1.
Curios fenomen: cind am primit intrebarile anchetei dumneavoastra tocmai ma gindeam ca n-am mai scris poezie de trei ani de zile. Ceva ce trebuia sa coboare din teasta spre inima a ramas blocat la nivelul testei. Ceva ce trebuia sa urce din inima spre teasta ginditoare mi-a ramas in marul lui Adam: ma inec si nu stiu de ce. Iata ce numesc eu retentie lirica. Luat cu viata � n-am nici o scuza � mi s-a parut ca pot uita pentru un timp poezia ca sa fac publicistica angajata la un ziar unde ma citesc pensionarii si ma ignora voios intelectualii. Ma pronunt in tot felul de chestiuni de care habar n-veam pina acum trei ani, in timp ce-mi trec prin fata ochilor frinturi din Versul ce-l visai si eu odata. Nu mai sint liric, sint critic si ma gindesc la Albertine disparue cu nostalgia unuia care a mingiiat cindva cu privirea tufele de paducel in peregrinarile lui pe drumuri de tara. Pentru mine lirismul este, doar astazi, drumurile facute cu bicicleta prin Westfalia, spre localitati cu nume ciudate, Bergheim, Winden, Kreuzau, Gey, Kufferath, Berzbuir si cascatul gurii prin gradinile lipsite de imaginatie, corecte, ale nemtilor care traiesc melancolia descendentei din Walhalla. Cite un Wotan pitic plantat in iarba tunsa perie se incrunta deodata la tine si te ameninta intr-o romana impecabila care-ti da sentimentul caderii in limbi de foc. Iarba lor se piaptana in oglinzi speciale montate de Stat pe marginea drumurilor � pentru a-si alunga singuratatea. Cum pedalam pe drumuri de tara asfaltate ma gindeam ca lira-mi sparta nu mai este motorasul cel viteaz care pune in miscare lantul bicicletei nemtesti ce ma purta spre necunoscut. Rideam de unul singur � cite o femeie iesita la �poarta� ma saluta ca pe unul de al lor, caci un necunoscut nu poate suride cu aerul ca este de-al locului � si ma gindeam ca acum citiva ani raspunsesem asa la o intrebare care ma ispitea ce vreau sa fac odata ajuns la o bursa a unui land german: vreau sa cunosc Germania pe bicicleta, asa cum a facut Cioran cu Franta dupa ce s-a saturat de Berlin si de Herrenrasse. Cea care imi traducea scurtul text pentru formularul de completat m-a intrebat cu sinceritatea dezarmanta a femeilor care vad barbati cum se sinucid din lipsa de inteligenta practica: chiar vreti sa obtineti bursa asta? N-am obtinut-o si mai tirziu cand alta mi-a fost oferita m-am gindit ca asa e viata: iti da ceea ce iti doreai in scris, cu conditia sa nu citesti cu voce tare...
2.
Cine a citit sau a recitit scrisorile lui Van Gogh catre fratele sau nu poate sa nu fie izbit de mana arsa a pictorului: scria la fel de bine cum picta, dar ce inseamna in cazul, asta �bine�? �Caci nimeni pina atunci n-a mai transformat, asemeni lui, pamintul intr-o astfel de rufa murdara stoarsa de vin si de singe-mbibat� � spune despre sinucisul societatii un alt �negru� care a trudit pe plantatiile artei, Antonin Artaud. Recunosc, desi nu intotdeauna la timp, lirismul in toate domeniile vietii, nu doar in granitele literarului care nu recunoaste multe dintre cele ce sint posibile pe pamint. Totusi, cine nu a citit �Sub vulcan� al lui Lowry nu poate intelege cum unul dintre cele mai mari romane ale secolului 20 este si un mare poem de autor. Consulul, cu al sau cutremurator �cum sa-l convinga cel ucis pe asasin ca nu-l va urmari sub forma de strigoi� este poetul borracho pe care-l caut in orice crisma fara talent as intra. Cind ma imbat, ma imbat de tristetea de a nu avea talentul sau de looser si forta de a ramine pentru totdeauna in cantina asta imunda care este viata.
3.
Da, mai ales in epocile in care viata sta sub semnul frivolitatii. Ce numesc eu frivolitate? Par eczamplu, betia intelectuala de a crede nelimitat in preeminenta acelei way of life americane in defavoarea altora din gradina potecilor ce se bifurca. Intr-o vreme cand ne plingem ca nu suntem iubiti in Romania, dar ne fac bulgarii cite o surpriza placuta de ziua nasterii, vietile si constiintele noastre atirna la breakfast de ultima gogomanie politica a Texanului Toxic, pe care-l urmam idiotizati impotriva terorismului. Ori noi, noi poetii, domnule Aurel, l-am citit pe Elytis si nu trebuie sa ne spuna unul care a cazut de pe bicicleta ce este un terorist: un mitocan al miracolelor. Oameni subtiri isi refuza orice lirism personal sustinind ca atunci cind Infernul va cobori pe pamint o parte din vina o va purta si unul Michael Moore, cel care si-a permis sa-l ridiculizeze pe The Man. Stiti care este secventa plina de un lirism care te seaca la inima, dar peste care nu poti trece decit asumand-o ca pe o oglinda pe care o plimbi de-a lungul drumului, ca s-o arunci apoi pe spate atunci cind rasuflarea zmeului te seaca la rindu-i? Aceea in care regizorul lui Fahrenheit 9/11 evoca Romania si faptul ca sprijina aliatii impotriva Raului din Irak intr-o secventa in care linga numele ei de vergina ce se da la cina rasare spectrul rinjitor al lui Dracula! Am aflat ca spectatorii de la Cannes au cazut sub scaune de ris... Asta numesc eu criza lirismului si lirism resuscitat.
4.
Dupa cum puneti intrebarea s-ar crede ca nu-i acordati prea multe. Asa este, daca vi se pare, dar sanse exista cit va fi poezie si pneuma. Poate ca gilgiie lirismu�-n mine, dar eu insotesc sansele sale perene de ideea de zbor si plutire (pe vremuri, activistii de partid de la cite o editura de provincie publicau culegeri de versuri pentru debutanti care se numeau frecvent... Zboruri lirice. Vibrau si ei, saracii...). Poate ca omul a cunoscut prea devreme vidul, mai ales dupa ce a inteles ca nu se poate pricopsi cu aripi, dar atata vreme cit exista aripile porumbitei si sunetul pe care-l face aerul in tubulatura oaselor sale lirismul mai are o sansa. Tacutul si neobositul creier al fiintei umane zboara el insusi sau pluteste in ceea ce stiintific numim lichid rahidian, efect al fenomenului de sustentatie. Dar nuferii care, vorba blagiana, cresc numa�-n lacuri cu noroi pe fund? Dar corbii lui Bacovia zugraviti de acelasi van Gogh, nu zboara si ei? Unind susul cu josul si albul cu negrul as zice ca poetul ne mai da o sansa la finalul poemului sau �stins�, vatuit, aidoma ochiului care zboara fara pleoape (v-ati gandit ce aripi are asta?): �de s-ar cufunda dorintele si lumea toata / eu stiu ca un poem va pluti auriu...�
5.
Am facut un coup de foudre la auzul versurilor batrinului poet din �Noaptea Iguanei�, acolo unde licheaua interpretata de Richard Burton era salvata de rabdarea si dragostea frumoasei Ava Gardner, cea casatorita liricoid in viata de toate zilele cu zbircitul Micky Rooney (actorul, nu fotbalistul). Ce film liric! La sfirsitul sau, coplesit de magia vietii, poetul centenar ii dicteaza nepoatei sale finalul maret al poemului la care trudise toata viata. Acesta coincide cu cel al unei vieti dedicate lirismului din om, insa, din pacate, nu pot reproduce acele versuri care m-au miscat, semn ca memoria se intretine cu nectarul lui Hebe, nu cu bere ieftina. Ma pot revansa insa si pot cita cite ceva din autori atipici, neliterati, ca sa vedeti � chiar daca stiati � cum lirismul bintuie ca si Sfintul Duh pe unde ii este voia. Voi incepe cu van Gogh, pictor de sori rosii peste care cade umbra unor ciori pe care acelasi Duh nu le mai putea opri in zborul lor taind diametral un orizont fara orizont: �M-am sculat dis-de-dimineata si am privit la muncitorii care veneau la santier, pe un rasarit de soare maret. Sint sigur ca ti-ar fi placut sa vezi acest tablou ciudat, acest fluviu de siluete negre, mai mari si mai mici, pe strada ingusta, unde nu razbate decit foarte putin soare, si apoi pe santier. Am luat dupa aceea prinzul, o bucata de piine goala si un pahar de bere; e un mijloc recomandat de Dickens celora care sint cit p-aci sa se sinucida, spre a-i mai abate citva timp de la acest proiect. Si chiar daca nu esti cu totul intr-o asemenea dispozitie sufleteasca, e bine sa-i urmezi sfatul din cind in cind, gindindu-te bunaoara la tabloul de Rembrandt Pelerinii din Emmaus.� Asadar, iata reteta salvarii � o bucata de piine goala si un pahar cu bere. Se vede treaba ca intr-o anumita zi a vietii lui Vincent ea, ca si rasaritul de soare maret, n-a mai dat roadele scontate. Dupa aceasta referinta neagra voi cita cu veselie dintr-o lucrare a unui domn pe nume Richard Dawkins, profesor de zoologie la Oxford si autorul unei fraze care mi-a cintat in cap ani de zile, asemenea unei pasari-lira care-ti bate in geamul mintii cu cioc rebel: �In Eva mitocondriala este mai multa poezie decit in tiza ei mitologica�! Dar ceea ce vreau sa adnotez este altceva sprintar care vorbeste cu acea indreptatire de savantlic ghidus pe care si-o da siesi Stiinta in marsul ei victorios spre Apocalipsa. Pentru ca avem mai multe asemanari cu specii care au cunoscut-o cindva pe Eva africana pe creaca originara, mama nostra a tuturor, si reusim sa ne �facem de ris� pe portativul liric al unei stele unde pietrele s-au jeluit la auzul lirei unuia ce-si pierduse iubita de doua ori. O data din neatentie zeieasca si a doua oara dintr-o nerabdare absolut umana. Ascultati ce ne spune ilustrul oxfordian: �Masculii speciilor cintatoare folosesc cantitati riscante de timp si energie pentru a cinta. Acestea desigur ii pun in pericol nu numai ca atrag pradatorii, ci si pentru ca ei se epuizeaza si folosesc timpul pe care l-ar putea consuma pentru refacerea acestei energii. Un cercetator al biologiei pitulicei pretindea ca unul dintre masculii lui, dezlantuit, a cintat, fara exagerare, pina cind a murit. Daca orice functie de utilitate ar avea ca scop bunastarea speciei pe termen lung, chiar supravietuirea pe termen lung a acestui individ mascul, atunci ar scurta durata cantecelor, a dansurilor si numarul luptelor dintre masculi. Totusi deoarece ceea ce este maximizat intr-adevar este supravietuirea AND-ului, nimic nu poate raspindi oprirea ADN-ului, care nu are alt efect benefic decat de a-i face pe masculi placuti femelelor. Frumusetea nu este o virtute in sine.� Asa este � si �pradatorii� au constant grija ca ea sa nici nu devina. Pina la urma nici macar nu va salva lumea, asa cum spera Dostoievski, dar poate ca Artaud a nimerit-o in umanismul sau contrariant atunci cind a scris plin de o speranta scatalogica: Acolo unde miroase a cacat / miroase a fiinta�
PS:
cercetatorul specializat in pitulici nu ne spune daca �masculul� cintaret� o facea in libertate sau intr-o cusca menita sa canalizeze mai eficient �energia si timpul� celui ce si-a dat duhul intru frumusete. A incercat sa-i ofere o bucata de piine la timp, urmata de un pahar cu bere? Opriti ADN-ul, cobor la prima!
Ancheta initiata de poetul Aurel PANTEA
|
