigioase precum Cotidianul, Jurnalul National, Evenimentul zilei, Adevarul sau Adevarul literar si artistic, poarta amprenta unui om liber. Dublat de un scriitor care nu se dezminte, nici macar in luari publice de pozitie care pretind note de subsol pentru cei care nu stiu ca un articol de ziar nu este doar suma umorilor din ziua in care-l scriu, ci esenta distilata a culturii ca viata care a trecut prin acel scriitor.
Romania lui Dorin Tudoran nu este patria anacreontica a zelatorilor unui regim care si-a trimis pana in prezentul nostru ambasadorii ordurii si ai calomniei prea bine stipendiate. Nu este nici macar un loc viran, asa cum o denunta cu amaraciune Petre Tutea dupa Duminica orbului. Este tara lui �Vraiste Voda�, a �gigeilor urlatori�, a �paharnicului Ulea� si a �spagatului Udrea� a �cioroipanului�, a lui Plesita, dementul care apara tara de... Goma si a multor altor actori si bufoni care joaca, vorba poetului, si pe patru in perimetrul unei �tragedii cu iesire la mare�.
Este o Romanie inveselita de propia-i nerozie, populata carnavalesc de mastile ca de carnaval ale unor Ion Iliescu, Adrian Nastase, Vadim Tudor, Gigi Becali, dar si ale unor scriitori pentru care Dl. Tudoran are o anumita �feblete�, ca sa folosim un eufemism simpatic: Nicolae Breban (excelent studiul dedicat profilului moral al acestuia, �Haiducul de salon � un megaloman) sau chiar Andrei Plesu. Pe ultimul, asa cum marturiseste in �Spovedania unui pamfletar�, paradoxal, il iubeste mai tare cu cat il �enerveaza� mai mult!
Dar �favoritul� lui Dorin Tudoran este Traian Basescu, �omul care imparte nemilos asistenta in doua: pro(Base) sau contra (Marinelu�).
E simptomatic pentru Republica Romana Absurdistan � asa cum se recomanda tarisoara noastra prin vocea acestui important scriitor si gazetar � ca in timp ce unii, precum Traian Ungureanu, depun un efort intelectual mare cat Casa Poporului pentru a-l legitima pe Basescu in toate initiativele sale, Dorin Tudoran, reprezentatul acelei opozitii lucide, intelectual-critice, il situeaza pe actualul presedinte in propria-i pre-istorie caci, paradoxal, presedintele-jucator al romanilor �s-ar putea sa fie un proiect posibil numai post-Basescu...�.
Indiferent ca �nedreptateste� (E. Simion) sau tinteste cu precizie �ticalosia si tampenia� (Mircea Mihaies), articolul lui Dorin Tudoran este scris cu acea patima care defineste omul ca stil: suplu, consecvent cu realul implicat in subiectul abordat, acordand in continuare �tiraniei criteriului etic�, cu un umor de zile mari, intr-un cuvant, memorabil, gata inca, in ciuda acelei declaratii fataliste, sa moara pentru ideile si credintele sale. Un om liber, deci.
(Pentru revista Timpul, 2007, www.timpul.ro)
Intimplarea a facut sa citesc �Ma numesc Rosu� tocmai in zilele cind lumea literara occidentala era, ca de obicei, agitata in asteptarea anuntarii numelui celui care va cistiga Nobelul pentru literatura. Spun lumea occidentala nu intimplator.
Poate nu intimplarea a facut ca Editura �Curtea Veche� sa fi tiparit cu 6 luni inainte romanul lui Orhan Pamuk, lansat in vara la Bookfest, indiferent de motivele care-l determina pe un editor sa riste cu un autor turc cvasi-necunoscut in Romania. In mod sigur, Romania nu face parte din Occident si tot in mod sigur nu intimplarea a facut ca juriul suedez sa-i acorde mult rivnitul, in Orient si Occident, premiu. Pentru ca o asemenea bafta sa cada pe capul cuiva e nevoie de ceva mai mult decit de o aruncare de zaruri, chiar daca s-a tot vorbit in saptaminile premergatoare anuntarii cistigatorului de posibilitatea reala ca Orhan Pamuk sa fie alesul jurorilor (e nevoie, pur si simplu, sa scrii bine si sa nu stai doar in casa cu cartile si ideile tale). O casa de pariuri britanica � ei, da, occidentalii se ocupa si cu asa ceva! � il dadea cistigator cert pe Pamuk, cu o cota de 3/1, in timp ce Amos Oz, cunoscut cititorilor romani si pentru ca fusese premiat la Neptun, avea o cota de 5/1. Un turc si un evreu � de tinut minte.
Asadar, la putin timp dupa ce Adunarea Nationala a Frantei a votat o propunere de lege a socialistilor prin care reprimarea prin lege a genocidului armenilor de catre statul turc este considerata injusta, Ferit Orhan Pamuk, cetatean turc si scriitor de relevanta mondiala, primea tocmai la New York vestea ca este fericitul castigator al importantului premiu. Important pentru cine?
Francezii, ca unii dintre cei mai incapatinati �promoteri� ai laicitatii (nu spunea Marcel Gauchet ca in Franta �laicitatea este unul dintre focarele de neliniste intr-o tara nelinistita�?) votasera deja in 2001 recunoasterea genocidului armenilor. Nu fusese Pamuk cel care ceruse anul trecut, intr-un interviu acordat unei reviste elvetiene, ca statul turc sa nu mai acopere aceasta oroare, la care se adauga si masacrarea a 30.000 de kurzi, si sa recunoasca dezastrul al carui autor a fost?
Pentru laicitate, ca transcendenta publica, diferita de cea a zeilor care vor jertfe umane, se pronunta in cartile sale si Pamuk, in special in �Zapada�, romanul care reflecteaza poate cel mai bine asupra identitatii societatii turcesti si a naturii fanatismului religios. Pentru indrazneala de a-si fi sustinut ideile literare inclusiv in spatiul public al unei societati cultuale care si-a facut o traditie din aminare si escamotare a trecutului, Pamuk a fost anul trecut chemat in fata unui tribunal din Istanbul (faptul ca in 1998 refuzase titlul de �artist de Stat� spune ceva scriitorului roman abonat la medalii acordate de Iliescu/Constantinescu/Basescu?).
Acesta il inculpase pe scriitorul turc pentru ceea ce a numit vina de a fi insultat natiunea turca. Acuza grava, trebuie sa recunoastem, dincolo si dincoace de Bosfor, si Pamuk se putea pricopsi, conform legilor cam retroactive ale statului turc, cu inchisoare de pina la trei ani. Numai ca procesul a fost in cele din urma stins. A contat si presiunea UE care dorea demararea de negocieri cu Ankara, dar numai in conditiile in care statul turc ar fi dat dovada de o serioasa optiune pro-europeana.
Strins cu usa (nu se face sa ratezi negocierile cu UE pentru ca un scriitor acuza de genocid), guvernul lui Erdogan, din care face parte si Cemil Cicek, ministrul de Justitie, s-a conformat si a blocat acuzele tribunalului din Istanbul, in ciuda presiunii nationalistilor turci care au luat cu asalt instanta de la primele sedinte.
Ei bine, in acest context al inchiderii ochilor � care, de obicei in Islam, se scot � Orhan Pamuk ia premiul Nobel, iar Franta intensifica presiunile asupra Turciei pina la adoptarea unei legi care este echivalenta (un an de inchisoare si amenda de 45.000 de euro) cu cea care pedepseste pe oricine neaga holocaustul evreilor. Iata o masura radicala care pune curajos semnul egalitatii intre genocidul evreilor si cel al armenilor, mai ales ca al doilea il precede in timp (1915). De tinut minte pentru altadata.
Cu exceptia Armeniei, care, firesc, a salutat cu bucurie votul din Adunarea Nationala, nimeni n-a dat pina acum vreun semn ca ar aprecia asa ceva. Pina si UE, care prin vocea lui Olli Rehn, comisarul european care da note Romaniei, a apreciat vestea cea buna pentru noul detinator de Nobel, s-a aratat ingrijorata de decizia francezilor. Comisia Europeana a punctat: �Daca aceasta lege intra in vigoare, ea va impiedica un dialog necesar intre UE si Turcia in chestiunea respectiva�, recunoscand franc faptul ca Turcia nu este conditionata in vederea aderarii la UE de recunoasterea genocidului armenilor. Franta nu este UE, desigur, dar nu ar fi pentru prima oara cind Parisul strica socotelile Bruxelles-ului.
Ankara a reactionat rapid la auzul vestii celei proaste, incepind cu demonstrantii reuniti rapid in jurul unui slogan pe care l-au maimutarit cum s-au priceput: �Libert�, �galit�, Stupidit�!�
O lege idioata care dinamiteaza insesi fundamentele libertatii � au titrat ziarele turcesti. Premierul Erdogan a fost sibilinic: �Nu-mi ramine decit sa constat o eclipsa a gindirii�, dupa care a precizat ca presedintele francez, Jaques Chirac, si-a exprimat telefonic parerea de rau referitoare la turnura pe care au luat-o evenimentele. Intreaga clasa politica a Turciei a fost, cu o expresie draga francezilor, ulcerata. S-a auzit un urlet de protest pina la Quai d�Orsay. Noroc ca premierul Dominique de Villepin era plecat putin din tara, dar este asteptata reactia sefului guvernului, mai ales ca, in minia lor, turcii au tintit foarte sus: �Prin aceasta decizie, Voltaire, Rousseau si Montesquieu au fost asasinati!� Unii francezi, dar si europeni, ar vedea contrariul in decizia luata de Adunare�
Sa revenim, insa, la scriitorul Orhan Pamuk. Ce gindeste el oare in acest moment in care destui turci, dar si europeni, considera ca a fost politic favorizat in cistigarea unui premiu care se acorda de obicei unui scriitor? Anul acesta Nobelul pentru literatura a fost, pentru destui, cit se poate de geaman cu cel de pace. Pentru firile circotase, care considera ca Pamuk este norocosul unui concurs de imprejurari mai mult decit favorabile destinului sau literar, poate ar trebui sa precizam ca scriitorul, adevarat, nu traieste intr-o sera. Nici Llosa, cel deplins de Mircea Mihaies, nu traieste acolo: s-a implicat cu virf si indesat in politica tarii sale, a luat apararea atitor constiinte ale secolului XX, secol criminal prin excelenta, care au fost oprimate de statele totalitare a caror politica dura o denuntau. De ce ar fi Pamuk favorizat acum? Pentru ca � se va gasi unul care sa acuze, pariez � a cochetat cu cercurile marxiste intelectuale in tinerete? Pentru ca juriul de la Stockholm da cu obstinatie premiul unor scriitori afiliati macar sentimental stingii mondiale sau evreilor?
Premiile anterioare obtinute de Pamuk aratau, daca mai credem in institutia premiilor, ca omul are valoare pur si simplu, chiar daca literatura a devenit, mai ales dupa Holocaust, si o pagina de politica mondiala. Ce este atit de greu de priceput? E vorba de valoare si umanism, indiferent unde s-ar manifesta pentru adeptii impartirii scriitorilor in cele doua caste ale gindirii ideologice restrictive ale secolului XX: stinga si dreapta. Daca ar fi luat Rushdie Nobelul, probabil ca s-ar fi auzit un urlet fundamentalist din Bombay pina la Kabul (via Washington): cum, tradatorul asta sa fie premiat? In treacat fie spus, Rushdie a luat imediat pozitie impotriva deciziei tribunalului din Istanbul care-l dorea dupa gratii pe Pamuk. Rushdie, care nu e la prima actiune de acest gen, este, sunt sigur, bucuros si ca Pamuk a luat premiul Nobel si nu face caz de faptul ca autorul este prea tinar (54 de ani), neimportant sau� turc (unii vor spune ca Nobelul il merita, daca tot trebuia ales un turc, Yeshar Kemal, mai virstnic, cu inchisoare la activ si, ceea ce conteaza cu adevarat, scriitor redutabil).
Nu cunosc cazul niciunui scriitor roman care se crede indreptatit sa fie o constiinta a vremii sale care sa fi luat pozitie ferma impotriva zelului justitiei turcesti sau, inainte de 1989, impotriva deciziei ayatolahului Khomeini de a-l lichida pe Rushdie pentru �Versetele satanice�. Si inca ceva: in plin �razboi al civilizatiilor�, Pamuk a fost printre primii scriitori � primul musulman, in orice caz � care au luat pozitie publica impotriva fatwei ordonate de teocratia de la Teheran impotriva lui Rushdie, asa cum Rushdie, Llosa, Saramago, Gabriel Garcia Marquez, Umberto Eco, John Updike, Gunter Grass, Carlos Fuentes sau Juan Goytisolo au semnat un manifest impotriva deciziei tribunalului stambuliot de a-l judeca pe scriitorul turc pentru insulta adusa natiunii. Generozitatea, ca si solidaritatea, marilor scriitori nu este o vorba in vant. Ambele probeaza curaj si caracter, dincolo de valoarea lor intrinseca de literati.
Cit priveste valoarea estetica a cartilor lui Pamuk, ea chiar exista. Cei care vor vor citi romanul plin de o poezie misterioasa publicat la �Curtea Veche�, in traducerea Luminitei Munteanu, se vor convinge. Cei care mai cirtesc inca se vor convinge in anii viitori cind aceeasi editura va publica celelalte carti ale lui Pamuk. Inclusiv �Zapada�, despre John Updike, un autor care nu are motive la virsta lui sa triseze, a scris in �The New Yorker� ca romanul este un trhiller somptuos.
Ca si viata, intre Orient si Occident, vazuta de pe un pod care uneste Asia si Europa � imaginea de o forta atit de naturala a unuia dintre romanele lui Pamuk.
(Mozaicul, 2006)
Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade, completat de editorul sau cu �alte scrieri� (Salazar si revolutia din Portugalia, Romanii, latinii Orientului, Legenda Mesterului Manole, Camoes si Eminescu, Un mit romanesc al mortii etc) este, indubitabil, unul dintre evenimentele literare si culturale ale lui 2006. Aparut la 65 de ani de la primele fraze asternute in caietele care-l insoteau pe scriitor in misiunea diplomatica la Lisabona, jurnalul acopera perioada cuprinsa intre 21 aprilie 1941-5 septembrie 1945, adica atat cat Mircea Eliade a functionat ca secretar de presa de categoria a II-a la ambasada Romaniei la Lisabona condusa de Victor Cadere.
Profesorul Sorin Alexandrescu, nepotul lui Eliade, prefatatorul si ingrijitorul acestei editii aparute in premiera mondiala, consemneaza faptul ca jurnalul portughez este singurul care poate fi creditat ca integral, spre deosebire de cele publicate in timpul vietii de un scriitor care a dorit, asa cum remarca si Mihai Zamfir, intr-un studiu introductiv al cartii (mai semneaza un studiu asemanator si Florin Turcanu) sa se prezinte in Fragments d�un journal sau Les promesses de l�equinoxe cu o �masca de oficialitate�, atent la ce poate dauna imaginii unui deja reputat savant al religiilor.
Asadar, cu atat mai mult pot interesa si captiva aceste pagini pe care nu s-a intervenit �literar� pe un cititor obisnuit al lui Eliade, ca sa nu mai vorbim de un biograf sau de un istoric al religiilor. De altfel, manuscrisul jurnalului a putut fi consultat cu profit de tanarul Florin Turcanu la biblioteca Universitatii din Chicago si �topit� critic in lucrarea sa de referinta �Mircea Eliade. Prizonierul istoriei� (Humanitas, 2006).
Cum jurnalul nu avea interdictie de publicare, pare oarecum ciudata intarzierea cu care se produce editarea lui in Romania, tara deja confruntata cu polarizarea taberelor in ceea ce priveste, in special, traiectul legionar al savantului.
Eliade soseste pe 10 februarie 1941 la Lisabona, direct de la Londra, unde fusese atasat cultural la legatia Romaniei din capitala Imperiului Britanic. Vremurile erau deja tulburi si Eliade pricepe rapid ca acea teroare a istoriei pe care avea s-o intuiasca si teoretizeze in curand era deja stapana in spatiul dintre Peninsula Scandinava si cea Iberica. Un razboi civul precum cel din Spania, dar si caderea violenta a legionarilor din Romania, provocata chiar de cel care parea sa le dea credit pana atunci, il conving pe Mircea Eliade ca solutia de compromis a lumii democrate de atunci nu se poate face �pe spinarea Rusiei�, dar nici cu ajutorul britanicilor care �urla ca rusii lupta pentru libertate�. Ca bun roman (in termenii lui Nae Ionescu), Eliade se simte tradat de Churchill, care, aproape faustic, inchei un pact cu Stalin si trece cu vederea imperialismul sovietic care face ca foste democratii europene sa fie inghitite de ursul comunist.
Un Eliade lucid, in aceste conditii ale coborarii delirului razboinic pe pamant, incearca sa se achite de misiunea sa, in conditii nu dintre cele mai propice pentru creatia proprie. Totusi, sa nu uitam ca (fapt mentionat de Florin Turcanu), prietenii sai legionar sunt pe front (Radu Gyr, Haig Acterian), in timp ce altii sunt deja haituiti la Bucuresti de guvernul lui Ica Antonerscu. La Lisabona, Eliade incearca sa demonstreze ca poate fi de folos intr-o amabasada dominata de afaceristi verosi (vezi episodul �lana� care aduce sute de milioaane membrilor legatiei economice romanesti), se informeaza asupra istoriei Portugaliei, isi propune sa scrie o istorie a revolutiei care-l adusese pe Salazar la putere, dar are si fructuoase intalniri cu scriitorii si intelctualii celebri ai tarii lui Camoes: Reinaldo dos Santos, Eugenio d�Ors, Ortega y Gasset, Alfredo Pimenta. Isi propune multe si i se pare ca realizeaza putine, in timp ce este nevoit sa fie functionarul care sa-si satisfaca superiorii (chiar reuseste asa ceva); este insa din ce in ce mai ingrijorat de �piticenia� efortului de creatie. Citeste 7-8 ziare portugheze pe zi, dar si pe cele din tara si are senzatia ca nu mai e prea mult de facut: �Incep sa ma simt din ce in ce mai singur in Romania�. Se apropie de 35 de ani si simte ca timpul trece ireparabil, este disperat ca anumite lucuri nu se mai intorc si realizazea precaritatea conditiei umane, dar nu ezita sa frecventeze �casele specifice� unde fetele �specifice� vor imediat sa faca poze cu clientii.
Cu toaate astea, incearca sa scape de lupta care se da intre melancolia produsa de singele moldovean si sa duca lupta pe frontal creatiei, gratie sangelui muntean care-i spune, la intervale regulate, ca� este convins de geniul sau literar (insemnarea din 13 iunie 1941) si ca romanele sale vor fi singurele citite din toata productia 1925-1940, peste o suta de ani�. Cu toate astea, are barbatia sa remarce ca Liviu Rebreanu a publicat in 1921 �o carte uluitoare�: Ion. Isi �revine� repede si la insemnarea din 9 octombrie 1941 noteaza cu satisfactie ca un specialist ca Reinaldo dos Santos lua note de la un �profan� ca el. Concluzia? �Daca m-as fi aflat in strainatate in postul de azi, de cinci sae ani � as fi fost un scriitor european�. Goethe, de-ar fi trait, i-e fi simtit rasuflarea, culturala, evident, in ceafa: �Este fara margine capacitatea mea de a intelege si simti cultura in toate formele ei. Nu cred ca s-a mai intalnit un geniu de o asemenea complexitate � in orice caz, orizonturile mele intelectuale sunt mai vaste ca ale lui Goethe�. Nu stim cine vorbea aici: sangele muntean sau cel moldovean. Cert este ca nu avem inca �Faust�-ul�
Pe 27 martie, 1942, sangele muntean inca lupta impotriva celui moldovean: descopera o stranie coincidenta a initialelor numelui sau cu cel al lui Mihai Eminescu! Cateva randuri mai incolo se aratase dezamagit de influenta lui Caragiale printre romani: �Mult rau ne-a facut noua hazul lui Caragiale�.
Recunoaste totusi, cu amaraciune, in notatia din 6 mai 1942 ca �desi am geniu epic, n-am facut inca nimic�, amraciune potentata si de credinta sa sincera ca, in Romania, a fost candva seful generatiei sale.
Dar ce facea in acest timp cat el se zbuciuma in orasul de pe Tage generatia al carei lider fusese? Servea teoretic patria, asa cum o facea autorul nostru la Lisabona sau in peregrinarile sale prin diverse statiuni ale frumoasei Portugalii. Intors dupa doi ani si trei luni de absenta la Bucuresti, Eliade ii reintalneste pe Mircea Vulcanescu, Paul Sterian, Constantin Noica, Titi Devechi, Mitu Georgescu. Se aduna in casa unui anume P. Grant si discuta� viitorul legiunii, chiar daca, oarecum prudent, Eliade le precizeaza amicilor de doctrina ca �desi legionar, am suspendat orice politica interna atata timp cat ducem razboiul cu Rusia�. Ii aduce la ordine Contantin Noica, nemultumit ca intelectualii dau dosul cand e vorba de greu: �Ce-ati facut cand a fost ucis Codreanu? Cand ati votat Constitutia? Plebiscitul?�. Se stie ca Noica refuzase sa voteze Constitutia, fapt pentru care avusese probleme cu autoritatile din regimul Antonescu. Mircea Vulcanescu, cel considerat candva, dupa moartea teribila in puscariile comunste, adevaratul sef al generatiei �Criterion� il apostrofeaza pe Noica: legiunea creeaza un nou dreyfusism.
Totusi, desi isi suspenda judecatile cu caracter politic, Eliade noteaza satisfacut: �Aproape nimeni � in afara de legionari � nu-si da seama ce ne-asteapta, ce se-ntampla daca ne inving anglo-rusii�. Aici a avut dreptate, dar culmea, nu a fost nici aici primul care a ghicit in absolutei ce-i rezerva viitorul Romaniei. De la Paris ii vine vestea printr-un amic ca Emil Cioran, care invata portugheza si refuza sa colaboreze la ziarele nemtesti, a prezis ca Germania va cadea si victoria va fi a comunismului.
Totusi, la nivel metafizic, tot Eliade este cel care formuleaza remarcabil starea lumii in care traieste, suspendat intre proiectele sale si agonia continentelor cuprinse de furorul razboiului: �Traim o catastrofa cosmica: acesta e singurul sens al razboiului��.
Traia, de fapt, impreuna cu massa biologica pe care o dispretuia, cu omul inert, necreator (insemnarea din 17 mai, 1942) intr-o nisa a Razboiului Civil European (Ernst Nolte) care se dezlantuise in 1914, urmare a Revolutiei ruse, si care nu avea sa se sfirsesca decat printr-o catastrofa umana in 1945, anul cand Eliade isi incheie acest jurnal extraordinar, crud si megaloman, romantic si �de criza� (Mihai Zamfir), produs al unei inteligente care viseaza autodepasiri cosmice si are caderi absolute �teriene�.
Aveau sa mai treaca de atunci 41 de ani pana la moartea petrecuta la Chicago, o moarte care poate i s-a ideplinit asa cum o visa in notatiile facute in 23 septembie 1942:� Lumea noua anglo-sovietica nu va accepta in sanul ei oameni ca mine. Dar nu cazul meu ma impresioneaza. Mi-ar fi egal sa traiesc sau nu, ca voi fi impuscat sau nu de comunisti (puteam fi foarte bine impuscat de Carol si Armand Calinescu, sau chiar de generalul Antonescu). Nu asta ma impresioneaza. Dimpotriva, sa mori, stiind ca lasi in urma ta o lume care-ti va duce mai departe gandurile, ca mori cu sens � e o moarte pe care intotdeauna mi-am dorit-o�. A murit Eliade cu sens? Chiar daca nu a trait intotdeauna asa, opera lui spune ca da.
(Mozaicul, iulie-august, 2006)
�Ratarea decurge din duelul nefericit cu limita care te desparte de tine insuti. Ceea ce inseamna ca ratarea nu se poate naste decit intr-un univers care este populat de prejudecata faptei si in care promisiunea se insoteste cu asteptarea implinirii ei.�
Gabriel Liiceanu � Despre limita
�Fiindca nu sunt si n-o sa fiu niciodata altceva decit autorul cartilor mele, n-o sa am acces la #succesul international#.Si aici cred ca am ajuns la � sau ma apropii de � limita.� Aceasta insemnare de la pagina 29 a partii a doua a Jurnal-ului cartarescian (Humanitas, 2005), lansat recent la Tirgul de carte Bookarest, in caseta cu primul volum, este unul din lait-motivele insemnarilor celui mai important prozator rom�n contemporan, dupa Nicolae �nea brebenel� (Cartarescu dixit), daca dam crezare topului din �Observator cultural� de acum citiva ani, pe vremea cind I. B. Lefter se arata, ca orice pedagog de scoala noua, increzator in aproape orice facea sau ii iesea. Psihologic, e simplu: altfel nu poti fi sef.
De ani buni de zile, M. Cartarescu este vedeta literara nr. 1 a Rom�niei. Il ajuta, pe linga calitatile sale literare iesite din comun, dublate de o vointa de a fi scriitor care fac din el un monument de stenahorie, si un profil romantic de tip foreveryoung placut si dezirabil ziarelor si televiziunilor preocupate si de cultura sau revistelor mondene care au adoptat moda benigna a incorporarii in paginile lor a cite unui scriitor in voga, alaturi de flecustete lucioase cum ar fi criza sufleteasca la dame si canisi, loisir intr-o societate agonizanta sau pur si simplu foliees ale mamei Natura. Insa ar fi de-a dreptul reductionist sau pur si simplu rautacios sa-l plasam pe parintele literar al lui Herman doar in aceste posturi domestic-fondante: ca vor sau nu unii, individualisti sau organizati in filiala rom�neasca a sectei Asasinilor, Mircea Cartarescu este subiect principal al dezbaterilor de la noi din ultimii trei lustri, pe r�nd adulat, premiat, contestat sau �v�nat, taiat, terminat�, in buna parte si datorita prezentei sale rudolfvalentiniene bine eclerata de uzina de vise Humanitas, dar mai ales ecorseurilor literare la care se supune acest autoflagelant postmodern al cauzei, ca si a unei constante provocari a taurilor criticii literare de la noi. Mircea Cartarescu este, cu un termen pe care nu-l doresc �fixativ�, insa nici dizolvant, un toreador indragostit de confruntarea cu... publicul, intruc�t bestia cu doua coarne ce scurma-n nisipul inca alb al arenei i se pare secundara in raport cu ideea sa de confruntare esentiala (�Nu dau atentie succeselor, dar fiecare umbra devine scufundarea unui Titanic. Orice imbecil care arunca o vorba despre mine ma ulcereaza pur si simplu...�).
Gracil si incordat in aceeasi secunda, obsedat ciclotimic sa nu rateze intilnirea cu propriul sau geniu (sau geaman), atent la ocheadele marelui public, un Ins plural fara ipostas de altminteri, dispretuitor fata de specialistii intr-ale tauromahiei care se intimpla sa-i critice fandarile, eschivele, dar si atacurile letale, Cartarescu este personajul cel mai important al unui jurnal publicat antum (�Cum justifici, daca nu prin vanitate, hotarirea de a-l publica...�) unde continua sa sape si sa caute ceva ce probabil nu va gasi niciodata: adevarul care este ascuns in fintina sau nefericirea de a fi singur cu ceea ce iubeste cel mai mult, atit de mult ca acela trebuie �ucis�: bestia umana, care sfideaza regula unui Dumnezeu ascuns, in marsul ei triumfal catre neant. Neantul literaturii, fireste.
Zeci si zeci de notatii ulcerate dintre sutele din cele 436 de pagini ale jurnalului pe sase ani (1997-2003) il arata pe un Mircea Cartarescu siderat de propria neputinta de a accede inca o data la nivelul a ceea ce a facut c�ndva din el ceea ce este astazi simbolul M. C., acea M.C.-itate resimtita de el insusi � ca blazon, dar si ca sentiment al instrainarii bruste �, dar si de altii drept figura unui mutant care stirneste uimire, groaza, repulsie, atractie, aplauze, mai mult sau mai putin perfide, toate astea ambalate in vana si irepresibila dorinta umana de a distruge sau macar de a ignora unicul si unicitatea unui fenomen astfel intabulat in numele Cartarescu. Ce mi se pare special la Mircea Cartarescu, dincolo de plasamentul sau fenomenal (o adevarata stiinta de a muta accentul de pe marginal pe central atunci cind e nevoie) in buricul galaxiei scriitoricesti, este si ceea ce este cel mai paradoxal la acest creator de arhetipuri literare: spaima de locul comun ca in fond este si el muritor precum toti ceilalti muritori care se intimpla sa mai scrie si prost ca si insatisfactia de a se vedea tratat asemenea �gloatei�. Cind esti cumva constient ca ai iesit din �regn� (om iesit din dragoste si din lege � vorba poetului), de ce sa ramii introlocat zilnic la auzul parsiveniilor care se coloportaza despre tine sau la lectura cronicilor de o varietate stilistica si morala uluitor de caleidoscopica cu care-ti sint intimpinate cartile? De ce sa iei poza, in sepia, a inadaptabilului si sa adopti postura celui care poate declama seren-amar, ca pe o cantoneta ce te seaca la inima, versurile Eminescului cel paros ca omul lui Darwin: �azi vad din a ta vorba ca nu ma intelegi...�?
Sigur, Mircea Cartarescu este si el om si poate deveni neintelegator cu opacitatea lumii din jur, chiar in timp ce scrie a sa A la recherche, insa in Rom�nia nu se poate izola precum Marcel intr-o camera captusita cu pluta. La noi, stie el mai bine, mitocania si pizma intra prin ziduri, cu molozul in gura si de molozul asta nu scapa nimeni � o constatare, fireste. Totusi, eliberat oarecum de prejudecatile si de zeii violenti ai Balcaniei pe care o descrie adesea in articolele sale minios-adolosecentine, Mircea Cartarescu ar putea observa despre sine un lucru, pe care il si face pina la un punct, insa de o maniera care arata mai degraba ca nu-si pricepe neintelegerea: anume ca, cu cit este mai mult timp plecat din tara cu atit se supune unei ordalii care face ca sinele sau sa vina repetat indarat la sinea unei natiuni detestabile, nascuta cu ura in suflet si cu injuratura pe buze. Povestea jurnalului cartarescian este, ca de obicei in asemenea cazuri, povestea ciocanului ce cade pe ilau, numai ca pe ilau este Mircea Cartarescu, iar ciocanul este scriitorul cu acelasi nume. Sint pagini teribile in acest anuntat autodafe in care autorul se autoexorcizeaza dupa ce, intors in baile de arsenic ale unui Iad care este fara speranta intrucit nu primeste lumina lui Dumnezeu, constata, totusi, ca este cel in care s-a nascut. Sunt pagini fara Dumnezeul absent, nepasator la suferintele unui scriitor rom�n in secolul XXI, si pagini care-l cauta pe Hristosul care nu s-a plins niciodata de rautatea livresca a oamenilor si a Sinedriului literaturii, asa cum o face autorul �Nostalgiei�: constant, metodic, picurindu-si otrava zilnica in pasta pixului cu care scrie si in paharul cu otet pe care si-l duce consternat la buze, in tonuri si acorduri paradoxale cu propria-i parere despre parerea lumii:
�Sunt un zero, un zero foarte admirat, ca mai toti cei foarte admirati. Caci doar cind nu mai esti devii, deviezi in ochii prosti ai prostilor.� (pag. 48);
�Cerc barbar si fara sentiment, problemul astei vieti cu care lupt etc., etc. [...] ura tuturor impotriva mea.� (pag. 92);
�Noua carte pare sa-i fi iritat pe toti, in frunte cu criticii si mercenarii rubricilor de reviste.� (pag. 92);
�Oriunde as mai aparea in public voi fi interpelat si insultat. Fiecare vorba scrisa de mine in presa va trece din gura in gura ca o dovada de ticalosie. Si as vrea sa cred ca asta e doar paranoia.� (pag.92);
�Stiu acum ca nu sunt de acolo si nici n-as putea fi, n-as fi lasat sa fiu chiar daca as vrea, caci de douazeci de ani sint o ofensa vie pentru auctorii aceia.� (pag.142);
�Singuratatea mea in lumea literara de acum nu vine din invidia si ura celorlalti, cum cred uneori, ci din lipsa semenilor, a vreunui grup la care sa particip...� (pag.151);
�Cariera mea literara nu ma mai preocupa... Nu-mi mai pasa citi bani dau cei din tara pe mine si nu ma mai vreau sa fac gaura-n cer afara.� (pag.169);
�Nu voi ajunge, desigur, la pretendentul Nobel Nadas, dar vreau oricum sa-l citesc.Cit de iubiti si de admirati sunt ei. Cit de mult sint eu detestat in tara� (pag. 175);
�Citeva uimitoare vorbe ale lui Codrescu despre mine, intr-un interviu. Ma pune alaturi de Marquez, Nabokov si Borges, ceea ce, dincolo de faptul ca-i lipsit de bun simt, e foarte, foarte emotionant.� (pag.212);
�Nu am fost invitat la doua festivaluri importante de literatura, la care au fost toti invitati... Nimeni, nu vrea aici sa ma impuna ca autor respectabil, macar. Platesc aici, si peste tot pentru faptul ca vin din tara de unde vin (tara lui peste), ca fac parte dintr-o cultura asa cum e, produsul, si ea, al unui popor asa cum e.� (pag. 225);
�Cred ca de fapt nu mai interesez pe nimeni, ca nici pielea nu mi-o mai vrea cineva.�(pag.268);
�In lumea literara de la noi rezistenta la scrisul meu a crescut exponential si e bine alimentata� (pag.301);
�Am nevoie sa simt ca sint inconjurat de oameni care ma pretuiesc, pentru care merita sa scriu. Nu orice yes-man bineinteles. Dar nici numai straini reci si obiectivi� (pag.314);
�Vezi zilnic cum se iau premii nemeritate, cum se scriu cronici elogioase despre insi ce nu le merita nici in vis, cum se organizeaza mediocritatea...� (pag. 353);
�Nu exist, nici macar ca simplu soldat, la Uniunea Scriitorilor, nici in Pen Club, nici in ASPRO, nici la universitate. Nu contez in nici o situatie sociala, nu intru in calculele nimanui, nu contez pentru nimeni� (pag. 353);
Ai zice, punind cap la cap ohtaturile, gemetele si ulceratiile care-l inconvoaie si mai mult deasupra acestei �Siberii mari� care este pagina de scris sau in momentele cind este consternat de faptul ca a fi rom�n nu-ti da decit un pasaport pentru infern, ca o mineriada intunecata de forta celei din iunie 1990 s-a pus in miscare impotriva unui singur om: a celui care-si doreste sa scrie cea mai buna carte a vietii sale in timpuri de tot nemernice, o carte destinata indigenilor nerecunoscatori, dar mai ales europenilor care-l traduc, il invita la burse literare sau la conferinte cit de cit platite, insa, fideli emfazei si turpitudinii occidentale, nici ei nu-l considera printre cei mari. Aici, cercul se inchide si Cartarescu este copilul care sta in fata acelei usi despre care stie ca este, deocamdata inchisa, desi Marcel avertizase: bati la singura usa care este deschisa...
Fiindca la un moment dat pomeneste spre sfirsitul jurnalului de William Burroughs, pe care-l considera interesant doar pentru ca se pricepe la droguri (asa e, a studiat la Viena, orasul unde a stat si Cartarescu o vreme), as vrea sa-l trimit pe cel care depinde atit de mult de intelegerea criticii literare la un pasaj din ultimul roman al lui Burroughs, tradus la noi de curind, �Tar�murile vestice�. Zice Burroughs: �O regula aproape intotdeauna valabila: nu te lupta si nu raspunde unui critic, nu conteaza cit de absurda e critica. Nu lasa criticul sa-ti fluture cirpa, asa cum se spune in arenele de lupte cu tauri. Niciodata nu vina cirpa, chiar daca criticul recurge la citate incorecte�. Burroughs precizase ceva mai devreme, ca initiat in tehnici de magie neagra, sau macar ca studios atent al lor, ca strategiile de genul asta il pot afecta pe scriitor fiindca fac parte dintr-un tip de atacuri psihice in care o persoana este supusa unui tir concentrat din dorinta precisa de a o distruge. Asadar, nu lasa cirpa sa-ti fie fluturata... Insa eu cred ca si o critica dulceaga, de genul celei scrise de o doamna si pe care am citit-o c�ndva in �Piata literara�, o revista clujeana, despre �Orbitor I� poate fi un �atac psihic� letal. Pur si simplu scriitorul poate fi doborit in urma unei imbratisari erotice care nu are nimic de-a face cu obiectul criticii asa cum banuim ca trebuie sa fie, si �balit� de o maniera care turteste vointa si insulta inteligenta. A lui si a unui tert cititor. Episodul convertirii Nicoletei Salcudeanu, dupa ce se spovedise in �Vatra�, recunoscind ca l-a judecat dupa �zvonuri� este prezentat in termenii unei adevarate metanoia: necredincioasa care s-a intors la pieptul Alesului. Pai bine, Nicoleta, se poate!?
Cu toate astea, anxiozitatile lui M. Cartarescu, jucate sau nu pe �frontul� care este mai mereu un jurnal, trebuie intelese pe fondul extraordinarei concentrari care precede orice preparativa a unei carti in care ti-ai pus viata la mezat. In fond, este un pariu cu tine aproape pascalian: exist sau nu exist? Cartarescu este, intr-un fel, un entuziast usor de dezamagit, ca orice scriitor important, dar preocupat si el, vai, de numar si cantitate � ca si Patapievici, imi pare rau s-o spun �, care se pune pe sine in joc fara nici un rest, si, ajuns aici, imi mai permit o trimitere �comparatistica�, fara nici o intentie de pedanterie sau dadaceala. Autorul Orbitor-ului este in momentele in care are nevoie de confirmari ale valorii sale (sigur, e minunat sa-ti telefoneze Radu Cosasu si Livius Cioc�rlie si sa te felicite, dar n-ar fi si mai bine pentru �mocofanii� care suntem daca ar lasa ceva scris despre cartile sale, asa cum face Manolescu sau chiar �raul� Dan. C. Mihailescu?) aidoma acelui redactor al faimoasei �The New-Yorker�, Brendan Gill, autorul unei carti despre viata din redactia revistei celei mai bune din lume, cum se autoelogiau membrii acesteia. Ei, bine, Brendan Gill povesteste in �Aici, la The New-Yorker� despre munca sa si a colegilor sai care consta, intre altele, in a retusa � unii ar spune, a rescrie � bucati de proza literara achizitionate de la nume celebre ca O�Hara, Cheever sau Updike, posibil Salinger (desi el nu a publicat decit noua proze acolo si cred ca nimeni nu s-a bagat). Gill, care a publicat in viata lui 30 de nuvele intr-o revista unde circula o butada gen �nu exista in intreaga America trei oameni in stare sa scrie o propozitie afirmativa simpla�, isi aminteste de celelalte 30 de nuvele returnate de amicii sai Shaw si Maxwell, aceiasi cu care el se mindrea de a fi �speriat� scriitori de prima mina care intrasera foarte siguri pe ei in redactie pentru a iesi total dezorientati: �In inima noastra avem cu totii numai sase ani si cind Maxwell si Shawn sint obligati sa-mi restituie un manuscris in care am investit saptamini sau luni, ei stiu ca voi zimbi si voi incerca sa trec peste acest groaznic moment cu o gluma neconvingatoare; dar ei mai stiu ca, daca nu se vor grabi sa iasa repede din biroul meu, vor putea zari pe chipul barbatului de virsta mijlocie expresia copilului de sase ani care a fost lovit si nu intelege de ce�. Asa e viata dincolo de masti, nu-i asa? Pretinzind sa fie iubit, mai de graba decit trecut prin sita si dirmonul criticii pretins �obiective�, Cartarescu, cel care vorbeste totusi undeva �de anularea spiritului critic printr-un nivel de hormoni fericiti�, in acelasi timp autorul fermului si deosebit de selectivului �Postmodernism rom�nesc�, este aidoma acelui copil de sase ani care nu intelege de ce cad loviturile pe obrazul oferit crestineste unei critici careia ii face o placere sadica sau prosteasca sa palmuiasca in numele �ordinii� pe care vrea s-o instaureze. Sigur, critica noastra, adesea greoaie si inutila, sau mai rau, insistind sa para independenta acolo unde partizanatul ei a sapat adevarate transee intre tabere ce se urasc de moarte, nu se ridica in corpore la inaltimea exigentelor probate de profesionistii invocati in exemplul meu, dar asta nu inseamna ca un critic literar vertebrat intelectual, inclusiv la modul filozofic, stiintific, asa cum cere autorul, nu poate sa aiba o parere mai putin buna despre literatura sa, fara sa fie banuit ca are ceva cu autorul sau ca este limitat intelectual sau tarat moral. In fond, este vorba aici, daca bine imi dau seama, de o nevroza care se capata cu timpul in lumea bucuresteana a literelor, acolo unde troneaza resentimentul, dar de unde emana si recunoasterea si se emit edictele gloriei in excelsis. Oricit de mult ne-ar place Nicolae Manolescu si cit de mult am aprecia obiectivitatea lui in materie de literatura, gustul sau precis si instruit de o cultura superioara, nu ne putem permite sa nu acceptam si parerea altor critici care sa faca nota constratanta cu Reich-Ranicki al nostru (in fond, in Germania, Walser a avut �curajul� de a-l lichida in efigie pe criticul cel mai temut al nemtilor). Eu cred ca abia un Mircea Martin sau un Ion Pop sau un Marin Mincu il fac pe Manolescu vizibil, chiar daca au uneori opinii contrare, intrucit, de-ar fi fost singur pe aici seful Rominiei literare, doar o unica parere, indiferent de soliditatea ei, ne-ar fi amortit sub tirania monoteismului critic. In fond, in Germania, acolo unde Cartarescu se amuza, pe urmele lui Stasiuk, sa creada ca nemtii scriu carti plictisitoare, Ranicki nu ezita sa-l puna �la punct� pe Walser sau pe Grass fara ca acestia sa-l creada pornit impotriva lor cu orice chip, iar cei mai tineri au dreptul sa-i conteste pe maestri, cu toata inteligenta ignorantei caracteristica virstei �penibile�. Penibilul abia la yes-man-ii tineri se vadeste a fi mortal precum prostia, asa cum o demonstreaza condeieri fugosi precum un Marius Chivu, de exemplu, predestinat sa iubeasca tot ce iubeste �lumea buna� si sa citeze din Maestru la tot pasul, chiar si fara ghilimetele de rigoare, in ton cu noua moda a inginarii unui guru care are solutii la toate, dar, culmea, nu-l poate lecui pe ucenic de a fi scrofulos in pagina care se mira si ea de cite i se intimpla. Atitea pagini splendide ale acestui jurnal in care este topit, alaturi de naratiuni �naive� ale ritualului zilnic al vietii, un urias efort de a intelege de ce tocmai el trebuia sa scrie �Orbitor� sint placate, ca la rugby, cu paginute ale nevrozei de a nu se simti iubit sau, mai rau, de a fi rau inteles. De ce trebuie �inteles� un autor care si-a propus aidoma gnosticilor de la Princeton, pe care ii citeaza in corpusul jurnalului, sa decopere o noua frumusete (potrivit formulei lui Poe), dar care nu s-a hotarit, potrivit acelorasi principii, seducatoare prin bun simt, sa �traiasca fara coroana�? Poate ca lipsa de bani � de care se plinge constant Cartarescu � este intr-adevar unul dintre acele �pacate capitale� de care vorbeste acel Moise al gnosticilor princetonieni, care este Samuel Butler, ca si o sanatate subreda, ca si lipsa de caracter, ca si credinta intr-o ideologie, ca si � chiar si asta e in lista! � constringerile familiale. Insa, este posibil ca Mircea Cartarescu, unul dintre cei mai inteligenti oameni/scriitori pe care ii are Rom�nia, sa nu fi aflat intre timp ca, potrivit aceluiasi papa al gnosticilor de acolo, un om demn de acest nume trebuie sa fie in stare sa aiba un ideal elevat si ca poate si trebuie sa dea in laturi acest ideal imediat ce acesta ii face cu ochiul? In cazul asta, idealul lui Cartarescu, crescut din drojdia unui simtimint ce roade ca un vierme constiinta, mi se pare, dupa cum se abandoneaza statisticii suferintei, cel de a fi incontestat, cel mai important in nisa prozei care se scrie la noi si, daca se poate, si in Europa (ai sa vezi, ii spune la un moment dat un suedez, peste niste ani vei fi un Kafka..., dar n-am avut noi la un moment dat si un Kierkegaard rom�n?).
Repet, sunt multe pagini splendide in carte, despre cautarea de sine, incercarea de a atinge trepte ale perfectiunii, inclusiv umane (�Fii blind, fii trecator. Ca un pacient slabit de boala intr-un spital�.), convingerile literare (�De la Pynchon am invatat sa-mi tratez cititorul fara nici o mila. Iar el a invatat-o de la Joyce. Care o stie de la alchimisti. Si ei, de la cel de trei ori mare�.), despre infringere sau teama de ratare (�as vrea sa ajung vreodata unul dintre acei oameni singuri care incearca sa inteleaga�), dar si insule radioactive supraabundind de ura, minii letale, adunate in timp din confruntarea mintii cu obsesia ca nimeni nu-l doreste cu adevarat, ca in tara se da stingerea atunci cind el se reintoarce de la o noua bursa literara unde a remarcat ca nu e apreciat cum ar trebui si unde a dobindit totusi o reputatie ce-i face, desigur, sa deznadajduiasca pe locuitorii acestei gropi care este Rom�nia, urmasii trogloditilor din desert.
Dintre paginile cu �aura� care mi-au retinut atentia in mod deosebit se detaseaza, chiar daca n-au incarcatura mistica necesara, cele in care acest personaj arcimboldesc acoperit cu carti si scris din cap pina in virful unghiilor care este �eu, Mircea Cartarescu� se afla in cautarea credintei sau cele unde isi pune intr-un mod mai decis problema acestei �insolubile�, acele inaintari lente prin trupul textului biblic in timp ce sapa in el cu blasfemica dictie. Daca miturile religioase au murit odata cu anuntul mortii insesi a lui Dumnezeu, inaintarea in virsta, si in cultura, evident, il fac pe Cartarescu sa iasa din formula poetului trintit confortabil in iarba naturii naturans si sa accepte mai decis provocarea: �Incet ni se deschid ochii�. Il adulmeca pe Iisus in giulgiul de la Torino si-n sudarium-ul de la Oviedo, in strafulgerarile lui Wittgenstein din �Pagini despre religie�, in ritualul luarii luminii in noaptea de Inviere, in Evanghelia lui Ioan (�a cercului interior�), numai in sine insusi si in semenii sai nu, chiar daca paginile care insotesc momentul nasterii propriului copil, ca si cele in care creste sub ochii lui, m-ar putea infirma. Poate ca ar fi peste masura de stupid sa-i amintesc ca nici giulgiul nu este chiar ce se spune �oficial� (pinza din care este tesut e mult mai recenta, iar cel care a fost invelit in ea mai traia inca, cf. �Iisus� scrisa de nemtii Kersten si Gruber sau �Secretului lui�.... de Knight si Lomas), de vreme ce autorul pare sa primesca de la acest tip de dovezi putere pentru o posibila credinta. Insa sunt semnele pe care el le urmeaza si nu am de gind sa le ironizez, chiar daca voi spune ca mai degraba faptul ca Dumnezeu ne-a facut dupa chipul si asemanarea Sa (�Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra�) si ca isi reflecta fata in toate chipurile tuturor oamenilor de pe pamint mi se pare o dovada, chiar �slaba�, mult mai autentica decit orice �proba� pe care omul o cere. Bun, nu i se poate pretinde unui agnostic preocupat de esoterisme, care-l ajuta sa traiasca pe mai departe cu Revelatia si incertitudinea la un loc, sa creada fara dovezi, insa atunci de unde certitudinea ca statistic majoritatea oamenilor sunt rai si ca nu te inteleg (�ura tuturor impotriva mea�)? Contradictia lui Cartarescu, asa cum o intuiesc eu la capatul acestei �arderi de tot� care este jurnalul sau calare pe doua secole si milenii, sta tocmai in milenarismul sau care vede o lume in care Dumnezeu se arata a fi aidoma unui Mare Atractor ce nu se mai recunoaste in miriadele de ipostasuri ale fiintei umane aflata deja in bolgiile Iadului. Or, ca descriptor cotidian al bolgiilor astora, Cartarescu rateaza nepermis tocmai intilnirea cu locatarul lor: individul uman, abjectul de serviciu al unei lumi grozav descrise de Becket, tocmai cel care a facut posbila lumea asta, intrucit inainte de om Dumnezeu era singur (�Si Duhul Sau se purta pe deasupra apelor�), acela care este banuit de toate rele � si mirosurile � de dupa Cadere, incapabil de o noua frumuete, dar atit de constient ca este singurul din univers care poate rata.
Cred ca atunci cind Mircea Cartarescu va descoperi fata de lumina a acelui individ nesemnificativ va putea scrie al treilea roman al unei trilogii care se doreste a fi trinitatea lui de om care nu doreste coroana, ci doar sa afle care-i este limita. �N aceasta viata, desigur.