SpectActor
-1-
2006
de Nicolae Coande
Festivalul Shakespeare, 2006
Interviu: Harold Pinter
"Am scris 29 ale naiba de piese. Nu e de ajuns?"
Carte de teatru (LiviuIoan Stoiciu, Paul Vinicius, Daniel Banulescu)
de Mihai Ene
Cand Mircea Cartarescu a fost decorat de presedintele Basescu toata tara a luat act de eveniment. Presedintele romanilor mai ca l-a implorat pe Cartarescu sa nu care cumva sa refuze onoarea ce i-o face, altminteri ar fi fost mahnit peste masura. Este ca si cand un critic literar, care se poate intimpla sa fie si unul social, l-ar ruga pe autorul discutat sa nu-i respinga gestul critic, acum si in viitorime, dovedind o rara gentilete, precum si grija de a nu-l rani pe cel vizat.
Insusi poetul a fost miscat de atentia acordata si, dupa ce a fost convins de sotie sa nu repete gestul lui Grosan intr-o conjunctura asemanatoare (dar cu un alt presedinte), a mers la Cotroceni unde l-a gasit pe Basescu destul de... cosy. Sau corsi? Din delicatete, fara sa faca ceea ce facea altadata poetul modern, Cartarescu l-a primit pe Basescu in audienta realizand astfel visul oricarui scriitor roman din toate timpurile: acelea de a se lasa frecventat de Putere.
Stim, totusi, ca Mircea l-a sustinut pe Basescu in campania portocalie, asa ca reciprocitatea pare de inteles; totusi, de ce nu l-o fi decorat Basescu mai intii pe Ioan Grosan, cel care este invidiat de Cartarescu pentru puterea de a refuza sicriul si fanafara care insotea ordinul de cavaler ce s-a abatut peste cateva sute de scriitori romani cu acel prilej? De altfel, o trista statistica arata ca in afara lui Grosan nici unul dintre scriitorii romani nu l-au putut refuza pe Voda Iliescu, desi destui dintre ei se aratau indignati de prestatia batranei capuchehaie comuniste. Motivatia lor (puerila)? Medalia mi-a fost acordata mie de Presedintie..., nu de Ilici. Ca si cand decretul ar fi fost semnat de soferul lui Iliescu.
Revenind la Grosan, trebuie remarcat ca el lucra atunci, ca si acum, la Ziua, un ziar devenit intre timp indezirabil la Cotroceni, dupa tot tambalaul creat in jurul lui Patriciu. Totusi, presedintia actuala ar trebui sa faca diferenta �estetica � dintre jurnalsitul Grosan si prozatorul cu acelasi nume. Estetica, dom Basescu, nu politica!
Ei bine, am amintit toate astea, fiindca in invocata revista Proza a singuraticului Emil Garleanu, fostul director al Nationalului craiovean comenta la 1914 despre potopul de decoratii care inundase Romania Mica. Pe atunci, scriitorul roman, ca si alti intelectuali ai patriei, era abonat la Bene-Merenti, clasa I-a si, chiar la Rasplata muncii. Garleanu remarca faptul ca din snopul de B-M care au fost acordate de Regele Carol, "una cade pe un piept care o merita". Era vorba de pieptul poetului Ion Minulescu. Zice(a) Garleanu: "Socotind cum s-a dat aceasta decoratie pana acum, Minulescu o merita mai demult, cum o merita un Al. Cazaban, un Agarbiceanu, un Caton Theodorian. Credeam odata ca daca atunci, cand semnul acestei medalii il purta Vasile Alecsandri, o mai aveau atat de putini, ca marele Caragiale a primit-o atat de tarziu � poate noi suntem prea tineri azi pentru ea. Acum mi-am schimbat parerea (...) S-a impartit aceasta nobila medalie la avocati care au scris trei randuri in vreo revista juridica; la artiste si artisti care au un an sau doi de scena; la corespondenti de ziare care-s departe de a fi ziaristi; la politicianii care au cerut-o � la cine vreti. Si acum aflati ca Mihai Sadoveanu nu o are inca! Te intrebi atunci; oare Bene-Merenti rasplateste meritul, ori vreo alta calitate pe care noi scriitorii nu o cunoastem, si ca numai din intimplare, sau asa, de ochii lumii, s-au strecurat si cateva medalii pentru ceilalti, pentru cei care scriu in adevar? Sau poate medaliile Bene-Merenti si Rasplata muncii s-au schimbat intr-un fel de martisoare? ".
Ah, am zis atunci fulgerat de o fulguratie: daca Grosan e Sadoveanu al zilelor nostre si Basescu stie asta? Si Cartarescu, fiindca istoria-i ciclica, un fel de Minulescu orbitor...?
Oricum, imi dau seama ca in tara asta nu se mai practica refuzul, nici macar atunci cand gandul se impotriveste. Si cand te gandesti ca Eminescu a refuzat Bene-Merenti...
NICOLAE COANDE
(adio Mitica, wellcome Ariel!)
S-o luam metodic. Nu se scutura lancea oricum.
Teatrul shakespearean nu e ceva pentru toata lumea si totusi lumea a fost creata de Shakespeare in cateva zile. Harold Bloom zice, in �Canonul Occidental� ca omul din Stratford concureaza cu succes Ecleziastul si ca pe anumite portiuni chiar il bate, desi nu si-a propus asta cu tot dinadinsul. Interesant autor, ar zice unul caruia termenul interesant ii tine loc de transpiratie intelectuala�
La noi, in Craiova, Shakespeare este un domn ce poate fi vazut urcand de pe strada pe scena din doi in doi ani, timp de doua saptamani pline, chiar daca unii dintre potentatii orasului, suferind usor de hemeralopie, galimatias sau lapsus calami n-au ochi sa-l vada.
Snobii, ca si cei ce l-au citit integral, se infratesc de la Sf. Gheorghe pana dupa 1 Mai si iau cu asalt sala Amza Pellea a teatrului in dorinta de a vedea la lucru crema teatrelor din Europa in materie de Will. Still hope and suffer can who? E sarbatoare in oras atunci, asa cum a fost si anul acesta, intre 25 aprilie si 3 mai, cand s-au facut sali pline la cele 12 spectacole jucate de tot atatea trupe care dau, in fata unui public fierbinte, proba de foc a interpretarii dramatice.
Festivalul International Shakespeare, editia a V-a, Craiova 2006, in cuplaj cu manifestarile de la Bucuresti, unde cateva dintre companiile teatrale prezente la Craiova le-au aratat bucurestenilor ce pot pierde la doar 250 km distanta, a fost si de data aceasta o reusita. Sigur, luata la bani marunti, a avut si lacune, hibe, inerente de altfel la o manifestare de asemenea anvergura.
Nu voi vorbi in numele lui Emil Boroghina, idealistul de serviciu, dar si spiritul pragmatic care poate coagula laolalta �12 zodii� magice de teatru de cea mai buna calitate. Dl. Mircea Cornisteanu poate vorbi si singur, asa ca ma voi abtine s-o fac in numele sau. Voi vorbi doar in numele meu, ca referent literar al teatrului si, poate, putin si in cel al lui Adrian Buz, camaradul meu de lupta cu statistica locurilor din sala, caci am functionat cu brio pe post de plasatori ai VIP-urilor locale si straine prezente aici. Ne-am propus sa vorbim cu merituosi artisti si manageri de teatre prezenti la Shakespeare Festival, dar n-am reusit, cu exceptia unei nopti petrecute la Murphy cu olandezii de la Noord Nederland Toneel si a unui tete-a-tete cu Mick Hattaway, teatrologul nascut in Noua Zeelanda, care ne-a facut demonstratia uluitoare a unei hakka pe viu!
In rest, ne-am incurcat in birocratie precum mustele in tesatura magica a doamnei Arahne � sau a mereu verginei Thalia. Am fost surclasati de propria noastra nestiinta si lipsa de organizare. N-am functionat ca o echipa, cu atributiuni precise, ci ca niste membrii dezorientati ai unei echipe de comando al carei sef, Patrel Berceanu, disparuse �in misiune�. Am fost in misie, cam ca Ghita si Pristanda, la numarat de steaguri si la reperat onoarea atator coana Joitica�
Nu ma lamentez, imi iau deja masuri de precautie pentru viitoare editie a Festivalului. Steaguri, steaguri, da� sa stim si noi!
Intre timp, tot ce a fost este istorie recenta si arhiva video.
Din aceasta istorie recenta voi decupa pentru aducere aminte cateva secvente (madlene) legate de spectacolele de la Craiova. Nu cronici dramatice, ci dramatice crochiuri, asa cum iti aminteste memoria mea spectacolele la care am asistat, un fel de flash-uri pentru firile necomplezente, deloc cabotine, nesigure pe sine, de aceea autentice. Unde nu mai stiu ce-am vazut, ma sprijin pe Critici�
Ii asteptam pe oamenii de la Cameri Theater, din Israel, cum astepta romanul viza pentru Occident inainte de 1989 (cunoasteti sentimentul, nu-l mai descriu). N-au venit sau, cum spune Creanga, se vede ca au si sosit de vreme ce n-au mai venit.
Bagajele lor, decorurile li s-au ratacit pe la Port Said. Mi se pare ca despre portul acesta se pomeneste undeva in �Toate panzele sus�, romanul lui Tudoran. Panzele celor de la Cameri, cu un Hamlet mult-laudat, s-au umflat doar la Bucuresti. Am auzit ca au fost buni. Se prea poate. Noi ne-am multumit cu o absenta mareata. Hamlet al lor n-a ajuns la Craiova. Omri Nitzan a ramas de
Critica de la Bucuresti a zis de bine de Hamlet-ul lui Nitzan, asa, ca sa ne faca sa regretam o data in plus �ratacirea� pe mare: �Hamletul israelienilor e un motor cu turatie maxima intr-o discoteca a crimei organizate. Nimic melancolic, nimic static, ci doar filosofie a actiunii, golita insa intentionat de orice gandirism.� Asadar, Hamlet-ul interpretat de talentatul Ytai Tiran (asta da nume de actor!) l-a parasit pe Nichifor Crainic si a trecut la actionism�
Dupa cum la fel de mareata a fost si absenta lui Silviu Purcarete, modelator, de data asta, de actori unguri intr-o piesa despre care Alice Georgescu scria cu finete ca, desi are �un deficit de perfectiune fragil�, �convinge si tulbura pe cai mai complicate decat ale ratiunii�. Se stie, adesea ratiunea este vrajmasa sensibilitatii�
De ce n-a venit trupa maghiara a Teatrului Katona Jozsef la Craiova? Motivul, ciudat in opinia mea, a fost o alta� absenta: a unei scene rotitoare. Nu rotisoare. Marele regizor conditiona jucarea piesei Troilus si Cresida aici de un ax in jurul caruia scena craioveana sa se invarteasca pana la vertij. Va trebui in viitor sa invatam sa ne invartim in jurul propriei axe, ca in jurul cozii putem s-o facem natural.
Ileana Lucaciu (Timpul liber, 25-31 mai, 2006) ne asigura ca �Silviu Purcarete se afla in plina forta creatoare�. Intotdeauna m-am ferit de diagnostice care afirma peremptoriu sanatatea absoluta, dar Ileana Lucaciu merita crezuta pe cuvant: �Ca un vrajitor, Silviu Purcarete a reusit sa transmita printr-un spectacol � coerent, modern in intrepatrunderea realismului cu suprarealismul -, efectul emotional al piesei lui Shakespeare, interpretata ca o radiografie a razboiului privit din toate unghiurile posibile, uman, politic, moral. Shakespeare este atat de bogat in sensuri incat nici un regizor nu poate face un spectacol perfect.�
Nici macar un vrajitor coerent?
Prezente vii
Donellan Declan si Nick Ormerod sunt, realiter, profesionisti. Au avut ce arata si au avut si cu cine. As putea continua spunand ca au avut si cui. Publicul craiovean i-a adoptat imediat. Rusii de la �Festivalul International Cehov�, din Moscova, in colaborare cu compania �Cheek by Jowl� din Londra sunt cu adevarat profesionisti � si mai sunt si barbati. Vreau sa zic ca toti interpretii din A douasprezecea noapte sunt Domni � ca pe vremuri, cand teatrul shakespearean era dominat de conceptia macho. Feministele n-au de ce sa se supere: Olivia lui Alexei Dodonov, ca si Viola jucata de Andrei Kuzitchev au ceva� saphic in mladioasa lor interpretare.
Forta acestei piese vine dintr-un exces, desigur: un exces de viata jucata asa cum trebuie (adica in forta) de actori ca Aleksander Feklistov, teribil in rolul Sir Toby Belch sau Malvolio, interpretat de un actor care mi-a amintit prin capul sau frumos de Alexei Batalov.
Daca mai punem la socoteala scenografia simpla, rafinata, ca si costumele realizate la, ei da, antrepriza �Bolshevicha�, spectacolul merita aplauzele pe care le-a smuls precum si elogiile critice de specialitate: �Jocul actoricesc, extrem de curat, trece pana si de actualizarile si localizarile (pe care, personal, nu le-am agreat indeosebi) in zona inventivitatii masurate, a elegantei si hazardului inteligent.� (Alice Georgescu, Ziarul de Duminica, mai 2006). Marina Constantinescu (Romania literara, nr. 22, iunie, 2006) s-a aratat entuziasmata inclusiv de costumele �elaborate, vaporoase, pe nuante de alb si nisipiuri�, care costume au avut partea lor de �vina� in a fi �involburat tensiunea piesei si a jocului pana la cote ce au atins perfectiunea�. Nu mi-s un dandy, dar cred ca dandysmul este, de la Brummel, incoace o arta in sine ce merita toata atentia si� tensiunea noastra.
Well, poate ca Ian Shuttleworth a avut dreptatea lui in �Financial Times�: Purcarete�a avut o viziune diferita, sau cel putin niste idei identificabile. Asezat chiar pe scena, in primul rand al unui numar de vreo 100 de scaune, am apreciat scenografia intima de care nu ma putusem bucura la Theatre Royal din Bath, in mod surprinzator, o parte din particularitatile care ma dezarmasera initial, au aparut acum mai agreabile. De unde, l-a intrebat un coleg de-al meu pe directorul artistic de la Marin Sorescu, Mircea Cornisteanu, a venit ideea de a pune spectacolul in scena intr-o librarie cu vitrinele goale pe care erau asezati cu randuri de gnomi. Drept raspuns, Cornisteanu ne-a aratat camera in care se facuse prima lectura, acolo erau mese similare cu cele folosite pe scena, iar pe margini erau asezate chiar vitrinele care fusesera imprumutate pentru decor. Inca odata, desi este cam obraznic, te-ai astepta ca un regizor sa priveasca mai departe de trei metri pentru a gasi cheia viziunii unui spectacol.
Dar daca cei trei metri sunt inauntru, nu e dintr-o data evident ca este atat de� departe? Depinde cat sarim cu privirea�
Criticii prezenti la Craiova au remarcat, intre altele �talentul (sau placerea) de a de-construi texte clasice si de a le re-aseza dupa bunul sau plac artistic� (Oltita Cintec, Cronica, mai 2006) care bun-plac, evident, nu trebuie confundat cu un anume soi de autoritarism. Cred ca este vorba, mai degraba, de ceea ce remarca un alt critic prezent la Festival, anume�
Eu cred ca erau �muzicanti�, asa ca sa nu-i suparam pe muzicieni.
Spectacolul-recital a fost jucat de John Ballanger de la �The Globe�, Londra, alaturi de trei muzicanti care doreau sa reinvie vremurile cand Bufonul era cineva la curtea regilor. Cum zice chiar John Ballanger intr-un text pro domo, de mare bun simt, insa, si de o acuratete teoretica ireprosabila: �Linia spectacolului vine in spiritul, stilul si istetimea personajelor bufon ale lui Shakespeare si face cunoscuta dezvoltarea istorica a limbajului universal si a comediei vizuale. Muzicantii intra cantand balade populare din epoca elisabetana, acompaniindu-si interpretarea cu cantece shakespeariene. Intre numerele muzicale ale spectacolului, se produc intrezariri ale fiestei care intretin viata pantecoasa a curtii.
Jonglerii cu mingi, oua, cutite si seceri, tichia de mascarici este data muzicantilor si publicului asa cum mascariciul a procedat cu regele Lear, spunand ca viata nu e �Decat o piesa cu bufoni�.
Si la noi, la romani, viata tot asa este, numai ca bufonii au o filozofie locala pe care britanicii n-o cunosc. Nici macar Shakespeare: rasu�-plansu��
Principiile fundamentale ale ceremoniei ceaiului sunt armonia, respectul, puritatea si linistea. Daca la aceste ingrediente de baza ale ataraxiei obtinute de locuitorii Mikado-ului adaugi fulgii de nea ai Povestii de iarna in viziunea lui Yoshihiro Kurita, specialist, evident, in arta No, obtii un spectacol excelent in care tradarea, moartea si reinvierea dragostei sunt aproape fundalul piesei respective.
Ce sa admiri mai intai la acesti actori cu arta teatrului in sange? Dincolo de gratie, forta, fragilitate, tehnica a frazarii (toate astea pot fi gasite si in Europa), se impune un anume ritual pe care, ca european, nu-l poti decat presimti, iar in scris, decat sugera. A sugera, iata visul � si intreaga montare a celor de la Ryutopia Noh Theatre din Niigata, companie specializata in montari din piesele dramaturgului britanic � nu este decat un vis pe care il vedem aievea, dar si cu ochii minti. Noi am zice ca este un pastel, dar am fi prea� europeni, un pastel nu are o filozofie implicita, in timp ce ritualul japonez al acestei cai spirituale care este teatrul de sorginte japoneza deschide mintea si simturile asemenea unei flori de lotus.
Cristina Rusiecki (Adevarul literar) este entuziasmata de �atmosfera mitic-stranie� a spectacolului celor din Niigata, in termeni care nu cad prada, totusi, emotiei facile: �Jocul interiorizat al personajelor principale lasa sa se inteleaga ca dincolo, in adancurile nevazute, suferintele au o consistenta exemplara. Acest exemplar este dublat, in spectacolul lui Yoshihiro Kurita, de simplitate si de minimizarea perfecta a mijloacelor actoricesti� Emotia grea, pentru care orice translatie lingvistica este e balast fara acoperire, ramane de necuprins in cuvinte. Ritmul spectacolului pare consonant cu mersul universal al lumii si cu miscarile cosmice. Restul e� catharsis�
Chiar asa sa fi fost? Pentru cei care au dubii, Oltita Cintec vine sa le spulbere in aceeasi tonalitate critic-elogioasa, foarte atenta la decodarea unei piese �nu foarte des adusa la rampa�, dar care �si-a gasit infatisare scenica printr-o infuzie de exotic si de frumusete vizuala made by Yoshihiro Kurita. Reflexe ale traditiei No, elemente de teatru ritualic, o simbolistica asiatica de mare rafinament, joc actoricesc desavarsit, o alta conceptie asupra notiunii de spatiu, timp, miscare, complet diferita de cea europeana�.� Chiar daca ultima fraza pare mai degraba un truism (ce nu este diferit in Japonia fata de Europa? Mc Donald�s?), evaluarea facuta de Oltita Cintec este una dintre cele mai rafinate, in acord cu interpretarea actorilor japonezi: �Reprezentarea parea o proba de caligrafie nipona, in care fiecare element scenic era trasat cu o precizie aproape fanatica�. Da, si eu cred ca uneori frumusetea este fanatica�
Omul a pus de tanar (are 37 de ani) in scena �Maestrul si Margareta�, �Oedip Rege� (Sofocle), �Olandezul zburator�, de Richard Wagner, �Romeo si Julieta�, �Fata focului� (von Mayenburg) si ceva ce au putut vedea si spectatorii craioveni: �Visul unei nopti de vara�.
Cu trei piese de Shakespeare la activ, nu se poate spune ca Oskaras Korsunovas ar fi un debutant in universul cu acelasi nume, desi in regatul shakespearean nu se stie niciodata cand esti un �old�, cu experienta, si cand esti doar un Puck�
Sigur ca actorii sai, in frunte cu Mindaugas Lungis si Alina Zujyte, au socat printr-o permanenta pendulare intre lumea celor ce se vad si a celor ce nu se vad. In fond, ce rost (mai) are regizorul intr-o vreme cand marile texte s-au scris de mult si noul Shakespeare (sau Marlowe) intarzie sa apara? Sa faca, probabil, posibila vederea celor nevazute printr-o miscare scenica de mare efect vizual, in care tehnica trebuie sa capteze ceva din magia cuvintelor care altadata erau totul. Regizor, coregraf, desenator al costumelor si fauritor al propriului sau decor, Korsunovas este un demiurg de a carui prezenta nu ne-am putut bucura la premiera piesei sale in Romania. Si cum altfel, cand, dupa Cioran, �lumea este fructul unui zeu tenebros ce-si prelungeste umbra in om��
Provocator.. poate ca acesta e termenul-cheie care defineste personalitatea unui regizor care s-a implicat de foarte tanar in miscarile contestatare, inclusiv civice. Prin 1991 activa in cadrul Sajudis, miscarea ce a dus la independenta Lituaniei si la venirea la presedintia Lituaniei a unui� pianist, pe nume Vitautas Landsbergis. La noi, a venit un miner care a montat o piesa proasta�
Poate ca ar fi fost bine ca Yiannis Paraskevopoulos sa fi fost si el prezent la un Festival unde cativa regizori si-au insotit actorii. Insa nici Korsunovas n-a fost zarit pe aici, nici Purcarete, nici Hausvater, nci Marc Becker, asa ca �demiurgul� grec al piesei �Romeo si Julieta� interpretata de actorii craioveni n-a facut figura de �disident�.
Si in absenta sa, cei 17 actori care nu reusesc sa blocheze moartea celor doi iubiti celebri au jucat la nivelul cu care Paraskevopoulos ne-o obisnuit deja. Mircea Cornisteanu a avut mana buna atunci cand l-a extras din cutia Pandorei care este teatrul modern pe tanarul regizor grec, tocmai de la Monterrey, unde s-au intalnit absolut intamplator. Soarta, Fatum, Schicksal, Ananke, cum ar zice chiar grecii. Una buna, desigur.
Inocenta Julietei interpretata de Oana Bineata se simte bine in compania vibrantilor Mercutio si Pietro, actionisti perfecti, dar ar fi nedrept sa-l uitam pe liricul Romeo, cel nascut cu cartea in mana! La urma-urmei, ea lui ii este sortita, chiar daca in moarte.
Cadenta piesei, acel staccato al vietii ce se precipita spre dezastru a fost deja observat de criticii de specialitate, asa incat nu voi interveni si eu peste ce s-a spus. De remarcat nervul militaros pe care Paraskevopoulos il imprima pieselor sale: si in �Medeea� este vizibila o prezenta terifianta a Ceva care bubuie in cadenta care nu lasa eroilor nici o speranta. Nu te pui cu Destinul�
Ce a zis critica: �� interesant mai ales pentru distinctia pe care o propune intre violenta relatiilor familiale, carora le da un caracter de confruntare intre grupuri de cartier actual (prin costume si comportament) � pe de o parte, iar pe de alta � visul si inocenta iubirii adevarate si disperarea tragica de a nu-si mai afla locul intr-o lume a vidului absolut� (Stefan Oprea � Craiova Shakespeare Festival, Convorbiri Literare, nr. 6, 2006). Si, tot de la un critic de teatru din Moldova: �Personajele sunt costumate dupa moda spectatorilor, se poarta ca noi toti. Adversitatea ireconciliabila dintre familiile Montague si Capulet e sugerata inca din scenografie (Lia Dogaru): un decor metalic, rece, pe linii drepte si unghiuri ascutite. Propunerea a cucerit, cu siguranta, detasamentul publicului tanar, care se recunostea in ceea ce vedea la rampa.� (Oltita Cintec, Cronica, iunie, 2006). Trebuie sa recunosc ca-mi place formula �detasamentul publicului tanar�. Si, fiindca veni vorba, el, detasamentul venea la teatru si pentru Julieta, nu doar pentru ca se recunostea in ceea ce (se) vedea�
Interesant, viziunea discotecii transmutata ca element scenic in Shakespeare o are si Mircea Ghitulescu, atunci cand constata ca
�Paraskevopoulos construieste o versiune de discoteca, usor punk-ista, in care grupul lui Romeo si cel al lui Tybalt sunt cete de cartier care isi disputa diferende numai de ei stiute in scene de lupte martiale. Telul regizorului este inlocuirea, o data pentru totdeauna, a istoriei cu actualitatea�. Eu as opina ca actualitatea este tot istorie, numai ca recenta, asa ca mai potrivit ar fi termenul de istoricitate. Nu poti, pur si simplu inlocui istoria cu actualitatea, pentru simplul motiv ca actualitatea, o data jucata, devine rapid istorie.
Cred ca Mircea Ghitulescu a vrut sa spuna ca Paraskevopoulos a mizat mai mult pe aducerea in actualitatea a unei fatete a istoriei care este perena: dragostea ca lupta. Chiar si intre bandele de cartier din Italia lui Leonardo, Anglia lui Shakespeare, Grecia lui Apollo sau fascinanta si eterna Oltenie.
Spectacolul ungurilor de la Teatrul Castel din Gyula cu �Visul unei nopti de vara�(regia, Sergej Masloboychykov) nu l-am vazut. Umblam sa dau invitatii si aveam senzatia ca doua �vise nocturne� in aceeasi zi ar fi prea mult, asa ca mi-am rezervat puterea de pricepere doar pentru spectacolul lui Korsunovas.
Eroare, caci am aflat ca actorii unguri, dirijati de acest al �doilea� ucrainean prezent in Festival avea toate ingredientele unui excelent spectacol. Poate ca asa as fi putut sa compar in cunostinta de cauza. Nu m-am dus la spectacol � marturisesc acum � si dintr-un dram de snobism: faima lui Korsunovas era mai mare decat a celui cu un nume atat de greu de pronuntat: Masloboy� etc.
Am fost (retroactiv) amendat de gustul criticilor care si-au facut datoria si au mers la toate spectacolele. Iata ce zice�
Cymbeline. Laszlo Bocsardi. Odeon. Prea lung. Cu actori aparent plictisiti sau atat de versati incat dadeau senzatia ca se plictisesc. Doar Marius Stanescu si Imogena-fiica-lui-Cymbeline-din-prima-casatorie pareau sa stie ce fac si sa vrea sa joace pe scena craioveana. Pana si Florin Zamfirescu parea plictisit de faptul ca are o fiica din prima casatorie. Era prea atent la nevasta de-a doua, care se intampla sa fie asa si in viata de zi cu zi. In Shakespeare-le de zi cu zi actorii nu au voie sa se plictiseasca.
Tipul de la �Voua�, care juca in �Un francez�, mai ca nu fluiera de plictiseala. Cred ca in culise, dupa intarzierea de jumatate de ora cu care a inceput spectacolul, pe la jumatatea lui, Laszlo Bocsardi se plictisea si el.
Nu vreau sa fiu considerat bad guy, dar uite ce spun criticii de teatru despre spectacol: �Spectacolul de la Odeon castiga prin distributie ceea ce pierde prin cadenta. Marius Stanescu este un foarte bun Cloten (fiul reginei, care aspira la mana Imogenei), un fel de monstru comic care trage publicul dupa sine, ca si Constantin Cojocaru in rolul credinciosului Pisanio� (Mircea Ghitulescu, Teatrul azi, nr. 5-6/2006). Insa atat despre spectacol, nu vi se pare ca pana si Mircea Ghitulescu este �intens� politicos?
Regele Cymbelin. Hausvater. Teatrul German de Stat. Timisoara.
S-a jucat in Sala I. D. Sirbu. Foarte concentrat, spre deosebire de cel al bucurestenilor, �smucit, coregrafiat, transformat in spectacol de arte martiale de Alexander Hausvater�, dupa opinia aceluiasi Mircea Ghitulescu, in Teatrul azi. De remarcat ca nu e primul spectacol la carte criticul remarca intruziunea puternica a artelor martiale in noile viziuni regizorale. Marinela Tepus, in acelasi numar al revistei, gaseste mediana intre cele doua spectacole (�atat de diferite ca abordare regizorala�): �as fi pastrat adaptarea, muzica, dinamica, forta, unitatea, si coerenta spectacolului realizat de Hausvater, dar si ingenuitatea unor momente, ironia fina a altora, insinuarile comice din versiunea scenica realizata de Bocsardi�. E clar, trebuie un al treilea regizor, cu o viziune integratoare, holistica.
Una peste alta, conteaza � nu-i asa? � si reactia publicului. Marele Nemilos a agreat mai mult �viziunea regizorala� a lui Hausvater � sa fie din pricina ca ar fi sedus de artele martiale?
Cand am citit ce a scris cronicarul de la �De Volksrant� (�in mod ciudat intreaga piesa pare o inscenare� actorii sunt perfecti ca papusi, de parca n-ar fi facut asta niciodata�) despre Macbet-ul celor de la �Noord Nederland Toneel� am avut un dubiu: oare asa sa fie? Nu cumva este prea emfatica interpretarea asta, prea publicitara?
Si totusi.. pe scena de la Craiova, actorii lui Marc Becker, regizorul absent, au fost realmente uluitori. In primele cinci minute publicul statea sa ghiceasca daca asistam la un teatru de papusi, unde actorii se intreceau sa le intreaca in ne-omenesc, sau la o farsa care sa testeze inteligenta celor prezenti. Prea era� ca sa fie�
Aplauzele din timpul spectacolului ca si cele de la sfarsit au consfintit calitatea unui joc actoricesc colectiv cu adevarat redutabil. O avalansa de senzatii, de la stupoare pana la melancolia produsa de teribilii (dar nu teribilistii) Rogier in�t Hout (Macbeth), Mirjiam Stolwijk (Lady Macbeth), Wolter Mueller (Duncan&Macduff), Martijn de Rijk (Banquo), si Yorik Zvart (Malcolm). Si padurea care merge cine a interpretat-o? Desigur, publicul craiovean care a empatizat maximal cu cei cinci actori care ar fi putut interpreta si peria cu maner sau facaletul cu care se ameninta in piesa. Si care l-au captat (pe public) cu o replica spusa pre romaneste de o magnitudine care ar fi trebuit sa miste acele Institutului de Fizica a Pamantului: Dar eu cine vorbesc, cu turcii? �Turcii� au ras de s-au prapadit.
Daca eu exagerez, sa vedeti ce spun criticii care au luat in serios un spectacol in care este ridiculizat razboiul care devasteaza oameni si popoare: �Am vazut un Macbeth care m-a lasat perplexa! Pe un scenariu de susa, nimic mai mult, tradus la modul cel mai tembel, am avut parte de un spectacol aproape perfect. Intr-un cadru ce imita cumva spatiul de joc pentru papusi si marionete actorii jucau exact ca si cum ar fi fost imense papusi wayang. Nici un gest, nici o miscare nu tradau faptul c-ar fi fost oameni si nu papusi. Un exercitiu de mare maiestrie, intr-adevar� Multa sarja si multe momente e mare finete laolalta!� (Marinela Tepus, Shakespeare in fel si chip, Teatrul azi, nr. 5-6, 2006). Mircea Ghitulescu: �De la marioneta care aspira sa fier actor viu, imitand cit mai bine miscarile acestuia, olandezii se intorc la cel actor viu care vrea sa imite marioneta. Ei ne fac sa asistam la o involutie catre un stadiu primitiv al teatrului, avand (mai ales lady Mcbeth/Mirjiam Stolwjik) acel patetism neputincios si acea cruzime a expresiei fixe a marionetei, care nu poate fi �crezuta�, dar se straduieste sa fie plauzibila. Insa exact aceasta stare rudimentara a pasiunilor este problema in Macbeth�.
Si eu care credeam inainte de spectacol si in primele cinci minute ca cei de la �Dagblad van het Noorden� exagereaza grosier: �O reprezentatie stralucitoare�. Dar i-am vazut cu ochii nostri, nu-i asa?
Pacat ca n-au ajuns si la Bucuresti, dar poate ca este mai bine asa�
Teatrul National Sarb din Novi-Sad joaca intr-o maniera curata, dar atat. Au mari actori, precum acest Vojislav Brajovic, un actor popular la Belgrad si in intreaga fosta R.S.F. Yugoslavie, dar interpretarea lor sufera de un anumit manierism. Actorii sunt eleganti, prea eleganti pentru a fi si credibili. Ei declama pe aproape intreaga durata a piesei, atenti, prea atenti sa nu iasa din Shakespeare, asa cum altii, la polul opus, nu mai stiu cum sa scape de Shakespeare jucandu-l pe anti-Shakespeare. Asa se produce dezechilibrul.
Am avut impresia (ce-i drept) ca vad o piesa de teatru TV. Cu mici exceptii, actorii nu pareau sa stie ca joaca in fata publicului. Scuze pentru comparatie, dar Paraskevopoulos �al nostru�, ca si Hausvater, stiu tot timpul asta.
Cred ca si Shakespeare stia�
Se pare ca Shakespeare stia mai multe decat stim noi azi in materie de teatru si lume, desi lumea si teatrul s-au mai (inter)schimbat de atunci.
Poate n-o fi el mai �tare� decat Ecleziastul, cum ecclesial se pronunta H. Bloom, dar pasiunile, virtutile si moravurile personajelor sale au devenit, incet, si ale noastre. Sigur, cand faci ordine in cultura cum o facea, cu umor totusi, un Petre Tutea poti sa afirmi rapid, cu acea colocvialitate specifica celor care scriu rar sau deloc, ca �Shakespeare este�.�
Insa lumea-Shakespeare ne scoate din doi in doi ani, aici la Craiova (si la Bucuresti, intre timp) din habitudinile noastre, ne obliga sa regandim pariurile noastre mici cu o existenta careia cel mai adesea ii suntem cobai.
Laboratorul-Shakespeare, ajuns in 2006 pentru opt zile la Craiova, ne-a scos pentru o bucata de timp, de zodie magica, din carantina prelungita a lui Caragiale. Adio Mitica, wellcome Ariel!
NICOLAE COANDE